Evenimentele weekendului 1-3 noiembrie

În acest weekend avem din nou festival de film. După ce aseară s-a încheiat Festivalul Filmelor de la Cannes, vineri începe Festivalul Filmului Francez. Continuă până duminică și Festivalul Național de Teatru, iar vineri începe a 8-a ediție a festivalului de muzică de cameră SONORO.

Pentru că tema weekendului sunt filmele franceze, de ce nu ar fi și premiera weekendului din cinematografele de mall tot un film francez? Și nu unul oarecare, ci câștigătorul Marelui Premiu de la Festival de Cannes 2013. La Vie d’Adele explorează relația dintre o fată de 15 ani, Adele (Adele Exarchopoulos), și Emma (Lea Seydoux), analizând-o din punct de vedere emoțional pentru Adele, dar și social.

Dintre premierele americane ale weekendului face parte o nouă adaptare cinematografică bazată pe povestea reală a primului caz de piraterie din ultimii 200 ani. Captain Phillips urmărește răpirea căpitanului de nava Richard Phillips de către pirații somalezi, cele patru zile de prizonierat și misiunea de salvare a acestuia. Rolul căpitanului este interpretat de Tom Hanks. Poți citi recenzia noastră aici.

Ender’s Game este un sicence-fiction cu Harrison Ford, Asa Butterfield (The Boy With The Stripped Pyjamas) și Ben Kingsley. Pentru a face față unui viitor atac extraterestru, este înființată o școală de război unde se antrenează viitorii soldați ai Flotei Internaționale. Ender Wiggin (Asa Butterfield), un băiat retras, va ajunge să preia comanda Flotei Internaționale în timpul bătăliei finale cu extratereștrii. Filmul este regizat de Gavin Hood (X-Men Origins: Wolverine).

Tot în acest weekend au premiera două filme românești. Domnișoara Christina, regizat de Alexandru Maftei (Buna! Ce faci?), un film ce combină filmul de epocă și filmul horror cu influențe folclorice autohtone. Este ecranizarea nuvelei omonine a lui Mircea Eliade, în care tânărul pictor Egor Paschievici ajunge până în punctul unde visele sale bântuite de fantoma fermecatoarei Chistina se vor confunda cu realitatea și dragostea iubitei sale, Sanda.

Al doilea film românesc al weekendului este O vară foarte instabilă, în regia Ancăi Damian și cu o distribuție  de actori români, dar și internaționali: Ana Ularu (Sunt o babă comunistă, The Borgias), Jamie Sives (Game of Thrones), Diana Cavaliotti (Amintiri din Epoca de Aur) și Kim Bodnia (Pusher, Serena). Citește recenzia noastră aici.

Dacă vrei să iei o pauză de la filme, vineri la Hard Rock Cafe cântă Mircea Vintilă, începând cu ora 22:00. Concertul va bifa melodii ca Miruna, Strada Popa Nan, Hanul lui Manuc, Adio, deci pe curând.

Dincolo de spectacolele din cadrul Festivalul Național de Teatru, vineri, la Teatrul Act, începând cu ora 19:00 se va juca piesa Fidelitate

Sâmbăta și duminica aceasta, amatorii de manga și anime vor putea participa la cea mai mare convenție dedicată acestui subiect, Nijikon 2013. În programul evenimentului desfășurat în TurboHalle se vor regăsi proiecții de filme anime și documentare, ateliere de artă tradițională japoneză, concursuri de gaming, demonstrații de arte marțiale și cea mai importantă activitate a festivalului – concursul de cosplay.     

Tot de-a lungul acestui weekend, consumatorii de carte din București se pot bucura de reduceri în cadrul târgului Kilipirim de la Sala Dalles. Motto-ul acestei ediții este vintage/oldies, but goldies.

Tot din categoria târg, sâmbătă si duminică, The Vintage Pub va găzdui târgul Sweet November, care se prezintă cu accesorii, obiecte art deco, dulciuri și ceaiuri aromate.

De asemenea, la Bound Bar&Club (Centrul Vechi) se va desfășura Creative Fair, un târg unde poți achiziționa creațiile tinerilor designeri vestimentari și creatorilor de bijuterii, designerilor de interior și a micilor producători de produse cosmetice.

Captain Phillips – O victorie improbabila

0

Ultimele 15 minute ale docudramei regizorului Paul Greengrass (United 93, The Bourne Supremacy și Ultimatum) reprezintă punctul culminant al unui film care durează 134 de minute. Iar acest moment de maximă încărcătură emoțională se dovedește, în mod paradoxal, piatra de moară gata să scufunde ceea ce, în termeni generali, s-ar putea considera o reușită cinematografică.

Captain Phillips este o adaptare a cărții scrise de însuși Căpitanul Richard Phillips, având în centru răpirea acestuia de către pirați somalezi. Cazul din 2009 a fost primul de acest gen semnalat în vremuri recente și s-a profilat de atunci ca o alternativă de scenariu spumoasă. Problema unui astfel de proiect este familiaritatea subiectului, situație similară celei a filmului Zodiac, sau chiar a lui United 93, a regizorului Greengrass. Toate trei filmele sunt thrillere și trebuie, prin definiție, să-ți ofere thrills.

Secretul stă în ritmul acțiunii, ceva ce Fincher și Greengrass stăpânesc bine, însă ambii regizorii se împiedică în abordarea materialului. Când vine vorba de fapte reale, există presiunea de a pune pe tavă adevărul. Și totuși adevărul nu funcționează întotdeauna pe ecran. Momentele de nebunie ale personajului principal sunt incongruente în absența motorului psihic.

Richard Phillips (Tom Hanks) este căpitanul experimentat al vasului Maersk Alabama, care transportă alimente și ajutoare către Mombasa. Când se apropie la o distanță neautorizată de țărmul Somaliei (lucru pe care Greengrass preferă să îl treacă cu vederea), Maersk este deturnat de pirați. Simplu în aparență, însă mult mai complex și brutal în realitate. Un vas de dimensiunile a două terenuri de fotbal se confruntă cu patru pirați într-o barcă cu motor – pe principiul buturuga mică răstoarnă carul mare. Însă odată răsturnat carul, buturuga nu știe ce să facă. Cei patru sunt înarmați, au un lider, Muse, hotărât să pună mâna pe bani cu orice preț, însă nu cunosc vasul, iar căpitanul nu colaborează.

Înainte să îți dai seama ce se întâmplă pirații îl răpesc pe căpitanul Phillips și pornesc spre Somalia într-o barcă de salvare, fixând răscumpărarea la milioane de dolari. Filmul lui Greengrass se deschide la scară extrem de mare, în mijlocul oceanului, pe un vapor imens, cu personaje-tip, pentru a se închide treptat în jurul celor doi căpitani, Phillips și Muse, într-un spațiu închis, apăsător – o confruntare a voințelor cu accente claustrofobice.

Pe această ultimă sută de metri personajele sunt dezgolite de secrete și sunt aceste scene în barca de salvare, cu amenințarea trupelor Marinei Americane, hotărâte să-și recupereze omul, cele care susțin filmul. Tom Hanks oferă în acest film cea mai bună performanță a sa din ultimii zece ani, o evoluție de la un om care crede că poate lupta la un om care și-a epuizat resursele, o călătorie validată de umanitatea transparentă a actorului – Captain Phillips devine un erou, dar nu genul de erou îndopat cu steroizi și fâlfâind o pușcă. De cealaltă parte a baricadei, somalezul Muse (actorul debutant Barkhad Abdi) este imaginea unui om care nu mai are nimic de pierdut, în definitiv, cel mai periculos tip de infractor. Rânjetul cu care îl asigură pe Phillips că totul va fi Okay și replica I came too far. I can't give up sunt magnetice. Nu îți poți lua ochii de la el. Nu poți să nu te pui, cu vinovăție, de partea lui.

Captain Phillips este un film bun, până în ultimul moment – cel al căderii nervoase ultrajucate a căpitanului Phillips, un hint aruncat în grabă că Hanks merită o nominalizare la Oscar. Este un film bun în încercarea lui de a-i umaniza pe răufăcători. Cei care au părăsit sala cu impresia că binele a triumfat au fost cu siguranță păcăliți de Muse. Everything is not okay.   

                                                                                                                                                                                                                                        

Pantera din subterana, de Amos Oz – Cand de fapt Goliat e o alta fiinta umana

În Pantera din subterană, un copil de 12 ani, evreu, își întreabă tatăl: Dar ce am făcut, de ne urăsc toți? Iar tatăl îi dă un răspuns care e atât de absurd, dar atât de adevărat, că e înfricoșător: În Polonia, spre exemplu, ne-au urât pentru că eram diferiți, străini și ciudați, vorbeam, ne îmbrăcam și mâncam în mod evident altfel decât localnicii. Iar la numai douăzeci de kilometrii distanță, peste graniță, în Germania, ne urau din motive complet opuse. Iar dușmanii spuneau: Uitați-vă la ei, priviți cum se amestecă între noi, nu mai poți să știi care e jidan și care nu. Asta e soarta noastră, motivele de a ne urî se schimbă, dar ura în sine e eternă. Tocmai despre efectele conștientizării acestei uri asupra unei minți aflate la intersecția dintre copilărie și maturitate este vorba în romanul lui Amos Oz.

 

E 1947, anul următor urma să apară oficial Israelul, dușmanii nu mai erau nemții, ci perfidul Albion și arabii însetați de sânge. Englezii, ce trebuiau, teoretic, să asigure protecția și formarea unui stat evreiesc, se văd prinși între propriul interes (ca și acum, petrolul din statele arabe) și cel al evreilor. Profi, un băiat îndrăgostit pătimaș de cuvinte, este crescut de tatăl său în spiritul sionist: Slăbiciunea este un păcat. Psihicul uman se adaptează extrem de repede condițiilor exterioare, așa că jocurile copilăriei sunt înlocuite de formarea unei mici și inofensive grupări paramilitare ce își aduce și ea aportul la lupta pentru independența Israelului. Copiii sunt serioși în imitația lor, trădarea e păcatul suprem, iar tânărul narator ajunge să fie acuzat de ea.

Aici intervine problema. Radicalizarea părinților duce la radicalizarea urmașilor. Nu există o linie de mijloc, linia de mijloc este o baricadă, iar tu nu poți fi decât de o parte sau de alta. Atunci când Profi descoperă că Goliatul englez a cărui frunte ar trebui să o caute cu cătarea praştiei, fără absolut nici o remuşcare, este de fapt o altă fiinţă umană cu frici şi dorinţe similare cu ale lui, întregul lui sistem alb-negru de valori se prăbuşeşte. Dunlop, un sergent puhav şi uşor ridicol, reuşeşte să-i câştige prietenia cu un comportament civilizat, bomboane, ceaiuri și o iubire sinceră pentru Israel și cultura lui. Nu este invadatorul fără inimă și cu degetul pe trăgaci, ci un soldat obosit și respectuos căruia îi lipsește propriul tărâm natal.

Altarul inocenței și a încrederii totale în părinți și prieteni, începe să fie populat cu idolii tentaței erotice, a răzvrătării în fața unor concepte primite de-a gata și tocmai paginile acestea pline de un lirism inteligent și seducător fac din Pantera din subterană ceva mai mult decât doar o anecdotă etică sau o reinterpretare a unei povești  din Torah.

Chiar dacă împușcăturile se aud aproape noapte de noapte, cuvintele se dovedesc constant cele mai periculoase arme. Cuvântul trădare este semnul exilului din mijlocul propriilor frați, iar trădarea constă în predarea propriei limbi dușmanului. Tatăl lui Profi se ocupă cu scrierea de pamflete subversive împotriva britanicilor pentru mișcarea de rezistență, iar jignirea cea mai mare pentru el este atunci când polițiști englezi, veniți să-i percheziționeze casa, îl întreabă dacă are cărți în limba engleză: dintr-o singură mișcare, arogantul ofițer reușise să lovească atât în mândria lui de colecționar de cărți erudit, cât și în poziția noastră istorică, deoarece suntem unul dintre cele mai cultivate popoare ale lumii.

Amos Oz nu cred că mai are nevoie de nici o prezentare. E cel mai celebrat autor israelian, e pe lista scurtă a premiului Nobelului de mulți ani și are un talent ce îi transformă fiecare lansare de carte într-un fenomen literar . Pentru el un cuvânt e prilej pentru a spune o poveste, fiecare pagină este o celebrare a limbajului și o continuă sondare a puterii pe care literele o au asupra omenirii.

 

                                                                            

                                                                    Editura Humanitas, 2013

O vara foarte instabila – Autosatisfacator

0

Dacă Anca Damian ar fi făcut acest film despre mine (o idee năstrușnică, dar făceți-mi pe plac și citiți în continuare), sinopsisul ar arăta cam așa: Cătălin Olaru se așază la biroul lui. Cătălin Olaru deschide laptopul. Cătălin Olaru scrie un articol. E un articol despre un film. Dar oare cine scrie de fapt articolul? Îl scrie Cătălin Olaru sau altcineva? Știe oare Cătălin Olaru că, de fapt, Cătălin Olaru nu există, ci există doar personajul Cătălin Olaru, o plăsmuire a imaginației planturoasei doamne X? Mă rog, oricum nu mai contează: lui Cătălin Olaru îi zboară gândurile de la articolul lui și i se face brusc poftă de sex.

Dintr-un motiv sau altul, O vară foarte instabilă NU îmi este dedicat mie. Îi este dedicat lui Daniel, Maria și Irina, supravegheați demiurgic de Alex, care, prin îndrăgitul procedeu al voice over-ului, ne luminează periodic, chiar și atunci când nu e cazul, asupra evenimentelor mai mult sau mai puțin inteligibile de pe ecran. Drept urmare, un sinopsis sincer al acestui film vorbit în limba engleză, în care o anumită vocabulă nu tocmai elegantă e invocată mai des decât Sfântul Duh când la meteo se anunță secetă, ar suna cam așa: Fuck. Fuck. Fuck. Niște ploaie. Fuck. Fuck. Un iepure de jucărie drăgălaș. Fuck. Fuck. Fuck. Fuck. Cine e personajul și cine e autorul? Fuck. Hei, dar să le dăm cuvântul lui Alex și Daniel: Do you want to fuck her? No, I dont want to fuck her. You’ve always wanted to fuck her! Sfârșit.

Nu e vorba că m-ar fi deranjat să aud cuvântul fuck de atât de multe ori, încât la final am verificat dacă nu cumva o confund eu pe Anca Damian cu Scorsese Martin. Nu trebuie să suferi de pudibonderie pentru a fi cumva deranjat de faptul că se presupune că e de ajuns ideea de Ana Ularu goală, că nici nu-ți trebuie mai mult, mai ales dacă se mai plusează cu ceva animație, cu ceva efecte speciale, cu ceva stropișori artistici de ploaie, cu câțiva fulgișori diafani de nea. Bine, la un moment dat, cred că și realizatorii filmului au înțeles că nu merge chiar așa. Și e foarte bine că au înțeles: altfel, am fi rămas fără scena îmbăierii, în care actrița Diana Cavaliotti e săpunită temeinic și pe față, și pe dos, și ar fi fost păcat.

Maria scrie o povestire despre Daniel. Alex îi rescrie povestea, al cărei final îl semnează același Daniel. Astfel, personajul devine autor. Convențiile acestei acestui joc de-a oglinzile sunt exploatate într-un mod extrem de dubios atunci când Maria povestitoarea prevestește un viol căreia îi cade victimă Maria personajul. Agresiunea ar urma să aibă loc într-un punct al narațiunii la care încă nu am ajuns și pe care îl tot așteptăm. Momentul nu se concretizează niciodată, dar într-un fel sau altul, excitația a fost produsă. Aparent, nu e nimic în neregulă cu asta, dar pentru mine, e un motiv în plus pentru care entertainment-ul pe care îl oferă O vară foarte instabilă e destul de dubios. Pe scurt, dacă la festivalurile de filme s-ar decerna premiul A înjurat cineva în biserică, găsiți ventrilocul, ia ghiciți cine ar câștiga?

Poate nu o repetăm destul, deoarece, de mai bine de zece ani încoace, am fost cocoloșiți: despre filmele românești, poți să spui orice, dar că actorii nu conving, cu siguranță nu! De cele mai multe ori, rămâi cu gura deschisă cât de bine intră aceștia în pielea personajelor. Uite, de pildă, corpul Anei Ularu intră de minune în pielea personajului Maria: proptit pe pereți, înghesuit prin colțuri, tolănit pe masă sau în tradiționalul pat, performanța acesetuia e remarcabilă! De asemenea, strălucește în rolul Irina corpul Dianei Cavallioti: efectiv, nu-ți poți lua ochii de la el. Cât despre bustul lucrat al lui Jamie Sives, ce să mai zicem? Kim Bodnia, pe de altă parte, dezamăgește: cu toate hainele pe tine, cum să emiți pretenții în seara premiilor Gopo?

Cuiva care îl vede fără sonor și fără subtitrare, din punct de vedere vizual, filmul ar trebui să-i pară grozav: nu trec niciodată prea multe minute, că o floricică stilistică menită să-ți ia ochii face țuști! pe ecran. Scenariul, pe de altă parte, evocă filmele fără perdea difuzate după miezul nopții de posturile autohtone; altfel zis, e o babilonie din care se înțelege un singur lucru, niște întâlniri care se soldează cu niște încrucișări. Regizoarea Anca Damian (Întâlniri încrucișate, Crulic – drumul spre dincolo) îl vede pirandellian. Eu aș zice că e un Reconstruction (Christoffer Boe, 2003) al săracului sau un La science des rêves(Michel Gondry, 2006) al românului. Surdomutul, bibliofilul, Anca sau eu: cineva trebuie să aibă dreptate!

FNT 2013: Troienele lui Andrei Şerban – O experienta anti-intelectuala

0

Prim planul celor dintâi zile ale Festivalului Naţional de Teatru 2013 a fost ocupat de noua versiune a spectacolului Troienele, realizat de Andrei Şerban acum mai bine de patru decenii în Statele Unite. Dacă iniţial opera făcea parte, alături de Medeeaşi Electra, din spectaculoasa Trilogie greacă, aceasta a trecut, pe parcursul timpului, prin trei montări succesive, astăzi aflându-se în repertoriul Operei Naţionale din Iaşi.

Strict din perspectiva subiectului, spectacolul înfăţişează sfârşitul războiului troian, când aheii iau prizoniere femeile troiene, în frunte cu exponentele lor cele mai de seama –  Hecuba, Elena, Cassandra, Andromaca. Nimic neobişnuit până acum, doar că Andrei Şerban a pus în scenă opera în greaca veche, fără subtitrare. Trecând peste bariera lingvistică, înţelegi că miza spectacolului stă, de fapt, în altă parte. Pe această linie, într-un interviu acordat la începutul anului, regizorul aduce câteva clarificări, mărturisind că spectacolul nu a fost conceput ca o experienţă intelectuală, ci, dimpotrivă, ca una anti-intelectuală, pe care trebuie să o simţi, nu să o înţelegi.

Ideea regizorală este potenţată de renunţarea la separarea convenţională a actorilor de spectatori. În loc să îşi ocupe, cuminte, locurile pe scaune, publicul este condus la începutul spectacolului de către soldaţii ahei undeva în culise, pe ritmul sacadat al bătăilor de suliţe şi al tobelor. De acolo va asista, în picioare, la trei momente cheie ale tragediei lui Euripide : avertismentul profetic al Cassandrei, lamento-ul Andromacăi în încercarea ei de a-şi salva fiul şi ponegrirea Elenei, considerată vinovată pentru declanşarea războiului. Andrei Şerban creează din acest ultim moment una dintre cele mai „tari” scene teatrale de până acum: o Elena dezbrăcată aproape complet, căreia i s-a smuls de pe cap peruca, mânjită pe corp cu sânge, paie şi noroi, violată  şi răstignită, apoi. Episoadele sunt cu atât mai intense cu cât se petrec chiar în mijlocul publicului- purtând făclii aprinse sau care de lemn, troienele captive şi aheii se mută dintr-o parte în alta a spaţiului de joc, croindu-şi drum printre spectatorii contrariaţi.

 

 

În încercarea de a-şi asigura un loc în mulţime, cei din urmă sunt nevoiţi să îşi schimbe constant poziţia şi să se replieze rapid, călcându-se de multe ori pe picioare. La reprezentaţiile de săptămâna trecută, intenţia regizorului de a duce interacţiunea artiştilor cu publicul la un alt nivel a fost umbrită, din păcate, de neajunsurile spaţiului în care s-a desfăşurat spectacolul – sala Majestic a teatrului Odeon s-a dovedit neîncăpătoare pentru toţi cei veniţi să vadă tragedia.

Trecând peste neplăcerile de rigoare, artiştii Operei Naţionale din Iaşi reuşesc să stârnească energii vibrante şi să creeze o atmosfera specială, de ritual. Poate cel mai mare merit îi revine aici corului feminin, în care imprecaţiile şi blestemele Hecubei (Simona Titieanu) se îmbină cu incantaţiile păgâne rostite de Cassandra (Cristina Grigoraş), cu tânguirile Andromacăi (Marinela Nicoară), dar şi cu ţipetele Elenei (Ana Maria Donose Marcovici). Muzica este semnată de Elizabeth Swados, cea care în 1974 compunea varianta originală pentru operă.

În cea de-a doua parte tonalitatea se schimbă, căpătând accente lirice – cortina se ridică, iar la balconul sălii de spectacol femeile troiene, cu lumânări aprinse în mâna, îşi plâng durerea. Bocetul lor sfâşietor se va estompa apoi treptat, lăsând loc unei resemnări calme, anticipativă pentru exilul şi călătoria pe mare din finalul tragediei.

Inside Llewyn Davis – cautare de sine versus existenta

0

Cel mai recent film al fraților Coen, Inside Llewyn Davis, contrazice  așteptările publicului.  Cei doi – Ethan și Joel Coen – deopotrivă scenariștii filmului, s-au inspirat din memoriile postume ale lui Dave Van Ronk, un cântăreț american de folk. Urmărind evoluția lui Llewyn Davis, cântăreț din Greenwich Village care caută afirmarea muzicală, frații Coen dau naștere unui film lipsit de pretenții moralizatoare, care nu satisface dorința audienței de finalitate și de happy-ending. 

În Greenwich Village, în 1961, Llewyn Davis se străduiește să-și construiască o carieră în muzică. Într-un context în care muzica lui nu trezește interes, el trăiește din reprezentanții minore în fața unor audiențe mărunte. Trăiește pe canapelele altor oameni, nu are bani de haine de iarnă, dar refuză ideea de a exista și atât. Nu face compromisuri, ca atunci când Bud Grossman îi propune să facă parte dintr-o trupă. Trecutul lui Llewyn, pe care n-a reușit să-l depășească, cuprinde colaborarea într-o trupă cu un anume Mike, care s-a sinucis. Ajunge, în final, să facă ceea ce refuza acerb înainte – se întoarce în marină; se hotărăște să „existe”.

Nereușita lui Llewyn nu poate fi atribuită doar mediului; deseori, el este cel mai puternic obstacol din calea afirmării sale. Nu reușește să gândească în perspectivă; nu se gândește la viitor, tocmai pentru că nu are o minimală reprezentare conceptuală a acestuia. Trăiește de pe o zi pe alta, dar supraviețuirea lui zilnică este impregnată de aventuri comice, majoritatea având drept protagonistă o pisică.

Llewyn Davis este construit ca fiind opusul arhetipului eroului american. Nu gândește și nu acționează după cum ne-am aștepta. Frații Coen se joacă cu mintea noastră și realizează fix inversul a ceea ce experiența filmică ne-a învățat ca fiind veridic. Llewyn este neobișnuit în sine și nu urmează un traseu predefinit de complăcerea societății în modele mincinoase. Cântărețul nu are revelații care să-i schimbe radical viața și să-l propulseze în succes așa cum ne-am aștepta. Dimpotrivă, obosit, recurge la alternativa de „doar a exista” și se întoarce în marină. Nu știm dacă acesta va fi punctul final al evoluției sale – frații Coen nu sunt interesați să dezvăluie o finalitate a experienței lui Llewyn.

Mai mult, filmul nu are pretenția de a avea o morală. Nu ni se transmite ideea că trebuie să ne urmăm visul, indiferent de obstacole – așa cum ar fi frumos. Llewyn face asta, până într-un anumit punct, dar ambiția afirmării are un alt fundament în cazul lui. Refuzul său de a avea o existență banală, de a se topi în normal, nu îl ajută să evolueze, ci îl face să fie inert. 

Oscar Issac, actorul ce-l interpretează pe Llewyn Davis, joacă împreună cu Justin Timberlake și Carey Mulligan. Constituția lui Llewyn intră într-un deazcord haios cu Jim (Justin Timberlake), care compune cântece ușurele, sărace în sensibilitate – spre deosebire de cele ale lui Davis. Jean (Carey Mulligan) cântă împreună cu Jim și are o aversiune forțată față de Llewyn, în special din cauza nepăsării lui. Frații Coen nu au făcut exces din prezența lui Justin Timberlake, ci l-au plasat inteligent în momente în care discrepanța dintre Jim și Llewyn să iasă în evidență.

Alegerea actorilor a fost gândită înțelept de către cei doi Coen. Oscar Isaac este absolvent al Juilliard School, conservator din New York. Carey Mulligan iarăși are experiență muzicală, iar Justin Timberlake nu mai are nevoie de prezentare. Nu știm dacă alegerea lui are o tentă ironică: Timberlake nu are un fond educațional în domeniu – dar are succes cu muzica sa –, pe când Isaac este absolvent al unui conservator de prestigiu, dar nu are o carieră de sine stătătoare. Analogie cu ceea ce se întâmplă în film? Poate.

Repertoriul muzical al filmului este divers, de la cântece folk interpretate de Oscar Isaac, la muzica clasică a lui Mozart, Mahler, Beethoven, Chopin sau Schumann. De asemenea, nu lipsește nici Bob Dylan cu a sa melodie Farewell.

Filmul fraților Coen este, în concluzie, o surpriză plăcută, drept pentru care a și primit Premiul Juriului la Cannes în 2013. Cei doi se dezic de tipare și nu vor să facă pe plac construind amăgiri. În final, poate că mulți se vor simți furați de iluzia de evoluție pozitivă înspre un happy-end. În multitudinea de filme americane vânzând minciuni frumoase, Inside Llewyn Davis este o gură de aer proaspăt. 

Am văzut filmul în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest.

10 comedii crème de la crème

0

De multe ori vrem să vedem o comedie bună, dar cele două cuvinte nu sunt ușor de alăturat, deși se produc sute de comedii în fiecare an. Pentru astfel de momente serioase de căutare a râsului, ne-am gândit să realizăm o listă cu comedii bune pe care există șanse să nu le fi văzut încă.

1) Monty Python’s Life of Brian 

 

 

Ciudat pentru cât sunt de buni, grupul britanic de comedie Monty Python nu este prea cunoscut în România. Văzuți de către unii pentru influența pe care au exercitat-o ca Beatles-ii comediei, cei șase Pythons au pornit la drum cu un serial de comedie la BBC în 1969, dar au realizat împreună de-a lungul timpului și câteva lung-metraje, printre care Monty Python and The Holy Grail, Monty Python’s Life of Brian și Monty Python and The Meaning of Life. Toate trei sunt la fel de suprarealiste și absurde, prin urmare merită recomandate, dar, dacă ar fi să aleg favoritul personal, acesta ar fi Monty Python’s Life of Brian, povestea lui Isus spusă la modul cel mai ireverențios și ironic posibil.

 

2) That obscure object of desire

 

 

Pentru că am pomenit de suprarealism, cine s-ar potrivi cel mai bine să ne ofere o comedie suprearealistă decât Luis Bunuel, bunul prieten al lui Salvador Dali? Filmul lui, Cet obscur objet du desir, este practic tapetat cu scene intrate în imaginarul cinefililor cu gust pentru umor absurd și suprarealism. Nu vă spun decât atât: la un moment dat, personajul principal, Mathieu, se chinuie să desfacă o centură de castitate. Încă ceva?  Personajul feminin, de care este îndrăgostit Mathieu, va fi jucat de două actrițe, parcă în dorința ca inclusiv spectatorului să i se joace o farsă, nu doar lui Mathieu.

 

3) Arsenic and old lace

 

 

O comedie mai simplă și fără pretenții decânt anterioara, dar la fel de savuroasă și care se regăsește în toate topurile care se referă la comedii clasice, Arsenic and old lace e regizată Frank Capra și are în distribuție un actor cunoscut azi mai mult pentru rolurile de bărbat fatal și dichisit decât pentru talentul comedic, de care dispunea de fapt din plin. E vorba de Cary Grant. Personajul lui Cary Grant revine acasă în ajunul căsătoriei, pentru a afla că mătușile sale sunt de fapt niște ucigașe în serie. Umorul de situație, caracter și de limbaj care se pornește avalanșic din această combinație nu te va lăsa să îți tragi sufletul decât la sfârșit.

 

4) Les vacances de Monsieur Hulot

 

 

Mr. Hulot’s Holiday, despre care am mai vorbit pe Postmodern și într-o recenzie, este una dintre comediile de care nu te saturi niciodată. Întotdeauna vei descoperi un detaliu haios, care la prima vizionare ți-a scăpat. E normal să fie așa, pentru că regizorul Jacques Tati a lucrat la el ca un bijutier în filigran. Fiecare scenă este construită cu minuție și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Personajul principal, de extracție à la Charlie Chaplin și Buster Keaton, este un tip deșirat, mereu cu pipa în gură, care acționează întotdeauna cu cele mai bune intenții dar care este de o neîndemânare crasă. Cu satiră subtilă și cu imagini fără sunete decât pe alocuri, Mr. Hulot’s Holiday va intra în topul comediilor tale.

 

5) Love and death

 

 

O comedie mai puțin cunoscută a lui Woody Allen, Love and death se construiește în jurul clișeelor despre ruși și literatura rusă, de la Lev Tolstoi la Dostoievski. Cele două personaje principale, de o chimie perfectă, cum altfel, având în vedere că sunt interpretate de Woody Allen și Diane Keaton, se angajează în discuții filosofice absurde,  în timp ce trebuie să facă față războiului și altor drame. Pentru modul în care sunt luate peste picior literatura rusă, nihilismul și discuțiile înalte, o să râzi până la epuizare urmărind dialogurile și farafastâcurile haioase ale celor doi și comentariile din off ale lui Woody Allen.

 

6) Dr Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

 

 

O comedie neagră semnată de Stanley Kubrick nu poate fi decât o capodoperă. Dacă personajele principale, de la un om de știință de origine germană care a luat-o puțin mai mult pe ulei, la un ofițer englez și până la președintele Statelor Unite, sunt toate jucate de Peter Sellers, pur și simplu orice recomandare este de prisos. Pentru că imaginația lui Kubrick își află perfect contraponderea în jocul genial al lui Peter Sellers.

 

7) Bringing up Baby

 

 

Cary Grant își găsește încă o dată locul în listă, pentru că Bringing up Baby, comedia în care acesta joacă rolul unui om de știință victimă a unei tinere bogate care trăiește din capriciu în capriciu (jucată de Katharine Hepburn), este și ea la fel de reușită ca Arsenic and Old Lace. La fel ca și Arsenic, Bringing up Baby se regăsește în toate topurile care se referă la cele mai bune comedii clasice. Cary Grant și dificila Katharine Hepburn se înțeleg perfect pe ecran, sincronizarea stărilor și replicilor fiind demnă de un cuplu de comedieni cu tradiție de scenă. Scenariul și dialogul filmului nu sunt nici ele mai prejos, în timp ce totul se leagă în jurul unei feline cu lipici.

 

8) The Graduate

 

 

The Graduate este comedia perfectă până la jumătatea filmului. Asta nu înseamnă că începând de acolo filmul se strică, ci că fix de la jumătate, The Graduate ia o turnură clară spre dramă. Până în acel moment personajul lui Dustin Hoffman, un tânăr absolvent de facultate care se întoarce acasă pentru a se gândi la viitor, este confuz. Toată lumea face ce vrea cu el, inclusiv personajul lui Anne Bancroft, o doamnă pe la 50 de ani, prietenă de familie și soția partenerului de afaceri al tatălui lui. Cei doi încep o relație plină de necunoscute, în care confuzia lui Dustin Hoffman este hilaritate 100%.

 

9) The Big Lebowski

 

 

Dacă ți-ai căutat vreodată argumente pentru a alege în viață calea unui pierdevară, atunci trebuie să fi văzut și comedia fraților Coen, cu Jeff Bridges în rol principal. Jeff Bridges este The Big Lebowski, The Dude, il duderino sau his dudeness, cel mai cool tip din oraș prin faptul că nu se agită pentru nimic în lume, nici măcar când este introdus într-o intrigă în care se vor pierde vieți, ba chiar și câteva frumoase degete de la picioare. His dudeness va rămâne calm și-și va savura băutura preferată, îmbrăcat în halat și visând scene suprarealiste cu tipa de care îi place, Julianne Moore. Dacă ți-ai pierdut vreodată coolness-ul, The Big Lebowski este cea mai simplă și la îndemână soluție pentru a-l recăpăta în cel mult două ore.

 

10) Zelig

 

 

Woody Allen a realizat multe comedii, nimic nou până aici. Printre ele, și prea puțin cunoscuta Zelig, o comedie realizată în stilul unui documentar, în care Woody Allen joacă rolul unui bolnav mai special: un cameleon uman, care, dacă se află în preajma unor chinezi se transformă într-un chinez, dacă este dus la psihiatru, se transformă, la rândul lui, într-un psihiatru cât se poate de veridic, și tot așa. Lista personajelor pe care Zelig le joacă sunt fără număr.

Crima si pedeapsa – lectia lui less is more

0

Premiera din octombrie a  piesei „Crimă şi pedeapsă”, în regia lui Yuri Kordonsky a avut loc în cea mai nouă sală a Teatrului Bulandra, Toma Caragiu – Studio Space şi este, în fapt, reluarea spectacolului din 2006. Rezumatul simplist se divide la 3:   3 ore, 3 feţe ale eroului principal, 3 culori, 6 actori…

E interesant traseul de la intrarea principală a teatrului până în sala de reprezentaţie – îţi dă şansa să te desprinzi cu totul de lumea exterioară, să uiţi traficul şi orele de la birou, iar mini-labirintul scărilor îţi imprimă senzaţia că urmează să vezi ceva special. La faţa locului înţelegi că dramatizarea se doreşte o experienţă intimă pentru public- scaunele sunt aproape de scenă, iar spaţiul personal al actorilor aproape că nu există. Devii personaj tu însuţi odată ce îţi ocupi locul – dar cred că mesajul acesta trebuie subliniat şi imprimat pe bilete: că doar tu, nu şi telefonul. Rămâne un punct de maxim al senzaţiilor horror soneria telefonului „hey, taxi, taxi”, din momentul culminant al piesei.

Decorul a fost o surpriză plăcută. Minimalist și auster, dar plin de semnificaţii, un loc de joacă al emoţiilor pe care le-am descoperit ulterior: o răscruce simplă şi albă, ca o conştiinţă curată, o oază în care speranţa era posibilă, într-un Sankt Petersburg îmbâcsit de mizerie şi deziluzii. Trioul cromatic mi s-a părut la fel de strategic ales: o dramă în alb, roşu şi negru: albe au fost cămăşile eroului şi ale alter-ego-urilor sale, precum la fel de albe au fost lama toporului, uşile şi furoul Soniei-cea-iubitoare şi sufletistă. Negri au fost demonii interiori şi hainele văduvei, iar partea de roşu a revenit sângelui şi şalului Soniei – cea-uşuratică.

Kordonsky a mers pe ideea de exploatare a personalităţilor multiple ale personajelor dostoievskiene. Eroul este prima victimă a dedublării, prins între binele şi răul propriei conştiinţe, un cuplet care se va dovedi până la urmă labil şi distructiv. Richard Bovnoczki este un Raskolnikov ideal, cu alură slavă şi un joc minunat al înclinaţiilor psihotice. Salvarea sa? „N-am omorât un om, ci un principiu”.

Marius Manole nu iese din sfera de confort şi joacă ce ştie cel mai bine – este sufletul zbuciumat, timorat şi sperios, el este rana vie a lui  Raskolnikov. Face un rol corect,  contopindu-se cu restul accentelor care adună bile albe. Replică memorabilă: „Doamne, câţi oameni trebuie să mai omor ca să ies de aici?”.

Jocul tânărului Vlad Logigan poate fi trecut la capitolul surpriza serii. Lui i-a revenit partea conştiinţei diabolice, a minţii înnebunite şi învinse, care nu mai cunoaşte argumente din sfera umană. A interpretat cu forţă scelerarea eroului, dând un nou suflu ideei de luptă interioară şi cumva bunătatea lui Manole a găsit în el un evil self pe măsură.

Personajul Porfiri interpretat de Marian Râlea are ceva din umorul lui Tarantino, e viclean, puţin cam prea ştrengar, dar este singurul care destinde atmosfera.

Puternică şi semnificativă a fost şi scena alegorică  a iepei bătrâne ucise de săteni, în care personajele primesc o nouă şansă de a se dedubla, îngroşând până la grotesc contururile tiplogiilor pe care le reprezintă.

Polaritatea se manifestă şi în scena finală, când fiecare faţetă a eroului nu se poate mărturisi decât în prezenţa personajului de care se simte legat – Raskolnikov cel real cu Porfiri, Raskolnikov cel rău cu văduva Aliona, iar Raskolnikov cel angelic cu Sonia.

Forţa personjelor masculine nu este însă contrabalansată de cele două eroine ale piesei. Caracterul „bătrâna văduvă” a fost construit pe modelul „moşule, ce tânăr eşti”, actriţa Rodica Lazăr fiind departe de cea mai indulgentă imagine a „femeii în vârstă”. Nu am înţeles alegerea, blondul nu era grizonat nici pe departe şi în locul unei babe zgârcite şi rele, am avut parte de un persnoaj feminin incert, prea frumos ca singurătatea şi izolarea sa-i fie credibile, prea duşmănos ca să facă din asta baza unui caracter.

Din nefericire, nici „Sonia” Ancăi Andone nu pare în apele sale – lipseşte acea înţelegere şi acceptare a personajului care să-i dea personalitate.

Dialogurile sunt cursive, iar scenele cheie sunt construite ca mici tablouri, astfel că dacă nu aş fi ştiut că piesa are două părţi aş fi putut accepta ca scenă finală şi sfârşitul actului întâi.

Kordonsky nu ratează nici tema diferenţei dintre oameni şi împărţirea lor în comuni şi extraordinari. Monologul lui Raskolnikov despre firile speciale, cele care rup regulile şi reconstruiesc lumea, aşteptând apoi să fie urmate de oamenii obişnuiţi, constituie punctul de cotitură în decizia eroului de a „scăpa” lumea de o fiinţă inutilă şi de a acţiona ca un om ales: „Tu omori un păduche, un vierme, scapi omenirea de un parazit”.

Rugăciunea intonată în ruseşte, bolurile cu pastă roşie cu care cei trei făptaşi au mânjit pereţii răscrucii după uciderea văduvei, ilustrarea sudorii reci care traversa trupul eroului  (nici acum nu înţeleg cum au putut transpira atât de repede actorii – chapeau!), cruciuliţa „multiplicată” atent pentru fiecare chip al lui Raskolnikov – sunt detalii care dau personalitate dramatizării, închegând ideea regizorului despre iadul frământărilor în preajma păcatului capital. „Am trecut un prag – da, dar pragul e acolo şi tu ai rămas aici” – din fericire, reinterpretarea romanului lui Dostoievski a trecut dincolo de o simplă punere în scenă, reuşind să se concentreze în jurul unui nucleu, fără risipă de personaje sau de cadre. 

Recomandari pentru weekendul 25-27 octombrie

Zilele de weekend vin cu un program imposibil de trecut cu vederea. Săptămâna aceasta, pe lângă numărul mare de proiecții de film care nu trebuie ratate, și spectacolele de teatru vor ocupa agenda întregului sfârșit de săptămână.

Așadar, vineri va fi prima zi a Festivalului Național de Teatru 2013, eveniment care a ajuns la cea de-a 23-a ediție. Astfel, timp de mai bine de o săptămână, cele mai bune producții ale teatrelor din România vor fi jucate la București. Pe lângă spectacolele de teatru, vor avea loc și alte evenimente precum dezbateri, lansări de carte, simpozioane, expoziții și ateliere, concerte și chiar proiecții de film. În acest weekend se joacă nu mai puțin de 11 spectacole. Iată și programul Festivalului.

Tot vineri, începe și festivalul Les Films de Cannes a Bucarest, eveniment care aduce în România, în premieră, unele dintre cele mai premiate, controversate și interesante filme ale Festivalului de la Cannes. În cadrul festivalului vor fi prezenți și cineaști recunoscuți, precum Abdellatif Kechiche, câștigătorul Palme d’Or din acest an și Amat Escalante, premiat pentru regie la Cannes. Printre filmele care vor rula de-a lungul evenimentul se numără Jimmy P (Psychotherapy of a Plains Indian), Heli, Only God Forgives sau Inside Llewyn Davis.

Faust, câștigător al premiului Leul de Aur în 2011, va intra săptămâna aceasta și în cinematografele românești. Este ultimul film din tetralogia lui Aleksandr Sokurov dedicată puterii, fiind o adaptare foarte întunecată a poveștii, cu o atmosferă copleșitoare, portretizarea lui Mefistotel reprezentând una dintre cele mai respingătoare și totodată reușite întruchipări ale răului.

Începând cu acest weekend poți vedea la cinema filmul Delivery Man, remake-ul unei producții canadiene din 2011, Starbuck, care a avut și la noi premiera la începutul verii lui 2013. Filmul este povestea lui David Wozniak (Vince Vaughn) care descoperă că este tatăl a nu mai puțin de 530 de copii, după  ce în tinerețe fusese donator într-o clinică de fertilizare.

Va fi lansată în acest weekend și partea a doua a animației Cloudy with a Chance of Meatballs, în care tânărul inventator Flint Loockwood (Bill Harder) descoperă  că invenția sa este încă funcțională, creând probleme și mai mari.

Printre piesele de teatru care se vor juca la acest sfârșit de săptămână se numără Țarul Ivan își schimbă meseria. Spectacolul se joacă vineri, de la ora 18:00 la Teatrul Metropolis, și este o adaptare după piesa cu același nume a lui Mihail Bulgakov. Cadrul poveștii este Rusia aniilor ’30, unde o mașină a timpului improvizată de inginerul Timofeev îl transportă pe administratorul de bloc Ivan, la curtea lui Ivan cel Groaznic, iar pe țar în viitor, unde este confundat cu un actor.

Sâmbătă, la ora 19:00, la Teatrul Bulandra (Sala Liviu Ciulei) se joacă spectacolul La Grande Magia a regizorului israelian Elie Malka. Vacanța unui cuplu căsătorit devine o provocare pentru soț, care își descoperă complexitatea propriilor motivații atunci când un magician o face pe soția sa să dispară în timpul unui spectacol.

Meșteșugul vieții este o piesă de teatru care pune accentul pe psihologia personajului. Yona Popoch este un bărbat care după 30 de ani hotărăște să pună capăt căsătoriei. Astfel, povestea urmărește acuzele, jignirile, frustrările și iertarile pe fundalul crizei existențiale masculine. Piesa sa va juca dumincă la Teatrul Bulandra (Sala Liviu Ciulei) de la ora 19:00.

Tot duminică, la Teatrul Act, de la ora 19:00 poți urmări spectacolul Jocuri în curtea din spate, ce spune povestea a patru adolescenți de 17 ani implicați în violul unei adolescente. Piesa urmărește două acțiuni: cea a violului propriu-zis și cea a procesului tinerilor.

La The Light Cinema (Liberty Mall) începe un nou sezon al transmisiunilor live HD. Așadar, sâmbătă de la ora 19:55, vei putea urmări în direct de la Opera Metropolitana din New York spectacolul Nasul a lui Dimitri Shostakovich. Satira compozitorului rus este o adaptare a poveștii omonime a lui Gogol.

Sâmbătă și duminică, de la ora 20:00 la Centrul Național al Dansului (B-dul Mărășesti, 80-82) are loc evenimentul Camera 0001/Fabrica de vise. Creat de Simona Deaconescu, spectacolul este un concept ce implică dans, videografică și muzică electronică.

De asemenea, duminică ești invitat la o nouă reprezentație a baletului Lacul Lebedelor la Sala Palatului. Spectacolul va fi pusa în scenă de dansatorii Teatrului Național Academic Taras Shevchenko din Kiev, rolurile Odette-Odile fiind interpretate de Maria Allash, prim-solista a Baletului Bolshoi.

Tot în weekend poți vedea și expozițiile 100 de miniaturi de la librăria Cărturești din cadrul noului mall, Promenada, și expoziția Futurotextile de la Muzeul Național de Istorie.

Ultimele articole