Articole

L-am întîlnit pe Gigi Căciuleanu chiar după reprezentația din cadrul Festivalului ”Viața e frumoasă ” a spectacolului său  Mozart Steps, creat pentru actorii Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu.  O discuție cu Gigi Căciuleanu este ca o stampă japoneză: tu așterni tușele mari și apoi, cu fiecare întrebare, se desprind detalii peste detalii pentru care dansatorul-coregraf are o înclinație și un dar aparte. Le surprinde, le mărește, ca printr-o lunetă fermecată din Țara Minunilor. Astfel, într-o seară răcorosă de noiembrie, am reușit să delimităm într-un lobby mult prea roșu și aglomerat, o lume în care rolurile principale au revenit axelor mișcării, procesului creativ, lui Miriam Răducanu, dansului cu ochii închiși, automatismelor și Pinei Bausch. 

Postmodern: În spectacolul Mozart steps – care a fost declicul care v-a  făcut să spuneți vreau să dau materialitate întregii poezii?

Gigi Căciuleanu: Este același declic care-ți spune că vrei o bere. Ți-e sete și atunci îți spui – vreau să beau un fresh, vreau să beau ceva să scap de setea asta care-mi macină corpul. Pe undeva, e o poveste de viață și de moarte. E o nevoie care se cristalizează într-un anumit moment, când condițiile sunt prielnice. Așa cum niște spori de plantă zboară și se va naște o nouă plantă te miri unde. Spectacolul ăsta m-a bântuit de multă vreme. Apoi, îl iubesc pe Mozart foarte mult, nu numai muzica lui, ci și pe el, ca personaj – este un om foarte modern și cred că dacă ar fi avut acces la internet ar fi fost foarte prezent online. Nu-l văd deloc ca pe ceva arhaic ori contemporan, ci futurist – ceva ce noi nu putem încă înțelege pe deplin. Cred că ar fi zburat și în Cosmos dacă putea. Acest spectacol s-a născut din această idee – că perfect nu e nimeni, dar geniali putem să fim toți. Nici Mozart nu era perfect, dar cu siguranță era genial – când arhiducele i-a spus ”sunt prea multe note”, el i-a răspuns ”niciuna în plus, excelență”. Arhiducelui nu i-a plăcut spectacolul pentru că nu l-a înțeles. Și așa se întâmplă și astăzi cu unele spectacole – artiștii se refugiază în turnul lor de fildeș, frumos, dar periculos și nimeni nu mai are acces la tine. De aceea, eu încerc să urc oamenii și să ne plimbăm împreună pe această platformă.

PM: Ce ați dori să simtă oamenii când pleacă din sala de spectacol?

G.C: Să simtă că nu s-a terminat, că mai vor și că imagini, idei și energii din spectacol planează în continuare în sufletul lor. Nu s-a închis cortina și la revedere. Și ani după aceea vreau să își aducă aminte. Am avut asemenea experiențe în care la mult timp după o reprezentație cineva mi-a spus că îl bântuia încă spectacolul. Așa cum pe mine mă bântuie înainte să-l fac și în timp ce-l fac și mult timp după, așa să fie și cu privitorul. Să se transmită bântuiala. Ce l-a apucat pe Shakespeare să scrie Hamlet? L-a bântuit.

PM: Cineva spunea că suntem copii ai Planetei, că nu contează unde ne aflăm ca să fim fericiți. Referitor la întoarcerea dumneavoastră în țară – vă simțiți legat mai mult de spațiul creativ românesc, sau de cel internațional?

G.C: Mă simt legat mai mult de Cometă decât de Planetă. Cometele îmi plac – sunt fulgerătoare, produc o explozie pe unde trec. Iar întoarcerile sunt niște cercuri  și totul trebuie gândit ciclic – plecări, reveniri. Și mi se pare foarte frumos să vin în România și să arăt și românilor ce am arătat în străinătate că pot face românii. Și mai depind și de dorințele publicului – un artist nu merge unde vrea el, ci unde este chemat. Dacă ești regizor, dramaturg sau coregraf îți trebuie o întreagă infrastructură, deci deplasarea nu depinde de tine, ci de condițiile care ți se oferă. Ai nevoie de un producător de festival, de oamenii din spate, pe care chiar dacă publicul nu-i vede, sunt acolo. Nu o să obosesc niciodată să spun că Nijinski nu ar fi existat dacă nu avea un Diaghilev în spate.

PM: Cum a fost experiența atelierelor din cadrul Festivalului Național de Teatru din acest an?

G.C: Eu am venit cu energia și oamenii m-au găsit. Au plecat de la ateliere mai încărcați, iar eu am învățat foarte multe de la ei – de la fiecare atelier înveți. Foarte mulți nu erau dansatori și asta îți permite să regândești întreg sistemul de predare. Am descoperit niște oameni foarte dornici, care nu s-au supărat pe mine că am insistat asupra lucrurilor simple. Până la cuvinte, limbajul e făcut din alfabet. Eu i-am adus la un alfabet care mă preocupă pe mine și pe care i l-aș fi predat și unui dansator profesionist. Revenirea (și iarăși vorbim despre ciclicitate) la lucrurile simple este cheia spre esență. Lucrurile complicate sunt făcute din cele foarte simple – exact ca la chimia organică.

PM: Mai exact, la ce alfabet vă referiți?

G.C: În primul rând, deplasarea în spațiu se face de regulă pe orizontală, plecând de la poziția verticală a corpului. Totul se înscrie în planul delimitat de o abscisă și o ordonată.  Așa cum la șah poți muta o piesă de la b1 la c3, și în dans, fiecare punct al corpului se poate afla undeva în acest grafic. Nu este greu să înțelegi acest lucru – problema este să controlezi nu atât mișcarea, cât energia care duce corpul de la static la mobil. Elanul se dozează, iar impulsul inițial trebuie controlat, stăpânit.

PM: Ce vârstă aveau participanții la ateliere? Este vreodată prea târziu să începi să dansezi?

G.C: Nu mă preocup niciodată de vârsta oamenilor. După părerea mea, este doar o amintire și nu este relevantă. Iar în legătură cu momentul în care descoperi dansul – nu este niciodată prea târziu să începi și niciodată prea târziu să termini. Personal, cred foarte mult în oamenii care fac artă – pictură, muzică, dans, ca amatori. Îi găsesc sinceri, pasionați și înțeleg altfel tot ce vrei să transmiți. Este exemplul publicului german, mare meloman, dar un meloman avizat. De ce? Pentru că în fiecare familie este cineva care cântă – mai bine, mai rău, uneori foarte bine. Cred foarte mult în aceste ateliere și în această transmitere a regulilor de joc. În Franța, am fost unul dintre inițiatorii proiectului care a adus dansul în școala franceză – așa cum copiii știu gama muzicală, cum știu să deseneze o perspectivă, dacă le dai niște dezlegări și în dans, ei vor fi un public special. Trebuie să le transmiți valoarea unei mișcări – dansul este mișcare. Gradul de sofisticare a acestei mișcări face să rămâi profesionist sau amator. Dansul este un limbaj al viitorului – nu ai nevoie de subtitrare sau de traducere ca să simți ce spune. Corpul transmite totul.

PM: Ce pregătiți în perioada următoare?

G.C: Tot niște bântuieli. Idei care stau în sertare și abia așteaptă să iasă la rampă. Mama avea ”mână verde” – pe tot ce punea mâna, înflorea, renăștea. Și a venit o dată la mine la Paris și a pus mâna pe un ghiveci plin numai cu pământ, din care apoi a răsărit de nu-știu-unde o minunăție de violetă. Așa e și cu spectacolele: nu sunt, până când apar, se înfiripă. Aș vrea ca următorul proiect să fie Follia, de Shakespeare – Follia, Shakespeare & Co. Cum îl iubesc pe Mozart, așa îl iubesc și pe Shakespeare. Este un om foarte modern. Și pentru Caragiale am aceeași pasiune.

PM: Depre Caragiale, mai pe larg.

G.C: Dacă la Shakespeare este ”a fi sau a nu fi”, la Caragiale avem ” e și nu e” – cumva, pe același calapod. O filozofie dâmbovițeană, dar nu mai puțin profundă. Simplu, dar sofisticat.

PM: Un artist preferat?

G.C: Miriam Răducanu – de fiecare dată. O Pina Bausch mai puțin cunoscută. Așa cum Brîncuși a cizelat pasărea până nu i-a mai rămas decât zborul, la Miriam Răducanu mișcarea este rafinată, păstrând în același timp o amprentă românească. Ne uităm la jazz-ul american, la Mary Wigman și stilul german, la Martha Graham peste Ocean, dar uităm că avem aici, sub nas, o școală românească, un precursor al stilurilor moderne. Aș recomanda pentru cine este interesat filmul făcut în anii 60 de Mirel Ilieșu cu Miriam Răducanu pe un ring de box. Cât modernism, câtă originalitate acolo! Oamenii mereu actuali – pe ăștia îi iubesc. Nu judec niciodată munca altor coregrafi sau dansatori, deoarece verdictele cad foarte ușor. Și ceea ce nu-mi place să mi se întâmple, nu pot practica. Mi-ar plăcea ca totul să se gândească în termeni de acceptare. Singura persoană care m-a uluit, m-a zăpăcit în dans este și rămâne Miriam Răducanu.

PM: Care are o coregrafie mai complexă? Un dans despre iubire sau un dans despre durere?

G.C: Eu am învățat cel mai bine să dansez pe stradă, în sălile de muzeu sau la cinema. Cu alte cuvinte, printre oameni, cu mișcări firești, dar nu lipsite de grație. Umanul, banalul au o frumusețe aparte. Dar cred că cel mai greu este de ilustrat durerea.

PM: 3 sfaturi pentru un coregraf aspirant la scenele lumii?

G.C: Să nu se trădeze pe el, în primul rând. Să nu copieze pe nimeni. Să meargă pe drumul lui, să nu își construiască strategii. Să fie singularitate și să nu îi fie teamă. Frumusețea unui artist stă în personalitatea lui – cu cât e mai deosebit, mai nebun, cu atât e mai bine. E foarte ușor în ziua de azi să copiezi – un pic dintr-un clip, un pic de colo, de dincolo, dar nu e onest și, mai ales, nu e demn. Mai bine greșești pe limba ta. Apoi, să îi fie sete cu adevărat. De acolo vine inspirația, din sete. Și să nu poată altfel. Dacă mai există o opțiune, înseamnă că nu aia e calea. Să fie în punctul de ”altfel nu se poate”, acolo, pe muchia aia apar minunile.

PM: Care a fost momentul în care ați înțeles că nu se poate altfel?

G.C: De la început. De la 4 ani. Dansul este legat de putință. Eu l-am legat de neputință. Dansul este legat de putere – eu l-am asociat cu fragilitatea. Cred mult în sinceritatea celui de pe scenă. Moda vine și pleacă, dar valoarea persistă. Flautul fermecat nu a avut succes la premieră. Ei și? Acum e considerată o capodoperă, pentru că a fost scris din rărunchi și din setea de a te juca.

PM: Cum arată viitorul teatrului dans?

G.C: Borges spunea că e păcat să consideri arta în termeni orizontali: în termeni de armată – avangardă, postgardă, sau în termeni de politică – de stânga, de dreapta, ci e mai frumos să o apreciezi pe verticală – mai sus, mai jos. Dacă nu suntem comozi, totul poate arăta bine. Ștacheta cât mai sus! Și mult simplificat – dansul este făcut din gesturi. Poți pleca, spre exemplu, de la gestul prin care ceri nota de plată și ajungi la ceva foarte abstract. Dar este un gest pe care toată lumea îl cunoaște.

PM: Ce vă inspiră?

G.C: Frumosul – uneori poate fi un unghi, care cade perfect pe un fald de fustă. Dar sunt niște conjuncturi, niște sclipiri, niște momente. De aceea nici nu apreciez vârsta în ani, ci în momente – cum avem puține momente privilegiate, suntem mereu foarte tineri. Cel mai bun exemplu este cel în care am ajuns obsedat de muzica lui Mozart: făceam autostopul în Franța și m-a luat un caminon hodorogit, care tremura din toate încheieturile la fiecare hârtoapă.  Culmea a fost că avea radioul pornit și acolo ce se auzea? Laudamus Te a lui Mozart. Nu știam ce este, dar ascultam transfigurat și când am ajuns la destinație am căutat  acea bucată până am găsit-o. Ea m-a inspirat, a doua zi lucram deja la spectacol și cu acel spectacol am câștigat primul meu premiu în Franța.

PM: De ce vă e teamă?

G.C.: De mine mi-e cel mai teamă – să nu te trădezi, să nu faci ceva doar ca să fii pe placul cuiva – ești tentat să creezi mișcări care plac dansatorilor, dar asta e periculos și trebuie să lupți cu tine, să urmezi ideea până la capăt. E ca teama de moarte, de abis, de ”nimic”. Mai există frica să nu te poți exprima, să rămână un spectacol doar în capul tău – simplul gând este o tortură. Pentru că rămâi cu setea. Setea de sete.

Una din 2:

PM:Personal sau universal?

G.C. Universal.

PM: Complex sau simplu?

G.C. Complex.

PM: Putere sau neputință?

G.C. Puterea neputinței.

PM: Unic sau peren?

G.C. Unic.

PM: Kandinski sau Van Gogh?

G.C Kandinski.

PM: Poezie sau proză?

G.C. Poezie.

Desfășurată sub tema “eXchange” și cu un buget mult mai mic față de anii trecuți , a 8-a ediție a Explore Dance Festival 2013 a fost găzduit de WASP – Working Art Space and Production. Timp de mai bine de 5 săptămâni în București s-a dansat mult, iar spațiul din fabrica Flaros a fost the hot spot pentru toți amatorii de performance contemporan.

În cazul meu, experiența eXplore a debutat cu spectacolul We are the Monsters al lui Colette Sadler.  Ca să nu mai prelungesc suspansul: împreună cu trei dansatori și un muzician care asigura fundalul sonor într-o manieră cel puțin originală (un violoncel care suferise mai multe transplanturi de obiecte zgomotoase), Colette din Scoția le-a arătat părinților adunați la WASP în  că un munte de cutii de carton găurite strategic, o grămadă de șosete desperecheate, o minge de yoga, un sac de gunoi de 100 l și o fluerice (se poate și fără) fac cât 2 bone și câteva zeci de jucării inutil de scumpe. Copiii sunt fascinați de cutii, de ușile tăiate în carton, le înțeleg chemarea, le explorează haotic, le devastează cu drag, le folosesc, le uzează până la nimicire. Sunt jucării care nu primesc atâta atenție ani de zile. Colette a readus în atenția oamenilor mari că ei, copiii, răspund în continuare poveștii și lucrurilor simple – monștrii, bau-bau, necunoscutul plin de culoare.

I-au urmat apoi, pe 1 noiembrie, spectacolele Other’s Moments, al Casandrei Stelea și Body of Grace, al Valentinei De Piante Niculae.  Primul este o pledoarie pentru amorul modern, în care ritmul a degenerat etapele, însă nu și trăirile. Pe muzica lui Andrew Popplestone,  James Eggleton și Casandra îmbină într-un duet interesant pasaje teatrale cu un fusion de dans latino-american și contemporan. Stările protagoniștilor oscilează de la dorință și obsesie, până la nevoie și dependență maladivă. Cumul de forțe niciodată echilibrate, universalii ”el” și ”ea” alunecă în mrejele acelorași iluzii,  inevitabil dans al oricărui cuplu de amorezi.

În Body of Grace, Valentina De Piante Niculae și Valentina Dal Mas explorează ideea corpului aflat la confluența dintre amintire și momentul prezent. Întreaga reprezentație folosește jocurile de umbre pentru a ilustra materialitatea memoriei, în timp ce secvențele de mișcare surprind nevoia corpului de spațiu de sprijin în calea uitării și a trecerii timpului. Muzica lipsește, locul său fiind luat de sunetele naturii, care, prin exagerare, susțin procesul de căutare al dansatoarelor. Coregrafa Valentina De Piante Niculae spune despre acest spectacol: ”I like the beat of light, the vital breath of the wind-soul and then also the nothingness, the moments when everything disappears, invisibility of the thing, which then attracts attention again to tell us at an even deeper level, what can not be seen except with the soul”.

Festivalul  s-a încheiat cu cea mai așteptată reprezentație a ediției și anume Pas de Deux, a lui Raimund Hoghe. Timp de o oră și 20 de minute, spațiul Black Box a fost gazda unui tur de forță emoțional și intim. Deși titlul poate duce cu gândul la baletul clasic, nimic din spectacol nu respectă canoane. Protagoniștii –   Raimund Hoghe, cel care timp de un deceniu a fost dramaturgul Pinei Bausch, și Takashi Ueno, compun și recompun din gesturi o lume de o tandrețe infinită, în care umbrele cuvintelor se unesc în aer, iar sentimentele devin fâșii de mătase care suplinesc prezențe fizice. Dedublarea, ritualurile, simetria, repetiția, discordanțele – toate își găsesc loc în variațiunea extinsă a lui Raimund Hoghe pe tema interacțiunii umane.  Coloana sonoră (care conține de la Fred Astaire și a lui “Rhapsody in Blue”, “Tango”-ul lui Peggy Lee, “Moon River cântată de Audrey Hepburn, la piese de Andrés Segovia, Gundula Janowitz, Victoria de los Ángeles, Janet Baker, la un poemul de dragoste “If You Forget Me” de Pablo Neruda, recitat de nimeni alta decât Madonna) devine ea însăși un mediu de transport al privitorilor în universul coregrafului. Simboluri, peste simboluri.

Tânărului Ueno i-au revenit secvențele de pași dinamice, spectrul de mișcare al lui Raimund Hoghe fiind mult mai limitat din considerente evidente. Cu toate acestea, surprinde împăcarea acestuia din urmă cu limitele propriului corp, căruia îi adaptează ritmul și respirația – fiecare nou pas în ring e acceptare, este ilustrația lui ”I will be fine”.

Întreaga poveste se scrie într-un spațiu auster, dominat de negru și lumină difuză. Accentele culturii japoneze – paravanele, sandale geta și obi-urile fac parte din metafora amplă care culminează cu înregistrarea ce descrie efectele devastatoare ale bombelor de la Hiroshima și Nagasaki.

Un moment memorabil este dansul lent și personal al lui Raimund Hoghe cu imaginea de pe iPad  a vizionarei dansatoare germane  Gret Palucca.  Mișcările ei languroase din “Serenata,” pe muzica lui Albéniz, împreuna cu look-ul său specific anilor 30 proiectat pe un gadget de ultimă generație, au creat o punte insolită între trecut și viitor.

După toate aceste treceri și trimiteri, te întrebi dacă tot show-ul nu se referă cumva la cupletul culturilor, personificate de cei doi dansatori, dacă nu cumva ai înțeles (sau ai vrut tu să înțelegi) mai multe decât e cazul. Întunericul cuprinde spațiul, se aude Concertul nr.9 al lui Boccherini, dansatorii se retrag și lumea încă nu aplaudă. Ce final alegi? Talpa semnelor de întrebare strivind corola de minuni a lui Blaga sau vocea ultra-senzuală a reginei pop recitând versul ultim al poemului lui Neruda: “If each day a flower climbs up to your lips to seek me, ah my love, ah my own, in me all that fire is repeated, in me nothing is extinguished or forgotten”?