Recomandari pentru weekend-ul 9 – 11 mai

Weekend-ul acesta se anunţă puţine evenimente, însă cu siguranță ai de unde alege între câteva spectacole de teatru, două premiere și un festival de film și convenția Comic Con dedicată pasionaților de benzi desenate, jocuri video sau literatură fantasy și SF.

Astfel acest sfârșit de săptămână va debuta cu Festivalul Filmului European în cadrul căruia vor fi proiectate peste 30 de filme provenind din majoritatea țărilor Uniunii Europene. Proiecțiile au loc la Cinema Studio și la Cinema Elvira Popescu, accesul fiind gratuit în limita locurilor disponibile. Poți consulta programul festivalului aici.

Vineri va avea premiera și comedia The Other Woman regizată de Nick Cassavetes (The Notebook) în care soția (Leslie Mann), amanta (Cameron Diaz) și cealaltă amantă (KateUnton) se aliază pentru a pune la cale un plan de răzbunare împotriva bărbatului infidel (Nikolaj Coster-Waldau).

Selfie este un film românesc regizat de Cristina Iacob care va intra, de asemenea, în cinematografe vinerea aceasta. Pelicula spune povestea a trei absolvente de liceu care decid să plece la mare în loc să învețe pentru BAC. Din distribuție fac parte Răzvan Vasilescu, Florin Călinescu, Olimpia Melinte, Alina Chivulescu sau Crina Semciuc.

Weekend-ul acesta are loc și ce-a de-a doua ediție a convenției East European Comic Con care se va ține la Romexpo. Invitații speciali vor fi Jason Momoa, cunoscut pentru rolul lui Khal Drogo din Game of Thrones, Mark Sheppard (Supernatural, Leverage, White Collar, Battlestar Galactica), Natalia Tena (Harry Potter, Game of Thrones), cosplayer-ița Yaya Han și creatorul de benzi desenate Ian Churchill.

La capitolul spectacolelor de teatru săptămâna aceasta îți recomandăm piesa Fata din Curcubeu care se va juca vineri de la ora 20:00 la TNB (Sala Mica). Spectacolul este conceput ca un one (wo)man show și cuprinde mărturisile personajului interpretat de Tania Popa, o prostituată care își povestește experiențele.

De asemenea, dumincă de la ora 19:00 la Teatrul Bulandra (Sala Liviu Ciulei) se va juca spectacolul Meșteșugul vieții, pus în scenă de Felix Alexa și care vorbește despre traumele unei casnicii eșuate. Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu și Dan Astilean fac parte din distribuție.

În continuare este deschisă și expoziția Otto Dix în sălile Kretzulescu ale Muzeului Național de Artă în care sunt prezentate 86 de gravuri și litografii ale artistului.

Frances Ha – dansand in intuneric

It's that thing when you're with someone and you love them […] and you're both talking to other people […] and you look across the room and catch each other's eyes. […] And it’s funny and sad, but only because this life will end, and it’s this secret world that exists right there in public, unnoticed, that no one else knows about. […] That's what I want out of a relationship. Or just life, I guess. Dacă îți spun că replica îi aparține unei tinere de 27 de ani care nu-și găsește locul în New York, are o prietenă care nu o iubește pe cât credea și niciun ban în buzunar, la ce te gândești? Lena Dunham și Girls? Răspunsul corect este Greta Gerwig și Frances Ha – și totuși primești 100 de puncte. 

Deși Gerwig este genială în rolul femeii reale -după cum o dovedește nominalizarea la Globurile de Aur- ambalajul în care vine învelită Frances este și el de calitate: Mickey Sumner (fata lui Sting), Adam Driver ( Adam din Girls), Grace Gummer (fata lui Meryl Streep), Noah Baumbach în scaunul regizorului, alb-negru – o odă adusă New York-ului care amintește de Manhattan al lui Woody Allen și de La Nouvelle Vague. Frances Ha este deci varianta mai elegantă a lui Girls.

Două lucruri sunt importante – rolul lui Frances este cel al femeii reale și Frances Ha este un film elegant. De ce sunt importante? Fiindcă vorbesc despre o schimbare de mentalitate lenta, dar sigură care a început cu adevărat cu Girls și cine știe unde se va termina. Ce poate să aducă o femeie pe ecran? Lena Dunham a răspuns: totul. Greta Gerwig se mai gândește. Schimbarea se simte totuși, în mod paradoxal, mai puțin în tabăra audienței și mai mult în tabăra lor – femei normale lucrând într-o industrie care venerează extraordinarul… fizic. Răspunsul nu poate fi decât un extraordinar moral, fără să conteze dacă are sens sau nu, dacă reflectă într-adevăr realitatea sau dacă mesajul este unul pozitiv. Când societatea îți impută o serie nesfârșită de greșeli, care este atitudinea ta: le transformi în calități pe care le porți cu mândrie sau încerci să crești prin ele pentru că ești mai întâi om și apoi femeie?

Ultima soluție îi aparține lui Gerwig (care este și autoarea scenariului împreună cu Noah Baumbach). Frances nu este mândră de ciudățeniile ei, nu își poartă excentricitatea ca pe o coroană ci ca pe unul din multele costume pe care un om (fie el femeie sau bărbat) trebuie să le îmbrace în decursul vieții. I'm so embarassed. I'm not a real person yet, spune la un moment dat și trebuie să o crezi și mai ales să crezi că nu o spune pentru a fi cool sau off-beat sau quirky. O spune pentru că e sigură că reușita îi e rezervată unei variante complet formate a ei și, deși nu pare la început, e gata să sacrifice prietenia, excursiile neașteptate la Paris și dansul pe străzi, noaptea, pentru o etichetă cu numele ei pe o căsuță poștală.

Frances Ha este un film elegant nu numai fiindcă Greta Gerwig este un inadaptat care posedă frumusețea unei Catherine Deneuve, ci pentru că este un inadaptat care nu așteaptă ca lumea să se schimbe pentru ea – Frances se schimbă, iar lumea să facă ce-o vrea. 

Brooklyn Nine-Nine

Scenariștii și producătorii Dan Goor și Michael Schur (Parks and Recreation), câștigători ai Premiului Emmy, vin cu un proiect care a fost premiat anul acesta cu un Glob de Aur pentru cel mai bun serial de comedie. 

Acțiunea serialului se construiește în jurul unui detectiv talentat și fără griji și colegii săi care sunt puși în situația de a-și accepta noul șef în departamentul poliției din New York, 99th Precinct. Jake, interpretat de Andy Samberg (Saturday Night Live), este considerat un norocos, nefiind niciodată pus în situația de a munci din greu pentru a obține ceva sau de a respecta cu strictețe regulile.

Pentru că are cea mai mare rată de arestări, Jake a fost întotdeauna un protejat al departamentului, asta până când căpitanul Holt (Andre Braugher)  ocupă noul post de șef al 99th Precinct. Colegii lui Jake, întotdeauna în competiție unul cu altul, enervându-se reciproc, bârfindu-se și flirtând între ei, își iau totuşi mereu apărarea.

Probabil cel mai mare deliciu al serialului este relația dintre poliţista Amy (Melissa Fumero) și Jake. Crescând cu 7 frați, ea este foarte competitivă și hotărâtă să-i depășească succesul lui Jake. 

Primul sezon are 22 de episoade, toate fiind deja difuzate.

The Other Woman – Razbunare in trei

The Other Womanîţi va plăcea dacă mai ai fantezii pubero-adolescentine, în care pui la cale o răzbunare împotriva amorezului ce nu te merită, sau dacă vrei să te amuzi pe seama isteriei feminine. În cazul în care fanteziile vindicative devin o plăcere vinovată la vârsta adultă, nu-i nimic, protagonistele filmului acţionează în locul tău, că doar bărbatul manipulator şi egoist merită o lecţie, una furnizată urmând reţeta hollywoodiană, cu finalitate previzibilă, dar cu anumite ingrediente schimbate, mai ales la nivelul replicilor şi al jocului actoricesc amuzant, care îţi relaxează neuronii prin hohote de râs.

Carly (Cameron Diaz) şi Kate (Leslie Mann) sunt două femei ce par să vină de pe planete diferite. Prima este o avocată stilată, încrezătoare în abilităţile de seducţie, cealaltă, soţia uşor pisăloagă, ştearsă, infantilă şi tâmpă (doar în aparenţă), care preferă să rămână în umbra soţului infidel (Nikolaj Coster-Waldau). Când află una despre cealaltă şi, mai ales că Mark, “bărbatul ideal”, proprietate comună, le înşeală pe amândouă cu o femeie mai tânără (Kate Upton), devin cele mai bune prietene. Nu lipsesc beţiile pline de momente lacrimogene, încărcate de anumite destăinuiri tari ca un shot, deghizările pentru spionarea nemernicului care le joacă pe degete, replicile acide sau micile şicane menite să distrugă treptat confortul de zi cu zi al victimei masculine, întâlnite mai ales la vârsta şcolarilor fericiţi după ce au reuşit să pună câteva pioneze pe scaunul profesorului.

Deşi cele două personaje feminine sunt construite după clişeele privind opoziţia amantă sofisticată – nevastă enervantă şi nepricepută precum o şcolăriţă care se machiază pentru prima dată, regizorul fentează plictiseala prin dialoguri spumoase, construind imaginea complicităţii feminine bazate pe intimitatea experienţei comune-escrocheria sentimentală. Atât Cameron Diaz, cât şi Leslie Mann reuşesc să transforme isteria într-un detaliu suportabil, înlocuind ţipetele şi păruiala cu scene imprevizibile, în care ambele personaje se comportă altfel decât ar fi crezut spectatorul îndopat cu imaginile oferite de comediile americane.

În ceea ce-l priveşte pe infidelul interpretat de Nikolaj Coster-Waldau, regizorul Nick Cassavetes îl construieşte după chipul şi asemănarea laşului-mieluşel, care se vrea pălmuit de spectator din cauza romantismului mimat ostentativ. Soţul mincinos este genul care poate fi distribuit într-un reality-show, unde bărbatul şarmant, fin cunoscător al sensibilităţii feminine, îşi caută ursita, prefăcându-se interesat de fiecare concurentă în parte, căreia i se livrează mirajul unicităţii în inima prinţului închipuit.

The Other Woman  nu este genul de film care să îţi solicite intelectul. Are, în schimb, marea calitate de a nu te plictisi, regizorul ştiind cum să evite ridicolul scenariului comercial prin expresivitatea celor două actriţe, care stârnesc hohote de râs, facându-le pe irascibilele înşelate să pară simpatice. 

Oscars Night – 5 scurtmetraje din 5 tari

Cele cinci scurtmetraje prezentate în cadrul programului Oscars Night te trec prin cinci stări diferite, de la compasiune, revoltă și anxietate la voie bună și haz, în cele din urmă. Nominalizate la premiile Oscar, la categoria Short Film-Live Action, scurtmetrajele provin din țări diferite:

1. Helium (Danemarca, 2013, R: Anders Walter)

Moartea nu este niciodată un subiect ușor digerabil, cu atât mai puțin când este vorba de moartea unui copil. Câștigătorul secțiunii, Helium este un scurtmetraj danez care creează un univers fantasmagoric, transpus vizual prin imagini și grafică intense. Alfred este un băiat de 10 ani care suferă de cancer și urmează să moară, iar Enzo este noul om de serviciu cu care se împrietenește. Pentru a-i reduce agonia, Enzo îi explică ce înseamnă de fapt moartea: este un tărâm miraculos unde nu va mai suferi niciodată. Povestea imaginativă a lui Enzo este mai mult decât un basm pentru copil: îl ajută pe el însuși să evadeze din prezent, din realitatea greu de suportat în care un copil trebuie să moară. În definitiv, juxtapunerea dintre firul narativ real și cel imaginar ne face să îndurăm mai ușor finalitatea care ni se face cunoscută încă de la început. Vrem și sperăm ca Albert să se fi urcat în acel balon spre tărâmul colorat și imponderabil.

 

2. Just before losing everything / Avant que de tout perdre (Franța, 2013, R: Xavier Legrand)

  

Avand que de tout perdre este un scurtmetraj francez foarte intens, cu un fir narativ frenetic – sau mai degrabă aceasta este starea pe care o induce. În acest scurtmetraj de 30 de minute, acțiunile se succed ca într-un delir: Miriam sosește la muncă cu copiii, își dă demisia, plănuiește evadarea din oraș. Pentru prima jumătate, nu ni se face cunoscut motivul din spatele fugii disperate, însă cicatricile de pe corpul femeii sunt indicative solide. Comentariul fiului său, deși inocent exprimat, este dureros pentru realitatea pe care o devoalează. Pe tot parcursul scurtmetrajului, ne simțim cot la cot cu Miriam și copiii ei, o încurajăm lăuntric, iar când scăparea este foarte aproape, tensiunea atinge cele mai înalte cote. 

 

3. The Voorman Problem (Marea Britanie, 2013, R: Mark Gill)

      

În scurtmetrajul cu tente de comedie neagră The Voorman Problem, problematica abordată este mai subtilă. Domnul Voorman este un prizonier ce se pretinde a fi Dumnezeu. Pe lângă asta, reușește să-i convingă pe colegii de închisoare de această identitate. Doctorul Williams este psihiatrul ce urmează să-l vindece pe Voorman de… dumnezeire. În dialogurile celor doi, el afirmă nestrămutat că este cu adevărat Dumnezeu, iar contradovezile doctorului pălesc în fața ideii că Voorman a creat lumea acum 9 zile, iar toate situațiile și persoanele sunt de fapt o extensie a minții sale – totul pentru amuzamentul personal. Scurtmetrajul oferă multiple variante de interpretare, în concordanță cu propria poziție față de religie. În final, parvine tonul ironic al regizorului, care exploatează cu finețe dualitatea religiei. The Voorman Problem nu are o finalitate clară, iar din acest punct de vedere este cel mai nesatisfăcător dintre cele cinci scurtmetraje. Însă este cu siguranță cel mai provocator.

 

4. That Wasn’t Me / Aquel no era yo (Spania, 2012, R: Esteban Crespo)

        

În spatele scurtmetrajului Aquel no era yo se află o problematică delicată, dar nu reușește să exploateze în totalitate potențialul oferit de aceasta. Doi doctori spanioli ajung în Africa pentru a oferi ajutor, însă sunt luați prizonieri de o gașcă de copii-soldați africani în frunte cu generalul lor. Cei doi sunt torturați în toate modurile, în speță de către copii care se antrenează pe ei. Ei sunt învățați de către general să nu aibă milă, iar lipsa de compasiune și empatie trebuie să se manifeste și unul față de celălalt. Deși imaginile sunt puternice, iar copiii actori interpretează remarcabil emoțiile/lipsa de emoție, filmul nu convinge. Discursul oferit de un fost copil-soldat la o universitate pare să ofere scurtmetrajului o notă moralizatoare. Abordarea, per total, este clișeică, însă nu se poate nega potențialul de sensibilizare pe care îl are acest scurtmetraj.

 

5. Do I have to take care of everything? / Pitääkö mun kaikki hoitaa? (Finlanda, 2012, R: Selma Vilhunen)

            

Ultimul, dar nu cel din urmă scurtmetraj este o comedie de situații savuroasă. În ziua unei nunți la care este invitată împreună cu familia, mama confundă alarma cu un apel și nu se trezește la timp. De aici, prăpăd. În următoarele 7 minute suntem martorii unor întâmplări haioase, una mai absurdă ca alta, culminând cu o situație penibilă care le pune cap. A fost finalul perfect pentru o rundă de scurtmetraje consumatoare intelectual. Do I have to take care of everything? ne învață o lecție: comediile bune sunt împachetate în 7 minute!

The Salvation

Kristian Levring a semnat manifestul Dogme95 initiat de Lars von Trier și Thomas Vinterberg fără a se bucura însă de succesul acestora din urmă. Cunoscut pentru Fear Me Not și The King Is Alive, Levring lansează la Cannes 2014 The Salvation – cu protagonistul lui Vinterberg din The HuntMads Mikkelsen – în rolul principal.

Scenariul The Salvation, o colaborare între Levring și Anders Thomas Jensen (Brothers, The Duchess), creează un thriller de tăietură clasică pornind însă de la saga scandinavă. În 1870 John (Mikkelsen) pornește un lanț al violenței nesfârșite atunci când îl omoară pe criminalul familiei sale.

În film apar și Eva Green (The Dreamers), Jeffrey Dean Morgan (Magic City), Michael Persbrandt (The Hobbit: The Desolation of Smaug) și Jonathan Pryce.

Fetitele. Rude sarmane – Ungherele ascunse ale mahalei moscovite

Pe Ludmila Uliţkaia am descoperit-o odată cu volumul Minciunile femeilor în urmă cu 7-8 ani şi a intrat rapid in categoria autorilor mei preferaţi. Ceea ce îmi place în mod explicit la ea este priceperea cu care studiază latura umană si apoi o descrie autentic, obiectiv, plin de sens si riguroare. Un alt motiv pentru care o citesc ţine de talentul extraordinar de a trata marginalitatea în opera literară. Personajele ei, cerşetori, femei cu morarvuri uşoare, săraci sau alte categorii defavorizate îşi găsesc atât de bine imaginea în cărţile acestei scriitoare încât îţi este imposibil să rămâi indiferent.

Volumul Fetiţele. Rude sărmane, apărut în 2013 reuneşte două cicluri de povestiri (Fetiţele şi Rude sărmane) din două etape considerate cruciale din existenţa umană: copilăria şi maturitatea. Cartea Ludmilei Uliţkaia surprinde perfect complexitatea gandirii cu care pot opera pe rând o copilă, o tânără mamă şi o batrână izolată în Rusia controversată a vremii. Povestirile din Fetiţele. Rude sărmane descriu foarte bine condiţia umană mai întâi în Rusia stalinistă de după război iar mai apoi în Rusia sovietică a anilor târzii.

O temă frecvent tratată de autoare în opera sa este mahalaua moscovită. Acest spaţiu repugnant pentru societatea de azi reprezintă pentru ea un izvor de inspiraţie, unde personajele sunt atât de reale încât cititorul parcă se regăseşte în descrierile pronunţate. Parcă ştie pe cineva care se apropie de personajul construit, parcă aseamănă locul descris în carte cu un loc ştiut de el… În acelaş timp, acest spaţiu este foarte de deschis şi omogen. Cei care îşi continuă viaţa aici nu au secrete, nu cunosc intimitatea casei închise şi nu se sfiesc să îşi expună viaţa.
Ludmila Uliţkaia spune despre acest loc în deschiderea povestirii despre fiica Buharei: „În vechea mahala moscovită, care înghiţea orice ca buretele, cu fundături şi unghere ascunse, cu cişmele îngheţate şi magazii de lemne, adevărate centre de atracţie, nu existau secrete în ceea ce priveşte viaţa de familie”.

Fetiţele reprezintă mici copile ale epocii care îşi trăiesc poveştile zilnice ca nişte veritabile eroine trecând curajoase prin încercările vieţii. Cele şase povestiri care deschid această primă parte a cărţii sunt pline de fascinaţie, cumpătare, decenţă dar în acelaş timp conţin şi acel strop de interdicţie şi non-culoare, ceva ce te ţine cu picioarele pe pământ. Această primă parte a carţii asigură primejdios doza de mister a firului narativ şi te face să aştepţi cu nerăbdare următorul pas descris. Ceea ce este excepţional conturat în acest volum constă în îmbinarea atât de naturală a inocenţei şi a cruzimii din rândul copiilor. Ludmila Uliţkaia reuşeşte spectaculos să exprime tendinţa maliţioasă a unui copil în contrast cu duioşia şi blândeţea altuia (Gayaneh şi Victoria).

Una dintre povestirile care provoacă şi intrigă cel mai tare poate fi considerată Fericita biata Kolîvanova. Descrierea condiţiei nefaste a acestei copile „mici şi neînsemante” conduce spre o poveste de dragoste atât de puerilă şi atât de puternică încât cititorul se întreabă în timpul lecturii oare de unde s-a inspirat autoarea. De la imaginea sărăciei lucii din mahalaua rusească şi până la pierderea virginităţii copilei cu imoralul Şurik Pauk toate scenele acestei povestiri instigă la milă, preocupare, posesivitate. Tot aici, un merit impresionant al autoarei poate fi observat în capacitatea de a masca eroticul în sânul acţiunii. Toate aceste aspecte fac din povestea Kolîvanovei dar şi din restul povestirilor, veritabile descrieri pline de culoare, ambiţie şi curaj reprezentate la o scară a copilăriei.

În ciclul Rude sărmane întâlnim o altă lume dar parcă acelaş decor. De data aceasta, cele şase povestiri reunesc situaţii în care adulţii îşi potrivesc stările şi experienţele în spectacolul citadin moscovit. Mahalaua este descrisă în această parte cu un farmec absolut. Dincolo de graniţa socială dintre oameni, delimitarile dintre cei săraci şi bogaţi se fac subtil şi precar, cititorul nefiind sigur în care parte a mahalalei se află. Fără dubiu, Rude sărmane prezintă nişte personaje înduioşătoare cu o forţă spirituală uimitoare.

Bronka este pentru mine cea mai fidelă reprezentare a femeii care alege să se împlinească prin puterea iubirii. Povestea m-a fascinat de la început şi am rămas uimită de nota romantică care i s-a dat la sfârşit. Invizibilă, ignorată deseori de cei din jur, Bronka pare la început personajul construit din resturi. Satisfacţia teribilă apare atunci când prin povestea vieţii ei smulge un strop de invidie din rândul celor care au trăit corect şi sub atenta rigoare a normelor societăţii. Cred ca pentru oricine care a citit povestea ei, au rămas impregnate cuvintele ei vizavi de dorinţa de o viaţă mai bună: „Atâta ştiam şi ţineam morţiş la ideea că oamenii nu trebuie să trăiască aşa cum trăiam noi: să mănânce, să doarmă şi să stea la taclale. Credeam că asta o să se termine şi o să înceapă altceva, ceva adevărat. Aşteptam în fiecare clipă să dispară totul şi să înceapă o viaţă nouă, fără toată urâţenia asta…”

Fetiţele. Rude Sărmane este un volum plin de întâmplări naturale transpuse într-o notă deseori discordantă. Toate aceste femei care sunt pline de imperfecţiuni, unele fizice altele morale ajung să compună un tablou aproape perfect al ambiţiei şi încrederii în sine. Este o carte plină de întrebări şi răspunsuri asupra cărora cititorul trebuie să reflecteze şi să îşi pună propria amprentă. Poate este incomodă dar niciodată plictisitoare.

 


 

Clouds of Sils Maria

Clouds of Sils Maria este unul din filmele selectate să concureze în cadrul Festivalului de la Cannes de anul acesta.

Povestea se centrează în jurul actriței Maria Enders, jucată de talentata Juliette Binoche, care aflată la apogeul carierei sale, este rugată să apară în piesa care a făcut-o faimoasă acum douăzeci de ani. În această piesă ea interpretase rolul lui Sigrid, o fată tânără și foarte atractivă care o împinge pe șefa ei, Helena, să se sinucidă.

Dar acum după douăzeci de ea, Mariei i se propune să joace rolul Helenei, așa că ea va pleca cu asistenta sa, personajul lui Kristen Stewart, într-o regiune izolată din Alpi, Sils Maria. Cea care va fi distribuită în rolul lui Sigrid va fi o vedetă de la Hollywood care este un magnet pentru scandaluri și care va reuși să-i tulbure liniștea și viața Mariei.

Brick Mansions – Stai calm, astazi vom lua liftul

0

Oricât de mult ai încerca să nu te gândești că te uiți la ultimul film al lui Paul Walker nu o să reușești și nici povestea nu te va ajuta. Așa că vei face tot posibilul să te încurajezi că nu e un film atât de rău; la urma urmei, parcă am văzut și altele mai puțin inspirate. 

Brick Mansions este un remake al filmului francez Banlieue 13 (District B13) în care joacă același săltăreț și iubitor de scări, David Belle. Din păcate filmul se încadrează în duzina de remake-uri făcute degeaba. De fapt, voi fi optimistă și voi spune că este un film de nișă pentru pasionații de parkour (folosirea de mișcări ale corpului pentru evitarea obstacolelor prin găsirea celui mai eficient și rapid mod). Totodată aș putea să-l văd ca pe un experiment făcut pe piața cinematografică americană pentru testarea unui posibil succes sau eșec al acestui sport sau disciplină, cum vreți să îl numiți, în rândul spectatorilor.

Totuși, nu poți să mizezi numai pe Paul Walker având în vedere că exista posibilitatea ca publicul să fi auzit de original, mai ales că scenaristul Luc Besson a făcut prea puține și nesemnificative modificări. Ce se întâmplă în film coincide cu venirea circului în Detroit, locul perfect pentru cascadori și amatorii de parkour. Un Detroit al anului 2018 al cărui ghetou a fost separat de restul orașului din cauza incapacității primarului de a lua măsurile potrivite pentru eradicarea criminalității. Astfel, oamenii din interiorul cartierului au fost deprivați de educație, sănătate și alte servicii de bază, iar singura lor opțiune este să se bazeze pe traficantul Tremaine Alexander, jucat de RZA.

Avem parte de un scenariu leneș care nu permite niciunui actor să-și pună talentul la treabă și care prezintă niște personaje clișeice. Paul Walker este Damien Collier, un polițist în căutarea răzbunării, iar David Belle îl joacă pe Lino Dupree, un erou al ghetoului care încă mai crede în reabilitarea cartierului. Cei doi sunt puși să lucreze împreună pentru a-l opri pe Tremaine de la distrugerea orașului cu bomba pe care a găsit-o ‘întamplător’. În tot filmul nu avem mari șanse să descoperim o profunzime a vreunui personaj deoarece scenele de acțiune sunt la diferență de maxim cinci minute.

A-l pune pe Walker lângă Belle care este co-fondatorul parkour-ului este cumva un mare dezavantaj pentru el, dar un deliciu vinovat pentru noi. Deși nu are mobilitatea lui David, Paul compensează prin umor și ochii lui albaștri. Cele câteva scene comice care probabil au rolul de a înghionti spectatorii care se gândesc deja la treburile pe care le mai au de făcut acasă, în același timp compătimindu-l pe Walker și modul în care a murit, sunt prea puține, dar reușesc să îi dea un mic zvâc acestui film. Iar aici trebuie să includem neapărat scena în care Tremaine își taie ardeii pentru mâncare; o scenă atât de banală dar care colorează întregul film prin senzualitatea de care dă dovadă. Așadar, niciodată să nu subestimați răufăcătorii; nu știți ce talente pot ascunde. 

Dacă sunteți curioși să vedeți cum funcționează parkour-ul, vă recomandăm originalul, District B13. De asemenea, vă încurajăm să-i lăsați scările lui Belle și să mergeți cu liftul către un maraton Fast and Furious în cazul în care vi se face un dor nebun de Paul Walker. Bonus: Vin Diesel. De mașini nu mai vorbim.

Ultimele articole