Cu directorul de imagine răspunzător pentru filmele lui Christopher Nolan în scaunul regizorului, un scenariu considerat în ultimii ani unul dintre cele mai bune neproduse și cu Johnny Depp pe afiș, thrillerul Sci-Fi Transcendence cade de la înălțimi amețitoare. Căderea în sine nu e dureroasă – filmul este desăvârșit la nivel vizual – dar aterizarea este violentă – un film al ideilor, fără idei.
În linii mari filmul îi are în centru pe soții Will (Johnny Depp) și Evelyn Caster (Rebecca Hall), cercetători geniali din câmpul inteligenței artificiale. Descoperirea soților Caster este pe cât de uimitoare, pe atât de evidentă: pentru a crea o inteligență artificială înzestrată cu emoții reale, empatie, conștiință de sine – trebuie să fie transferată în impulsuri electrice o minte deja existentă. Și exact asta face Evelyn când soțul ei este victima unui atentat pus la cale de teroriști ai internetului: îi încarcă mintea pe un computer, îi oferă transcendența.
Să trec mai departe în enunțarea punctelor cheie ale scenariului ar însemna să-i răpesc filmului ultimele surse de divertisment de calitate; în ciuda firului narativ găunos, Transcedence dezvăluie pe parcurs câteva întorsături de situație interesante. În definitiv premisa filmului reprezintă un material mai mult decât suficient de analiză. Încă de la început două întrebări sâcâie spectatorul, una mai evidentă, alta mai puțin. Și cum regula spune că cei din urmă vor fi cei dintâi, să ne întrebăm – fără ironie – unde își ține ascuns Will Caster geniul? Mulți consideră că rolul lui Depp e lipsit de strălucire, însă cu replici precum : My wife wants to change the world; I just want to understand it, care în teorie îi câștigă lui Caster finanțarea cercetărilor pentru cinci ani, nu poți să nu te întrebi dacă sursa problemei nu e mai degrabă scenariul, decât Depp.
Pe de altă parte forța care împinge acțiunea este Evelyn, ea este cea care reușește transferul, Will nu capătă sclipirea soției lui nici după ce, intrat în rețea, are acces la toate informațiile lumii. Și totuși el apare pe coperta revistei Wired. Hm.
A doua chestiune este ceva mai complicată, nu chiar o întrebare, ci un sentiment: filmul ilustrează consecințele distrugerii barierei – deja fragile – dintre real și virtual. E o problemă pe care ne-o punem cu toții, subiectul a nenumărate filme, cel mai recent în Her – mult mai transcedental decât Transcendence, dar la rândul lui imperfect -, și totuși ceva în felul în care e tratată de fiecare dată nu impresionează. După Transcendence nu rămâi cu nicio imagine îndeajuns de puternică.
În transmiterea ideii de pericol care vine la pachet cu orice nou cont de Facebook, orice like, orice tweet, regizorul Wally Pfister se îndepărtează de latura umană, introducând în schimb mai multe referințe biblice decât am găsit în Noe: Evelyn, o grădină paradisiacă în care florile își recapătă prospețimea, picături de apă care par să trimită la un veșnic potop, o trecere luminoasă la o nouă scenă după replica lui Will: I think they can understand now. Fiat lux! Odată intrat în rețea Will începe să semene tot mai mult cu un zeu omniscient, omniprezent, indestructibil. În final, cel mai bun prieten al celor doi soți – Max (Paul Bettany), cercetătorul preocupat de moralitatea întregii acțiuni – se întoarce în grădina celor doi, convins că există ceva mai mult de spus despre acțiunile lui Will. Vorbind însă despre prietenul său, numele lui Will nu apare niciodată, doar pronumele he – He.
Ideea e frumoasă – omul care se transformă în zeu – dar nu și interesantă. Ce interesează este ce ar face oamenii cu adevărat dacă ar cădea Internetul. Știu că Transcendence este un film Sci-Fi, dar să crezi că ar folosi, pasivi, tastatura pe post de opritor de ușa (regizorul este atât de mândru de această imagine încât ne-o servește de două ori) este ridicol.
