Dacă citiţi o singură carte anul ăsta, atunci alegeți să fie Demonul amiezii, anatomia unei depresii, de Andrew Solomon.
Chiar înainte de a posta recenzia asta, am citit o ştire despre sinuciderea lui Malik Bendjelloul. Dacă nu ştiţi, el era regizorul documentarului ce a câştigat premiul Oscar pentru Searching for Sugar Man. Tânăr, pe val din punct de vedere profesional, optimist, pasionat de ceea ce făcea şi plin de viaţă. Nimeni nu înţelegea cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Doar în treacăt, se pomenea că de ceva vreme se lupta cu depresia. Fără aroganţa de a spune că înţelegi un act atât de personal, o să vă apropiaţi de asemenea tragedii cu altă perspectivă, după ce veți citi Demonul amiezii.
Demonul amiezii – Povestea luptei cu depresia
Demonul amiezii este, înainte de toate, un manifest pentru empatie. Cu o sinceritate brutală şi o erudiţie ce te face să te simţi umil, Andrew Solomon îşi spune povestea. Povestea propriei lupte cu acest monstru ce îl pândeşte în fiecare zi din spatele cortinei propriei minţi. Şi nu e ca şi cum nu ar avea nimic de pierdut. Dacă America ar avea o aristocraţie, el ar face parte din ea. Fiu al unui afacerist prosper din domeniul farmaceutic și educat la Yale. Plimbat din Africa şi până în Groelanda. Romancier, cu articole apărute în The New Yorker, New York Times şi alte publicaţii de top.
Aşa este el văzut în afară, nimic în neregulă, totul în favoarea lui. E un intelectual gay crescut cu o linguriţă de argint în gură. De ce ar putea el să se plângă?
Te rog nu mai spune la nimeni că sufăr/am suferit de depresie
De tabu. De iadul sunt ceilalţi, de ruşine, de părerea că depresia este o exagerare, o boală a dorinţei de atenţie, o invenţie sau, şi mai stupid, o toană a femeilor. Toţi cei ce mi-au mărturisit că au trecut printr-o depresie, au continuat cu:
Dar te rog nu mai spune la nimeni. M-ar crede slab/ă.
Chiar şi Solomon are o poveste foarte instructivă în sensul ăsta. La o petrecere, după ce Solomon îşi mărturisise depresia într-un articol din the New Yorker, o doamnă îl abordează. Îi poveşte despre tratamentul pe care îl ia pentru depresie, dar îl roagă să nu–i spună soţului ei. Care, crede ea, și-ar face o impresie greșită despre ea, dacă ar afla. Mai târziu, soţul îl trage într-un colţ şi îi cere sfatul în legătură cu pastilele antidepresive pe care le ia. Dar îl roagă să rămână între ei, soţia nu ştie şi: Ce fel de bărbat m-ar crede? dacă ar afla. Erau singuri în minciună, dar împreună în depresie.
Trăgaciul depresiei lui Solomon a fost sinuciderea asistată de el, fratele şi tatăl lor, a mamei sale bolnave de cancer. Un eveniment încărcat de suferinţă, dar profund gândit. O hotărâre luată într-un moment raţional şi care la momentul acela părea singura soluţie a unei morţi decente. După, îşi vede de treabă, îi apare romanul, în care descrie autobiografic scena cu mama sa. Doar că, atunci când trebuie să meargă în promovare, monstrul amiezii îi contorsionează corpul într-o poziţie fetală. Îl face să-şi piardă controlul asupra propriilor intestine şi îi răpeşte dorinţa de a se mişca. Căci nu fericirea este opusul depresiei, ci lipsa vitalităţii.
Cum se manifesta Demonul amiezii
Depresia nu se manifestă la fel pentru toţi. Pentru unii este o amorţire, o derută permanentă cu privire la cine sunt, ce vor şi cum vor evada din realitate. O realitate care nu mai prezintă nici un interes pentru ei. La alţii depresia este una agitată, violentă, cu un comportament autodistructiv constant. Mersul cu viteză pe motocicletă, paraşutismul, drogurile, promiscuitatea excesivă – sunt o forme de comportament parasuicidar.
Hugh Laurie, cunoscut pentru serialul Dr. House mărturisea cum şi-a auto-diagnosticat depresia clinică. Aflat într-o cursă de maşini, două dintre ele s-au ciocnit şi au explodat în faţa lui. Dar asta nici nu l-a excitat, nici nu l-a speriat, ci doar l-a plictisit. Plictiseala, a comentat el, nu este un răspuns potrivit la maşini explodând.
Până de curând tendinţele suicidale erau tratate ca fiind simptome ale depresiei, la fel şi dependenţele. Dar nu mai este cazul. Din cei bolnavi de depresie, doar 15% merg până la sinucidere. Dar se sinucid şi oameni ce nu suferă de depresie. Nu există o relaţie imperativă de cauzalitate între cele două. A fi sau a nu fi. Există o singură problemă filozofică cu adevărat serioasă, şi aceasta este sinuciderea, spunea Camus în anii 50. Si nimic nu s-a schimbat de atunci.
Încercăm să găsim o cauză directă, l-a părăsit iubita, i-a murit mama, a fost concediat, doar pentru a ne face să ne simţim în siguranţă. Noi nu suntem în stare de aşa ceva, doar ei ar putea face asta. Căutăm confortul, deşi cu toţii ştim că linia de demarcaţie este foarte mică. Dar încercăm să negăm asta, ca acel pas radical să nu existe nici măcar ca opţiune. Dar el există.
Dependența de droguri
Dependenţa de droguri intră tot la simptomele depresiei, dar, din nou, nu este ceva imperativ. Solomon repovesteşte experienţa unei prietene cu elefanţii. În Nepal, când unui elefant îi intră în picior o aşchie, cornacul îi pune boia de ardei iute într-un ochi. Iar elefantul e atât de preocupat de durerea provocată de ardei, încât nu-i mai pasă de durerea din picior. Și oamenii pot să-i scoată ţeapa fără să fie striviţi. Drogurile sunt ardeiul.
De aici paradoxul, a celor care renunţă la droguri, după un program de dezintoxicare, dar care, imediat după, se sinucid. Asta pentru că acel gol care a dus la consumul de droguri încă există acolo. Și acum înghite persoana în întuneric cu mai multă voracitate. Până atunci drogurile omorau voinţa, păcăleau psihicul, oboseau corpul. Dar fără ele dezgustul revine. Împreună cu capacitatea fizică de a duce la îndeplinire dorinţa de suicid.
Solomon, care le-a testat pe majoritatea, recunoaşte că drogurile pot fi considerate rele doar de cei ce nu le-au încercat. Dar aşa cum spune un comediant american: Drogurile nu sunt rele, sunt foarte bune. Atât de bune, că o să-ţi distrugă viaţa.
Demonul amiezii – apel pentru vindecarea depresiei
De aici apelul disperat pe care Solomon îl face în Demonul amiezii. Apelul lui este pentru concentrarea pe vindecarea depresiei, mai înainte de toate. Scriitorul a încercat tot ce se poate încerca în materie de tratament. Este un apologet al terapiei tradiţionale, ajutate de medicaţie. Dar nu exclude încercarea alternativelor. În afară de cele stupide, ca de pildă șamanul la care apelează. Și care se opreşte în mijlocul ritualului, pentru că a uitat ce cuvinte urmează…
Alternative sunt o mulţime: dansul step, croşetatul, exerciţii fizice, dieta, stimularea magnetică transcraniană repetitivă, lightboxuri. În aceeași categorie intră desensibilizarea şi reprocesarea prin mişcări oculare, masaj, hipnoză, ceai de sunătoare, homeopatie, terapie de grup, psihochirugie. Căci fiind o maladie a proceselor afective, efectul placebo are un potenţial destul de mare de succes. Dacă crezi că ceea ce faci te face bine, şi te simţi bine facând-o, probabil că te şi ajută de adevăratelea. Dar niciodată nu este de ajuns fără un tratament clasic, acesta fiind coloana vertebrală a recuperării.
Tratamente radicale
Există şi tratamente radicale, dar care par să dea rezultate. Ele sunt atât de oribile în descriere, că e destul de complicat să mă gândesc la ele fără un fior. Ca de pildă şocurile electrice, ce încă se mai folosesc într-un număr mic de spitale din America. Un şoc de o secundă provoacă o criză în zona temporală şi în vertex care durează circa 30 de secunde, suficient ca să modifice procesele chimice cerebrale, nu suficient ca să prăjească materia cenuşie. Echivalent cu cel dintr-un bec de o sută de waţi.
Efectul negativ imediat este că au potenţialul de a-ţi afecta memoria. Nu se ştie foarte exact cum funcţioneză, se presupune că au un efect revigorant asupra neurotransmiţătorilor. Dar Solomon vorbeşte în Demonul amiezii cu o serie de pacienţi ce au trecut prin asta şi s-au recuperat destul de bine din faze depresive ce păreau ireversibile şi pentru care se încercase, practic, totul.
Mai înfricoşătoare este cingulotomia. Sora lobotomiei, ea este interzisă în majoritatea statelor americane, dar în Boston ea încă este executată foarte rar, pe pacienţi ce trebuie să treacă printr-un an de teste. Scalpul este amorţit local, iar chirurgul face un mic orificiu cu burghiul în partea anterioară a creierului. Aplică un electrod direct pe creier, pentru a distruge zone tisulare de opt pe optsprezece milimetri. Nu mai eşti acelaşi, dar ei speră că o să fii mai bine.
Demonul amiezii – o carte a speranței
Depresia nu este doar o boală cu o sorginte chimică, ce poate fi vindecată medicamentos. La fel cum nu este doar una psihologică, ce poate fi vindecată doar prin terapie conversaţională. Ambele paliere trebuie acoperite. Andrew Solomon este dovada vie că cineva care suferă de depresie clinică poate fi funcțional, cu rezultate excepţionale. Iar Demonul amiezii e o carte a speranţei. El încearcă să-şi cunoască inamicul, ce asemeni gorgonei îl paralizează periodic, pentru a îl putea învinge.
Poveştile de recuperare din Demonul amiezii sunt extraordinare. În așa măsură că editorii de la New York Times i-au refuzat publicarea, pentru că păreau neveridice. Erau reale, dar se apropiau prea mult de ficţiune. Cum se putea ca doar combinaţia dintre un pic de terapie, un pic de medicamentaţie, un pic de atenţie, de cineva care să-i asculte, să fie de ajuns? Cineva care sa-i asculte pentru a nu se mai ascunde tot timpul în spatele unei măşti. Și pentru a afla că mai sunt şi alţii la fel. Cum pot fi de ajuns, pentru ca bolnavi, săraci, abuzaţi fizic şi psihic să se scuture din condiţia lor şi să devină şefi de fonduri de investiţii? Poveștile sunau prea mult a ficţiune şi cu toate astea erau realitate.
Concluzie
Andrew Solomon încheie Demonul amiezii spunând că a ajuns să-şi iubească depresia. Eu nu pot să fiu la fel de iubitor, o urăsc pe a mea. O urăsc cu o pasiune ce mă ajută să mă menţin pe linia de plutire. Iau hotărâri în privinţa comportamentului meu, aducându-mi aminte cât de mult urăsc reapariţia depresiei clinice în viaţa mea. Dar m-a învăţat ceva, ca şi pe el, și anume că suntem uniţi de defectele noastre. Un alcoolic poate vorbi mai uşor despre boala lui în cadrul unei şedinţe Alcoolicii anonimi. Pentru că toţi au trecut prin acelaşi calvar. Un junkie vorbește mai ușor cu un grup de la dezintoxicare, iar un depresiv cu un alt depresiv. Judecata nu mai este acolo, ea a fost înlocuită de empatie. A fost înlocuită de înţelegere, de dorinţa de a îmbrăţişa și nu de a respinge ce nu înţelegi.
Demonul amiezii este o carte completă, vorbeşte despre istoria bolii, sociologia ei, politicile statului legate de tratarea ei. Bineînțeles vorbește și despre tratament, alternative şi, în mod special, despre speranţă.
Nu-ți nega Demonul amiezii
Mulţi neagă depresia, până este prea târziu. Nu se lasă ajutaţi. Chiar fug de cei ce le întind o mână, pentru că asta le-ar legitima oficial condiţia de depresiv. Bărbaţii devin agresivi şi îşi îneacă amarul în pahar sau alte substanţe. Aşa cum au fost învăţaţi că trebuie să facă un bărbat adevărat. Femeile se închid în ele şi ţipă mut ca un personaj din picturile expresioniste.
P.S.: Şi cum oricum asta nu a fost tocmai o recenzie obişnuită. Dacă cineva vrea să vorbească despre ceva prin care trece, acesta este email-ul meu [email protected]. Anonim sau nu, o să le citesc. Dacă o să vreţi, o să vă răspund. Dacă nu vreţi, nu o să vă răspund. Dar puteţi să fiţi siguri că cineva, undeva, v-a citit povestea şi nu sunteţi singuri.
Demonul amiezii, Editura Humanitas, 2014
