Articole

‘The pain demands to be felt’ rămâne cu tine chiar și în momentele amuzante ale filmului, deși, contrar așteptărilor, The Fault In Our Stars nu se scufundă în tragedie. Nu sunt de acord cu cei care văd filmul ca pe o mașină de scos lacrimi. Da, avem parte de un subiect cât se poate de simplu și trist, presărat cu o iubire adolescentină, dar pleci din sala de cinema cumva plin de speranțe și cu un zâmbet smuls. Și nu pentru că ai fi un cinic, ci pentru că filmul încearcă să te facă să realizezi cât de puternic poți fi în fața durerii, iar pe alocuri chiar reușește. 

Regizorul Josh Boone se ‘joacă’ cu bun gust și modestie cu sensibilitatea personajelor, deși dacă vorbim de modul în care sunt filmate și conectate scenele aș zice că nu este deloc o capodoperă regizorală. Uneori e o trecere prea bruscă între anumite scene, iar muzica pare că se oprește forțat. Dar filmul va compensa cu alte lucruri, printre care o pereche de adolescenți nătăfleți pe care e posibil să-i îndrăgești din prima clipă.

The Fault In Our Stars nu te forțează să te implici emoțional și e posibil ca unii să-l catalogheze ca fiind another chick flick love story. Dar filmul e mai puțin despre o iubire adolescentină și mai mult o căutare plină de curaj a unui sens în suferință. Elementul surpriză, cel puțin pentru mine, a fost Shailene Woodley (Divergent, The Spectacular Now – în care nu mi-a atras deloc atenția, probabil din cauza personajului), cea care joacă rolul lui Hazel, o prezență foarte carismatică și care trebuie urmărită de acum încolo (and by that I don’t mean stalking her 😀 ). Deși Ansel Elgort, Augustus Waters aka Gus, nu este uneori atât de credibil în comparație cu Shailene, cei doi se potrivesc de minune și își zâmbesc sincer unul altuia pe toată durata filmului. Nici nu zici că sunt plătiți pentru munca depusă pentru că pare atât de natural modul în care fiecare își asumă rolul, iar apropierea dintre personajele lor este foarte firească în ciuda caracterelor diferite. Hazel își asumă boala și este împăcată cu gândul morții, dar ceea ce nu-i dă pace este ce se va întâmpla cu cei dragi după moartea sa. Gus își privește boala și viața cu umor și optimism, cel mai mult dorindu-și ca existența lui să nu fie dată uitării. Zâmbetul lui este contagios, iar scena de la terapia de grup în care o privește insistent pe Hazel, ea fiind ușor intrigată de gestul lui, te face să fii puțin invidios că nu ești și tu în locul ei. Un lucru minunat pe care filmul îl sugerează e că dragostea nu înseamnă numai a găsi pe cineva pentru care poți muri, ci o persoană care să facă viața demnă de trăit.

The Fault In Our Stars este o adaptare a cărții cu același nume în care fiecare actor este potrivit pentru rolul pe care-l interpretează, începând cu părinții lui Hazel (Laura Dern, Sam Trammell) și terminând cu Patrick (Mike Birbiglia), cel care ținea ședințele de terapie în grup pentru bolnavii de cancer. Să nu-l uităm pe Willem Dafoe care îl joacă pe Peter Van Houten, autorul cărții preferate a lui Hazel, An Imperial Affliction. Nu cred că era persoană mai potrivită pentru discursul răutăcios la adresa lui Hazel, în timpul căruia îi spune: ‚You’re a failed experiment in mutation!’. Între cei doi este o chimie actoricească puternică, vizibilă în timpul întâlnirii din Amsterdam.

Scena mea preferată este cea în care Hazel află că mama sa ia cursuri de ajutor social pentru a-i sprijini pe alți oameni care trec prin situații similare. În sfârșit are parte de răspunsul pe care-l căuta și care putea fi intuit din obsesia ei de a afla ce se întâmplă cu personajele din cartea ei preferată după ce Anna, personajul principal, moare. Având un asemenea fundament slab, sub o stea cu un defect imposibil de ignorat, părinții lui Hazel decid să ia cărămizile sfărâmițate ale familiei lor și să le dea un nou rost.

Probabil că cel mai frumos detaliu al acestei povești este legat de cum se produce apropierea dintre Hazel Grace si Gus, cei doi închegându-se mai întâi ca prieteni. Avem de așteptat până la primul sărut, dar chiar nu pare să conteze prea mult pentru că scena sărutului a fost bine construită. Și nu mă refer la actul în sine și nici la aplauzele pe care cei doi le primesc în casa memorială a Annei Frank, ci la situațiile care au condus la acest moment. Pentru că peste ceva timp, poate nu ne vom aminti de sărut, ci de curajul, ambiția și tăria de care dă dovadă Hazel în misiunea de a urca scările și de a vizita întreaga casă memorială. Este posibil ca legătura cu Anne Frank să nu fie acceptată de toți, dar este un simbol așa cum țigara, desenul cu pipa, leagănul vechi, scheletul din parc nu reprezintă obiectul în sine ci o metaforă.

Așa că da, vă recomand să mergeți să vedeți The Fault In Our Stars, un film  în care umorul își face loc cu mult bun simț.

Arborii țin în ei timp. Spre deosebire de animale, ei se răspândesc temporal și nu spațial. Fiecare copac în parte este unic, scoarța este amprenta lui asupra pădurii. Copacii, ca și oamenii, suferă, se joacă și ademenesc cu ajutorul culorilor și miresmelor ce le împrăștie, se apară împotriva forțelor distructive și se luptă corp la corp pentru teritoriul însolit.

Documentarul lui Luc Jacquet, Il était une forêt se diferențează prin poezie de alte filme de gen. Poezia culorii, poezii narațiunii, poezia tragismului naturii și poezia limbii franceze. Nimic din documentarele BBC n-ar putea capta ceea ce Jacquet a reușit aici: nostalgia, motiv de conviețuire într-o societate clădită pe nisipuri mișcătoare. Pentru ca, la final, sa confirme exact acest lucru prin fraza: Nu vreau să-mi imaginez lumea fără acești arbori. Poate doar mini-seria din 2011, Frozen Planet, cu vocile lui David Attenborough și Alec Baldwin in off se apropie stilistic vorbind de Il était une forêt, deși, ca orice documentar marca BBC, domină partea instructivă.

Luc Jacquet, cunoscut mai ales pentru documentarul lui din 2005, Marșul Pinguinilor, se folosește într-un mod impecabil de fiecare detaliu al pădurii tropicale. Subiect stufos în imagini, regizorul creează emoții fără a concluziona, însă, în niciun fel. De fapt, amalgamul de sunete tropicale, puse pe muzica atent compusă de  Éric Neveux completează atât mersul frenetic al fiecărei furnici ce se cațără pe copaci cât și săritura sprințară a maimuțelor ce sar de pe o cracă pe alta sau plimbarea langurosă a elefanților, în căutare de hrană.

Narativ vorbind, povestea pădurii tropicale fiind spusă din perspectiva unui biolog devine clar o abordare destul de părtinitoare și înflăcărată. Însă,  numai cu acest subiectivism acaparant pare că filmul reușește să devină mai mult decat un documentar și să formeze opinii mai mult decât educative. Prezintă o lume magică și misterioasă, nu numai de știință și informație.

Unicul moment al filmului în care discursul se axează pe forța omului asupra naturii cu consecințe neîndoielnice este cel în care vedem un întreg șantier în lucru în mijlocul pădurii. Cu toate acestea, nu e nevoie să se revină obsesiv asupra acestui lucru pentru că restul imaginilor vin în apărarea naturii, evident. 

Documentarul nu cade în capcana plictisului și al redundantului. Ai putea crede că nu se mai poate spune nimic nou despre un ecosistem atât de fragil și atât de aproape de extincție, despre arborii vechi de 700 de ani sau despre naturalețea tragicului copacilor care cad în gol, însă scopul, dacă există așa ceva, nu este acesta. Filmul nu instruiește, deși există câteva secvențe clare, în care se explică mai mult sau mai puțin tehnic situația din imagini. De fapt, prin acest film, regizorul aduce discret în discuție un uite ce am pierde…, fără a arăta cu degetul și fără a face supoziții în căutarea unui vinovat.

Filmul Il était une forêt/Once upon a forest/A fost odata o pădure se poate vedea acum în cinematografele din România, iar zilele acestea (14, 15, 21, 22 iunie) la Cinema Elvire Popesco

Un mic știați că…? în loc de închiere: Totalitatea furnicilor din pădurile tropicale depășesc greutatea tuturor animalelor din aceleași păduri.