Articole

{Textul conține spoilere} Să mergi să vezi Heli este echivalentul unei călătorii într-un roller coaster prin casa bântuită a unui carnaval: încă din titlu știi cam la ce să te aștepți, te așezi liniștit pe scaun și pornești. Începi cu un spânzurat ce se balansează de marginea unui pod, demoni cu măști ale poliției își îndreaptă armele către tine și frâng capete de căței, iar adolescenți cu tunsori Bieber și pupile dilatate, specializați în torturi ca la Inchiziție, sar spre tine cu bâte de crichet de după fiecare colț întunecat și colcăind cu tarantule de plastic. La un moment dat, simți niște sânge fals picurând de deasupra și atunci când ridici privirea observi capetele decapitate cu mesajul tu ești următorul. Ieșind pe poarta murdară de ceva ce pare a fi creier, te simți ușor vinovat că te-ai distrat așa de bine, pentru că cel de lângă tine are o privire înspăimântată, se balansează nervos, și tot spune: Cățelușul, oare ce au avut cu cățelușul!

Coșmarul mexican surprins de Escalante este perpetuat în mod special de cei ce, teoretic, s-ar ocupa cu impunerea legi. Dar tocmai aceștia nu au absolut nici o regulă, victimele sunt aruncate din mașini în mișcare la margine de drum pentru a fi sfârtecate de pume, cei ce ar trebui să fie educați în empatie și folosirea forței într-un mod corect sunt supuși în perioada lor de pregătire la practici de genul răsuciri prin propria vomă, pentru a li se rupe orice legătură cu buna decență și gândirea logică. Sunt transformați în niște bestii ce nu trebuie să diferențieze între vinovați și nevinovați, atunci când un act sângeros se cere executat.

Unul din acești monștri în construcție, de 16 ani, este îndrăgostit de o puștoaică de 12 ani, sora lui Heli, și se hotărăște să fure câteva pachete de cocaină rechiziționată, pe care să le vândă,  pentru a fugi cu fata și a se căsători. Heli, un tânăr muncitor într-o uzină de mașini, găsește pachetele și le aruncă. Prin singurul act de bine prezent în film, forțele iadului se dezlănțuie cu o furie psihotică. Așa că, învățați copii, a face ceva de bine o să conducă la a vă fi împușcat tatăl, a vă viola sora și, probabil, o să rămâneți și șomeri. Merită să faci ceea ce trebuie în Mexic. Mesaj educațional adus dumneavoastră de cartelurile de droguri pregătite să vă răpească dacă spui cuiva despre ce ai văzut aseară.

Atenția microscopică acordată realității o face să pară ireală, e ca atunci când printr-un microscop imens se vede până în străfundurile celulelor și ceea ce vezi ți se pare că nu e din lumea asta , să nu mai zic chiar din tine însuți.

Escalante a luat premiul de regie pentru Heli și pe bună dreptate, pentru că economia de mijloace utilizate în a crea șoc și deranj metal sunt semnul unui regizor care știe ce face. Violența cea mai năucitoare a filmului este violența despre care nu se vorbește. O traumă atât de puternică, capabilă să sfărâme într-un milion de cioburi inexpresive, ce cad pe jos in liniște, o fetiță inocentă, cu singura vină de a fi îndrăgostită, de a se certa cu fratele mai mare – practic orice adolescentă, de oricând, de oriunde, ce își aștepta rândul la fuga din iad.

Actorii sunt revelația filmului. Sunt actori mexicani neprofesioniști ce își donează incapacitatea de a mai avea o reacție over the top în fața crimelor și violenței, căci ei o experimentează zilnic în lumea reală. Dar nu e vorba numai despre ei. Sala era plină. Liniște. Dintr-o dată BAM! Lovituri în ușa, sala încă tăcută, tatăl scoate o armă, polițiștii îl ciuruiesc. Sânge, țipete pe ecran, sala tăcută. Un polițist o ia pe fetiță cu o mână, iar cu cealaltă sucește scurt gâtul cățelușului alb din mâinile ei. Sala izbucnește într-un icnet prelungit, jumătate întoarce capul, un om se ridică și pleacă. Filmul e în sine un test al desensibilizării personale, după supra-saturația de sânge fals și violență coregrafiată. Nimic nu mai pare prea mult. Pentru numele lui Dumnezeu, ce au avut cu cățelul?!

La vie d’Adèle (Blue is the warmest color) depășește definiția filmului. Este mai mult decât atât; o forță care te atrage în interiorul ei și te sechestrează emoțional pentru aproape trei ore. Abdellatif Kechiche însuși ne sfătuia înaintea începerii proiecției (la Cinema Elvira Popescu, joi 31 octombrie) să îi privim filmul ca pe o invitație la răscolirea interiorului nostru.

Adèle este o adolescentă elevă de liceu. Timpul și-l petrece cu o gașcă de vârsta ei lipsită de inhibiții (interesul principal al prietenelor sale sunt picanteriile relațiilor sexuale). Încearcă să construiască o relație cu un băiat, însă nu poate, simțind o anumită piedică. Siguranța ei este tulburată de vederea pe stradă a unui cuplu de lesbiene. Într-o seară ajunge într-un club gay, unde este abordată de Emma, fata cu părul albastru din cuplul văzut în trecere.

În curând cele două încep să se întâlnească. Prima lor întâlnire, deși cuprinde discuții despre scriitori, filosofie și artă, prefigurează tensiunea emoțională și sexuală care se va naște între ele. Adèle este cea care ia inițiativa și o sărută pe Emma. Ce urmează este un lirism vizual de dorință, pasiune și senzualitate. Scenele mult discutate de sex nu au alură pornografică; Adèle și Emma se contopesc una în cealaltă, par să se uite pe sine. Le regăsim la un moment dat dezbrăcate formând parcă un cerc Ying și Yang. Aceste scene sunt de o plăcere vizuală rară, rezultatul a nenumărate filmări și editări care dau spectatorului impresia de trăire veridică a plăcerii. La vie d’Adèle conține cele mai îndrăznețe scene de sex între lesbiene, de unde și controversele nenumărate legate de acesta.

Diferențierea și dreptatea socială sunt teme recurente la Kechiche. În film, Adèle și Emma aparțin unor clase sociale diferite: Adèle clasei muncitoare – vrea stabilitate financiară –, iar Emma, artistă plastică – clasei intelectuale. Deseori, Emma insistă că Adèle nu e fericită, pentru că nu face ceea ce îi place , însă o deranjează, de fapt, faptul că nu are aspirații mai înalte.

Instabilitatea și dependența emoțională, nesiguranța de sine a lui Adèle o fac să greșească, înșelând-o pe Emma cu un coleg. Maniera sensibilă de enunțare a poveștii te face, însă, să empatizezi cu Adèle. Suferința ei devine o suferință proprie. La câțiva ani după ruperea relației, cele două se reîntâlnesc ca două prietene vechi, având însă aceeași dorință și pasiune una pentru cealaltă. Dar registrul sentimentelor s-a schimbat pentru Emma. Iubirea ei pentru Adèle s-a transformat într-o tandrețe infinită.

Léa Seydoux și Adèle Exarchopoulos fac două roluri excepționale, motiv pentru care au primit, alături de regizor, Palme D’or-ul. Este pentru prima oară când acest premiu este oferit oficial și actorilor principali. Abdellatif Kechiche a mărturisit că a fost fascinat de la început de gura lui Adèle Exarchopoulos, de buzele ei groase, lascive. Pe parcursul filmului, camera zăbovește îndelung asupra acesteia, fie când mănâncă, fie când doarme, întotdeauna pe jumătate deschisă sau în mișcare. Cele două actrițe reușesc să rezoneze până la cea mai înaltă intensitate, Adèle și Emma fiind complementare în această relație. Adèle o idolatrizează pe Emma, o transformă în obiectul adorației sale, pe când cea din urmă e stăpână pe sine, dominând-o pe Adèle. 

Filmul lui Kechiche este o poveste de dragoste universală, în niciun caz un comentariu social despre relațiile dintre lesbiene. La sfârșit, ne simțim rupți de realitate, pentru că trei ore am zăbovit în afara ei. Și, după cum ne invitase Kechiche, au fost atinse coardele cele mai sensibile ale existenței noastre, într-o manieră și la o intensitate greu de explicat. Cu siguranță, un film care merită mai mult decât Palme D’or-ul și anume un loc în inimile noastre.