Dacă Macario (Ricardo Trepa) ar fi fost un fan al reţelelor de socializare, ar fi lecturat cu nesaţ însemnările de pe wall-ul blondei cu aer de Lolită (Catarina Wallenstein), ce locuieşte în clădirea de vis-a-vis. Ar fi memorat orarul postărilor ei pentru a le sincroniza cu ale lui sau, la un moment dat, sătul de atâta aşteptat, ar fi obordat-o pe chat.
Dar în Portugalia uşor ireală, a nostalgiilor unui regizor de (aproape) aceeaşi vârstă cu a cinematografului, personajele încă se mai întâlnesc în lumea reală şi se ademenesc de la ferestrele unor clădiri învecinate. Despre bărbatul care mai crede în aşteptare, preferând destăinuirile în prezenţa unei necunoscute dintr-un tren în locul citatelor pline de aluzii distribuite prietenilor virtuali, şi despre senzualitatea ambiguă din jurul unei tinere aflate în intervalul 18-22 de ani, când vârsta este cel mai greu de ghicit şi ochii mamei de modă veche, încă vigilenţi – alege să povestească unul dintre cei mai longevivi regizori- Manoel de Oliveira, în Excentricităţile unei blonde, filmul regizat după ce a depăşit un veac de prezenţă pământeană.
Pelicula are la bază un subiect simplu, care i-ar putea amuza sau plictisi pe acei spectatori obişnuiţi cu poveştile de iubire pătimaşe derulate pe repede-înainte. Celor având o toleranţă scăzută faţă de personajele masculine capabile să îndure supliciul amânării îndelungate, Macario le va părea un pămpălău cu foarte puţine întâlniri erotice la activ, care s-a aprins din cauza unei blonde cu aer şcolăresc întârziat, ce îşi flutură visătoare un evantai chinezesc, în timp ce se preface absentă, de parcă n-ar şti că este privită de un voyeur inofensiv şi timid. Acest Macario, tipologia băiatului de familie bună, cuminte şi docil, care îşi alege o îndeletnicire pe măsura propriei răbdări supraomeneşti -cea de contabil- mai are un defect în ochii spectatorului modern: este dependent financiar de unchiul influent, care îi taie toate fondurile, apoi îl dă afară de la magazinul său când nepotul ascultător se răzvrăteşte şi vrea să se însoare cu blonda misterioasă ce l-a sedus în timpul ieşirilor la fereastră, în fiecare zi, la aceeaşi oră.
Excentricităţile unei blondeeste construit pe un scenariu sărac în fapte spectaculoase, dar compensează prin regalul vizual şi prin atmosfera desprinsă din altă lume, care te scoate din prezent şi te lasă undeva, suspendat pe un culoar straniu, ce permite o trecere de la decorul citadin zgomotos, plin de monumente istorice, la scenele de interior, unde toată lumea se comportă adoptând o eleganţă desuetă, recitând poezii în mijlocul unor încăperi pline de rafinamentul interbelic. Farmecul peliculei stă tocmai în capacitatea spectatorului de a sesiza imaginile picturale din care sunt compuse scenele de interior, dar şi în deruta legată de plasarea în timp a poveştii. Hainele aparţin unei garderobe contemporane, dar ezitările personajelor îndrăgostite, dependenţa bărbatului mai tânăr de opiniile rudei în etate, ritualul de curtare, aşteptarea transformată în garantul intenţiilor decente şi gesturile de o galanterie demodată amintesc de nuvelele din perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului trecut.
Filmul regizat de Oliveira este un omagiu adus marelui scriitor Eca de Queiros şi cinematografiei de artă, aşa cum era percepută în perioada felliniană, când spaţiul citadin devenise un loc al dramei sufocante, dar şi al reveriilor sentimentale. Dacă îţi începi călătoria prin lumea filmului portughez cu acest regizor, vei descoperi tocmai acea latură emblematică pentru sensibilitatea lusitană- imaginea melancolică, atenţia pentru detaliul cromatic şi aura nostalgică a spaţiului urban, de parcă întreg oraşul ar pluti într-un fado interminabil.
