Articole

Cel mai recent film al fraților Coen, Inside Llewyn Davis, contrazice  așteptările publicului.  Cei doi – Ethan și Joel Coen – deopotrivă scenariștii filmului, s-au inspirat din memoriile postume ale lui Dave Van Ronk, un cântăreț american de folk. Urmărind evoluția lui Llewyn Davis, cântăreț din Greenwich Village care caută afirmarea muzicală, frații Coen dau naștere unui film lipsit de pretenții moralizatoare, care nu satisface dorința audienței de finalitate și de happy-ending. 

În Greenwich Village, în 1961, Llewyn Davis se străduiește să-și construiască o carieră în muzică. Într-un context în care muzica lui nu trezește interes, el trăiește din reprezentanții minore în fața unor audiențe mărunte. Trăiește pe canapelele altor oameni, nu are bani de haine de iarnă, dar refuză ideea de a exista și atât. Nu face compromisuri, ca atunci când Bud Grossman îi propune să facă parte dintr-o trupă. Trecutul lui Llewyn, pe care n-a reușit să-l depășească, cuprinde colaborarea într-o trupă cu un anume Mike, care s-a sinucis. Ajunge, în final, să facă ceea ce refuza acerb înainte – se întoarce în marină; se hotărăște să „existe”.

Nereușita lui Llewyn nu poate fi atribuită doar mediului; deseori, el este cel mai puternic obstacol din calea afirmării sale. Nu reușește să gândească în perspectivă; nu se gândește la viitor, tocmai pentru că nu are o minimală reprezentare conceptuală a acestuia. Trăiește de pe o zi pe alta, dar supraviețuirea lui zilnică este impregnată de aventuri comice, majoritatea având drept protagonistă o pisică.

Llewyn Davis este construit ca fiind opusul arhetipului eroului american. Nu gândește și nu acționează după cum ne-am aștepta. Frații Coen se joacă cu mintea noastră și realizează fix inversul a ceea ce experiența filmică ne-a învățat ca fiind veridic. Llewyn este neobișnuit în sine și nu urmează un traseu predefinit de complăcerea societății în modele mincinoase. Cântărețul nu are revelații care să-i schimbe radical viața și să-l propulseze în succes așa cum ne-am aștepta. Dimpotrivă, obosit, recurge la alternativa de „doar a exista” și se întoarce în marină. Nu știm dacă acesta va fi punctul final al evoluției sale – frații Coen nu sunt interesați să dezvăluie o finalitate a experienței lui Llewyn.

Mai mult, filmul nu are pretenția de a avea o morală. Nu ni se transmite ideea că trebuie să ne urmăm visul, indiferent de obstacole – așa cum ar fi frumos. Llewyn face asta, până într-un anumit punct, dar ambiția afirmării are un alt fundament în cazul lui. Refuzul său de a avea o existență banală, de a se topi în normal, nu îl ajută să evolueze, ci îl face să fie inert. 

Oscar Issac, actorul ce-l interpretează pe Llewyn Davis, joacă împreună cu Justin Timberlake și Carey Mulligan. Constituția lui Llewyn intră într-un deazcord haios cu Jim (Justin Timberlake), care compune cântece ușurele, sărace în sensibilitate – spre deosebire de cele ale lui Davis. Jean (Carey Mulligan) cântă împreună cu Jim și are o aversiune forțată față de Llewyn, în special din cauza nepăsării lui. Frații Coen nu au făcut exces din prezența lui Justin Timberlake, ci l-au plasat inteligent în momente în care discrepanța dintre Jim și Llewyn să iasă în evidență.

Alegerea actorilor a fost gândită înțelept de către cei doi Coen. Oscar Isaac este absolvent al Juilliard School, conservator din New York. Carey Mulligan iarăși are experiență muzicală, iar Justin Timberlake nu mai are nevoie de prezentare. Nu știm dacă alegerea lui are o tentă ironică: Timberlake nu are un fond educațional în domeniu – dar are succes cu muzica sa –, pe când Isaac este absolvent al unui conservator de prestigiu, dar nu are o carieră de sine stătătoare. Analogie cu ceea ce se întâmplă în film? Poate.

Repertoriul muzical al filmului este divers, de la cântece folk interpretate de Oscar Isaac, la muzica clasică a lui Mozart, Mahler, Beethoven, Chopin sau Schumann. De asemenea, nu lipsește nici Bob Dylan cu a sa melodie Farewell.

Filmul fraților Coen este, în concluzie, o surpriză plăcută, drept pentru care a și primit Premiul Juriului la Cannes în 2013. Cei doi se dezic de tipare și nu vor să facă pe plac construind amăgiri. În final, poate că mulți se vor simți furați de iluzia de evoluție pozitivă înspre un happy-end. În multitudinea de filme americane vânzând minciuni frumoase, Inside Llewyn Davis este o gură de aer proaspăt. 

Am văzut filmul în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest.

De multe ori vrem să vedem o comedie bună, dar cele două cuvinte nu sunt ușor de alăturat, deși se produc sute de comedii în fiecare an. Pentru astfel de momente serioase de căutare a râsului, ne-am gândit să realizăm o listă cu comedii bune pe care există șanse să nu le fi văzut încă.

1) Monty Python’s Life of Brian 

Ciudat pentru cât sunt de buni, grupul britanic de comedie Monty Python nu este prea cunoscut în România. Văzuți de către unii pentru influența pe care au exercitat-o ca Beatles-ii comediei, cei șase Pythons au pornit la drum cu un serial de comedie la BBC în 1969, dar au realizat împreună de-a lungul timpului și câteva lung-metraje, printre care Monty Python and The Holy Grail, Monty Python’s Life of Brian și Monty Python and The Meaning of Life. Toate trei sunt la fel de suprarealiste și absurde, prin urmare merită recomandate, dar, dacă ar fi să aleg favoritul personal, acesta ar fi Monty Python’s Life of Brian, povestea lui Isus spusă la modul cel mai ireverențios și ironic posibil.

2) That obscure object of desire

Pentru că am pomenit de suprarealism, cine s-ar potrivi cel mai bine să ne ofere o comedie suprearealistă decât Luis Bunuel, bunul prieten al lui Salvador Dali? Filmul lui, Cet obscur objet du desir, este practic tapetat cu scene intrate în imaginarul cinefililor cu gust pentru umor absurd și suprarealism. Nu vă spun decât atât: la un moment dat, personajul principal, Mathieu, se chinuie să desfacă o centură de castitate. Încă ceva?  Personajul feminin, de care este îndrăgostit Mathieu, va fi jucat de două actrițe, parcă în dorința ca inclusiv spectatorului să i se joace o farsă, nu doar lui Mathieu.

3) Arsenic and old lace

O comedie mai simplă și fără pretenții decânt anterioara, dar la fel de savuroasă și care se regăsește în toate topurile care se referă la comedii clasice, Arsenic and old lace e regizată Frank Capra și are în distribuție un actor cunoscut azi mai mult pentru rolurile de bărbat fatal și dichisit decât pentru talentul comedic, de care dispunea de fapt din plin. E vorba de Cary Grant. Personajul lui Cary Grant revine acasă în ajunul căsătoriei, pentru a afla că mătușile sale sunt de fapt niște ucigașe în serie. Umorul de situație, caracter și de limbaj care se pornește avalanșic din această combinație nu te va lăsa să îți tragi sufletul decât la sfârșit.

4) Les vacances de Monsieur Hulot

Mr. Hulot’s Holiday, despre care am mai vorbit pe Postmodern și într-o recenzie, este una dintre comediile de care nu te saturi niciodată. Întotdeauna vei descoperi un detaliu haios, care la prima vizionare ți-a scăpat. E normal să fie așa, pentru că regizorul Jacques Tati a lucrat la el ca un bijutier în filigran. Fiecare scenă este construită cu minuție și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Personajul principal, de extracție à la Charlie Chaplin și Buster Keaton, este un tip deșirat, mereu cu pipa în gură, care acționează întotdeauna cu cele mai bune intenții dar care este de o neîndemânare crasă. Cu satiră subtilă și cu imagini fără sunete decât pe alocuri, Mr. Hulot’s Holiday va intra în topul comediilor tale.

5) Love and death

O comedie mai puțin cunoscută a lui Woody Allen, Love and death se construiește în jurul clișeelor despre ruși și literatura rusă, de la Lev Tolstoi la Dostoievski. Cele două personaje principale, de o chimie perfectă, cum altfel, având în vedere că sunt interpretate de Woody Allen și Diane Keaton, se angajează în discuții filosofice absurde,  în timp ce trebuie să facă față războiului și altor drame. Pentru modul în care sunt luate peste picior literatura rusă, nihilismul și discuțiile înalte, o să râzi până la epuizare urmărind dialogurile și farafastâcurile haioase ale celor doi și comentariile din off ale lui Woody Allen.

6) Dr Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

O comedie neagră semnată de Stanley Kubrick nu poate fi decât o capodoperă. Dacă personajele principale, de la un om de știință de origine germană care a luat-o puțin mai mult pe ulei, la un ofițer englez și până la președintele Statelor Unite, sunt toate jucate de Peter Sellers, pur și simplu orice recomandare este de prisos. Pentru că imaginația lui Kubrick își află perfect contraponderea în jocul genial al lui Peter Sellers.

7) Bringing up Baby

Cary Grant își găsește încă o dată locul în listă, pentru că Bringing up Baby, comedia în care acesta joacă rolul unui om de știință victimă a unei tinere bogate care trăiește din capriciu în capriciu (jucată de Katharine Hepburn), este și ea la fel de reușită ca Arsenic and Old Lace. La fel ca și Arsenic, Bringing up Baby se regăsește în toate topurile care se referă la cele mai bune comedii clasice. Cary Grant și dificila Katharine Hepburn se înțeleg perfect pe ecran, sincronizarea stărilor și replicilor fiind demnă de un cuplu de comedieni cu tradiție de scenă. Scenariul și dialogul filmului nu sunt nici ele mai prejos, în timp ce totul se leagă în jurul unei feline cu lipici.

8) The Graduate

The Graduate este comedia perfectă până la jumătatea filmului. Asta nu înseamnă că începând de acolo filmul se strică, ci că fix de la jumătate, The Graduate ia o turnură clară spre dramă. Până în acel moment personajul lui Dustin Hoffman, un tânăr absolvent de facultate care se întoarce acasă pentru a se gândi la viitor, este confuz. Toată lumea face ce vrea cu el, inclusiv personajul lui Anne Bancroft, o doamnă pe la 50 de ani, prietenă de familie și soția partenerului de afaceri al tatălui lui. Cei doi încep o relație plină de necunoscute, în care confuzia lui Dustin Hoffman este hilaritate 100%.

9) The Big Lebowski

Dacă ți-ai căutat vreodată argumente pentru a alege în viață calea unui pierdevară, atunci trebuie să fi văzut și comedia fraților Coen, cu Jeff Bridges în rol principal. Jeff Bridges este The Big Lebowski, The Dude, il duderino sau his dudeness, cel mai cool tip din oraș prin faptul că nu se agită pentru nimic în lume, nici măcar când este introdus într-o intrigă în care se vor pierde vieți, ba chiar și câteva frumoase degete de la picioare. His dudeness va rămâne calm și-și va savura băutura preferată, îmbrăcat în halat și visând scene suprarealiste cu tipa de care îi place, Julianne Moore. Dacă ți-ai pierdut vreodată coolness-ul, The Big Lebowski este cea mai simplă și la îndemână soluție pentru a-l recăpăta în cel mult două ore.

10) Zelig

Woody Allen a realizat multe comedii, nimic nou până aici. Printre ele, și prea puțin cunoscuta Zelig, o comedie realizată în stilul unui documentar, în care Woody Allen joacă rolul unui bolnav mai special: un cameleon uman, care, dacă se află în preajma unor chinezi se transformă într-un chinez, dacă este dus la psihiatru, se transformă, la rândul lui, într-un psihiatru cât se poate de veridic, și tot așa. Lista personajelor pe care Zelig le joacă sunt fără număr.

Cartea lui Matt Zoller Seitz, The Wes Anderson Collection, a fost lansată împreună cu o serie de videoclipuri care suprapun fragmente din analiza lui Seitz, narate chiar de acesta, colajelor de secvențe din filmele lui Wes Anderson. Atrage atenția în special prezentarea filmului The Royal Tenenbaums, datorită alegerii, supărătoare în primă instanță, a unui ton egal, distant, în nararea criticii. La o a doua vizionare, tonul naratorului se pliază perfect pe atmosfera filmului lui Anderson. The Royal Tenenbaums își dezvăluie sufletul, luându-se peste picior, minimizând parcă drama, provocându-te să râzi. Nu vei râde, însă, fiindcă și tu ești un Tenenbaum.

Wes Anderson face parte din clasa restrânsă a cineaștilor care știu exact ce fel de film vor să facă și care reușesc să se achite de această sarcină cu brio: da, filmele lui Anderson sunt similare estetic, dar atât de variate în ghemul lor de sentimente și teme, încât e ușor să le privești ca pe o nouă invenție incredibilă a unui cercetător nebun. Când lui Wes Anderson i-l alături pe Owen Wilson, omul care împinge comedia și absurdul până la limita neplăcutului, rețeta e una explozivă. Un clișeu, însă unul voit, fiindcă trimite imediat la ceva ce spune cartea lui Seitz: The Royal Tenenbaums starts with a bomb going off. The rest of the story takes place in the wreckage. 

Bomba este o metaforă pentru divorț, filonul central al filmului. Despărțirea (neconcretizată într-un divorț) lui Royal Tenenbaum (Gene Hackman) de soția sa Etheline (Anjelica Huston) le este adusă la cunoștință celor trei copii: Chas (Ben Stiller), Richie (Luke Wilson) și adoptata Margot (Gwyneth Paltrow) într-o parodie a unei ședințe de afaceri. Bomba a explodat, iar filmul urmează să prezinte victimele cu minuțiozitate medicală. Patriarhul Royal trăiește pe credit într-un hotel, Etheline se dedică educației geniului financiar Chas, a starului de tenis Richie și a scriitoarei premiate Margot. 

Anii scot însă tot mai bine în evidență repercusiunile faptelor neexplicate ale trecutului. Când Etheline decide să dea o șansă iubirii cu Henry Sherman, Royal începe să simtă cu adevărat că își pierde familia. Jucând cartea unei boli incurabile, susținut de majordomul – „doctor” Dusty, Royal se mută în reședința familiei. Sosirea lui coincide cu decizia unui Chas paranoic în urma morții soției de a se muta cu cei doi copii în casa părintească. La rândul lor, Richie și Margot se întorc, aducând întreaga familie sub același acoperiș. 

La distanță, aparențele au fost menținute cu succes, însă apropierea, cu minciunile și frustrările gata să răbufnească, surpă zidurile care au izolat membrii familiei Tenenbaum și anexa acesteia, prietenul lui Richie, scriitorul de bestseller-uri de mâna a doua dependent de droguri, Eli Cash (Owen Wilson, în costume din Midnight Cowboy). Scena în care Etheline dezgroapă un schelet la situl arheologic la care lucrează, este o referință extrem de literală și neașteptată la starea familiei ei: toate secretele ies încet, încet la iveală, însă, precum timpul a trecut peste schelet, tot astfel secretele lui Margot, Richie, Chas, sau Eli nu mai au puterea de a distruge, ci de a vindeca. Minciunile o dată recunoscute, aduc după sine iertarea. 

Limbajul simbolic al lui Anderson este extrem de dens și inovativ în această privință: tentativa de sinucidere a lui Richie, Margot care nu îi deschide ușa mamei sale, ci îi strecoară cheia pe sub ușă, țigările vechi de cel puțin un deceniu conservate în vechile ascunzători, ziua de nebunii a lui Royal cu nepoții săi vorbesc despre singurătate, a doua șansă și sacrificiu cu delicatețe și umor amar. Ce dă cu adevărat substanță filmului este, în mod surpinzător, tocmai încărcătura vizuală, abundența detaliilor și simplitatea cu care cele mai absurde replici în cele mai absurde situații își au totuși originea într-o mare iubire pe care membrii familiei Tenenbaum și-o profesează în orice situație. Scena de la spital, în care Chas insistă să afle motivul tentativei de sinucidere a lui Richie și conținutul scrisorii de adio, dar mai ales schimbul de replici: Is it dark? – Of course it's dark, it's a suicide note, te face să zâmbești, cu zâmbetul cu care îți amintești o căzătură dureroasă. Da, cu toții suntem Tenenbaums.