Articole

La vie d’Adèle (Blue is the warmest color) depășește definiția filmului. Este mai mult decât atât; o forță care te atrage în interiorul ei și te sechestrează emoțional pentru aproape trei ore. Abdellatif Kechiche însuși ne sfătuia înaintea începerii proiecției (la Cinema Elvira Popescu, joi 31 octombrie) să îi privim filmul ca pe o invitație la răscolirea interiorului nostru.

Adèle este o adolescentă elevă de liceu. Timpul și-l petrece cu o gașcă de vârsta ei lipsită de inhibiții (interesul principal al prietenelor sale sunt picanteriile relațiilor sexuale). Încearcă să construiască o relație cu un băiat, însă nu poate, simțind o anumită piedică. Siguranța ei este tulburată de vederea pe stradă a unui cuplu de lesbiene. Într-o seară ajunge într-un club gay, unde este abordată de Emma, fata cu părul albastru din cuplul văzut în trecere.

În curând cele două încep să se întâlnească. Prima lor întâlnire, deși cuprinde discuții despre scriitori, filosofie și artă, prefigurează tensiunea emoțională și sexuală care se va naște între ele. Adèle este cea care ia inițiativa și o sărută pe Emma. Ce urmează este un lirism vizual de dorință, pasiune și senzualitate. Scenele mult discutate de sex nu au alură pornografică; Adèle și Emma se contopesc una în cealaltă, par să se uite pe sine. Le regăsim la un moment dat dezbrăcate formând parcă un cerc Ying și Yang. Aceste scene sunt de o plăcere vizuală rară, rezultatul a nenumărate filmări și editări care dau spectatorului impresia de trăire veridică a plăcerii. La vie d’Adèle conține cele mai îndrăznețe scene de sex între lesbiene, de unde și controversele nenumărate legate de acesta.

Diferențierea și dreptatea socială sunt teme recurente la Kechiche. În film, Adèle și Emma aparțin unor clase sociale diferite: Adèle clasei muncitoare – vrea stabilitate financiară –, iar Emma, artistă plastică – clasei intelectuale. Deseori, Emma insistă că Adèle nu e fericită, pentru că nu face ceea ce îi place , însă o deranjează, de fapt, faptul că nu are aspirații mai înalte.

Instabilitatea și dependența emoțională, nesiguranța de sine a lui Adèle o fac să greșească, înșelând-o pe Emma cu un coleg. Maniera sensibilă de enunțare a poveștii te face, însă, să empatizezi cu Adèle. Suferința ei devine o suferință proprie. La câțiva ani după ruperea relației, cele două se reîntâlnesc ca două prietene vechi, având însă aceeași dorință și pasiune una pentru cealaltă. Dar registrul sentimentelor s-a schimbat pentru Emma. Iubirea ei pentru Adèle s-a transformat într-o tandrețe infinită.

Léa Seydoux și Adèle Exarchopoulos fac două roluri excepționale, motiv pentru care au primit, alături de regizor, Palme D’or-ul. Este pentru prima oară când acest premiu este oferit oficial și actorilor principali. Abdellatif Kechiche a mărturisit că a fost fascinat de la început de gura lui Adèle Exarchopoulos, de buzele ei groase, lascive. Pe parcursul filmului, camera zăbovește îndelung asupra acesteia, fie când mănâncă, fie când doarme, întotdeauna pe jumătate deschisă sau în mișcare. Cele două actrițe reușesc să rezoneze până la cea mai înaltă intensitate, Adèle și Emma fiind complementare în această relație. Adèle o idolatrizează pe Emma, o transformă în obiectul adorației sale, pe când cea din urmă e stăpână pe sine, dominând-o pe Adèle. 

Filmul lui Kechiche este o poveste de dragoste universală, în niciun caz un comentariu social despre relațiile dintre lesbiene. La sfârșit, ne simțim rupți de realitate, pentru că trei ore am zăbovit în afara ei. Și, după cum ne invitase Kechiche, au fost atinse coardele cele mai sensibile ale existenței noastre, într-o manieră și la o intensitate greu de explicat. Cu siguranță, un film care merită mai mult decât Palme D’or-ul și anume un loc în inimile noastre.

Ultimele 15 minute ale docudramei regizorului Paul Greengrass (United 93, The Bourne Supremacy și Ultimatum) reprezintă punctul culminant al unui film care durează 134 de minute. Iar acest moment de maximă încărcătură emoțională se dovedește, în mod paradoxal, piatra de moară gata să scufunde ceea ce, în termeni generali, s-ar putea considera o reușită cinematografică.

Captain Phillips este o adaptare a cărții scrise de însuși Căpitanul Richard Phillips, având în centru răpirea acestuia de către pirați somalezi. Cazul din 2009 a fost primul de acest gen semnalat în vremuri recente și s-a profilat de atunci ca o alternativă de scenariu spumoasă. Problema unui astfel de proiect este familiaritatea subiectului, situație similară celei a filmului Zodiac, sau chiar a lui United 93, a regizorului Greengrass. Toate trei filmele sunt thrillere și trebuie, prin definiție, să-ți ofere thrills.

Secretul stă în ritmul acțiunii, ceva ce Fincher și Greengrass stăpânesc bine, însă ambii regizorii se împiedică în abordarea materialului. Când vine vorba de fapte reale, există presiunea de a pune pe tavă adevărul. Și totuși adevărul nu funcționează întotdeauna pe ecran. Momentele de nebunie ale personajului principal sunt incongruente în absența motorului psihic.

Richard Phillips (Tom Hanks) este căpitanul experimentat al vasului Maersk Alabama, care transportă alimente și ajutoare către Mombasa. Când se apropie la o distanță neautorizată de țărmul Somaliei (lucru pe care Greengrass preferă să îl treacă cu vederea), Maersk este deturnat de pirați. Simplu în aparență, însă mult mai complex și brutal în realitate. Un vas de dimensiunile a două terenuri de fotbal se confruntă cu patru pirați într-o barcă cu motor – pe principiul buturuga mică răstoarnă carul mare. Însă odată răsturnat carul, buturuga nu știe ce să facă. Cei patru sunt înarmați, au un lider, Muse, hotărât să pună mâna pe bani cu orice preț, însă nu cunosc vasul, iar căpitanul nu colaborează.

Înainte să îți dai seama ce se întâmplă pirații îl răpesc pe căpitanul Phillips și pornesc spre Somalia într-o barcă de salvare, fixând răscumpărarea la milioane de dolari. Filmul lui Greengrass se deschide la scară extrem de mare, în mijlocul oceanului, pe un vapor imens, cu personaje-tip, pentru a se închide treptat în jurul celor doi căpitani, Phillips și Muse, într-un spațiu închis, apăsător – o confruntare a voințelor cu accente claustrofobice.

Pe această ultimă sută de metri personajele sunt dezgolite de secrete și sunt aceste scene în barca de salvare, cu amenințarea trupelor Marinei Americane, hotărâte să-și recupereze omul, cele care susțin filmul. Tom Hanks oferă în acest film cea mai bună performanță a sa din ultimii zece ani, o evoluție de la un om care crede că poate lupta la un om care și-a epuizat resursele, o călătorie validată de umanitatea transparentă a actorului – Captain Phillips devine un erou, dar nu genul de erou îndopat cu steroizi și fâlfâind o pușcă. De cealaltă parte a baricadei, somalezul Muse (actorul debutant Barkhad Abdi) este imaginea unui om care nu mai are nimic de pierdut, în definitiv, cel mai periculos tip de infractor. Rânjetul cu care îl asigură pe Phillips că totul va fi Okay și replica I came too far. I can't give up sunt magnetice. Nu îți poți lua ochii de la el. Nu poți să nu te pui, cu vinovăție, de partea lui.

Captain Phillips este un film bun, până în ultimul moment – cel al căderii nervoase ultrajucate a căpitanului Phillips, un hint aruncat în grabă că Hanks merită o nominalizare la Oscar. Este un film bun în încercarea lui de a-i umaniza pe răufăcători. Cei care au părăsit sala cu impresia că binele a triumfat au fost cu siguranță păcăliți de Muse. Everything is not okay.   

Dacă Anca Damian ar fi făcut acest film despre mine (o idee năstrușnică, dar făceți-mi pe plac și citiți în continuare), sinopsisul ar arăta cam așa: Cătălin Olaru se așază la biroul lui. Cătălin Olaru deschide laptopul. Cătălin Olaru scrie un articol. E un articol despre un film. Dar oare cine scrie de fapt articolul? Îl scrie Cătălin Olaru sau altcineva? Știe oare Cătălin Olaru că, de fapt, Cătălin Olaru nu există, ci există doar personajul Cătălin Olaru, o plăsmuire a imaginației planturoasei doamne X? Mă rog, oricum nu mai contează: lui Cătălin Olaru îi zboară gândurile de la articolul lui și i se face brusc poftă de sex.

Dintr-un motiv sau altul, O vară foarte instabilă NU îmi este dedicat mie. Îi este dedicat lui Daniel, Maria și Irina, supravegheați demiurgic de Alex, care, prin îndrăgitul procedeu al voice over-ului, ne luminează periodic, chiar și atunci când nu e cazul, asupra evenimentelor mai mult sau mai puțin inteligibile de pe ecran. Drept urmare, un sinopsis sincer al acestui film vorbit în limba engleză, în care o anumită vocabulă nu tocmai elegantă e invocată mai des decât Sfântul Duh când la meteo se anunță secetă, ar suna cam așa: Fuck. Fuck. Fuck. Niște ploaie. Fuck. Fuck. Un iepure de jucărie drăgălaș. Fuck. Fuck. Fuck. Fuck. Cine e personajul și cine e autorul? Fuck. Hei, dar să le dăm cuvântul lui Alex și Daniel: Do you want to fuck her? No, I don’t want to fuck her. You’ve always wanted to fuck her! Sfârșit.

Nu e vorba că m-ar fi deranjat să aud cuvântul fuck de atât de multe ori, încât la final am verificat dacă nu cumva o confund eu pe Anca Damian cu Scorsese Martin. Nu trebuie să suferi de pudibonderie pentru a fi cumva deranjat de faptul că se presupune că e de ajuns ideea de Ana Ularu goală, că nici nu-ți trebuie mai mult, mai ales dacă se mai plusează cu ceva animație, cu ceva efecte speciale, cu ceva stropișori artistici de ploaie, cu câțiva fulgișori diafani de nea. Bine, la un moment dat, cred că și realizatorii filmului au înțeles că nu merge chiar așa. Și e foarte bine că au înțeles: altfel, am fi rămas fără scena îmbăierii, în care actrița Diana Cavaliotti e săpunită temeinic și pe față, și pe dos, și ar fi fost păcat.

Maria scrie o povestire despre Daniel. Alex îi rescrie povestea, al cărei final îl semnează același Daniel. Astfel, personajul devine autor. Convențiile acestei acestui joc de-a oglinzile sunt exploatate într-un mod extrem de dubios atunci când Maria povestitoarea prevestește un viol căreia îi cade victimă Maria personajul. Agresiunea ar urma să aibă loc într-un punct al narațiunii la care încă nu am ajuns și pe care îl tot așteptăm. Momentul nu se concretizează niciodată, dar într-un fel sau altul, excitația a fost produsă. Aparent, nu e nimic în neregulă cu asta, dar pentru mine, e un motiv în plus pentru care entertainment-ul pe care îl oferă O vară foarte instabilă e destul de dubios. Pe scurt, dacă la festivalurile de filme s-ar decerna premiul A înjurat cineva în biserică, găsiți ventrilocul, ia ghiciți cine ar câștiga?

Poate nu o repetăm destul, deoarece, de mai bine de zece ani încoace, am fost cocoloșiți: despre filmele românești, poți să spui orice, dar că actorii nu conving, cu siguranță nu! De cele mai multe ori, rămâi cu gura deschisă cât de bine intră aceștia în pielea personajelor. Uite, de pildă, corpul Anei Ularu intră de minune în pielea personajului Maria: proptit pe pereți, înghesuit prin colțuri, tolănit pe masă sau în tradiționalul pat, performanța acesetuia e remarcabilă! De asemenea, strălucește în rolul Irina corpul Dianei Cavallioti: efectiv, nu-ți poți lua ochii de la el. Cât despre bustul lucrat al lui Jamie Sives, ce să mai zicem? Kim Bodnia, pe de altă parte, dezamăgește: cu toate hainele pe tine, cum să emiți pretenții în seara premiilor Gopo?

Cuiva care îl vede fără sonor și fără subtitrare, din punct de vedere vizual, filmul ar trebui să-i pară grozav: nu trec niciodată prea multe minute, că o floricică stilistică menită să-ți ia ochii face țuști! pe ecran. Scenariul, pe de altă parte, evocă filmele fără perdea difuzate după miezul nopții de posturile autohtone; altfel zis, e o babilonie din care se înțelege un singur lucru, niște întâlniri care se soldează cu niște încrucișări. Regizoarea Anca Damian (Întâlniri încrucișate, Crulic – drumul spre dincolo) îl vede pirandellian. Eu aș zice că e un Reconstruction (Christoffer Boe, 2003) al săracului sau un La science des rêves(Michel Gondry, 2006) al românului. Surdomutul, bibliofilul, Anca sau eu: cineva trebuie să aibă dreptate!