Câte oraşe pot încăpea într-unul singur, mai ales când este vorba despre New York? Multe, dacă stăm să analizăm fiecare subcultură şi tipologie prezentată în scurtmetrajele rulate în cadrul ShortsUp via New York, pe 26 şi 27 aprilie. Filmele arată că adevărata faimă a unui oraş cu zgârie-nori este sporită de oamenii din underground, nu de cei de pe acoperisul clădirilor unde chiriile exorbitante permit cea mai frumoasă privelişte. De fapt, oraşul este definit de agitaţia de la poalele uriaşilor de oţel, de rapperul de la periferie, de imigranta pasionată de tango, de proprietarul unui bar legendar frecventat de nefrecventabili sau de tânăra debusolată aflată în tranzit, care îşi caută bagajul uitat prin metrou.
Filmele selectate se împart în două categorii. Unele sunt făcute să te amuze, să îţi arate partea veselă a oraşului, cu inadaptabilii simpatici, iar altele dau în vileag dezumanizarea în lupta pentru supremaţia din marele măr sau dramele celor din ghetoul din Varşovia, care sperau ca The New York Times să atragă atenţia societăţii civile în perioada nazistă.
Peste hotarele Americii, New York-ul este asociat cu Jay Z, cu hip-hop-ul underground din Brooklyn, cu imigranţii sud-americani din Harlem, cu Brodway sau cu toti acei turişti care îl transformă într-un furnicar, în care vara găseşti de câteva ori mai mulţi gură-cască decât numărul locuitorilor înregistraţi oficial. Despre acest New York ar putea scrie adolescenta venită în vizită la unchiul ei, un traficant de marijuana. În loc să le scrie părinţilor ei pentru a le spune că vrea înapoi în orăşelul natal plin de cactuşi, ea urmăreşte calm încercările unchiului de a pune mâna pe nişte bilete la un musical de pe Broadway sau de a face faţă petrecerilor unde ajung tot felul de cunoştinţe excentrice. Sunt personajele pe care nu le vei vedea niciodată în reality show-uri cu Donald Trump, dar care oferă culoarea boemă indispensabilă unui oras celebru. Matilda (Katja Blichfeld şi Ben Sinclair, 2014)este un film despre marginalii surâzători, înghesuiţi la petrecerile de apartament sau într-o sală de reprezentaţii experimentale, reuşind să redea acel New York iubit de puştii nonconformişti, ce preferă cazarea într-o fostă hală amenajată avangardist, în locul unei camere la Ritz.
Tot despre marginalii care mai cochetează uneori cu substanţele interzise este vorba şi în Bar Terminal, un scurtmetraj documentar, doar că ai de-a face cu boemii întunecaţi ai New York-ului sordid, format din peşti, găşti puse mereu pe scandal, şomeri alcoolici şi oameni fără adăpost. Toţi devin modele pentru fotografiile alb-negru realizate de barmanul veteran, înainte de închiderea localului emblematic din zona considerată un labirint al viciilor şi al devianţilor. În fotografiile barmanului, fiinţele decăzute ale oraşului capătă demnitatea chipurilor triste, prezentate în diverse perioade ale vieţii. În ciuda figurilor expresive, adevăratul protagonist al fotoreportajului improvizat este alcoolul, ce transformă pozele statice într-o succesiune animată de transformările provocate de leacul bahic al nefericirii. Bar Terminal pare ultima relicvă a vechiului New York, ce a trecut de la dominaţia exercitată de irlandezii aprigi la borfaşi mărunti şi petrecăreţii afro-americani cu pantaloni evazaţi, hăituiţi în orice alt loc al oraşului, dar adoptaţi de localul căzut în dizgraţie.
Alţi oameni care nu se încadrează în tipare sunt şi artisti proveniţi din rândul imigranţilor hispanici sau cei din underground. Ei, în schimb, nu au timp de pierdut prin barurile rău-famate, precum Terminal. Sunt prea ocupaţi cu propria lume. Scurtmetrajul experimental În faţa ta (Erik Shirai, 2010) devine un regal vizual cu tentă sezuală, un colaj de imagini suprapuse, luate din trecutul unei femei din Bolivia, ce speră să obţină statutul de locuitoare cu acte în regulă. Imaginile înfăţisând nuduri în lumini nostalgice se termină prin sunetele vulcanice ale unui flamenco acompaniat de jocurile şerpuitoare ale mâinilor şi de prestaţia unei rapperiţe care îşi recită manifestul într-un ritm febril, chiar în mijlocul străzii agitate.
Ritmurile de hip-hop inspirate de sunetele străzilor de la periferie împart New York-ul în secret şi cunoscut. Aurul de sub imperiu (2013) readuce în prim-plan veşnica dualitate mainstream-underground, comercial-autentic, din perspectiva rapperilor mai puţin cunoscuţi, dar care îşi păstrează mesajele nealterate prin intervenţia strategiilor de marketing ale unei case de discuri. Sub podurile uriaşe ale oraşului îşi fac propria artă, devenită una dintre marile simboluri ale New York-ului, aşa cum este perceput de străini. Emily Kai Bock a reuşit să comprime istoria muzicii hip-hop, mergând din prezent spre începuturile din Brooklyn.
Pentru a înţelege cât de greu atârnă cultura hip-hop în mozaicul uman din New Yok trebuie să vezi şi Oameni care schimbă lumi (Paul Rojanathara şi David Johnson), în care Jay Z apare ca unul dintre modelele ce pot modela un oraş multicultural. Inventatorii curajoşi, tinerii care se îmbracă fără să le pese de etichete, creatorii de branduri, urmaşii primilor antreprenorii ce au devenit idealul de self-made man se intersectează cu Mahatma Gandhi, Marilyn Monroe sau Andy Warhol, într-o galerie a oamenilor capabili să modifice nişte mentalităţi şi, implicit, istoria unui oraş. În noua religie instaurată de cei supranumiţi great influencers, originalitatea, îndrăzneala de a fi tu însuţi în lupta cu presiunile curentului majoritar, talentul de a înţelege propria epocă şi de a fi un vizionar care o schimbă pentru totdeauna sunt adevăratele calităţi ale unui om capabil să creadă în ceva, în el însuşi, în oraş.
Un om care poate schimba oraşul, rămânând în legenda lui este şi povestaşul care, în era smartphone-ului, preferă să butoneze la o maşină de scris. În schimbul unei mici donaţii, acest personaj al New York-ului scrie o poveste. Important este ca un singur om să devină interesat, să se oprească în dreptul lui şi ceilalţi îl vor urma, dornici să primească o poveste, încât te întrebi cum ar fi arătat marii autori de proze scurte, precum Cehov sau Borges în mijlocul unei metropole, ţinând în mână o maşină de scris. Tot de atenţia cetăţenilor din Noua Lume sperau să aibă parte şi evreii din ghetoul polonez, urcaţi în trenurile morţii. Din păcate, legile “interesului public”, după care se ghidau redactorii-şefi de la The New York Times, au şters informaţiile macabre despre lagăre de pe prima pagina a celui mai citit ziar. Atriocităţile au fost lăsate pentru ultimele pagini, lângă un fapt divers, o infracţiune măruntă sau o ştire senzaţională pescuită la periferie. Scurtmetrajul Holocaustul din The New York Times (2012) arată cum industria spectacolului eclipsează ştirile despre genocid şi despre comunităţile umane dezrădăcinate. Cutremurător şi acid, scurtmetrajul regizat de Emily L. Harrold îţi pune întrebări despre mass-media şi modul în care istoria este cunoscută prin ierarhizarea ştirilor dintr-o publicaţie.
Modul în care adevărul istoric poate fi distorsionat în memora colectivă este şi tema filmului Aaron Burr (2012). Între documentar şi ficţiune, pelicula Danei O’ Keefe îi permite lui Burr, personajul negativ acuzat de uciderea politicianului Alexander Hamilton, să prezinte faptele din perspectiva personală. Meritul filmului este acela de a demonstra cum popularitatea unei personalităţi istorice poate arunca umbre malefice peste imaginea opozanţilor, ale căror mărturii nu le mai cercetează nimeni.
Partea întunecată şi dezolantă a metropolei apare în scurtmetrajele Candidatul şiO zi proastă. Candidatul (2010)prezintă varianta infernală şi dezumanizantă a luptei pentru supravieţuire în marele oraş, amintindu-ţi de protagonistul din American Psycho. Regizorul David Karlak arată latura absurdă a personalităţilor combative. Pe scurt: un angajat care se crede masculul alpha suprem este dat la o parte pe nedrept de un coleg favorizat datorită relaţiilor de rudenie. Deşi în lumea afacerilor se folosesc strategiile, modul în care personajul principal vede competiţia aminteşte de creierul primitiv al reptilelor, premergător dezvoltării scoarţei cerebrale. Exact ca într-o mlaştină unde crocodilul face legea, şeful cel mare, cu silueta impozantă, dar atât de leneş încât aşteaptă slăbirea prăzii uşor de prins, decide câştigătorul şi ierarhia în piramida masculinităţii. Ignorat de crocodilul-şef, protagonistul vede cum întreaga lume i se îngustează, rămânând fără sens în afara biroului. Exact atunci este vizitat de un personaj ce îi propune un deal halucinant.
Mai puţin tentat de lupta de la înălţimea birourilor de la ultimul etaj al clădirilor-turn, bărbatul din O zi proastă (2012) se luptă cu nervozitatea unei tinere care îşi uită bagajul în metrou. Parodiind filmele în care maşinile gonesc făcând slalom prin intersecţiile aglomerate, regizorul Larry Cohen ştie cum se introduce un dram de intimidate in inima zgomotelor urbane. Foloseşte suspansul fără a sfida firescul, iar spectatorul se întreabă până unde va ajunge lecţia de viaţă dată de bărbatul care îi propune tinerei o variantă nebunească pentru a recupera bagajul pierdut în plină criză existenţială.
Pentru a mai relaxa ochii şi mintea spectatorilor prinşi în iureşul metropolei, organizatorii ne amintesc de celebrul Tetrix, dar este vorba despre unul mare cât New York-ul. Oraşul este fărâmiţat în pixeli zburători, care descompun clădirile-simbol, apoi le recompun în imagini colorate. În Pixeli (2011), regizorul Patrick Jean transformă oraşul într-un joc video amuzant, îndeplinind fanteziile multor locuitori jucăuşi.
.jpg)
