Adam Sandlerla un blind date? Şi cine e norocoasa ori, mai bine zis, ghinionista? Drew Barrymore, îmbrăcată precum o educatoare severă. Detalii despre personajele interpretate de aceştia? Despre subiectul filmului?

Nu ai nevoie dacă i-ai mai văzut împreună pe marele ecran. Afişul filmului Blended este suficient pentru a-ţi forma nişte aşteptări legate de o comedie la care vei râde. Umorul celor doi protagonişti, chimia dintre actori, replicile inventive şi câteva scene cu Adam Sandler ceva mai sobru, dar la fel de nătâng, în majoritatea situaţiilor, cum era în vremurile bune din American Pie.

Jim (Adam Sandler) şi Lauren (Drew Barrymore) sunt doi părinţi redeveniţi burlaci parţial disponibili, care îşi cresc singuri copiii. Atunci când Jim îşi permite câteva ore departe de cele trei fiice ale sale, aflate în perioade critice ale trecerii de la o vârstă la alta, şi Lauren îşi lasă cei doi băieţi cu bona, întâlnirea pe neve ce le-ar fi putut condimenta viaţa se transformă într-un sos mult prea iute comandat de Jim pentru viitoarea parteneră. Eşecului culinar i se adaugă numele cel puţin la fel de picant al localului- Hooters– şi alte câteva schimburi de replici în care ambii lovesc în punctele slabe ce i-au gonit pe foştii parteneri din viaţa lor.

Deşi au evitat să se vadă unul cu altul, cei doi au parte de coincidenţe şi de o vacanţă făcută cadou de şeful lui Jim, nimeni altul decât iubitul colegei lui Lauren. Nici unul dintre ei nu află, însă, de plecarea celuilalt în vacanţă decât în momentul în care dau nas în nas într-un faimos resort din Africa de Sud, ce oferă un pachet de servicii dedicate special familiilor alcătuite din părinţi vitregi şi fraţi pe jumătate. Aşadar, trebuie să vă aşteptaţi să aveţi parte şi de întâlnirea cu personajele secundare, câteva reprezentând mame vitrege tinere şi sexy, pe gustul fiului abia intrat în pubertate al lui Lauren, adolescenţi supăraţi pe ai lor sau angajaţi exotici ai hotelului, ce toarnă gaz pe focul comediei, făcând nelipsitele detalii previzibile din comediile de gen mai suportabile.

Dacă te aştepţi la o călătorie africană plină de peripeţii în sălbăticie, regizorul Frank Coraci are alte planuri. Nu-l vei vedea pe Jim fugărit de un leu, încercând să o salveze pe Lauren. Baiatul cel mare al ei îi dă suficiente bătăi de cap încât să mai observe un rinocer ameninţător sau un crocodil ieşind tăcut din apă. În schimb, anumite scene în care Jim şi Lauren vor să se apropie de copiii viitorului partener sunt simpatice şi credibil interpretate. Sub stratul de situaţii comice sunt prezentate problemele unor adolescenţi care încearcă să îşi formeze identitatea în absenţa unui părinte de sex opus, iar secvenţele în care Jim începe să joace rolul tatălui pentru băiatul ursuz şi puştiul hiperactiv, stabilind o complicitate masculină pusă pe şotii, şi încercările fiicelor sale de a-i găsi tatălui o nouă parteneră vor oferi consistenţă umorului, depăşind zona glumelor facile.  

Chiar dacă a respectat o reţetă arhicunoscută a comediilor având tentă romantică, Blended este salvat de jocul actorilor expresivi, care sunt capabili prin naturaleţe să evite un efect dezastruos al clişeelor.

Când avea 16 ani, un bătrân care vrea să ia calea visului american după îndelungi amânări, a ascultat prima oară o compoziţie  jazz şi a visat la sunetele oraşului care nu doarme niciodată, New York. Acolo se afla Blue Note, un templu al noii muzici născute în Louisiana. Era paradisul pentru cel care a trăit o viaţă întreagă într-un oraş care dormea tot timpul şi unde orizontul promiţător luase forma unui raft plin de sardine la conservă. După treizeci de ani de căsnicie, îl apucă iar dorul de ducă şi decide să ia trenul spre Budapesta, urmând apoi să zboare către oraşul de sufet, pe care nu-l văzuse până atunci. Totuşi, fiul său îi ia urma şi vine să-l convingă de inutilitatea plecării sale tardive.

Ce ar fi putut fi o banală (re)interpretare a vârstei la care un bărbat cu talent de jazzman îşi dă seama de ratare şi caută, încă o dată, paradisul pierdut, evaporat într-o himeră după ce şi-a lăsat trenul vieţii să treacă pe lângă el, devine un dialog imprevizbil despre visuri, responsabilităţi, relaţia tată-fiu şi nevoia permanentă a copilului mare de a fi ocrotit de o prezenţă paternă, chiar dacă o vede foarte rar după ce şi-a făcut viaţa lui. Dialogul porneşte de la clasica dramă a unui abandon pentru a devia spre reflecţii despre artă şi renunţări. Trecerea minutelor răstoarna aşteptările spectatorului referitoare la final, dar şi modul în care fiul a interpretat motivele ce l-au ţinut pe tată aproape de mama lui când şi-ar fi dorit să plece în lumea largă, în turneul ce i-ar fi adus gloria.

În mai puţin de 15 minute, regizorul Mircea Ibadof şi actorii Constantin Cojocaru, Nicholas Caţianis şi Francesa Leonte  reuşesc să concentreze întreaga tensiune din relaţia familială, ce s-ar fi putut întinde de-a lungul a zeci de minute. Vocea deznădăjduită a bătrânului jazzman contrastează cu ochii lui vii, impetuoşi, în care s-a păstrat ceva din umbra foamei de libertate din adolescenţa plina de muzica interzisă, spere deosebire de privirea resemnată a fiului, ale cărui trăiri dramatice în prezenţa unui tată aflat pe picior de plecare par mimate sau, mai bine zis, o copie anemică a visurilor arzătoare ale părintelui, iar actorul reuşeşte să redea imaginea copilului ajuns un adult ce nu mai pricepe aspiraţiile unui tată dintr-o generaţie pierdută.

Luminile, decorurile şi tăcerile scurte, ce lasă mimica să vorbească, te trimit cu gândul la o scenă de teatru, în care intensitatea creşte treptat. Tensiunea dintre personaje mută atenţia spectatorului spre chipurile actorilor, încât decorul minimalist se topeşte şi ai impresia unei ieşiri din timp asistând la dialogul dintre tată şi fiu, ce te va tulbura pe masura ce te îndrepţi spre un final neaşteptat.

Scurtmetrajul Jazz a fost prezentat la Festivalul de la Cannes, în cadrul  secţiunii Short Film Corner.

Regizorul Jon Favreau a fost în ultimii ani cap de listă când a venit vorba de blockbusterele verii: Iron Man 1 și 2, Cowboys and Aliens. După o scurtă absență, Favreau propune un alt tip de film: intim și colorat – Chef este probabil cel mai lipsit de pretenții film care intră în cinematografe vara asta. Cel puțin în aparență.

Premiza filmului este simplificată la maximum de scenaristul, producătorul, regizorul și actorul principal Favreau. Carl Casper, considerat cândva unul dintre cei mai inovatori bucătari din Miami, a ajuns într-un punct mort al carierei sale. Lucrează la un restaurant bun, are o echipă bună, problema însă o reprezintă patronul restaurantului, Riva (jucat excelent de Dustin Hoffman). Pe când Carl și-ar dori să experimenteze, mai ales în vederea vizitei unui cunoscut critic, șeful preferă să servească meniul „casei”. Criticul Ramsay Michel (Oliver Platt) nu se arată impresionat și recenzia este mai mult decât nefavorabilă – este un atac personal.

În acest punct Chef capătă noi tonuri. E greu să nu percepi nota autobiografică, critica, deloc subtilă de altfel, la adresa controlului exercitat de casele de producție asupra unor filme precum Iron Man. Iar când Carl Casper demisionează sau este concediat (greu de spus) și se întoarce în Miami, comparația cu Favreau devine mai evidentă. Chef este o întoarcere la lucrurile de bază, la acel tip de film care l-a făcut faimos pe Favreau în anii '90 (Swingers).

Carl face rost de tonetă de mâncare prin intermediul fostului soț (Robert Downey Jr.) al fostei sale soții (Sofia Vergara) și pornește din oraș în oraș împreună cu fiul său, Percy (Emjay Anthony)  și cu Martin (John Leguizamo), ridicat la rangul de sous chef. Până în acest punct tonul filmului a fost unul ambiguu, un fel de răspuns la întrebarea pusă de Casper după ce confruntarea dintre el și Michel Ramsay ajunge pe internet: Are they laughing at me or with me? Pentru prima jumătate a filmului răspunsul ar fi: ambele variante. Carl nu este tipicul personaj pozitiv, de multe ori este de-a dreptul nenorocit (mai ales în relație cu Percy), dar pasiunea pe care o pune în gătit te face să nu-l condamni prea tare. După ce Carl devine bucătar independent, filmul devine ușor ca un soufflé.

Toneta de mâncare este un element pe care-l vezi venind din primele minute ale filmului. Faptul că Chef e previzibil nu reprezintă o problemă: este clar că Favreau nu intenționează să inventeze roata. Întrebarea este ce fel de mâncare are Carl de gând să servească odată ce își dă seama că munca sub papuc nu-i face bine și acceptă ajutorul lui Inez (probabil cea mai drăgăstoasă fostă soție din istorie)? Mâncare tradițională, bineînțeles.

Întoarcere la origini și apoi o călătorie de reabilitare – din a doua parte a filmului nu se mai întâmplă nimic, de unde rezultă că aceasta este cea mai bună parte din tot filmul: mâncare simplă și delicioasă, muzică bună, momente de improvizație actoricească și un film al drumului realizat de Percy – 1 secundă filmată în fiecare zi. În final Jon Favreau reușește să regizeze un film care se regizează singur. Sau printr-o metaforă mai gastronomică: filmul lui Favreau e ca un sandwich cubanez. Bucătarul așează ingredientele în ordinea corespunzătoare, dar sandwich-ul se face singur odată pus la prăjit. Iar rezultatul e delicios.