Articole

Mai ţineţi minte acele tablouri pictate de Marc Chagall, în care mirese, violonişti şi oameni ai cartierelor sărace zboară peste oraş, ca într-un vis? Ei bine, după ce împlineşte 100 de ani, Oliveira se gândeşte să preia candoarea lui Chagall şi realismul magic pentru a le îmbina într-o viziune cinematografică plină de poezie şi de romantism. În rolul miresei- Angelica. În rolul îndrăgostitului: Isaac, un fotograf amator, pasionat de poezie, tăcut şi retras, despre care vecinii pensiunii unde locuieşte spun că nu e în apele lui de la o vreme. Povestea nu ar fi devenit memorabilă dacă fotograful visător s-ar fi amorezat de Angelica la nunta ei, nu la priveghiul acesteia, când părinţii decid că trebuie imortalizată în rochia de mireasă.

Straniul caz al Angelicăi este un film care îmbină basmul, poveştile cu fantome şi aerul demodat al cărţilor despre iubirea absolută, populare în secolul al XIX-lea. Acestei îmbinări, Oliveira îi adaugă reţeta lui clasică: umorul duios, nostalgic, imaginile cu detalii care vorbesc în locul personajelor şi un protagonist aerian, ce pluteşte deasupra nimicurilor cotidiene. Personajul central, nimeni altul decât Isaac, fotograful îndrăgostit de fantoma Agelicăi, fata care îi zâmbeşte dincolo de moarte, din fotografii, şi îl vizitează în fiecare noapte, sub forma unui spectru, este interpretat credibil de actorul Ricardo Trepa (cunoscut şi din Excentricităţile unei blonde).

Regizorul portughez are talentul de a face trecerea lină de la realitatea cotidiană la fantastic şi mister, fără a plonja într-un mod ostentativ. Atmosfera stranie în care intră personajul central este anticipată de la prima scenă, dominată de tabloul citadin întunecat, dintr-o noapte ploioasă, de îmbrăcămintea sobră a personajelor secundare, ce par să facă parte dintr-o menajerie burgheză ieşită din timp, dar şi de originea exotică a lui Isaac, un evreu sefard, peste care secolele au pus o pecete cvasi-mitică în memoria colectivă din Spania şi Portugalia.

Încă din clipa în care intră în conacul Angelicăi, fotograful devine străinul ce trezeşte suspiciuni, mai ales în rândul surorii habotnice. În timp ce îi pozează trupul fără suflare, între acesta şi femeia neînsufleţită se naşte o intimitate ce va constrasta pe tot parcursul filmului cu acţiunile celorlalte personaje lumeşti, reduse la stadiul de figurine rigide, după caz, deghizate fie în binevoitori joviali, fie în proprietari de pământuri îmbogăţiţi, care trăiesc după legile ierarhiei sociale de acum sute de ani. Să nu uitam că avem de-a face cu Oliveira şi a lui plăcere de a dinamita reperele temporale fixe prin amestecul unui peisaj agrar, specific unei moşii-fortăreţe izolate, cu imaginea unui oraş modern, ce nu îndrăzneşte să invadeze acea încremenire patriarhală, de unde venea şi Angelica, şi pe care personajul central o imortalizează în fotografiile sale.

Dacă s-ar fi aflat în faţa unui medic, protagonistul îndrăgostit de o fantomă, alături de care zboară în fiecare noapte, ar fi fost bănuit de halucinaţii şi delir, iar un regizor cum a fost Hitchcock l-ar fi băgat într-un scenariu terifiant, în care adevăratele fantome vin din vinovăţii şi acte refulate, depozitate în inconştient, după modelul freudian. Dar lui Oliveira nu-i plac disecţiile psihologice brutale, alegând calea irealului devenit plauzibil în lumea personajelor sale. Prin stilul său, ce aminteşte de începuturile cinematografiei, îşi obligă spectatorul să se prefacă, măcar pentru 90 de minute, că poate vedea realitatea prin lentilele imposibilului, ale imaginarului.

În acest film, care le-a atras atenţia şi criticilor de la Cannes, Oliveira (re)creează o lume a visătorilor, unde singurătatea, disperarea şi moartea devin poetice, iar brutalitatea se dizolvă într-o feerie onirică. Totul pare ieşit din timp şi din ceea ce este considerat firesc, plauzibil, fără a fi nevoie de introducerea unor efecte speciale. Mai bine zis, Oliveira ne oferă o alternativă la povestea hollywoodiană despre iubirea dintre o fantomă şi un pământean, fără un buget mare. Singura condiţie: regizorul trebuie să aibă parte de spectatori plini de răbdare, capabili să aprecieze forţa decorurilor minimaliste şi a scenelor derulate meticulos, ce seamănă mai mult cu niste fotografii, în care apare şi zborul unui cuplu deasupra obiectelor banale, ca într-un colaj suprarealist.

Dacă Macario (Ricardo Trepa) ar fi fost un fan al reţelelor de socializare, ar fi lecturat cu nesaţ însemnările de pe wall-ul blondei cu aer de Lolită (Catarina Wallenstein), ce locuieşte în clădirea de vis-a-vis. Ar fi memorat orarul postărilor ei pentru a le sincroniza cu ale lui sau, la un moment dat, sătul de atâta aşteptat, ar fi obordat-o pe chat.

Dar în Portugalia uşor ireală, a  nostalgiilor unui regizor de (aproape) aceeaşi vârstă cu a cinematografului, personajele încă se mai întâlnesc în lumea reală şi se ademenesc de la ferestrele unor clădiri învecinate. Despre bărbatul care mai crede în aşteptare, preferând destăinuirile în prezenţa unei necunoscute dintr-un tren în locul citatelor pline de aluzii distribuite prietenilor virtuali, şi despre senzualitatea ambiguă din jurul unei tinere aflate în intervalul 18-22 de ani, când vârsta este cel mai greu de ghicit şi ochii mamei de modă veche, încă vigilenţi – alege să povestească unul dintre cei mai longevivi regizori- Manoel de Oliveira, în Excentricităţile unei blonde, filmul regizat după ce a depăşit un veac de prezenţă pământeană.

Pelicula are la bază un subiect simplu, care i-ar putea amuza sau plictisi pe acei spectatori obişnuiţi cu poveştile de iubire pătimaşe derulate pe repede-înainte. Celor având o toleranţă scăzută faţă de personajele masculine capabile să îndure supliciul amânării îndelungate, Macario le va părea un pămpălău cu foarte puţine întâlniri erotice la activ, care s-a aprins din cauza unei blonde cu aer şcolăresc întârziat, ce îşi flutură visătoare un evantai chinezesc, în timp ce se preface absentă, de parcă n-ar şti că este privită de un voyeur inofensiv şi timid. Acest Macario, tipologia băiatului de familie bună, cuminte şi docil, care îşi alege o îndeletnicire pe măsura propriei răbdări supraomeneşti -cea de contabil- mai are un defect în ochii spectatorului modern: este dependent financiar de unchiul influent, care îi taie toate fondurile, apoi îl dă afară de la magazinul său când nepotul ascultător se răzvrăteşte şi vrea să se însoare cu blonda misterioasă ce l-a sedus în timpul ieşirilor la fereastră, în fiecare zi, la aceeaşi oră.

Excentricităţile unei blondeeste construit pe un scenariu sărac în fapte spectaculoase, dar compensează prin regalul vizual şi prin atmosfera desprinsă din altă lume, care te scoate din prezent şi te lasă undeva, suspendat pe un culoar straniu, ce permite o trecere de la decorul citadin zgomotos, plin de monumente istorice, la scenele de interior, unde toată lumea se comportă adoptând o eleganţă desuetă, recitând poezii în mijlocul unor încăperi pline de rafinamentul interbelic. Farmecul peliculei stă tocmai în capacitatea spectatorului de a sesiza imaginile picturale din care sunt compuse scenele de interior, dar şi în deruta legată de plasarea în timp a poveştii. Hainele aparţin unei garderobe contemporane, dar ezitările personajelor îndrăgostite, dependenţa bărbatului mai tânăr de opiniile rudei în etate, ritualul de curtare, aşteptarea transformată în garantul intenţiilor decente şi gesturile de o galanterie demodată amintesc de nuvelele din perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului trecut.

Filmul regizat de Oliveira este un omagiu adus marelui scriitor Eca de Queiros şi cinematografiei de artă, aşa cum era percepută în perioada felliniană, când spaţiul citadin devenise un loc al dramei sufocante, dar şi al reveriilor sentimentale. Dacă îţi începi călătoria prin lumea filmului portughez cu acest regizor, vei descoperi tocmai acea latură emblematică pentru sensibilitatea lusitană- imaginea melancolică, atenţia pentru detaliul cromatic şi aura nostalgică a spaţiului urban, de parcă întreg oraşul ar pluti într-un fado interminabil.