Coreeanul Byung-Chul Han, sedus de ideile lui Heidegger, ştie cum să coboare filozofia din turnul ei de fildeş, dar fără a o vulgariza. Prin eseurile cuprinse în volumul Agonia Erosului, Han construieşte acea punte între disciplinele umaniste, care uneşte filozofia, psihologia socială, istoria artei şi semiotica, trecându-le prin filtrul preocupărilor ce îl neliniștesc pe omul modern.
Nu este deloc nelalocul lui să-i aduci pe Heidegger, Nietzsche, Foucault sau Hannah Arendt în mijlocul oamenilor grăbiţi să termine de citit informaţiile bursiere înainte de a începe o nouă zi a performanţei la birou. Cam asta înţelegem, la o primă citire, din această colecţie de eseuri, care îi cântă în strună omului contemporan dornic să-şi înţeleagă generaţia şi veacul în care trăieşte. Volumul este structurat în trei părţi: Societatea oboselii, Societatea transparenţei şi Agonia Erosului, aşadar, cine vrea să reflecteze la problemele omului modern poate avea parte de revelaţii, adevărurile incomode, dar ideale pentru catharsis, în final. Byung-Chul Han reuşeşte să extrapoleze descoperirile din imunologie şi psihologie la nivel social, explicând mai bine maladiile emoţionale. Impactul globalizării, cauzele depresiei sau epuizarea capătă nişte dimensiuni metafizice în cartea lui, pentru a explica mai ales iluzia libertăţii odată cu trecerea de la modelul societăţii disciplinare, obsedate de control, despre care vorbeau Foucault şi Bentham, la societatea performanţei, unde omul înlocuieşte paznicul extern cu propria atitudine critică legată de succesul personal, ce poate fi cel mai de temut gardian.
Pentru filozoful german de origine coreeană, secolul XX anunţa începutul acelei perioade în care omenirea trecea de la pericolul viruşilor ce provocau maladii fără leac la demonul neuronal, ce ia forma bolilor psihice. Depresia, în viziunea lui, nu este altceva decât o expresie a schimbărilor la nivel social, în care activitatea şi atenţia hipermobilă domină, iar fiinţei umane nu i se mai îngăduie repaosul sub forma contemplării şi nici limitele în relaţia cu propriul efort voluntar.
Pentru cei pasionaţi de artă, ştiinţe politice şi social media, a doua parte a cărţii, Societatea transparenţei, devine o călătorie prin istoria culturii şi a civilizaţiei din perspectiva trecerii de la ritualizarea şi teatralizarea vieţii publice şi intime, specifice mai ales secolului al XVIII-lea (când Erosul şi exprimarea afectivă luau forma unui spectacol, chiar şi în afara scenei), la doborârea oricărui paravan în comunicarea interpersonală şi politică. Aceasta trecere de la mister la o transparenţă absolută este analizată şi din perspectiva reţelelor de socializare virtuală. Interesante în capitolele dedicate societăţii trasparente sunt paginile în care se face referire la ritualurile din saloanele galante ale secolului al XVIII-lea, acel secol al Luminilor, al raţiunii, dar, paradoxal, aflat sub dominaţia unei senzualităţi fără precedent în relaţiile umane (tablourile pictate de Watteau şi Fragonard ilustrând perfect acest secol, influenţat şi de Casanova sau de Sade).
Cititorul preocupat de operele filozofilor ce s-au dovedit nişte vizionari şi în procesul democratizării scenei politice prin participarea liberă a cetăţenilor vor fi atraşi de paginile dedicate noii forme pe care o ia Panopticul din viziunea lui Bentham, care nu mai presupune existenţa unui singur observator, central, acel simbol al controlului în faţa căruia individul se simte neputincios. Noul Panoptic permite, în schimb, comunicarea în rândul oamenilor monitorizaţi. Aceştia devin capabili să înlăture zidurile celulei personale folosindu-se de social media, dar fiind la fel de uşor de controlat, mai ales din punct de vedere economic, prin punerea la comun a informaţiilor privind sfera privată.
În cazul în care eşti un cititor interesat de legătura dintre artă şi filozofie, vei fi surprins de arheologul din interiorul autorului, care găseşte primele mărturii ale imperativului transparenţei în criticile aduse de Iluminişti lumii afective teatralizate prin ţinute şi purtări extravagante, menite să păstreze măştile pentru a nu dezvălui sentimentele. În concepţia lui Byung-Chul Han, transparenţa impiedică actul artistic şi oboseşte esteticul, de aceea, teatralitatea ritualizată, considerată superficială şi frivolă, are un rol important în păstrarea misterului, fecund pentru actul creaţiei.
Opoziţia mister-transparenţă este întreţinută şi în sfera erotismului contemporan. În timp ce arta erotică permite o întoarcere a epidermei în edenul Frumosului, transparenţa permite dominaţia pornografiei, atât în imaginea corpulului dezvăluit, cât şi în sfera emoţională, reducând valoarea Celuilalt din relaţie, a cărui individualitate îi aparţine şi nu poate fi deconspirată în totalitate.
Cea de-a treia parte a cărţii – Agonia Erosului– analizează diferenţa de la artă la pornografie, trecând-o prin filtrul concepţiilor filozofice şi al istoriei. Poate cele mai frumoase pagini ale cărţii aparţin acestei ultime părţi, ce poate deveni un festin atât pentru cinefilii rafinaţi, cât şi pentru cei dornici să găsească o punte între artă, Eros şi cunoaştere. De exemplu, Melancholia, filmul regizat de Lars von Trier, este analizat prin trimiteri la Hamlet, tablourile prerafaeliţilor şi alte capodopere ale picturii din secole diferite.
Indiferent de unghiul din care îl priveşte (filozofic, estetic, psihologic), Erosul primeşte, în viziunea lui Byung-Chul Han, rolul de a iriga, de a conduce şi seduce gândirea pe căi nebătute.
Humanitas 2014
picturi: Felix Vallotton. ‘Nud pe un fotoliu rosu’ (www.facebook.com/pages/Belle-Époque-Europe) si Egon Schiele – ‘Femeie cu esarfa galbena’ (www.reproduction-gallery.com)
