Trei invitaţi de seamă, duminică la prânz, la Sala Palatului: celebra orchestră Royal Concertgebouw din Amsterdam, dirijorul Mariss Jansons şi tânăra violonistă Lisa Batiashvili. Un public numeros, venit să asculte una dintre cele mai interpretate compoziţii enesciene – Rapsodia română nr. 1 în La Major op. 11 şi încă trei partituri ruseşti: Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 19, patru selecţiuni din suita Romeo şi Julieta – ambele aparţinând lui Serghei Prokofiev şi o altă suită, de data aceasta compusă de Igor Stravinski – Pasărea de foc.
Binecunoscuta Rapsodia română nr. 1, terminată la Sinaia în 1901 i-a adus lui George Enescu, o popularitate de care se bucură şi astăzi. Compusă în spiritul muzicii populare româneşti, inspirată, mai exact, din folclorul plaiurilor moldoveneşti unde a copilărit, Rapsodia cucereşte ascultătorul prin vitalitate, caracterul vesel, optimist şi ritmurile antrenante. Tema principală revine mereu şi mereu, mai bogată; dantelăriile sonore realizate de harpă, viorile şi al lor sunet curgător, jocul timbral al suflătorilor întregesc paleta coloristică a acestei capodopere. Referitor la interpretarea orchestei Royal Concertgebouw, printre aplauze, cineva şopteşte: : "Ce gradaţie…câtă fineţe…!".
Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 19 (Serghei Prokofiev), ne-a dezvăluit-o pe violonista de origine georgiană – Lisa Batiashvili, o prezenţă tânără, cu un chip delicat şi o rochie roşie, ce parcă atrăgea toate privirile. În cele trei părţi ale compoziţiei am văzut-o pe Lisa, când sensibilă şi delicată, când hotărâtă, vulcanică, plină de patos. Prima parte, în care solista a avut un rol mai mult decât principal, a început lent, suav, într-un murmur la viorilor. O parte complicată din punct de vedere tehnic, dar complexă din unghiul creator. Disonanţele dinspre finalul acesteia se rezolvă într-o luminozitate în pianissimo a solo-ului flautului şi tânguirea delicată a viorilor. Un moment de maximă fragilitate în care îşi face apariţia harpa, prima parte încheindu-se în sonorităţi din ce în ce mai mici. Următoarea parte vine să contrazică prin caracter. Jucăuş, zglobiu, ritmică alertă – cuvinte descriptive a ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Rolul principal al solistei se conturează în jurul câtorva motive repetate obsesiv în crescendo. Temele reluate pe parcurs sunt variate, iar dialogurile frecvente între orchestră şi solistă sunt punctate cu măiestrie de dirijorul Mariss Jansons. Virtuozitatea interpretativă, cu atât mai evidenţiată este în acea secvenţă dinspre finalul părţii a doua, secvenţă învolburată, în care Lisa Batiashvili pare că ţese agresiv frazele muzicale. Sunetul este când cald, suav în acut, când pregnant în grav. Ultima parte, şi a sa enigmatică atmosferă este începută de acompaniamentul orchestral pe care, mândru, fagotul îşi zice tema. Vioara solistă îşi reia rolul şi dezvăluie o idee muzicală captivantă, obţinută din mersuri ascendente şi descendente, cu crescendouri şi decrescendouri. Finalul, gingas, rupt parcă dintr-o poveste şoptită, este unul ornamentat cu bogate triluri în pianissimo.
Patru fragmente au fost interpretate din Suita "Romeo & Julieta" , dar suficiente cât să înveselească feţele ascultătorilor şi să le reamintească celebra poveste de dragoste, obţinută muzical de rusul Serghei Prokofiev. Selecţia, realizată de Mariss Jansons a cuprins : Montecchi şi Capuleti ; Julieta, fata ; Măşti; Romeo la mormântul Juliete. Prima secvenţă se impune prin muzicalitate, maiestuozitate, a doua propune o atmosferă feerică, în care clinchetele delicate ale precuţiei trimit în lumea copilăriei. Măşti– pare un dans al instrumentelor, în care tema principală se repetă obsesiv, fără a plictisti, ba din contră, cucereşte prin bogăţia melodică. O parte scurtă, dar electrizantă. Ultima aleasă, prin însăşi titlu, dezvăluie o atmosferă sumbră, tristă, solemnă. Neliniştea începutului este urmată de pasaje luminoase în major, care vin să prezinte totodată o resemnare, pentru ca în final, sonorităţile să fie dulci şi plăcute.
Muzica suitei Pasărea de foc, inspirată dintr-un vechi basm rus, îi aduce lui Igor Stravinski primul său triumf componistic. O creaţie colorată, bogat variată în teme, fraze, timbruri muzicale, ritmuri primitive, sonorităţi contrastante, care se desfăşoară în cinci părţi. Începutul, iniţiat de contrabaşii în pianissimo, apoi de tromboni şi restul grupei de suflători, vine cu un aer misterios, unde, pianul intervine delicată cu un scurt ornament. Uşor, uşor, întreaga orchestră se precipită, dar nu pentru mult timp, pentru că secvenţe lente, de visare pun stăpânire pentru o bună perioadă de timp. Diversitatea e la cote maxime. Efectele sonore ale percuţiei se împletesc cu clinchetele celestei, în crescendouri şi decrescendouri captivante. Dulce, fin, delicat, suav, glorios, măreţ – trăsături ale unei capodopere ce au determinat publicul să exclame "Bravo!".
Un bis al Lisei Batiashvili, un bis al orchestrei Royal Concertgebouw demonstrează un alt concert "frumos" (aşa cum spune cineva la ieşire) din cadrul Festivalului George Enescu.
