Lumânările ard până la capăt este una dintre bijuteriile uitate ale secolului trecut. Abia când a fost ecranizat şi apoi prezentat sub forma unei piese de teatru în care a fost distribuit Jeremy Irons, romanul scris de Sandor Marai a putut fi apreciat aşa cum ar fi meritat.
Scriitorul captiv în fastul vienez Belle Epoque şi într-o Europă care avea răbdare cu idealiştii rafinaţi nu are nevoie decât de o noapte pentru a-şi aduce personajele în punctul de a elibera cele mai frumoase gânduri despre iubire, prietenie, loialitate, aşteptare şi trădare. Indiferent de gusturile în materie de lectură, vei fi surprins de nuanţele sofisticate care pot încăpea în aceleaşi trăiri umane, atât de folosite în romane. Ca de fiecare dată, Sandor Marai se dovedeşte a fi un artizan complicat al misterelor afective, pe care le răsuceşte nemilos, până când puritatea şi maleficul se contopesc pentru a le face în ciudă moraliştilor.
Asemenea unui regizor captiv în decorul unei piese , Henrik pregăteşte, obsedat de trecut, sala cu lambriuri preţioase şi tapet de mătase, unde acum patruzeci şi unu de ani s-a bucurat de ultimele clipe alături de cele mai apropiate fiinţe din viaţa lui. Una este pe cale să revină…pentru o ultima cină. Este vorba despre Konrad, cel mai bun prieten al său, de care s-a înstrăinat brutal. În castelul strămoşilor, Henrik pune în scenă ultima reprezentaţie a unui eveniment ce i-a împărţit existenţa între huzurul extravagant şi plin de iubire, în care prezenţa unui prieten devotat şi a femeilor iubite îi era de ajuns, şi anii din urmă, trişti şi însoţiţi doar de voluptatea (uneori) dureroasă a încercării de a-şi explica despărţirile din trecut prin autoanaliza obsesivă.
Când află că mai are şansa de a lua cina încă o dată alături de prietenul său Konrad, Henrik pregăteşte scena finală, asemenea unui criminal dornic să refacă decorul ce i-a însoţit fapta. Toate detaliile, de la tacâmuri la pahare de cristal şi statuete de porţelan, trebuie să redea fidel cina din urmă cu patruzeci şi unu de ani, ultima la care a participat Konrad, după o partidă de vânătoare în timpul căreia a ridicat arma pentru a-l împuşca pe Henrik, oprindu-se în ultima clipă.
Motivul tensiunii dintre cei doi, al trădărilor şi al resentimentelor? Este vag şi amânat, deoarece marile destăinuiri cer un preludiu emoţional plin de sensuri încâlcite, iar Sandor Marai este un maestru al lor. Un singur indiciu apare – Krisztina, soţia lui Henrik, de care nici Konrad nu este străin. Legătura dintre aceste trei personaje trebuie deconspirată până când lumânările albastre care au luminat cândva prezenţa Krisztinei se vor stinge, lăsând camera în acel întuneric straniu, dinaintea zorilor, atât de iubit de vânători şi detestat de oaspeţii clandestini sau de fugari.
În urmă cu patru decenii, Konrad a fugit la Tropice, renunţând la cariera militară, fără să îşi ia rămas-bun de la Henrik. Acum, după ani de reflecţii legate de trecut şi de rupturile dureroase din viaţa lui, Henrik aşteaptă nişte răspunsuri, dar preferă labirintul sensurilor ambigue în locul disecţiei moraliste, obscene prin turnura ostentativă. Nu vrea claritatea eliberatoare. Dimpotrivă, cuţitul din rană trebuie răsucit numai de prietenul cel mai bun, singurul capabil să îi arate o lume ce i se va refuza mereu lui Henrik. Este lumea firilor misterioase, ce pot comunica doar prin artă şi tăceri, aşa cum erau Konrad şi Krisztina, ce pluteau deasupra unei realităţi solare, atât de iubită de aristocratul generos, care se pretindea a fi Henrik.
Ultima cină la care au fost prezenţi Konrad şi Krisztina a împărţit universul lui Henrik între ceea ce poate avea şi ce nu i se va permite să atingă niciodată. A poseda şi a i se interzice erau despărţite până atunci doar de o graniţă difuză, la fel cum era cea dintre o prietenie aparte, înconjurată de o aură vecină cu misticismul, şi rivalitatea primordială, latentă în lumea bărbaţilor, chiar şi în prezenţa camaraderiei sacre. Konrad trăia într-o lume plină de tăceri misterioase, iar Henrik dorea să aibă parte doar de acele desfătări transparente, fie că a fost vorba despre o prietenie ridicată la nivel de legătura supremă între două fiinţe umane, sau de iubirea faţă de o femeie. Totuşi, legătura dintre Konrad şi Krisztina, care trece dincolo de latura carnală, este fascinantă tocmai prin refuzul transparenţei raţionale, transformând memoria lui Henrik într-o rană veşnic deschisă.
Ca într-o piesă de teatru având ca temă supliciile vechi ale unei relaţii sfâşiate, dialogul dintre cei doi protagonişti devine un schimb de reflecţii fascinante despre solidaritatea masculină primară, despre sacralitatea prieteniei fisurate de rivalitatea primitivă, despre instincte şi, mai ales, despre feminitatea pe care nici unul dintre aceştia nu a reuşit să o descifreze. Ce ar fi putut duce la o rezolvare vulgară, ca urmare a unui amantlâc ruşinos, devine o poartă spre cele mai grele sentimente, imposibil de înţeles până la capăt. Îi şi vezi pe cei doi, luminaţi de ultimele pâlpâiri ale unor lumânări aproape topite, în timp ce durerea provocată de cuvintele restante ajunge să mistuie un timp irosit. Este o lumină ce permite revenirea unor fantome din trecutul fiecăruia, încât vrei să vezi dacă vei avea parte de un deznodământ elibertator, sau de un act final tragic.
Pentru cine a mai citit şi romanul Moştenirea Eszterei, Sandor Marai este un scriitor priceput în a regiza întâlnirea dintre un personaj ce se hrăneşte lacom cu trăirile altuia şi unul altruist, ce nu poate scăpa de capcana risipitorului. Nostalgia personajelor şi decorurile de acum o sută de ani readuc în prim-plan o umanitate stranie pentru cei din prezent. În lumea protagoniştilor creaţi de acest scriitor nostalgic, timpul se reîntoarce, iar un secol iese din ordinea unui calendar şi nu se încheie până când personajele nu şi-au spus ultimele cuvinte.
Editura Curtea Veche, 2011
pictura: William Quiller Orchardson;facebook.com/pages/Belle-Époque-Europe
