Articole

Cum-necum, când îi întrebi, mai toți copiii dau cam aceleași răspunsuri când sunt întrebați ce vor să se facă atunci când vor crește mari. Dacă ar fi după ei, ar geme țara de polițiști, pompieri și doctorițe. Noroc cu mine, care, la vremea mea, mai echilibram balanța. Poate n-o să mă credeți, dar vă jur că e adevărat, de fiecare dată, replica mea era aceeași: eu când o să fiu mare vreau să fiu membru în juriul FIPRESCI!

Festivalul, așa cum e el, e perfect. Dar nimeni nu se gândește la bieții invitați DUPĂ ce se proiectează filmul de închidere. Lăsați în plata Domnului, aceștia se descurcă fiecare cum poate. Drept urmare, sugestia mea pentru organizatori este să rezerve o perioadă postfestivalieră unui interval-tampon. Ce să se întâmple în acest interval? Simplu, o cură de dezintoxicare (mă rog, lor probabil că le-ar plăcea să-i zică deTIFFicare), care constă în: un cocktail în minus și o oră de somn în plus în fiecare zi, torsul motorului de Mercedes, mașina oficială a festivalului, fiind înlocuit cu un fundal sonor asigurat de roțile de tren Metrorex, posibil sponsor oficial al acestui program.

Jumătate din timp, spectatorii TIFF stau la coadă la semafor și la cocktailuri. După un timp, mă așteptam ca și atunci când ajungeam de cealaltă parte a străzii să primesc ceva, orice. Adică hai să zicem, nu un vodka orange sau un whisky cola, dar măcar o apă plată…

Sunt foarte curios dacă domnișoara care a stat cu două rânduri în spate la concertul lui Marius Mihalache a apucat în cele din urmă să își facă bagajul despre care tot pomenea, dacă a prins trenul, precum și ce a mai făcut ea în ultimele câteva zile, că restul vieții i-l știu.

Dacă diavolul arată într-adevăr ca negativul din Zum Geburtstag / Un pact, atunci e chiar simpatic. Păi și un urs panda e mai greu de omorât, cum să-ți fie frică de așa ceva?

În Lecții de armonie, un elev se răzbună pe un bully împușcându-l cu un pistol artizanal. Elevul cu pumnul greu moare. De ce n-oi fi văzut eu filmul ăsta în urmă cu 18 ani? Sugestie pentru Ramona Sârbu: e alegerea perfectă pentru următoarele ateliere EducaTIFF dedicate copiilor de școală primară și gimnaziu. În orice caz, e mult mai util decât să înveți să bați step de la Gene Kelly.

Un pas mare pentru cinema: sugestia vaporoasă și ejacularea facială pot coexista, ne demonstrează Bill Plympton cu al său Cheatin’.

Propunere pentru organizatorii festivalului: pe viitor, cronicile de festival ar fi mai bine să le scrie nu criticii de film, ci maeștrii oenologi; cu siguranță sunt mai în măsură s-o facă.

După 12 revenge movies în 5 zile, căci acesta a fost programul meu în prima parte a festivalului, ai tendința să exagerezi. Nu mai serviți micul dejun?! Păi să nu vă omor eu pe voi?

La petrecerea HBO, am avut momentul meu Zapruder. Trec pe lângă cei doi iranieni întotdeauna la patru ace veniți la Cluj să prezinte Paat / Câinele. Cu câteva zile în urmă, mi-i prezentase Mihai Chirilov, prilej cu care cei doi îmi oferiseră mândri o țigară mică și tare din țara lor, care cică era cunoscută în unele cercuri drept Penis de șoarece. Ei bine, exact în același moment, pe același balcon de la etajul 1, la aceeași petrecere HBO, trece pe lângă noi Ruxandra. Ce găsesc eu de cuviință s-o întreb? Ruxandra, how about a nice mouse penis?, sau cam așa ceva. Biata fată mă privește cu relativ dezgust. E evident că iranienii nu fuseseră la fel de generoși cu ea și habar n-avea despre ce e vorba. Mai bine te-ai duce la nevastă-ta, îmi răspunde. Cu coada între picioare, mă execut.

Poţi lua un călător dintr-un oraş, dar, uneori, nu mai poţi scoate oraşul din călător. Poveştile, misterele şi legendele şoptite de locuitori pe la colţuri îl pot urmări dincolo de încheierea excursiei, mai ales când este vorba despre un oraş mic, dintr-o zonă aproape izolată, unde plictiseala şi închiderea în sine a comunităţii nasc povestiri înspăimântătoare, fantome şi mici psihoze colective legate de vietăţi aparent inofensive.

Într-un astfel de orăşel se aventurează Lourdes, interpretată de Barbara Lennie, cunoscută şi datorită filmului The Skin I Live In, regizat de Pedro Almodóvar. Ea alege Obaba, o regiune mitică din Ţara Bascilor pentru a finaliza o temă dată de profesorul ei- să aleagă un loc, apoi să filmeze cât mai multe detalii privind traiul cotidian, dar şi aspectele mai putin cunoscute din viaţa localnicilor. Rezultatul: un jurnal de călătorie plin de suspans, amănunte şocante, dar prezentate subtil, şi, mai ales, o experienţă care trezeste interesul pentru latura mai puţin luminoasă a psihicului uman.

Filmul regizat de Montxo Armendariz a fost bine primit de criticii din Spania, fiind o variantă inteligentă a filmelor cu tentă horror. Scenele şi detaliile sângeroase au fost înlocuite de secretele personajelor, despre care ţi se oferă doar câteva indicii terifiante, mai mult sub forma scornelilor unor localnici având prea multă imaginaţie şi timp liber. Obaba este genul de film în care teama este provocată nu de amânuntele ostentative, vizibile, ci de modul în care protagoniştii ajung să perceapă realitatea, după un anumit declic. Spaima ia forma unei angoase difuze, ce nu poate fi legată imediat de un amănunt precis, de unde şi farmecul acestui film psihologic, gata să te ţină captiv până la ultima scenă. Regizorul Armendariz ar fi putut fi un Marquez mai întunecat şi dornic să îmbine fiorii unui thriller cu viziunea transgeneraţională, mai întâi trecută prin lentilele unui realism magic.

Imaginează-ţi o studentă din aglomeratul Madrid, ajunsă într-un orşel unde timpul a rămas în trecutul plin de poveşti halucinante, cu aer borgesian, care, în loc de clasica vedere trimisă rudelor pentru a le spune că totul e bine, găseşte la magazinul de suveniruri numai poze alb-negru pline de personaje cu priviri goale, pierdute sau înfiorătoare. O astfel de fotografie care o intrigă este şi cea reprezentând clasa unei profesoare (Pilar Lopez de Ayala) ce se luptă cu morile de vânt pentru a-i educa pe copiii din Obaba, dar sfârşeşte prin a fi oaia neagră după ce seduce un adolescent. Această profesoară îi trezeşte interesul curioasei Lourdes, oferindu-i doar acele indicii eliptice, menite să adâncească mai mult enigmele din jurul foştilor elevi, nicidecum să conducă spre acel deznodământ clar.

Vrând să parodieze scenariile horror ieftine, regizorul o trimite pe Lourdes la hanul unui bărbat considerat a fi depozitarul tututor faptelor malefice din Obaba. Nu vă gândiţi însă la clasicul proprietar al unui hostel al groazei, acel sadic însingurat care intră peste femeile pe care le cazează şi le ciopârţeşte în cabina duşului. Acest personaj se dovedeşte a fi unul ambiguu. Are privirea întunecată, nu inspiră încredere, dar sinceritatea dezarmantă prin care prezintă legendele sumbre şi faptele puse de vecini în cârca lui, în faţa călătoarei având aspiraţii de regizor, de parcă toate acele acuzaţii sunt nişte obiective din patrimoniul turistic, o fac pe Lourdes curioasă, ghidându-se după vechea prezumţie de nevinovăţie acordată celor ce nu ascund trecutul.

Aura întunecată din jurul acestui hangiu este întreţinută şi de pasiunea lui pentru şopârlele colecţionate, prea mici pentru a o speria pe nou-venita Lourdes, dar suficient de faimoase printre localnicii dornici să le amintească străinilor de rolul negativ avut de una dintre ele în runda finală a unei rivalităţi din adolescenţa hangiului. Unui astfel de personaj i se mai adaugă unul bântuit de vocea surorii ce nu a murit, se pare, într-un accident, şi o femeie bârfitoare, cu al său frate ce a devenit surdo-mut peste noapte şi care îngrijeşte şopârlele hangiului, de care l-au legat câteva secrete din şcoala primară.

Scenele imită acea trecere de la fotografiile recente, vii, la cele îngălbenite, dintr-un album de familie, oamenii din Obaba fiind obligaţi să rămână legaţi unii de alţii mai rău decât nişte rude obligate să împartă aceeaşi masă din când în când. Deşi comunică prin simbolurile unei tăceri complice, uneori acuzatoare şi pline de ranchiună, deloc toleranţi cu oamenii diferiţi, locuitorii nu se pot abţine, odată rămaşi singuri, să nu pomenească numele unui vecin mai des decât pe cel al propriilor copii, iar Montxo Armendáriz stie cum să redea într-o manieră credibilă tocmai acea încrengătura masochistă ce îi leagă pe oamenii din colectivităţile oraşelor izolate, ce se zbat în propriul venin, apoi sunt gata să-l transforme pe străin în canalul de scurgere al unor amintiri toxice.

Totuşi, în mijlocul acestei lumi apăsate de propriile închipuiri ce schimonosesc memoria colectivă, Lourdes va găsi mici insule de intimitate şi tablouri ale unui spaţiu domestic apărat de privirile iscoditoare, unde senzualitatea şi inocenţa nasc un joc amoros interzis de vecini, dar bine apărat de protagonişti. Unul dintre oamenii senini şi discreţi din Obaba este un imigrant din Germania, proprietarul unei mine, taciturn la prima vedere, al cărui fiu corespondează cu o femeie din ţara natală, după ce i-a găsit adresa într-un vis.

Ghidată prin labirintul uman de carismaticul fiu al profesoarei ce şi-a sedus unul dintre elevi, apoi s-a refugiat în casa neamţului ostracizat de vecini, Lourdes găseşte motive pentru a rămâne legată de Obaba, deşi alţii, în locul ei, ar fi fugit mâncând pământul. Aici se regăseşte pe sine, experimentează prima legatură amoroasă cu adevărat importantă, apoi îşi găseşte inspiraţia creatoare. Decizia finală va fi una bizară, dar tocmai acesta este şi meritul regizorului, ce amână răspunsurile cu privire la magnetismul inexplicabil exercitat de Obaba, care, dintr-un loc al groazei, devine un spaţiu iniţiatic.       

Obaba a fost proiectat şi în cadrul Festivalului Hip Trip, dedicat filmelor despre călătorii.

Ce poate fi mai popular decât tricourile cu Che Guevara ? Cârciuma botezată după El Comandante, având filiale în marile oraşe ale ţării? Greşit! Răspunsul corect: Jurnalul pe motocicletă/El Diario de motocicleta/The Motorcycle Diaries…cum preferaţi.

Biblia rebelilor cu idealuri de stânga, memoriile de căpătai ale celor dornici să-şi ia lumea-n cap înainte să se aşeze la casa lor şi o sursă de inspiraţie pentru amatorii de road tripuri multiculturale, jurnalul poate fi considerat varianta sud-americană a celebrului roman On The Road, scris de Jack Kerouac şi devenit o declaraţie de independenţă a generaţiei Beat. Începute în aceeaşi decadă, jurnalul din stundenţia lui Che, înainte să devină El Grande Comandante, şi On The Road l-au inspirat (coincidenţă!) pe acelaşi regizor. Filmul a fost apreciat la marile festivaluri, tema călătoriei iniţiatice de-a lungul unui continent rămânând fertilă, indiferent de modă şi epocă.

Regizorul brazilian Walter Salles a vrut să prezinte un Che uitat, de la începuturi. Tachinat mereu de camaradul său mai mare şi mai exeperimentat într-ale vieţii şi femeilor, Ernesto, interpretat de Gael Garcia Bernal, nu are nimic din privirea ageră de pe tricourile puştilor şi nici obrăznicia vulgară din filmul The Lost City, realizat de Andy Garcia. Aşa cum este prezentat de Walter Salles, Che Guevarra din timpul călătoriei pe motocicletă este băiatul cuminte, student la medicină, pe care orice tată de modă veche l-ar fi lăsat noaptea în compania fiicei lui, mai puţin cel al iubitei din facultate, care îi ghicea intenţiile subversive, ce vor dinamita o întreagă societate aşezată.

Pentru a nu-l dezamăgi pe spectatorul ce şi-ar imagina propria călătorie prin America de Sud plină de picanterii şi frumuseţi locale pe alese, regizorul are grijă să-l contureze pe colegul de călătorie al lui Che, Alberto Granado, în opoziţie cu acesta. Stăpânul faimoasei motociclete poreclită La Poderosa, reputat biolog în devenire şi iniţiatorul aventurii pe două roţi, Alberto este un mentor atipic pentru împiedicatul Che, abia ieşit din matca liniştii familiale. Deşi este departe de armonia fizică a tânărului companion, are farmecul celui uns cu toate alifiile, ştie cum să obţină ce vrea de la femei, stăpâneşte toate dansurile de societate, e curtenitor şi golan în acelaşi timp şi, mai presus de toate, dotat cu acel simţ al umorului irezistibil de înţepător. De fapt, personajul interpretat de Rodrigo de la Serna echilibrează balanţa între dramatic şi comic, prin replicile acide şi glumele spontane, deloc răsuflate, dar şi prin şotiile jucate novicelui exact când trebuie, astfel încât să atenueze şocul provocat de tulburătoarea descoperire a unei Americii Latine pline de suferinţă, mizerie, segregare şi nedreptate.

Deşi nu este un îndemn la revoluţie şi nici o ridicare în slăvi a unui erou, ci doar povestea unor oameni care au mers alături în perioada marilor descoperiri şi revelaţii interioare, The Motorcycle Diaries are meritul de a-i prezenta spectatorului caracterul aparte al orientării marxiste din spaţiul sud-american. Dacă în sud-estul Europei comuniştii au escaladat puterea bazându-se pe diferenţele de clasă, în America Latină cunoscută de Che în timpul călătoriei din Argentina până în Venezuela, diferenţele aminteau de ceva mult mai profund, având originile în perioada conchistadorilor.

Traversând Patagonia, ţinuturile incaşilor, marile capitale, Anzii, deşertul Atacama sau Amazonia, Che a descoperit o segregare umană care nu ţinea de avere (lipsa banilor fiind doar un efect), ci de acea falie între urmaşii cuceritorilor spanioli şi majoritatea băştinaşilor precolumbieni, surprinsă atât de bine şi de Steinbeck în al său microroman Perla. Vechea populaţie indigenă era marginalizată, abuzată de marii proprietari de pământuri sau de investitorii dubioşi, care îi obligau pe ţărani să îşi părăsească terenurile agricole (probleme despre care se vorbeşte şi în Oameni de porumb, roman scris de Miguel Angel Asturias). Tocmai aceste nedreptăţi suportate de urmaşii celor care au construit Machu Pichu îl trezesc pe revoluţionarul idealist din Che, imaginile devenind un echivalent al revelaţiei capabile să transforme un visător într-un răzvrătit vizionar, apoi într-un rebel cu potenţial de lider. Walter Sallesa insistat în special asupra momentelor de introspecţie, de însemnare a gândurilor în jurnal, urmărind trecerea de la observator la călătorul implicat în spectacolul uman descoperit.  

The Motorcycle Diariesare detalii vizuale ce amintesc de acele documentare în care se îmbină călătoria şi dramele unor comunităţi, fără a permite instalarea unei atmosfere sumbre. Când anumite scene riscă să fie apăsătoare, Salles apelează la replicile de un comic revigorant emise de Alberto când vrea să-l scoată pe mai tânărul Che din butoiul disperării, fără a cădea în stridenţa băşcăliei. De fapt, dialogurile dintre cei doi te vor menţine atent, prevestind câte o trăsnaie cu aer picaresc, mereu pusă la cale de pişicherul Alberto, ori de câte ori e rost de compania unor suveniruri feminine.

Filmul musteşte de umanitate şi de candoare acolo unde ar fi fost loc doar de încrâncenare, boală şi dezolare. Nici măcar scenele petrecute în colonia de leproşi nu rămân un infern în această peliculă. Walter Salles reuşeşte să izoleze partea luminoasă a unui revoluţionar de germenii fanatismului, păstrând idealismul neatins de clişeele absurde ale puterii. Jocului actoricesc i se mai adaugă talentul regizorului de a include acele mici detalii ofertante, care să îi ţină pe iubitorii acţiunii cu sufletul la gură. Deşi cunoşti deznodământul fericit al călătoriei riscante înainte de a intra în sala de cinema, îl vei uita în timpul filmului, încât vei ajunge să te întrebi Cum mai ies ăştia doi din încurcătură? de fiecare dată când motocicleta dă semne de oboseală, când protagoniştii rămân fără bani sau când ezitantul Che agaţă, în sfârşit o femeie, dar se trezeşte cu soţul încornorat pe urmele sale.

Atenţie, se lasă cu spoilere!

Cu siguranță orice așteptări vei avea în legătură cu filmul înainte să intri în sala de cinema, ele vor fi demontate. Angelina Jolie chiar e singura actriță din această ecranizare și cumva pe tot parcursul filmului când bănuiești direcția în care se va îndrepta povestea, ești dezamăgit de cum a fost (re)conturat personajul ei, Maleficent. Intri la film crezând că Maleficent este personajul negativ, răufăcătorul, ca să descoperi la sfârșit că de fapt este o eroină, dar nu orice fel de eroină, ci un simbol pentru puterea unei femei. 

E o diferență mare pentru Disney în mesajul pe care-l transmite. Cred că e imposibil să nu observi ce rol are bărbatul în acest film, aș zice eu, un film fără viață  care tinde spre o perspectivă feministă. De la prințul pe cal alb care va salva domnița și o va lua de soție trece la o subjugare și teamă a forței unei femei. Niciun personaj masculin din film nu este pus într-o lumină favorabilă. Bărbații par a fi o gloată de soldați foarte ușor de nimicit și la fel de incompetenți chiar și in postura de dragon. Sharlto Copley, pe care l-ați văzut în District 9 (iar dacă nu, trebuie neapărat să vedeți filmul), nu mi se pare potrivit în rolul prințului Stefan, iar în partea a doua a filmului pare să exagereze făcând scenele de un dramatism ușor ieftin și complet ieșit din scenariu.

Povestea din spatele personajului Maleficent cumva pălește numai când îi pronunți numele, în această instanță el fiind total nepotrivit și uitat de către regizor și scenarist. Recunosc că mi-a plăcut să văd o Maleficent umanizată și capabilă de sentimente nobile, dar în secret speram să se picteze cu puțin verde, să-i aud râsul malefic și să o văd cum își poartă coroana ca o adevarată badass cu acei obrăjori de Lady Gaga. Ar fi fost interesant și să aflăm povestea coarnelor. E  clar că Angelina Jolie a fost atrasă de partea maternă și feministă, dar e un mare păcat să o ai în film și la nivelul scenariului să nu profiți de talentul ei cât poți de mult. Sunt două scene care mi s-au întipărit în minte și care confirmă, asta în cazul în care mai aveam nevoie, cât de talentată este Angelina Jolie și că își joacă rolul cu o măiestrie specială. Prima scenă este cea în care se trezește după ce Stefan o adoarme și-i taie aripile, iar cea de-a doua este atunci când Maleficent își face apariția la sărbătoarea dedicată prințesei Aurora; mai exact, momentul acesta.

Nu pot să neg că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că filmul nu s-a bazat pe o poveste de dragoste dintre un el și o ea, o prințesă și-un prințesoi; pentru că dragostea înseamnă și altceva și cuprinde și alte lucruri. Splendoarea Angelinei și zâmbetul lui Elle Fanning (în rolul prințesei Aurora aka Bestiuță), sunt cele care te fac să te îndrăgostești de acest duo și să treci peste lucrurile care nu merg în acest film. Din păcate, Frumoasa din Pădurea Adormită rămâne doar frumoasă căci blestemul nu îi dă șansa să cadă în acel somn de veci. Cu atâtea lucruri minunate create în The Moors, lumea magică a zânelor, nu e de mirare că prințesele nu mai au timp pentru somn.

Sunt multe lucruri care nu fac clic și nu știu dacă se întâmplă din cauza scenariului sau regizorului. Filmul lansează o discuție despre toate lucrurile care pot să distrugă o femeie, dar mai mult aruncă ideile care atârnă greu și le lasă acolo, undeva în aer fără să le exploreze cu adevarat.

În final, voi, iubitorilor de răufăcători, imaginați-vă un film în care Angelina Jolie cu a sa Maleficent joacă alături de Loki. Fără doar și poate, eu vă îndemn să mergeți să vedeți filmul și apoi să faceți măcar o scurtă oprire în Postmodern Valley ca să ‘aruncăm’ unii în alții cu păreri cât mai diverse.