Drumuri pavate cu bune intentii – finalistii premiului LUX 2013

0
669

Irene e o tânără plină de viață, cu un tată care ține la ea și pe care vrea să-l protejeze, cu un iubit idealist, cu vecini săritori. Miele face parte dintr-o rețea care ajută bolnavii în stare terminală să-și scurteze suferința, prin metode care nu lasă urme. Irene și Miele sunt una și aceeași. Când află despre unul din clienții ei că e sănătos tun, cuprinsă de remușcări, scopul ei devine să-l facă pe bătrânul Carlo (Carlo Cecchi) să se răzgândească. Într-un fel, e ca drama traficantului după ce i-a vândut cocaină unui tânăr care mai are o săptămână până să împlinească 18 ani: nu convinge cine știe ce (rezervele morale și otrava de câine nu prea fac casă bună), dar e o premisă totuși generoasă. În orice caz, suficient de generoasă încât să nu fie nevoie de tot felul de înflorituri, cum ar fi simptomele îngrijorătoare ale lui Miele (Jasmine Trinca), idila întotdeauna incipientă cu Carlo, vizita inopinată a poliției sau flashback-urile cu mamă în omăt.

Durerile în piept și sângele care țâșnește pe nas sunt simptome ale unei boli despre care nu mai apucăm să aflăm nimic. Ne așteptăm ca protagonista să ajungă să aibă nevoie de servicii pre-funerare precum ea însăși oferă, dar așteptările noastre sunt înșelate. Ne așteptăm ca, într-un târziu, diferența mare de vârstă dintre Carlo și Irene să nu mai conteze și moartea pe care primul și-o dorește să fie înlocuită de un stimulent la fel de puternic (sau în orice caz mai gratificant). Din nou, așteptările ne sunt înșelate. Într-o zi, pe Irene o anunță un vecin că a întrebat poliția de ea, și deja vedem cu ochii minții un final în care eroina ajunge la zdup, dar măcar are conștiința împăcată că a făcut ceea ce trebuie. Iarăși ne aflăm în eroare. Amintirile lui Irene în care mama ei e fericită nevoie mare pe pârtia de schi m-au făcut să mă gândesc că, după ce actrița Valeria Golino s-a gândit întâia oară că i-ar sta mai bine în postura de scenaristă și regizoare, primul ei gest a fost să pună mâna pe o carte de Syd Field. Ce le recomandă autorul de manuale de scenaristică începătorilor din întreaga lume? Nu contează ce fel de film vrei să faci și ce idee îți circulă în cutia craniană, protagonistul tău trebuie musai să fi trecut printr-un eveniment traumatizant în tinerețe. Mai precis, între 8 și 18 ani. Chestia asta are și o denumire, se cheamă The Circle of Being, și pe Golino trebuie că a impresionat-o tare mult. Așa că, la intervale regulate, Irene se gândește la mama ei, iar noi ar trebui să ne gândim că de aia le face pacienților de petrecanie, că e miloasă și a văzut cât de tare s-a chinuit maică-sa.

Neconvențional ca temă, filmul e extrem de convențional în modul în care o tratează. Perspectivei morții i se opun imagini cu Irene care face sex, Irene într-un lan de grâu, mângâind spicele, Irene pe bicicletă. Cumva, se presupune că pedalatul (cu variantele alergat foarte repede, respectiv condus cu viteză nebunească) ar trebui să exorcizeze demoni. Golino bifează clișeul, utilizându-l însă imperfect: da, Irene gonește pe bicicletă, dar cum se face că nu plouă?

Nu plouă în Miele, dar plouă în The Broken Circle Breakdown. Și ce moment mai bun pentru o ploaie bună decât o înmormântare? Se știe doar că apa înnobilează suferința, indiferent de natura ei. Candidatul de acest an din partea Belgiei la Oscaruri folosește anagrama ca principal procedeu de ordonare temporală. Elise (Veerle Baetens) și Didier (Johan Heldenbergh) trec prin îndrăgostire, sarcină, nuntă, moartea copilului și tot ce urmează după într-o ordine oarecum aleatorie (midpoint-ul e la mijloc, iar finalul, surprinzător, e chiar la final).

Cum va fi decurs pitch-ul de vânzare al scenariului? Probabil cam așa: avem o familie în care el și ea au o fermă și sunt cântăreți de country. În familia asta ar avea loc o tragedie, mai exact fetița celor doi se îmbolnăvește și moare. Și știți care e șpilul?  Cei doi cowboy locuiesc nu în Texas, ci în nicăieri altundeva decât Belgia noastră! Partea bună e ca a mers, adică filmul chiar a fost făcut. Partea proastă e că, de fapt, nu e unul, ci sunt două filme, și niciunul din ele nu convinge.

Revelația competiției din acest an este The Selfish Giant, debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Clio Barnard. Închipuiți-vă că filmul n-ar fi al ei, ci al lui Ken Loach, cel dinainte de Looking for Eric și The Angels’Share. Închipuiți-vă că venerabilul cineast ar merge în legea lui pe stradă, într-o zi în care ar fi mai preocupat decât de obicei de soarta dezmoșteniților sorții. Închipuiți-vă că s-ar împiedica și ar cădea (ok, știu că nu e din cale afară de veridic, dar hai să facem exercițiul ăsta) într-o cisternă cu energizant și ar trebui să-l bea pe tot într-o suflare. După s-ar apuca să facă un film. Ei bine, cam așa arată The Selfish Giant, o dramă socială care face exact ceea ce trebuie: agresează.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here