Only God Forgives – Scapa cine moare ultimul

0

Julian (Ryan Gosling) trăieşte visul american la Bangkok. Are o sală de lupte foarte populară, îşi permite orice femeie cu ochii migdalaţi şi, pe ascuns, conduce nestingherit o afacere ilegală, care multor compatrioţi puşi pe distracţii în Thailanda le-ar fi adus pedeapsa capitală – traficul de droguri.

Dar nu el va fi cel care moare primul în film, ci o prostituată adolescentă, ucisă chiar de fratele său, Billy, varianta întunecată şi perversă a lui Julian. Billy ar cheltui averi pentru a se bucura de graţiile fetelor abia ieşite din copilărie, doar oraşul îi permite multe. Crima lui dezlanţuie spirala răzbunării, din care singurul învingător nu este cel ce scapă la final, ci numai acela care ştie cum să moară ultimul.

 

Când este descoperit cadavrul prostituatei ucise de fratele lui Julian, intră în scenă veteranul poliţiei thailandeze, Chang, un justiţiar interpretat perfect de Vithaya Pansrigarm.  Acesta se ghidează după un cod al dreptăţii original. Pentru a le salva pe fecioarele Bangkokului de fanteziile sângeroase ale străinilor, îl învaţă minte atât pe agresor, cât şi pe tatăl-proxenet. Criminalul rămâne fără suflare, iar tatăl ce şi-a împins copila spre lumea tenebroasă a prostituţiei, un braţ, pentru a nu mai uita niciodată acea noapte nefastă. Se pare că nici mama lui Julian nu poate uita. Soseşte în Thailanda şi-l muştruluieşte pe fiul rămas în viaţă pentru că i-a fost milă de părintele fetei ucise când ar fi trebuit să-şi răzbune fratele. Vorba celei care-și apără odorul psihopat cu orice preţ: O fi avut Billy un motiv de-a violat şi omorât în bătaie o fată de şaisprezece ani, nu-i aşa?

Apariţia lui Chang, justiţiarul cu sabie tradiţională, care în timpul liber mai cântă melodii siropoase în barurile de amatori, spre încântarea colegilor mai tineri ce-l consideră un semizeu, împarte firul acţiunii în două. Vei asista la goana prin labirintul colcăitor al oraşului în numele răzbunării şi la scene de familie ce vă vor părea uimitoare dacă n-aţi cunoscut până acum toanele unei mame histrionice, manipulatoare, care flirtează cu propriul copil într-un joc de-a complexul Oedip întins până la vârsta maturităţii. Pentru a înţelege mai bine relaţia dintre Julian şi mama lui, priviţi atent o scenă în care o femeie ce seamănă cu Madonna la cincizeci de ani aruncă săgeţi otrăvite către prietena fiului său trecut de douăzeci de ani, în timp ce laudă calităţile falice ale fratelui mai mare pentru a-l umili. Motivul? Julian nu merită să fie numit bărbat atâta vreme cât nu şi-a răzbunat, încă, fratele.

În jocul răzbunării pierde toată lumea şi numai instanţa divină câştigă. Mama îşi pierde un fiu tocmai bun pentru a fi manipulat, fiul ar da orice să piardă atenţia mamei-constrictor având şi tendinţe sadico-narcisice, iar Chang, poliţistul justiţiar, vrea să i se piardă urma. Până atunci, personajele nu se pierd din vedere unul pe altul. Scenele în care Julian şi Chang se întâlnesc au fost bine regizate de Nicolas Winding Refn. Fără a urma calea facilă a stereotipurilor, nu te poţi feri de comparaţia dintre cultura occidentală şi cea orientală. În scena de luptă, Julian sare primul, dezvăluindu-şi combativitatea impetuoasă, în timp ce adversarul thailandez este calm şi îşi drămuieşte bine mişcările înainte de-a se lansa în atacul final. Această luptă dezvăluie de fapt motivul răzbunării – conflictul invaziv dintre cele două falii ale unei lumi. Fiecare îşi răzbună teritoriul încălcat.

Oraşul Bangkok, teritoriul invadat de răzbunători şi de plăceri având urmări terifiante este şi de data aceasta împărţit în două, între forţa ringului de box şi delicateţea femeilor ce par nişte păpuși de porţelan, unele fiind îmbrăcate astfel încât să pară nişte copile în stilul faimoasei Alice din Ţara Minunilor, numai să atragă mai mulţi clienţi. Secvenţele în care Julian tot urmăreşte cu privirea pierdută o animatoare se repetă până-ţi intră bine în cap acel contrast sfăşietor între fragilitatea celor săraci, lipsiţi de apărare când totul se cumpără, şi duritatea personajelor masculine. Roşul obsesiv care invadează imaginile cu bordelurile clandestine şi culoare pe care păşeşte Julian în drum spre sala de luptă anunţă iminenţa pericolului, dar şi a tentaţiei, acel amestec irezistibil care te va ţine lipit de scaun. În acest film vezi atâta roşu în faţa ochilor încât nu te laşi până nu-i dai vreo semnificaţie.

Roşul nu vine de la felinarul ce luminează vizibil un lupanar cu thailandeze, şi nici de la furia sângeroasă. Mai rău, este roşul infernului găsit într-o lume necunoscută. Pereţii de culoarea focului, tapetaţi cu dragoni înspăimântători desenaţi în cele mai mici detalii alcătuiesc labirintul pe care-l tot străbate Julian de la o scenă la alta. Nu vei şti dacă la capăt îl aşteaptă vreo curtezană docilă sau minotaurul deghizat în poliţistul cu sabie.

Ceea ce salvează filmul de la reţinerea venită din partea spectatorilor ce l-ar putea băga forţat în categoria filmelor cu bătăi, de care sunt cam sătui unii, este tocmai abilitatea regizorului de a jongla cu imaginile picturale, la graniţa cu halucinaţia. Încă puţin şi aveam un tablou suprarealist unde fetiţele cântau ingenuu pentru criminali executaţi şi dragonii de pe tapet şerpuiau spre abajurul ce aducea un dram de senzualitate în aşteptarea morbidă. Dar când nu se vede, brutalitatea se aude. Pe cât de ireale par imaginile, pe atât de şocante şi reale devin sunetele violente. Se aud stropii şi gâlgâitul sângelui ţâşnind în rafale după tăieturile cu sabia.

În ciuda trailerului, Only God Forgives este un film de acțiune fără clişee. Nu vezi multe bătăi sau figuri de arte marţiale inutile până la ridicol, şi nici maşini care zboară într-o urmărire zgomotoasă. Chiar şi răzbunarea depăşeşte simpla confruntare fizică. Chang iniţiază un ritual mut şi tacticos, deasupra consecinţelor morale, sub privirile camarazilor din poliţie. Abia când Julian îi urmează exemplul îţi dai seama că printre străini există un cod al onoarei zgârcit în explicaţii pentru intruşi. Să înlături acest cod ar fi o încercare inutilă. Ai semăna cu misionarul ignorant care vrea să înlocuiască dragonul cu mielul în jungla fără pic de reguli.

The Butler – Pop quiz inaltator

0

Dacă în ultimii doi-trei ani actori trecuți de a doua tinerețe au apărut în roluri consistente, care s-au lăsat cu premii și nominalizări la Oscar, 2013 marchează apogeul unei alte tendințe: roluri demne pentru actorii de culoare. The Butler este probabil cel mai bun exemplu, tipicul vehicul hollywoodian de Oscar, dar cu ceva în plus.

Filmul lui Lee Daniels (Precious), surprinzător de cuminte după sordidul The Paperboy, alege povestea majordomului Eugene Allen, un fir istoric uitat în mijlocul luptelor violente pentru recunoașterea drepturilor omului: majordomul de culoare care sparge barierele rasiale dovedindu-se onest și capabil în meseria lui. Scenariul lui Danny Strong, întoarce pe dos povestea lui Allen, transformat în Cecil Gaines (Forest Withaker), oferindu-i luciul unui serial de pe AMC. În definitiv, Danny Strong este în echipa de scenariști a serialului Mad Men

Dialogul măcinat de clișee și narativa de tip Forrest Gump funcționează împotriva unui film în teorie extrem de bun și în practică destul de bun încât să i se ierte micile scăpări. The Butler strălucește (cum de altfel îi stă bine unui film despre segregație) la nivelul distribuției. Vorbeam la începutul articolului de roluri demne. Oricât de ciudat ar părea, Forest Withaker este, în rolul majordomului „invizibil”, demn. Schimbă cu ușurință măștile tipice negrului de casă: dur în cercul de prieteni, serviabil în fața albilor, se dedică sarcinii ingrate de a fi Forest, dar de a-l interpreta pe Forrest (Gump) și iese victorios dintr-un scenariu adesea rizibil.

Deși adevăratul conflict este cel dintre Cecil și fiul său activist Louis (David Oyelowo), personajul care i se opune majordomului este soția lui. În interpretare Oprah Winfrey (dovedind că nu este doar o altă vedetă care se joacă de-a actrița), Gloria Gaines umple ecranul și reușește să câștige publicul dincolo de alcoolism sau adulter. Galeria personajelor este întregită (în stil Julian Fellowes în Gosford Park) de Cuba Gooding Jr., Lenny Kravitz și Mariah Carey. Și abia am parcurs the help. Fiecare dintre acești actori pare să își joace rolul vieții, dar cu reținere. 

În această „reținere” se arată fisura filmului lui Daniels, o fisura pe care, de altfel, nu avea cum s-o evite. Într-un an în care Steve McQueen (Hunger, Shame) reușește numai prin trailerul la 12 Years A Slave (filmul nu a fost lansat încă) să surprindă, iar Fruitvale Station readuce în prim-plan problemele rasiale ale secolului al XXI-lea, încercarea lui Cecil Gaines de a obține condiții de plată egale în mijlocul Casei Albe pare lipsită de substanță. Ce film va rămâne mai ușor în memoria publicului, The Butler sau Mandela: Long Walk To Freedom? 

Poți să privești The Butler ca pe un pop quiz: Câți actori sacri ai Hollywood – ului recunoști per minut: Robin Williams, Jane Fonda, Vanessa Redgrave… Și, totuși, Cecil (sau Eugene sau Forest) merită o altă perspectivă. Erou este acela care știe să reziste cu un minut mai mult. Indiferent de situație.

Drumuri pavate cu bune intentii – finalistii premiului LUX 2013

0

Irene e o tânără plină de viață, cu un tată care ține la ea și pe care vrea să-l protejeze, cu un iubit idealist, cu vecini săritori. Miele face parte dintr-o rețea care ajută bolnavii în stare terminală să-și scurteze suferința, prin metode care nu lasă urme. Irene și Miele sunt una și aceeași. Când află despre unul din clienții ei că e sănătos tun, cuprinsă de remușcări, scopul ei devine să-l facă pe bătrânul Carlo (Carlo Cecchi) să se răzgândească. Într-un fel, e ca drama traficantului după ce i-a vândut cocaină unui tânăr care mai are o săptămână până să împlinească 18 ani: nu convinge cine știe ce (rezervele morale și otrava de câine nu prea fac casă bună), dar e o premisă totuși generoasă. În orice caz, suficient de generoasă încât să nu fie nevoie de tot felul de înflorituri, cum ar fi simptomele îngrijorătoare ale lui Miele (Jasmine Trinca), idila întotdeauna incipientă cu Carlo, vizita inopinată a poliției sau flashback-urile cu mamă în omăt.

Durerile în piept și sângele care țâșnește pe nas sunt simptome ale unei boli despre care nu mai apucăm să aflăm nimic. Ne așteptăm ca protagonista să ajungă să aibă nevoie de servicii pre-funerare precum ea însăși oferă, dar așteptările noastre sunt înșelate. Ne așteptăm ca, într-un târziu, diferența mare de vârstă dintre Carlo și Irene să nu mai conteze și moartea pe care primul și-o dorește să fie înlocuită de un stimulent la fel de puternic (sau în orice caz mai gratificant). Din nou, așteptările ne sunt înșelate. Într-o zi, pe Irene o anunță un vecin că a întrebat poliția de ea, și deja vedem cu ochii minții un final în care eroina ajunge la zdup, dar măcar are conștiința împăcată că a făcut ceea ce trebuie. Iarăși ne aflăm în eroare. Amintirile lui Irene în care mama ei e fericită nevoie mare pe pârtia de schi m-au făcut să mă gândesc că, după ce actrița Valeria Golino s-a gândit întâia oară că i-ar sta mai bine în postura de scenaristă și regizoare, primul ei gest a fost să pună mâna pe o carte de Syd Field. Ce le recomandă autorul de manuale de scenaristică începătorilor din întreaga lume? Nu contează ce fel de film vrei să faci și ce idee îți circulă în cutia craniană, protagonistul tău trebuie musai să fi trecut printr-un eveniment traumatizant în tinerețe. Mai precis, între 8 și 18 ani. Chestia asta are și o denumire, se cheamă The Circle of Being, și pe Golino trebuie că a impresionat-o tare mult. Așa că, la intervale regulate, Irene se gândește la mama ei, iar noi ar trebui să ne gândim că de aia le face pacienților de petrecanie, că e miloasă și a văzut cât de tare s-a chinuit maică-sa.

Neconvențional ca temă, filmul e extrem de convențional în modul în care o tratează. Perspectivei morții i se opun imagini cu Irene care face sex, Irene într-un lan de grâu, mângâind spicele, Irene pe bicicletă. Cumva, se presupune că pedalatul (cu variantele alergat foarte repede, respectiv condus cu viteză nebunească) ar trebui să exorcizeze demoni. Golino bifează clișeul, utilizându-l însă imperfect: da, Irene gonește pe bicicletă, dar cum se face că nu plouă?

Nu plouă în Miele, dar plouă în The Broken Circle Breakdown. Și ce moment mai bun pentru o ploaie bună decât o înmormântare? Se știe doar că apa înnobilează suferința, indiferent de natura ei. Candidatul de acest an din partea Belgiei la Oscaruri folosește anagrama ca principal procedeu de ordonare temporală. Elise (Veerle Baetens) și Didier (Johan Heldenbergh) trec prin îndrăgostire, sarcină, nuntă, moartea copilului și tot ce urmează după într-o ordine oarecum aleatorie (midpoint-ul e la mijloc, iar finalul, surprinzător, e chiar la final).

Cum va fi decurs pitch-ul de vânzare al scenariului? Probabil cam așa: avem o familie în care el și ea au o fermă și sunt cântăreți de country. În familia asta ar avea loc o tragedie, mai exact fetița celor doi se îmbolnăvește și moare. Și știți care e șpilul?  Cei doi cowboy locuiesc nu în Texas, ci în nicăieri altundeva decât Belgia noastră! Partea bună e ca a mers, adică filmul chiar a fost făcut. Partea proastă e că, de fapt, nu e unul, ci sunt două filme, și niciunul din ele nu convinge.

Revelația competiției din acest an este The Selfish Giant, debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Clio Barnard. Închipuiți-vă că filmul n-ar fi al ei, ci al lui Ken Loach, cel dinainte de Looking for Eric și The Angels’Share. Închipuiți-vă că venerabilul cineast ar merge în legea lui pe stradă, într-o zi în care ar fi mai preocupat decât de obicei de soarta dezmoșteniților sorții. Închipuiți-vă că s-ar împiedica și ar cădea (ok, știu că nu e din cale afară de veridic, dar hai să facem exercițiul ăsta) într-o cisternă cu energizant și ar trebui să-l bea pe tot într-o suflare. După s-ar apuca să facă un film. Ei bine, cam așa arată The Selfish Giant, o dramă socială care face exact ceea ce trebuie: agresează.

The Hunger Games: Catching Fire – Intre revolutie si Haute Couture

0

The Hunger Games: Catching Fire începe la aproape un an după terminarea jocurilor din care Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence)  si Peeta Mellark (Josh Hutcherson) au ieșit câștigători, sfidând pentru prima oară Capitolul prin refuzul lor de a se omorî unul pe celălalt. Sub pretextul unei povești de dragoste ce a capturat imaginația întregii populații a Panem-ului, cei doi trebuie să facă un tur al învingătorilor în care infinitul can-can mediatic stârnit in jurul lor trebuie să pacifice districtele națiunii înfierbântate de gândul libertății pe care Katniss l-a sădit.

Turul nu decurge conform planului, revoltele devenind din ce în ce mai dese și președintele Snow, jucat de Donald Sutherland cu un entuziasm si o frenezie machiavelică abia controlate, decide organizarea unei ediții speciale a Jocurilor în care cei 24 de participanți vor fi aleși dintre câștigătorii anilor precedenți. Katniss este prinsă, din nou, în lupta sângeroasă a Jocurilor Foamei și forțată să aleagă între supraviețuire și revolta anti-sistem a cărui simbol a devenit.

Unul dintre lucrurile care merită apreciate la această a doua parte a francizei The Hunger Games este ritmul. La 146 de minute, regizorul Francis Lawrence nu pare în nici o secundă grăbit să ajungă la faimoasa arenă, Jocurile fiind tratate ca o progresie firească a poveștii și nu ca atracția principală. O alegere inspirată pentru că atuul adevărat al filmului stă în veșnica alternare între decadența și cruzimea Romei Antice reprezentată aici de Capitol, societatea consumeristă a secolului 21 infestată de Reality TV și realitatea districtelor persecutate. Din această comparație Katniss își trage forța ca personaj, această a doua parte transformând-o în ceea ce în primul film abia se intuia: o Ioana D’Arc nihilistă în jurul căreia se țese o revoluție.

Jennifer Lawrence, a cărei ascensiune fulminantă seamănă foarte mult cu cea a personajului său, este, în continuare, la fel de enigmatică și irezistibilă ca în primul film, cele mai bune scene ale acesteia fiind cele de început în care Katniss ce confruntă cu efectele traumelor suferite în arenă. Actrița își găsește partenerul de scene ideal în Josh Hutcherson al cărui stil deschis și neafectat în rolul lui Peeta vine în opoziție directă cu reprimarea și încăpățânarea lui Katniss.

Însă probabil cea mai bună prestație din film este cea a noului venit Philip Seymour Hoffman în rolul lui Plutarch Heavensbee, noul Game Director, un personaj cu ambiții și planuri ce se află întotdeauna sub semnul întrebării. Sunt de remarcat scenele între Plutarch și Președintele Snow ce dispun de, probabil, cel mai bun dialog din film și sunt jucate excelent de Hoffman și Sutherland.

Fanii scenelor de acțiune nu ar trebui să își facă nici ei griji pentru că cea de-a 75-a ediție a Jocurilor este un rollercoaster, dar abordarea este diferită de cea din primul film, scenele de violență și suspans din Catching Fire fiind mai puțin concentrate pe lupta dintre participanți și mai mult pe forțele naturii instigate de Capitol ce amenință să-i distrugă pe eroi în orice moment dar care, în mod ironic, îi și unesc sub motto-ul: Remember who the real enemy is.

The Hunger Games: Catching Fire este un film de legătură în cadrul francizei și asta aduce după sine atât o lipsă de finalitate cât și introducerea de elemente noi ce vor fi explorate în părțile următoare, făcând ca filmul să nu se poată susține pe cont propriu până la capăt. Cu toate acestea, este o raritate printre blockbuter-urile actuale prin politica subversivă pe care o promovează și modalitatea inteligentă prin care își spune povestea.

În esență, filmul este un 1984 împachetat în haute couture și digerat pentru o generație care poate judeca trecutul însă se droghează cu fast-food-ul prezentului. Ca atare, filmul are pretenția de a te face să gândești. Sigur nu foarte des pentru ca „pâinea și circul” este un concept cu care Hollywood este la fel de familiarizat ca și cei din Panem, iar discuțiile despre vestimentația excentrică din film sau triunghiul amoros sunt la fel de prezente ca și cele legate de societatea distopică asupra căreia povestea încearcă din răsputeri să ne avertizeze.

Roxanne – Secu’ i-ar fi facut dosar si lui Sting

0

Roxanne, you don’t have to put on the red light! Cu alte cuvinte, Roxanica, ia fă tu lampa mai mică! Nu de alta, dar unul dintre admiratorii tăi geloşi l-a turnat la Securitate pe fostul iubit din adolescenţă, ştii tu, ăla care ţi-a dedicat, la Europa Liberă, faimoasa piesă a formaţiei The Police, Roxanne. Când te vor interoga, vor descoperi un secret, pe care l-ai fi vrut bine îngropat vreme de două aniversări de la terminarea liceului. Asta îţi vine să zici la începutul filmului, în timp ce unul dintre personaje fredonează piesa nedigerată de băieţii vigilenţi.

O simplă dedicaţie muzicală prin care speră s-o impresioneze pe Roxana, cea mai tare tipă din palmaresul său de licean, îl va bântui pe Tavi Ionescu toată viaţa. Este pârât şi anchetat de securişti, dar nu-şi poate citi dosarul decât în anul 2009, când le face o vizită celor de la CNSAS. O simplă curiozitate privind identitatea turnătorului, care si-a mascat laşitatea prin numele de cod “Căpitanul”, îl conduce spre aflarea unei informaţii ce i-o va scoate iar în cale pe Roxana. Când a fost, la rândul ei, anchetată, nişte analize medicale au dezvăluit o sarcină. Tatăl copilului? Ai ghicit! Este vorba despre Tavi, fericitul părinte al unui copil de douăzeci de ani, pe nume Victor, student la stomatologie, care i-a moştenit pasiunea pentru baschet. Pe Victor îl ştia deja. S-au întâlnit la concertul formaţiei Deep Purple şi chiar i s-a parut simpatic puştiul, dar abia acum începe să detecteze unele asemănări fizice.

Simţul patern revelat cam târziu, când "ăla micu’" e deja student, nu mai poate fi anulat, deşi Roxana nici nu vrea să-i spună lui Victor cine-i tatăl biologic. Mai vine şi cireaşa de pe dosarul trecutului: confesiunea făcută de prietenul cel mai bun al lui Tavi, care s-a culcat şi el cu marea lui iubire din liceu exact în perioada în care a fost conceput Victor. În tot acest timp, iubita lui Tavi îl bate la cap. Vrea să-şi cumpere în sfârşit un apartament împreună, iar mama se adânceşte din ce în ce mai mult în uitarea terifiantă provocată de Alzheimer. Descurcă-te, acum, cu toate astea pe cap, mai ales când îţi arde să te joci de-a tatăl regăsit! 

Dosarele de urmărire scoase de la naftalină, trădările şi prieteniile frânte de suspiciuni înlocuiesc în acest film obositoarele discuţii purtate de foştii comunişti deghizaţi în disidenţi. Vali Hotea şi Ileana Muntean au pornit chiar de la o poveste reală, petrecută pe vremea când blugii se dădeau la negru, la fel şi vinilurile cu muzică rock din Occident. Cine avea o rudă prin Străinezia era şmecher. Pachetele cu nimicurile de care nu mai aveau nevoie cei plecaţi din ţară atrăgeau invidia vecinilor şi respectul colegilor de liceu. O perioadă cu pedepse, frici şi reguli halucinante pentru tine, cinefilul născut după 1985, dar incredibil de reală pentru cei ce-şi vedeau apropiaţii luaţi la întrebări prin beciurile miliţiei.

Nu vei asista la interogatorii, dar spasmele unui trecut ce se vrea înţeles până la ultima picătură de revoltă scutură prezentul în cel mai parşiv mod: sub forma consecinţelor neasumate . Este acea tăcere care-l împiedica pe tată să-i vorbească deschis copilului ajuns deja la douăzeci de ani, tăcerea prietenului care a pârât din gelozie, tăcerea fostei adolescente rebele ajunse femeie de casă, speriată că i-ar putea da cineva peste cap viaţa respectabilă de burgheză din Pipera.

Toţi par să fie o prelungire a tăcerii grele din ultimii ani ai ceauşismului. Atunci sperau să fugă de urmele fizice ale interogatoriilor, acum vor să fugă de căderea unei cortine psihologice, ţinute la locul ei de secrete. Numai protagonistul vrea să rupă înţelegerea tacită de-a lăsa lucrurile aşa. Obsedat de urmările absurde ale dedicaţiei nevinovate, denumite şi pata neagră sau acea Zona Zoster din viaţa lui, aleargă prin tot oraşul după fiul abia descoperit, îi cere prietenia pe Facebook, îi ascultă muzica preferată, îi cedează locul de la volan când ai lui nu-l cred suficient de copt la minte încât să poată şofa, doar, doar o descoperi acele breşe din zidul tăcerii.

Interesant de urmărit este jocul actorului din rolul principal, Şerban Pavlu, mai ales în scenele în care încearcă destul de stângaci să se apropie de fiul său, Victor. Ştie că nu are voie să dea cărţile pe faţă din prima şi devine o bună sursă de umor când născoceşte pretexte şi replici prin care vrea să-i devină simpatic puştiului ce-i seamănă din ce în ce mai mult. Actorul reuşeşte un lucru rar: identificarea unor spectatori din generaţii diferite cu personajul interpretat de el. Se regăsesc în revolta lui atât cei de peste 40 de ani, care şi-au petrecut anii tinereţii în perioada comunistă şi ar fi dat şi ei dedicaţii la Europa Liberă, dar şi tinerii născuţi după anii ’80, care nu se mai încadrează în modelul clasic al adultului responsabil, că doar protagonsitul are aceleaşi probleme cu ale lor: încă mai plăteşte chirie, nu vrea să se lege la cap printr-o relaţie cu acte în regulă şi are un job la modă, neagreat de babacii care-şi trimiteau odraslele să se facă ingineri, mecanici sau contabili, numai buni de întrerprinderile ridicate de Ceaşcă.

La fel de bine a jucat şi Mihai Călin, distribuit în rolul prietenului de familie bună, care mai alimenta gaşca din liceu cu băuturi fine şi alte obiecte ale viciilor adolescentine, veritabile delicatese în perioada în care nu găseai mai nimic în magazine. Personajul său este opusul celui principal. Devenit soţul Roxanei, el este ambiţiosul hrănit din faima tatălui, director de spital, mereu scos ca din cutie special pentru a-şi ocupa locul rezervat în high life-ul bucureştean. Între protagonistul ezitant uneori, purtând încă haine de adolescent, şi acest personaj rasat, dotat cu acea jovialitate bine exersată de cel sigur pe sine, va fi dată o luptă subtilă, care pare să reflecteze acea ruptură din societatea răsărită după anii ’90. Între aceştia doi nu prea mai este loc de Roxana (Diana Dumbravă). Punkista vocală şi îndrăzneaţă preferă să adopte imaginea soţiei gomoase, care şi-a luat în serios rolul de mamă sacrificată pe altarul binelui familial când încep să se încingă discuţiile pe tema paternităţii lui Victor.

Ce i s-ar putea reproşa filmului din perspectiva unui spectator însetat de intrigi este deconspirarea bruscă a trădătorului. Unii dintre noi s-ar fi aşteptat la un răspuns amânat, însoţit apoi de un dialog prin care turnătorul să-şi justice îndelung acţiunea şi toate situaţiile de viaţă îmbârligate care l-au obligat să recurgă la gestul său.

Cu siguranţă, Roxanne a lui Sting nu-ţi va mai suna la fel după filmul acesta.

Ce evenimente se intampla in weekendul 22-24 noiembrie

Un târg de carte, unul de fashion, un festival de film și câteva spectacole de teatru interesante. Cam așa arată următoarele trei zile.

Să începem prin a-ți aminti că pe parcursul acestui weekend este deschis Târgul Internațional Gaudeamus la Romexpo. Invitatele de onoare din acest an vor fi țările nordice: Suedia, Finlanda, Norvegia, Damenarca și Islanda. În cadrul târgului vei găsi ofertele a peste 400 de edituri românești și străine, tipografii, instituții de învățământ, centre și institute culturale, agenții literare și multe altele.

Ești invitat începând de vineri la ediția a doua a Festivalului de Psihanaliză și Film la Cinema Studio. Printre titlurile care vor rula pe parcursul celor trei zile de festival se numără Seduced and Abandoned, un documentar în care vor apărea și regizorii Bernardo Bertolucci, Francis Ford Coppola, Roman Polanski sau Martin Scorsese și actorii Ryan Gosling și Diane Kruger.

În cinematografele mainstream va rula din acest weekend continuarea poveștii Hunger Games.  În cea de-a doua parte a trilogiei, Catching Fire, Katniss (Jennifer Lawrence) și Peeta (Jush Hutcherson) sunt considerați responsabili pentru revoltele din rândul locuitorilor districtelor, de aceea sunt nevoiți să ia parte la o nouă competiție pe viață și pe moarte.

O altă premieră cinematografică a weekendului este Matei copil miner este un film scris și regizat de Alexandra Gulea. Povestea urmărește un copil din Valea Jiului, care locuiește cu bunicul său, fost miner. Situațiile conflictuale de la școală determină fuga lui Matei de acasă, în drum spre București, acesta confruntându-se  cu obstacolele și responsabilitațile adolescenței, dar și cu nevoia de maturizare.

Spectacolele de teatru sunt prezente într-un număr mare la acest sfârșit de săptămână. Astfel, Amalia respiră adânc este un one-woman show al actriței Cristina Casian care se va juca vineri de la oa 19:00 la Teatrul Act. Piesa urmărește povestea unei femei care își expune dramele din perioada comunismului, când era copil, până în perioada post-decembristă, când ajunge la maturitate și încearcă să își înteleagă propria persoană și să se adapteze mediul în care trăiește.

Sâmbătă, pe scena teatrului Bulandra, de la ora 18:30, se va juca piesa Ivanov, o adaptare a lui Andrei Șerban după textul lui A. P. Cehov.  În încercarea de a redobândi o glorie trecută, drumul lui Ivanov se îndreaptă către un final dramatic. Din distribuție fac parte Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc și Marius Manole.

Arta este o piesă de teatru care analizează cu umor prietenia dintre Serge, Marc și Yvan. Între cei trei bărbași apare un conflict cauzat de o pânză achiziționată de Serge, un tablou puțin spus minimalist: este o pictură albă cu dungi tot albe. Spectacolul are loc sâmbătă seara, de la ora 19:00, la Teatrul Bulandra (Sala Izvor-Ciulei).

Voyeur este adaptarea scenică a romanului Păpușarul al lui Gardner McKay și spune povestea unui psihopat care hărțuiește femei. Este o piesă despre abilitatea de a manipula, de a minți, despre puterea oribilă a carismei, despre faptul că o crimă este o crimă doar dacă ni se întamplă nouă. Spectacolul se va juca duminică la Teatrul de Artă de la ora 20:15.

De sâmbătă până duminică, între orele 10:00 și 20:00 ești invitat la Sala Dalles pentru târgul de fashion V for Vintage. Tema ediției este Vacanță la Roma, inspirată de filmul Roman Holiday (1953). Târgul va reuni o sută de expozanți inspirați de tema aleasă în crearea unor colecții speciale. Intrarea este 10 lei, iar dress code-ul este alb/negru/monocrom.

De asemenea, până pe 5 decembrie, la Victoria Art Center (Calea Victoriei, 12 C) are loc cea de-a treia ediție a Salonului European de Bandă Desenată. Pe lângă expoziții, evenimentul îți oferă ocazia de a lua parte la conferințe, discuții, ateliere, lansări de carte și proiecții.

Woody Allen, in dialog cu Stig Bjorkman – Dialoguri despre om, arta si geniu

Imaginați-vă că ieșiți la o primă întâlnire cu un evreu nevrotic plin de ticuri, arâtând ca un hipster de vârstă mijlocie, și imediat vă azvârle o grenadă: Am o viziune a vieții foarte pesimistă. Trebuie să știi asta despre mine dacă o să ieșim împreună: simt că viața este împărțită între oribil și mizerabil. Acestea sunt cele două categorii. Oribilul ar fi, nu știu, cazurile terminale, înțelegi? […] Și, știi, mizerabilul sunt toți ceilalți. Asta-i tot.  E clar, pe "hipster" îl cheamă Woody Allen și dacă îmi semănați o să vă vedeți cam o dată pe an într-o relație plină de conversații intelectuale sarcastice. Dar o să-l iertați pentru că o să vă facă să râdeți și să observați mult mai atent lumea șuie în care trăim prin dioptriile ochelarilor deveniți trademark. 

Pentru cei interesați să vadă dincolo de personajul Woody Allen, volumul de interviuri apărut la Editura Publica e echivalentul unei beții de o noapte într-un bar. O să-ți povestească despre tot ce ai vrut sau nu să afli despre el, o să te surprindă, o să lase garda jos și o să țipe urcat pe masă că nu e înțeles. Dar o să plecați prieteni și bucuroși că v-ați cunoscut mai bine.

Fiecare capitol al cărții tratează un film din cariera lungă a regizorului american. Sunt analizate influențele, cum s-a înțeles cu actorii pe care i-a distribuit, relația cu producătorii, echipa tehnică, publicul, criticii. Nu se eschivează de la nici o întrebare. Nici măcar de cele despre muzele Diane Keaton și Mia Farrow, iubitele lui în jurul cărora a creat personaje memorabile ca Annie Hall. Dar nu depășește granițele unui gentleman, nu dă din casă prea mult și nu vorbește de rău nici măcar despre scandalul divorțului dintre el și Farrow, preferând să o laude pentru profesionalismul ei și capacitățile actoricești.

Intervievatorul este un critic suedez, așa că discuția ajunge de multe ori la o pasiune comună a celor doi, anume Ingmar Bergman, pe care Woody îl adoră, a și avut ocazia să-l întâlnească o dată, și pare să-i cunoască filmele într-un mod extrem de intim. Ce admiră cel mai mult la el, regretând că nu poate imita mai mult pentru că el face în mod special comedii, este stilul poetic al maestrului suedez. Dar în același timp își mărturisește afecțiunea pentru frații Marx și potețialul imens a unei glume bine executate.

Ce șochează cel mai mult la Woody Allen din această carte este modestia și filozofia lui legată de condiția de artist. Te-ai aștepta la șampanie, petreceri simandicoase sau destrăbălate cu actori, ori nu este nici pe aproape de așa ceva. Procesul creativ este cel mai important lucru din lume pentru el, scrisul este eliberarea lui. După ce și-a ales subiectul scenariului, se așează într-o cameră și-l scrie dintr-o singură răsuflare. Imediat după, îl pasează producătorului și nu se mai întoarce la el decât atunci când ajunge în faza de filmare. Niciodată nu se uită la propriile filme (întrebat dacă i-au plăcut celelalte două părți, regizate de Francisc Ford Copolla și Martin Scorsese, din New York Stories, recunoaște senin că nu le-a văzut pentru a nu-și vedea propria poveste), nu citește cronicile filmelor lui, nu participă la festivaluri de film decât foarte rar, și atunci de dragul soției lui căreia îi place să călătorească, este notoriu pentru faptul că nu vorbește prea mult cu actorii pe platourile de filmare, iar imediat după ce termină un film, în termeni de zile, deja lucrează la următorul. Singura extravaganță la care nu renunță de ani de zile este concertul de luni seara cu trupa lui de jazz new-orleans style.

O să întâlniți un Woody Allen recunoscător în mod special publicului european, care i-a fost alături de-a lungul timpului, chiar dacă în America unele din filmele lui au fost catastrofe din punct de vedere financiar. Un Woody Allen ce se luptă să nu fie confundat cu personajele lui, dar care recunoaște că joacă tot timpul același personaj pentru că scrie despre ceea ce cunoaște. Un introvertit pur, dar care la începutul carierei a performat ca actor de standup comedy în fața unui public ce nu era obișnuit cu genul lui de umor. Un Woody Allen al paradoxurilor, ce nu-și dorește altceva decât să aibă libertatea de a spune povești, dar Libertatea e un gând înfricoșător (filmul Alice) așa că Glumesc tot timpul . E un mecanism de apărare. (filmul Sleeper)

 

 

               

  Editura Publica 

An 2013

Interviu cu Gigi Caciuleanu sau despre viata pe muchia lui ”altfel nu se poate”

L-am întîlnit pe Gigi Căciuleanu chiar după reprezentația din cadrul Festivalului ”Viața e frumoasă ” a spectacolului său  Mozart Steps, creat pentru actorii Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu.  O discuție cu Gigi Căciuleanu este ca o stampă japoneză: tu așterni tușele mari și apoi, cu fiecare întrebare, se desprind detalii peste detalii pentru care dansatorul-coregraf are o înclinație și un dar aparte. Le surprinde, le mărește, ca printr-o lunetă fermecată din Țara Minunilor. Astfel, într-o seară răcorosă de noiembrie, am reușit să delimităm într-un lobby mult prea roșu și aglomerat, o lume în care rolurile principale au revenit axelor mișcării, procesului creativ, lui Miriam Răducanu, dansului cu ochii închiși, automatismelor și Pinei Bausch. 

Postmodern: În spectacolul Mozart steps – care a fost declicul care v-a  făcut să spuneți vreau să dau materialitate întregii poezii?

Gigi Căciuleanu: Este același declic care-ți spune că vrei o bere. Ți-e sete și atunci îți spui – vreau să beau un fresh, vreau să beau ceva să scap de setea asta care-mi macină corpul. Pe undeva, e o poveste de viață și de moarte. E o nevoie care se cristalizează într-un anumit moment, când condițiile sunt prielnice. Așa cum niște spori de plantă zboară și se va naște o nouă plantă te miri unde. Spectacolul ăsta m-a bântuit de multă vreme. Apoi, îl iubesc pe Mozart foarte mult, nu numai muzica lui, ci și pe el, ca personaj – este un om foarte modern și cred că dacă ar fi avut acces la internet ar fi fost foarte prezent online. Nu-l văd deloc ca pe ceva arhaic ori contemporan, ci futurist – ceva ce noi nu putem încă înțelege pe deplin. Cred că ar fi zburat și în Cosmos dacă putea. Acest spectacol s-a născut din această idee – că perfect nu e nimeni, dar geniali putem să fim toți. Nici Mozart nu era perfect, dar cu siguranță era genial – când arhiducele i-a spus ”sunt prea multe note”, el i-a răspuns ”niciuna în plus, excelență”. Arhiducelui nu i-a plăcut spectacolul pentru că nu l-a înțeles. Și așa se întâmplă și astăzi cu unele spectacole – artiștii se refugiază în turnul lor de fildeș, frumos, dar periculos și nimeni nu mai are acces la tine. De aceea, eu încerc să urc oamenii și să ne plimbăm împreună pe această platformă.

PM: Ce ați dori să simtă oamenii când pleacă din sala de spectacol?

G.C: Să simtă că nu s-a terminat, că mai vor și că imagini, idei și energii din spectacol planează în continuare în sufletul lor. Nu s-a închis cortina și la revedere. Și ani după aceea vreau să își aducă aminte. Am avut asemenea experiențe în care la mult timp după o reprezentație cineva mi-a spus că îl bântuia încă spectacolul. Așa cum pe mine mă bântuie înainte să-l fac și în timp ce-l fac și mult timp după, așa să fie și cu privitorul. Să se transmită bântuiala. Ce l-a apucat pe Shakespeare să scrie Hamlet? L-a bântuit.

PM: Cineva spunea că suntem copii ai Planetei, că nu contează unde ne aflăm ca să fim fericiți. Referitor la întoarcerea dumneavoastră în țară – vă simțiți legat mai mult de spațiul creativ românesc, sau de cel internațional?

G.C: Mă simt legat mai mult de Cometă decât de Planetă. Cometele îmi plac – sunt fulgerătoare, produc o explozie pe unde trec. Iar întoarcerile sunt niște cercuri  și totul trebuie gândit ciclic – plecări, reveniri. Și mi se pare foarte frumos să vin în România și să arăt și românilor ce am arătat în străinătate că pot face românii. Și mai depind și de dorințele publicului – un artist nu merge unde vrea el, ci unde este chemat. Dacă ești regizor, dramaturg sau coregraf îți trebuie o întreagă infrastructură, deci deplasarea nu depinde de tine, ci de condițiile care ți se oferă. Ai nevoie de un producător de festival, de oamenii din spate, pe care chiar dacă publicul nu-i vede, sunt acolo. Nu o să obosesc niciodată să spun că Nijinski nu ar fi existat dacă nu avea un Diaghilev în spate.

PM: Cum a fost experiența atelierelor din cadrul Festivalului Național de Teatru din acest an?

G.C: Eu am venit cu energia și oamenii m-au găsit. Au plecat de la ateliere mai încărcați, iar eu am învățat foarte multe de la ei – de la fiecare atelier înveți. Foarte mulți nu erau dansatori și asta îți permite să regândești întreg sistemul de predare. Am descoperit niște oameni foarte dornici, care nu s-au supărat pe mine că am insistat asupra lucrurilor simple. Până la cuvinte, limbajul e făcut din alfabet. Eu i-am adus la un alfabet care mă preocupă pe mine și pe care i l-aș fi predat și unui dansator profesionist. Revenirea (și iarăși vorbim despre ciclicitate) la lucrurile simple este cheia spre esență. Lucrurile complicate sunt făcute din cele foarte simple – exact ca la chimia organică.

PM: Mai exact, la ce alfabet vă referiți?

G.C: În primul rând, deplasarea în spațiu se face de regulă pe orizontală, plecând de la poziția verticală a corpului. Totul se înscrie în planul delimitat de o abscisă și o ordonată.  Așa cum la șah poți muta o piesă de la b1 la c3, și în dans, fiecare punct al corpului se poate afla undeva în acest grafic. Nu este greu să înțelegi acest lucru – problema este să controlezi nu atât mișcarea, cât energia care duce corpul de la static la mobil. Elanul se dozează, iar impulsul inițial trebuie controlat, stăpânit.

PM: Ce vârstă aveau participanții la ateliere? Este vreodată prea târziu să începi să dansezi?

G.C: Nu mă preocup niciodată de vârsta oamenilor. După părerea mea, este doar o amintire și nu este relevantă. Iar în legătură cu momentul în care descoperi dansul – nu este niciodată prea târziu să începi și niciodată prea târziu să termini. Personal, cred foarte mult în oamenii care fac artă – pictură, muzică, dans, ca amatori. Îi găsesc sinceri, pasionați și înțeleg altfel tot ce vrei să transmiți. Este exemplul publicului german, mare meloman, dar un meloman avizat. De ce? Pentru că în fiecare familie este cineva care cântă – mai bine, mai rău, uneori foarte bine. Cred foarte mult în aceste ateliere și în această transmitere a regulilor de joc. În Franța, am fost unul dintre inițiatorii proiectului care a adus dansul în școala franceză – așa cum copiii știu gama muzicală, cum știu să deseneze o perspectivă, dacă le dai niște dezlegări și în dans, ei vor fi un public special. Trebuie să le transmiți valoarea unei mișcări – dansul este mișcare. Gradul de sofisticare a acestei mișcări face să rămâi profesionist sau amator. Dansul este un limbaj al viitorului – nu ai nevoie de subtitrare sau de traducere ca să simți ce spune. Corpul transmite totul.

PM: Ce pregătiți în perioada următoare?

G.C: Tot niște bântuieli. Idei care stau în sertare și abia așteaptă să iasă la rampă. Mama avea ”mână verde” – pe tot ce punea mâna, înflorea, renăștea. Și a venit o dată la mine la Paris și a pus mâna pe un ghiveci plin numai cu pământ, din care apoi a răsărit de nu-știu-unde o minunăție de violetă. Așa e și cu spectacolele: nu sunt, până când apar, se înfiripă. Aș vrea ca următorul proiect să fie Follia, de Shakespeare – Follia, Shakespeare & Co. Cum îl iubesc pe Mozart, așa îl iubesc și pe Shakespeare. Este un om foarte modern. Și pentru Caragiale am aceeași pasiune.

PM: Depre Caragiale, mai pe larg.

G.C: Dacă la Shakespeare este ”a fi sau a nu fi”, la Caragiale avem ” e și nu e” – cumva, pe același calapod. O filozofie dâmbovițeană, dar nu mai puțin profundă. Simplu, dar sofisticat.

PM: Un artist preferat?

G.C: Miriam Răducanu – de fiecare dată. O Pina Bausch mai puțin cunoscută. Așa cum Brîncuși a cizelat pasărea până nu i-a mai rămas decât zborul, la Miriam Răducanu mișcarea este rafinată, păstrând în același timp o amprentă românească. Ne uităm la jazz-ul american, la Mary Wigman și stilul german, la Martha Graham peste Ocean, dar uităm că avem aici, sub nas, o școală românească, un precursor al stilurilor moderne. Aș recomanda pentru cine este interesat filmul făcut în anii 60 de Mirel Ilieșu cu Miriam Răducanu pe un ring de box. Cât modernism, câtă originalitate acolo! Oamenii mereu actuali – pe ăștia îi iubesc. Nu judec niciodată munca altor coregrafi sau dansatori, deoarece verdictele cad foarte ușor. Și ceea ce nu-mi place să mi se întâmple, nu pot practica. Mi-ar plăcea ca totul să se gândească în termeni de acceptare. Singura persoană care m-a uluit, m-a zăpăcit în dans este și rămâne Miriam Răducanu.

PM: Care are o coregrafie mai complexă? Un dans despre iubire sau un dans despre durere?

G.C: Eu am învățat cel mai bine să dansez pe stradă, în sălile de muzeu sau la cinema. Cu alte cuvinte, printre oameni, cu mișcări firești, dar nu lipsite de grație. Umanul, banalul au o frumusețe aparte. Dar cred că cel mai greu este de ilustrat durerea.

PM: 3 sfaturi pentru un coregraf aspirant la scenele lumii?

G.C: Să nu se trădeze pe el, în primul rând. Să nu copieze pe nimeni. Să meargă pe drumul lui, să nu își construiască strategii. Să fie singularitate și să nu îi fie teamă. Frumusețea unui artist stă în personalitatea lui – cu cât e mai deosebit, mai nebun, cu atât e mai bine. E foarte ușor în ziua de azi să copiezi – un pic dintr-un clip, un pic de colo, de dincolo, dar nu e onest și, mai ales, nu e demn. Mai bine greșești pe limba ta. Apoi, să îi fie sete cu adevărat. De acolo vine inspirația, din sete. Și să nu poată altfel. Dacă mai există o opțiune, înseamnă că nu aia e calea. Să fie în punctul de ”altfel nu se poate”, acolo, pe muchia aia apar minunile.

PM: Care a fost momentul în care ați înțeles că nu se poate altfel?

G.C: De la început. De la 4 ani. Dansul este legat de putință. Eu l-am legat de neputință. Dansul este legat de putere – eu l-am asociat cu fragilitatea. Cred mult în sinceritatea celui de pe scenă. Moda vine și pleacă, dar valoarea persistă. Flautul fermecat nu a avut succes la premieră. Ei și? Acum e considerată o capodoperă, pentru că a fost scris din rărunchi și din setea de a te juca.

PM: Cum arată viitorul teatrului dans?

G.C: Borges spunea că e păcat să consideri arta în termeni orizontali: în termeni de armată – avangardă, postgardă, sau în termeni de politică – de stânga, de dreapta, ci e mai frumos să o apreciezi pe verticală – mai sus, mai jos. Dacă nu suntem comozi, totul poate arăta bine. Ștacheta cât mai sus! Și mult simplificat – dansul este făcut din gesturi. Poți pleca, spre exemplu, de la gestul prin care ceri nota de plată și ajungi la ceva foarte abstract. Dar este un gest pe care toată lumea îl cunoaște.

PM: Ce vă inspiră?

G.C: Frumosul – uneori poate fi un unghi, care cade perfect pe un fald de fustă. Dar sunt niște conjuncturi, niște sclipiri, niște momente. De aceea nici nu apreciez vârsta în ani, ci în momente – cum avem puține momente privilegiate, suntem mereu foarte tineri. Cel mai bun exemplu este cel în care am ajuns obsedat de muzica lui Mozart: făceam autostopul în Franța și m-a luat un caminon hodorogit, care tremura din toate încheieturile la fiecare hârtoapă.  Culmea a fost că avea radioul pornit și acolo ce se auzea? Laudamus Te a lui Mozart. Nu știam ce este, dar ascultam transfigurat și când am ajuns la destinație am căutat  acea bucată până am găsit-o. Ea m-a inspirat, a doua zi lucram deja la spectacol și cu acel spectacol am câștigat primul meu premiu în Franța.

PM: De ce vă e teamă?

G.C.: De mine mi-e cel mai teamă – să nu te trădezi, să nu faci ceva doar ca să fii pe placul cuiva – ești tentat să creezi mișcări care plac dansatorilor, dar asta e periculos și trebuie să lupți cu tine, să urmezi ideea până la capăt. E ca teama de moarte, de abis, de ”nimic”. Mai există frica să nu te poți exprima, să rămână un spectacol doar în capul tău – simplul gând este o tortură. Pentru că rămâi cu setea. Setea de sete.

Una din 2:

PM:Personal sau universal?

G.C. Universal.

PM: Complex sau simplu?

G.C. Complex.

PM: Putere sau neputință?

G.C. Puterea neputinței.

PM: Unic sau peren?

G.C. Unic.

PM: Kandinski sau Van Gogh?

G.C Kandinski.

PM: Poezie sau proză?

G.C. Poezie.

Jurnal de eXplore Dance Festival – veni, vidi, explorare

Desfășurată sub tema “eXchange” și cu un buget mult mai mic față de anii trecuți , a 8-a ediție a Explore Dance Festival 2013 a fost găzduit de WASP – Working Art Space and Production. Timp de mai bine de 5 săptămâni în București s-a dansat mult, iar spațiul din fabrica Flaros a fost the hot spot pentru toți amatorii de performance contemporan.

În cazul meu, experiența eXplore a debutat cu spectacolul We are the Monsters al lui Colette Sadler.  Ca să nu mai prelungesc suspansul: împreună cu trei dansatori și un muzician care asigura fundalul sonor într-o manieră cel puțin originală (un violoncel care suferise mai multe transplanturi de obiecte zgomotoase), Colette din Scoția le-a arătat părinților adunați la WASP în  că un munte de cutii de carton găurite strategic, o grămadă de șosete desperecheate, o minge de yoga, un sac de gunoi de 100 l și o fluerice (se poate și fără) fac cât 2 bone și câteva zeci de jucării inutil de scumpe. Copiii sunt fascinați de cutii, de ușile tăiate în carton, le înțeleg chemarea, le explorează haotic, le devastează cu drag, le folosesc, le uzează până la nimicire. Sunt jucării care nu primesc atâta atenție ani de zile. Colette a readus în atenția oamenilor mari că ei, copiii, răspund în continuare poveștii și lucrurilor simple – monștrii, bau-bau, necunoscutul plin de culoare.

I-au urmat apoi, pe 1 noiembrie, spectacolele Other’s Moments, al Casandrei Stelea și Body of Grace, al Valentinei De Piante Niculae.  Primul este o pledoarie pentru amorul modern, în care ritmul a degenerat etapele, însă nu și trăirile. Pe muzica lui Andrew Popplestone,  James Eggleton și Casandra îmbină într-un duet interesant pasaje teatrale cu un fusion de dans latino-american și contemporan. Stările protagoniștilor oscilează de la dorință și obsesie, până la nevoie și dependență maladivă. Cumul de forțe niciodată echilibrate, universalii ”el” și ”ea” alunecă în mrejele acelorași iluzii,  inevitabil dans al oricărui cuplu de amorezi.

În Body of Grace, Valentina De Piante Niculae și Valentina Dal Mas explorează ideea corpului aflat la confluența dintre amintire și momentul prezent. Întreaga reprezentație folosește jocurile de umbre pentru a ilustra materialitatea memoriei, în timp ce secvențele de mișcare surprind nevoia corpului de spațiu de sprijin în calea uitării și a trecerii timpului. Muzica lipsește, locul său fiind luat de sunetele naturii, care, prin exagerare, susțin procesul de căutare al dansatoarelor. Coregrafa Valentina De Piante Niculae spune despre acest spectacol: ”I like the beat of light, the vital breath of the wind-soul and then also the nothingness, the moments when everything disappears, invisibility of the thing, which then attracts attention again to tell us at an even deeper level, what can not be seen except with the soul”.

Festivalul  s-a încheiat cu cea mai așteptată reprezentație a ediției și anume Pas de Deux, a lui Raimund Hoghe. Timp de o oră și 20 de minute, spațiul Black Box a fost gazda unui tur de forță emoțional și intim. Deși titlul poate duce cu gândul la baletul clasic, nimic din spectacol nu respectă canoane. Protagoniștii –   Raimund Hoghe, cel care timp de un deceniu a fost dramaturgul Pinei Bausch, și Takashi Ueno, compun și recompun din gesturi o lume de o tandrețe infinită, în care umbrele cuvintelor se unesc în aer, iar sentimentele devin fâșii de mătase care suplinesc prezențe fizice. Dedublarea, ritualurile, simetria, repetiția, discordanțele – toate își găsesc loc în variațiunea extinsă a lui Raimund Hoghe pe tema interacțiunii umane.  Coloana sonoră (care conține de la Fred Astaire și a lui “Rhapsody in Blue”, “Tango”-ul lui Peggy Lee, “Moon River cântată de Audrey Hepburn, la piese de Andrés Segovia, Gundula Janowitz, Victoria de los Ángeles, Janet Baker, la un poemul de dragoste “If You Forget Me” de Pablo Neruda, recitat de nimeni alta decât Madonna) devine ea însăși un mediu de transport al privitorilor în universul coregrafului. Simboluri, peste simboluri.

Tânărului Ueno i-au revenit secvențele de pași dinamice, spectrul de mișcare al lui Raimund Hoghe fiind mult mai limitat din considerente evidente. Cu toate acestea, surprinde împăcarea acestuia din urmă cu limitele propriului corp, căruia îi adaptează ritmul și respirația – fiecare nou pas în ring e acceptare, este ilustrația lui ”I will be fine”.

Întreaga poveste se scrie într-un spațiu auster, dominat de negru și lumină difuză. Accentele culturii japoneze – paravanele, sandale geta și obi-urile fac parte din metafora amplă care culminează cu înregistrarea ce descrie efectele devastatoare ale bombelor de la Hiroshima și Nagasaki.

Un moment memorabil este dansul lent și personal al lui Raimund Hoghe cu imaginea de pe iPad  a vizionarei dansatoare germane  Gret Palucca.  Mișcările ei languroase din “Serenata,” pe muzica lui Albéniz, împreuna cu look-ul său specific anilor 30 proiectat pe un gadget de ultimă generație, au creat o punte insolită între trecut și viitor.

După toate aceste treceri și trimiteri, te întrebi dacă tot show-ul nu se referă cumva la cupletul culturilor, personificate de cei doi dansatori, dacă nu cumva ai înțeles (sau ai vrut tu să înțelegi) mai multe decât e cazul. Întunericul cuprinde spațiul, se aude Concertul nr.9 al lui Boccherini, dansatorii se retrag și lumea încă nu aplaudă. Ce final alegi? Talpa semnelor de întrebare strivind corola de minuni a lui Blaga sau vocea ultra-senzuală a reginei pop recitând versul ultim al poemului lui Neruda: “If each day a flower climbs up to your lips to seek me, ah my love, ah my own, in me all that fire is repeated, in me nothing is extinguished or forgotten”?

Aguirre, Mania lui Dumnezeu – De aur scapa cine poate

0

Apocalipsa vine plutind în jos pe Amazon, în căutarea miticului El Dorado. Semnele ei sunt evidente: febra junglei, halucinaţiile, săgeţile otrăvitoare ale băştinaşilor, lăcomia… Pe toate le ignoră un fals profet al metalului ce strălucește precum aurul. Îl cheamă Aguirre şi nu crede decât în el însuşi. Îşi trădează regele, îşi  ucide camarazii şi apoi se autointitulează Mânia lui Dumnezeu, pe care o stârneşte când visează să-şi transforme fiica în noua lui mireasă. Astfel plănuieşte să dea o nouă dinastie pură, ce va stăpâni ţinutul aurului.

Aguirre, unul dintre conchistadorii trimişi de coroana spaniolă în Peru, visează la faimosul El Dorado, un regat de legendă, care aprinde imaginţia europenilor, pentru că pe indienii din America de Sud este mai greu să-i păcăleşti cu poveşti despre cai verzi auriţi. Acolo unde suveranii ce-au rămas acasă speră să existe comori, Aguirre zăreşte deja un regat virgin al abundenţei, dar lipsit de conducători. Ce să facă el cu atâta bogăţie adunată la un loc? Nu vrea s-o încarce-n cufere pentru a o duce-n Spania, pentru că nu-l interesează banii. Doar n-a bătut atâta drum pe mare, n-a urcat şi a coborât Anzii doar pentru a-şi face părintele Carvajal, preotul care însoțește expediția, un crucifix de aur care să-l apare de rele în adâncul pădurii amazoniene. Vanitosul Aguirre vrea faimă şi putere, cu orice preţ, chiar şi cu al inocenţei răpite fiicei lui…doar în gând (vedeţi spre final de ce). La început, Aguirre îi poartă cu zăhărelul pe câţiva soldaţi, îl detronează pe regele său, autoproclamându-se conducătorul Noii Spanii, iar în cele din urmă îşi arată mâna de fier, de parc-ar fi un veritabil dictator ce-şi ucide rivalii. Începe să vadă comploturi peste tot şi îşi transformă camarazii în prizonierii unui plan stupefiant şi diabolic.

După ce vei urmări filmul, unul dintre cele mai bune din toata cinematografia germană, sigur vei zice : A fost extraordinar!, cu atât mai mult cu cât personajul este unul real, dacă e să ne luăm după însemnările părintelui Carvajal, trimis alături de Aguirre să găsească El Dorado, fără să ştie că drumul spre iad este pavat cu aur şi cu setea de putere dusă până la nebunie. Te va impresiona personajul central, interpretat de unul dintre copiii teribili ai filmului german, Klaus Kinski, un actor care, prin ochii exoftalmici ai prizonierului unei idei fixe şi privirea de uliu ce-şi ţintuieşte prada, vrea să te hipnotizeze astfel încât să-l crezi pe Aguirre de fiecare dată când le promite camarazilor aurul şi nestematele din inima junglei. Îi reuşeste, aşadar, un rol de ţinut minte.

Kinski transformă scenele pline de monologuri într-o piesă de teatru. În locul sălii de spectacol, este folosită o plută de lemn în derivă. Protagonistul este un smintit paranoic şi exaltat asemenea unui conducător fanatic, dar păstrează acea măreţie stranie şi profetică a unui suveran aflat chiar la graniţa dintre apogeu şi prăbuşire, după ce şi-a construit un regat ireal în propria minte.

Considerat un film de artă, Aguirre – Mânia lui Dumnezeueste copleșit de imagini picturale, interpretarea şi mișcările tacticoase ale camerei de filmat înlocuind efectele speciale atât de căutate în ultimii ani. Unele scene pot fi considerate o pictură ce prinde viaţă, cum ar fi coborârea din Anzi, captată meticulos. Soldaţii în armură, veşmintele în culori vii ale incaşilor ce par nişte figurine care se măresc pe măsură ce părăsesc fundalul pentru a veni în prim-plan şi dinamismul personajelor din planurile îndepărtate vor să ţi-l imaginezi pe Bruegel pictând un peisaj sud-american.

Meritul regizorului Werner Herzog este acela de-a evita clişeul unei călătorii inițiatice, în care toată lumea se descoperă pe sine după ce lasă naibii aurul blestemat şi dansează liber în jurul focului alături de indieni. Nimeni nu evoluează în lumea lui Aguirre, nici măcar el însuşi. În ciuda obsesiei, o fărâmă de luciditate îi aminteşte că, de fapt, rămâne un mare nihilist, care-şi trimite supuşii la moarte, aşa cum un rege lacom dintr-o poveste suprarealistă arde păduri întregi pentru a întreţine focul ce rumeneşte cărnurile bine condimentate. Or fi canibali de-a lungul Amazonului, dar nu le vedem ospăţul, în schimb, Aguirre se descurcă de minune când vrea să-şi devoreze psihologic armata. 

Ultimele articole