Facebook
Acasă Articole Pagină 162

Articole

Ultimele

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Adriana Gionea
-
0
Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Istanbulul lui Burhan Sonmez îşi păstrează atracţia şi întreţine fascinaţia chiar şi atunci când ajunge un loc al traumelor provocate de torturi şi de prigoana cu tentă politică. Nu va fi hulit. Nu va fi îngropat în amnezia devenită un mecanism de apărare şi va scăpa de flashback-urile declanşate de sindromul posttraumatic prin care ar fi putut deveni întruchiparea a tot ceea ce este hâd, scelerat, infam şi brutal în semenii dezumanizaţi. Locuitorii săi îi apără istoria, suişurile, gloria şi decăderea prin apetitul orientalului pentru poveştile cu final amânat, care înteţesc pofta celui care ştie să asculte. Tot citind plasmuirile imaginaţiei salvatoare a unor prizonieri, ai impresia că în romanul Istanbul Istanbul răscoleşti arborele genealogic al Şeherezadei şi dai peste nişte urmaşi din lumi diferite, dar care au în comun talentul de a învinge moartea prin istorii care mai de care mai ademenitoare, misterioase, încărcate de lirism, umor melancolic şi tâlcuri adânci risipite în cuvinte simple.

Ai fi tentat să spui că numai un visător drogat cu propriile-i fabulaţii sau un prizonier cu minţile confiscate de Sindromul Stockholm şi-ar putea închipui nişte personaje care vor continua să iubească, să apere şi să ridice în slăvi un oraş al durerii, al temniţelor subterane. Un oraş care la suprafaţă îşi continuă expansiunea şi hărmălaia babilonică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Un oraş precum un sultan căzut în transa unui hedonism trândav care le ordonă gărzilor să nu le permită celor aflaţi în suferinţă luxul unor strigăte sfâşietoare ce i-ar întrerupe voluptăţile. Dar însăşi povestea de viaţă a scriitorului Burhan Sonmez, totodată şi un luptător pentru drepturile omului în Turcia, hăituit în anii ’90 şi grav rănit într-un asalt al poliţiei, întăreşte autenticitatea personajelor care ajung să supravieţuiască psihic prin poveşti între două reprize de tortură.

Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Să nu uităm că aici suntem în forma cea mai pură a omului, de fiinţe care suferă.

Pentru cei patru încarceraţi pe nedrept – un frizer versificator, îndrăgostit de poezia lui Baudelaire şi nevoit să-şi întrerupă studiile universitare pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi, un medic al cărui fiu alegea apartanenţa la un grup revoluţionar, un ţăran sărac, bucuros că şi-a îndeplinit visul de a păşi în Istanbul, chiar şi în calitate de prizonier în pântecele terorii, şi un student deznădăjduit – supravieţuirea prin derularea unor poveşti atemporale cu finaluri alegorice puternic ancorate în peisajele realităţii nu este doar o metaforă a iubirii pentru cuvânt, pentru literatură.

Până să ajungă la suflet, poveştile trec prin viscere, apoi abat atenţia de la durerile ce acaparează învelişul epidermei şi transformă timpul într-o lentoare a supliciilor insuportabile. Poveştile despre mireasa transformată în lup, despre cartograful în imaginaţia căruia Istanbulul era o insulă ce ar fi trebuit să poarte numele femeii iubite rămase la mal, despre satul blestemat, despre oraşul asemuit unui cer, despre călugăriţa isteaţă care scapă de un atacator, despre personajele din Decameronul, despre copilărie şi despre oamenii din căsuţele de la fereastra cărora se vede Bosforul fac posibilă o descătuşare a imaginaţiei coborâte din sofisticata minte până la simplitatea efemeră a senzaţiilor.

Personajele nu îşi imaginează doar poveşti, ci îşi permit să refacă imaginar senzaţiile normalităţii, resimţite în ritualul unui ceai băut în compania prietenilor, în priveliştea oferită de un apus ce înfrumuseţează un ospăţ camaraderesc înmiresmat cu mirodenii, în aroma tutunului împărţit frăţeşte. Prizonierii din închisoarea subterană ajung să îşi închipuie clinchetul paharelor închinate în cinstea prietenilor supravieţuitori şi a oraşului de suflet şi se invită unul pe celălalt la cine imaginare, fără a cădea în plasa delirului. Sunt conştienţi în fiecare secundă, iar poveştile, în loc să devină un delir salvator, prefac intervenţia fabulosului într-o armură a lucidităţii.

În ciuda unor detalii terifiante, ce amintesc de chinurile din temniţele comuniste ale anilor ’50 şi de torţionarii abjecţi care le conduceau, romanul Istanbul Istanbul alină. Ţi se lipeşte de suflet şi de mâini, încât nu te vei îndepărta de el până nu vei ajunge la ultima pagină. Istanbul Istanbul te va învălui şi nu vei ceda în faţa pasajelor care te fac să urli de revoltă şi de neputinţa de a lupta împotriva unui rău ce îşi face de cap la mii de kilometri distanţă de locul confortabil în care îl citeşti. Oricât de triste şi de apăsătoare par imaginile omului strivit de brute, pofta de viaţă, de frumos, de poveşti şi de solidaritate a personajelor te determină să continui lectura. Fiecare personaj în parte are de gând să te răsplatească printr-o istorisire îmbietoare, dulce-amară sau plină de nostalgie. Îmbină alegoria, istoria unei vieţi şi triste, dar şi pline de bucuria unei iubiri împărtăşite, imaginea realistă a unui Istanbul asaltat de zgarie-norii precum nişte giganţi care înghit cartiere pitoreşti, cu ale lor vechi legende şi himere, străzi înguste care şerpuiesc spre largul orizont marin şi aluziile metaforice la un oraş cu suflete şi amintiri sufocate.

Omul constă într-o suflare pe care o dai când suspini. Îţi spui că viaţa nu ajunge şi ai impresia că oraşul care se-ntinde de la orizont cu zidurile, turnurile şi cupolele lui este un nou cer.

Cititorul obisnuit să se plimbe nestingherit prin Istanbulul scriitorilor preferaţi, al poeţilor, al călătorilor şi al istoricilor care au explicat pe înţelesul tuturor mărirea şi decăderea sultanilor otomani, va găsi dincolo de metaforele acestor poveşti imagini asemănătoare celor din documentarul Ekumenopolis, din cărţile scrise de Orhan Pamuk şi din mărturiile celor dornici să i se opună unui tiran.

Ducea dorul gărilor, feriboturilor învechite, bulevardelor pe care oamenii mergeau lovindu-se unii de alţii. Frumuseţea oraşului stă în aglomeraţia lui: peste tot era plin de lume, de zgomot şi de lumini. Viaţa care se liniştea pe o stradă se anima pe alta. Betonului i se adăuga fier, iar oteţul era acoperit cu sticlă. Locuitorii Istanbulului semănau şi ei cu oraşul în care trăiau. Luaseră fiinţă din pământ, foc, apa şi suflare. Erau tari ca oţelul şi fragili ca sticla.

Ceea ce impresionează cel mai mult la Istanbulul captivilor este acel talent de a-i ţine aproape ce cei seduşi de faima lui, de a hrăni rezistenţa împotriva degradării a celor îndrăgostiţi de el. Pentru aceşti îndrăgostiţi irecuperabili, viziunea realistă asupra unei lumi dure, umbrite de sărăcie, nedreptate şi rănile unei relaţii schizofrene între categoriile sociale ce populează Istanbului este oblojită de pansamentul unei reverii poetice, deloc desuete ci, dimpotrivă, firească precum senzaţia liniştitoare a unui ceai aromat servit în mijlocul unui bazar gălăgios.

Prizonierii din romanul Istanbul Istanbul se simt abandonaţi precum un partener înşelat, dar care va refuza să-şi repudieze oraşul ce şi-a transformat adâncurile într-o carceră, străzile în capcane şi clădirile în timpane ostile. Aşteaptă doar să revină la suprafaţă, să cutreiere iar labirintul forfotitor, să privească iar Bosforul şi cerul prelins printre acoperişuri. Prizonierul din subteranele oraşului nu caută răzbunare, ci doar o continuare a poveştilor, emotionantă precum o revenire pe tărâmul natal şi în braţele femeii ce l-a abandonat când era hăituit de acea deznădejde ce-i lua minţile. Nu găseşti revolta celui îngropat de viu în temniţele construite sub oraş în timp ce semenii nu îi aud suferinţa, ci doar compasiunea pentru natura umană, pe care slăbiciunile o pot preface într-un torţionar feroce. Nu găseşti întrebări despre lupta dintre bine şi rău, despre existenţa unui rău înnăscut împreună cu fiinţa umană, ci doar nişte răspunsuri pline de tâlc, prin care sufletul celui însetat de poveştile împărtăşite poate depăşi neputinţa, pe măsură ce se înteţesc durerile cărnii.

Romanul scriitorului Burhan Sonmez este o lecţie de iubire şi (mai ales) de compasiune pentru oraşul devenit simbolul unei umanităţi aflate în suferinţă şi claustrate în durerea de a-şi vedea universul ameninţat şi orizontul alungat. Este o lecţie de răbdare într-o perioada în care decăderea nu mai are chef să aştepte revenirea în simţiri a locuitorilor. Este ruga unui oraş amăgitor, al contrastelor, dar care îţi cere să îl accepţi cu toate chipurile, unele visătoare, altele rapace şi perfide.

Istanbul Istanbul - copertaEditura Polirom, 2016

Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Adriana Gionea
-
0
Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Cine a spus că viaţa geniilor dintre zidurile groase ale marilor universităţii este plictisitoare nu a citit încă un roman precum Calea Idei Brown. În cartea lui Ricardo Piglia găseşti o imagine inedită (pentru neiniţiaţi) a celor supranumiţi şoareci de bibliotecă de către oamenii pragmatici şi normali după standardele mediocrităţii.

Nu numai că au parte de nişte aventuri în cluburi deochiate în care îşi fac apariţia swingerii, de întâlniri clandestine în camere de hotel sau de nişte intrigi ce-ţi îngheaţă sângele în vine, dar personajele intelectuale din acest roman – un scriitor argentinian invitat să predea la o universitate din New Jersey şi o profesoară şarmantă, nonconformistă, cu o viaţă dublă scandaloasă – îi dau libertinajului o semnificaţie care depăşeşte sfera descătuşării hedoniste. Pentru ele, acest libertinaj capătă aura unui mister tenebros încolăcit în jurul intrigii poliţiste legate de o crimă de o anvergură mondială, ce poate zgudui modul în care este percepută societatea urbană contemporană.

Traducerea în limba română a romanului Calea Idei Brown de către Alina Cantacuzino poate fi considerată una dintre cele mai bune apariţii editoriale din ultimii douăzeci de ani. Are forţa unei revelaţii caleidoscopice savurate mai ales de cititorii interesaţi de mai multe domenii şi care urmăresc articolele despre limitele societăţii occidentale şi ale sistemului nord-american. Romanul nu este doar o întâlnire cu unul dintre cei mai mari scriitori sud-americani, dar şi o expunere de o francheţe pesimistă, şi totuşi nepărtinitoare, a temelor fierbinţi şi incomode pentru liderii occidentali, puşi în faţa unui scepticism legat de corectitudinea modelului capitalist, un scepticism alimentat de fiecare generaţie, începând cu protestele studenţilor din anii ’60.

Anarhismul la care aderă unii studenţi geniali, manifestul marxist deturnat în direcţia ecologismului îndreptat împotriva capitalismului rapace, moartea suspectă a controversatei protagoniste Ida Brown – un amestec irezistibil şi exploziv între o femme fatale lipsită de inhibiţii şi o academiciană de stânga, posesoare a unor opinii ferme produse de o minte brici prin expuneri incisive ale ideilor – şi investigaţiile care duc spre nişte acte de protest anticapitaliste devenite acţiunile teroriste ale unui anarhist cu studii superioare îţi întind capcana irezistibilă a unei poveşti amoroase încâlcite în iţele unui thriller politic având un substrat satiric. Prin estetica unui thriller politic, respectată doar până la un punct, Ricardo Piglia pare să le dea apă la moară celor gata oricând să atace valorile nord-americane, acuzate de marile crize ale societăţii occidentale şubrezite, apoi sabotate din interior de către oamenii revoltaţi de inechitate şi de capitalismul perceput drept sursa alienării şi a opresiunii.

Ce-i drept, Ricardo Piglia îmbracă viziunea nihilistă a personajelor înzestrate cu genialitate în suculenţa unei intrigi detectiviste carnale şi în atmosfera unui thriller noir adaptat pentru cei pasionaţi de studiile umaniste. Această abordare devine stimulentul unor întrebări vechi de când lumea: De ce nu poate fi oprit răul social de către nişte minţi luminate? Este justificată violenţa protestatarului revoluţionar în lupta inegală a omului obişnuit împotriva unui autorităţi ce dispune de toate pârghiile mai mult sau mai puţin aprobate instituţional de a-şi păstra supremaţia? Pentru a îngreuna găsirea unui răspuns, dar mai ales pentru a isca dezbateri incandescente, Ricardo Piglia introduce nişte personaje secundare devenite nişte focare ale tensiunilor anarhiste incendiare odată livrate nişte subiecte controversate. Modul în care trasează biografiile acestora pare să le dea dreptate celor fascinaţi de acea întâlnire dintre genialitate, detaşarea schizoidă confundată cu ascetismul unui intelectual iluminat, radicalismul cu substrat idealist şi protestul extrem. Este o relaţie stupefiantă pentru cine nu poate accepta enigmele psihicului în tentativele fiinţei umane de a se adapta la societate şi nici complicaţiile unei crize interioare provocate de imaginea unei epoci percepute ca dezamăgitoare.

Ai fi tentat să consideri această carte drept replica unui sud-american dată unui alt roman care a zguduit crezul şi valorile nord-americane postbelice – Pastorala americană. Dar întreaga lume a personajelor şi acţiunile ramân ancorate mai degrabă într-o zonă greu de pătruns de un scriitor nord-american sau de oricine vrea să traseze o paralelă între un roman satiric anglo-saxon şi viziunea despre viaţă, libertate, moarte şi rezistenţa subversivă ale unui sud-american. Ricardo Piglia demonstrează o familiarizare culturală profundă şi o luciditate înspăimântătoare, pe alocuri în culori nihiliste, atunci când surprinde o imagine a societăţii nord-americane văzute de elitele universitare implicate în rezistenţa antisistem care a luat amploare în timpul manifestaţiilor împotriva războiului din Vietnam. Totuşi, în ciuda spiritului subversiv puternic ancorat în cultura universitară nord-americană, perspectiva lui Piglia este puternic impregnată de moştenirea sud-americană, prin apetitul pentru fabulos, pentru alunecarea din real şi prin toata acea obsesie borgesiană pentru lumile paralele accesate doar pe calea referinţelor livreşti ce permit o camuflare a halucinantului în veridicitatea erudiţiei intertextuale.

În cartea lui Ricardo Piglia, claritatea unei alegorii despre societatea contemporană se va scufunda în zone misterioase. Asemenea marilor scriitori argentinieni care au învăţat regulile supravieţurii sub dictaturile terorii ce s-au succedat în ritmul dispariţiilor fără urmă, după îndelungi interogatorii înspăimântătoare în camerele grozei, Ricardo Piglia şi-a exersat din plin acel talent de a elibera treptat fiorii suspansului care străbat întregul roman. Dar este un suspans greu de localizat, prelungit prin divagaţii culturale ce permit amânarea deznodamântului şi care prevesteşte o descoperire terifiantă despre natura umană, delimitată de ostentaţia macabrului şi plutind mai degrabă în ambiguitatea unor acţiuni şi reacţii greu de înţeles prin logica unui om cu viaţă banală.

Personajele sale nu pot avea o astfel de viaţă banală, repetitivă, nici măcar atunci când stabiliesc o rutină încadrată între vizitele dese la biobliotecă, seminarii, şedinţe cu doctoranzii, mici sindrofii cu studenţii preferaţi şi întâlniri erotice. Au în schimb nişte întrebări şi critici legate de viitorul omenirii şi ale civilizaţiei transformate într-un protest al ideilor inflamabile. Mergând pe firul acestor idei, Ricardo Piglia nuanţează trimiterile erudite la ideile lui Wittgenstein, la Hitchcock, la critica marxistă ce vizează interpretarea unor cărţi scrise de Conrad sau de Melville şi permanenta scindare între capitalism şi idealurile stângiste alimentate de curentul ecologist şi de visurile acelui vagabond mistic transformat de beatnici într-un model de luciditate şi într-o ultimă redută de autenticitate şi gândire liberă de intervenţia consumerismului.

În loc să îngreuneze lectura în cazul unor cititori nefamiliarizaţi cu evoluţia istoriei literaturii şi a filozofiei, Ricardo Piglia introduce nişte personaje ce fac şi mai atractiv romanul său, fără a părea o concesie în favoarea senzaţionalismului comercial, bun pentru încasări. Pe măsură ce înaintezi prin campusul Idei, ţi se perindă un detectiv excentric respectând canoanele unui thriller de bună calitate, nişte bătrâni hippioţi, o punkeriţă cu talent de hacker, fascinată de filmul Păsările şi o vecină fugită din Rusia stalinistă (alături de ea, profesorul argentinian va iniţia unul dintre cele mai frumoase dialoguri despre spiritul rus în literatura clasicilor). Pe lângă această galerie de biografii excentrice din cercurile academice antisistem, care făceau din geniile promiţătoare nişte doctoranzi ce renunţau la dizertaţie pentru a-şi lua lumea-n cap, detestând orice înregimentare, fie ea şi universitara, Piglia mai apelează la relaţia dintre crimă, dispariţie, investigaţie, trimiteri culturale şi analiză socială. Merge până într-acolo încât l-ai crede în stare să-i aducă împreună pe Theodor Adorno, cu a sa critică a modului în care puterea se foloseşte de industriile culturale pentru a-şi difuza mesajele persuasive, şi pe acel Roberto Bolano din Detectivii sălbatici pentru a-ţi arăta cât de palpitante devin meditaţia şi introspecţia din mediul academic.

În acest mediu academic descris de Ricardo Piglia întâlneşti o copie a societăţii bazate de competiţie şi avântul combativ, doar că se menţine aparenţa unei abordări sofisticate. Există aceleaşi patologii sociale, doar că mai greu de depistat, şi aceleaşi dezbinări în funcţie de grupurile formate în jurul unor interese şi interpretări opuse ale aceleiaşi probleme. Există răfuieli între admiratorii unor profesori, care se contrazic prin vendete lansate în timpul unor sesiuni ştiinţifice, şi criminali în serie, ale căror acţiuni ascund un terorism justificat de lupta atisistem, purtată chiar de cei şcoliţi pentru a deveni o emblemă a sistemului universitar, o variantă şlefuită a visului american. Conturile se reglează în tăcere, sub aparenţa duelului bazat pe idei, iar poliţele se plătesc mai devreme sau mai târziu, cu preţul unei morţi suspecte.

Deşi este populat de profesori şi studenţi cu tendinţe anarhiste sau marxiste, care urăsc tot ceea ce reprezintă modelul expansiunii capitaliste, nu lupta de clasă este cheia interpretării. Nu se bat ideologiile, ci două moduri extreme de a fiinţa în societatea contemporană. Ricardo Piglia nu pledează pentru nici unul dintre ele, ci doar se rezumă la a construi nişte personaje captivante, mai ales în cazul celor secundare, fidel conturate şi devenite emblemele unei anumite epoci. A fost preocupat mai degrabă să denunţe ipocrizia şi dublul mesaj. Studenţilor din romanul său li se cere adaptarea la o realitate de dincolo de zidurile universităţilor, dar pe care nu o văd prea des, absorbiţi fiind de o interpretare abstractă a ei. Li se cere să gândească liber într-o societate ce nu este prea generoasă cu aceia ce nu se lasă angrenaţi în tendinţele generale, în modelul colectiv trasat fără a-i consulta. Li se cer demonstraţii ale genialităţii atâta vreme cât încap în şabloane. Li se spune că pot schimba lumea, dar prin idei abstracte, făcându-i să se simtă neputincioşi, castraţi în faţa acţiunii, a implicării prin fapte. Această neputinţă va duce la nişte acte extreme, îndreptate de un fost student genial nu împotriva celor din afara mediului universitar, împotriva unor aşa-zişi ignoranţi cu aspiraţii mediocre, ci împotriva unor colegi intraţi în circuitul marilor creiere ajunse în slujba sistemului. Însăşi moartea protagonistei este legată de aceste acte extreme, dar misterul legat de rolul ei va fi întreţinut până la capăt.

Un tablou al campusurilor ofertante pentru personajele masculine în plină criză, dornice de a fugi de propria epuizare, al universităţii considerate un bastion al nesupunerii ca stil de viaţă intelectual în inima societăţii bazate pe modelul eficienţei devenite un indice al succesului, sau o cronică apocaliptică a conflictului dintre reflecţie şi acţiune, Calea Idei Brown se situează între abordarea satirică a debusolării masculine din Irrational Man a lui Woody Allan şi turnura şocantă luată de punerea în practică a unui crez devenit raţiunea de a fi a unui profesor controversat, redată în filmul The Life of David Gale. Nu oferă nişte răspunsuri, ci se vrea un punct de plecare în recitirea, pentru o nouă interpretare, a eseurilor despre identitatea occidentală, a studiilor publicate de cei din generaţia lui Adorno, reuniţi sub umbrela Şcolii de la Frankfurt, şi a cărţilor scrise de Joseph Conrad, analizate din unghiul ideilor anarhiste.

Datorită acestui roman, Ricardo Piglia te face să simţi voluptatea ideilor interconectate, a discuţiilor sofisticate provocate de nişte interpretări şi teme controversate şi a unei poveşti care traversează o întreagă civilizaţie occidentală aşa cum o cunoaştem după cel de-al Doilea Război Mondial: plină de oportunităţi universitare fără precedent, de genii gata să invite la o analiză adâncă în faţa marilor crize, dar, în acelaşi timp, scindată, cu multe răni şi multe contradicţii.

Calea Idei Brown - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Adriana Gionea
-
0
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Asişti la revenirea boemelor cu look androgin a la Jean Seberg, a rebelelor cu visuri literare şi trăiri pe buza prăpastiei a la Francoise Sagan, care ascultă jazz şi citesc eseurile existenţialistilor sau manifestele avangardiştilor, visându-se la Paris. Este din nou apreciat farmecul instantaneelor alb-negru, în care naturaleţea ludică are un aer chic retro. Eleganţa capătă figura unei copile ghiduşe ce nu pare să depună mare efort pentru a polariza toată atenţia într-o cromatică vestimentară minimalistă, la terasa unei cafenele discrete, Toate acestea îţi creează iluzia că trăieşti într-un decupaj din filmele anilor ’60. Nonşalanţa prin care anumite personaje din era Nouvelle Vague făceau suportabilă fiecare dramă copleşitoare, dându-i aparenţa unui periplu între frivolitate şi melancolie, şi detaşarea din timpul unui ritual de pregătire a unei ieşiri în oraş, luând totul în joacă, mai ales complicaţiile amoroase, îţi dau impresia că toate apăsările umanităţii căpătau lejeritatea unei zile de vară petrecute alături de Jean-Paul Belmondo şi de femeile ce-i ieşeau în cale.

Scoase din arhiva Institutului Francez şi proiectate la Beat Bar Umanist, aceste trei scurtmetraje sunt receptate cu voluptate de cei îndrăgostiţi de estetica vizuală a cineaştilor din anii ’60. Jean-Luc Godard (Tous les garcons s’appellent Patrick), Jean Rouch (Les veuves de quinze ans) şi Francois Reichenbach (A la memoire du rock) îţi deschid o fereastră spre acel huzur al boemilor care se bucură de fiecare clipă în Parisul nonşalant ce avea să-şi trăiască a doua vârstă a emancipării feminine şi a eliberării de convenţii, vrând să revină la faima căpătată datorită nebunilor ani ’20. Pe lângă swing şi jazz-ul efervescent de altădată, îşi face loc şi amestecul dintre bebop şi rock’n’ roll, noua coloană sonoră pe care îşi pierd minţile copii teribili ce vor să rupă convenţiile scandalos, aşa cum nimeni nu mai reuşise înaintea lor.

 

Tous les garcons s’appellent Patrick – Godard şi uşuraticul cu priză la studente

foto: www.thecinetourist.ne
foto: www.thecinetourist.ne

Două studente, colege de apartament, sunt agăţate de acelaşi Patrick, în aceeaşi zi şi în acelaşi parc, dar în momente diferite. Când află adevărul, nu se păruiesc, nu plâng una de mila celeilalte, nu se lansează în acuze vehemente la adresa masculilor afemeiaţi de pretutindeni. Doar Parisul eliberării sexuale de după război nu mai vrea drame şi dezamăgiri amoroase cu final tragic. Ar fi fost păcat să se strice atmosfera întreţinută de tinerii pe care Godard pare să-i fi luat direct din fotografiile lui Bresson pentru a-i transforma în imaginile devenite un fetiş al nostalgiei după epoci netrăite.

Acest scurtmetraj ce anunţa farmecul de neşters al lui A bout de souffle are toate ingredientele unei perioade căreia îi cad victime cei născuţi după ce a trecut moda Nouvelle Vague atunci când visează la Parisul fotografiilor în alb-negru, un paradis revizitat doar în retrospective cinefile. Găseşti în aceste 21 de minute ale filmului Tous les garcons s’appellent Patrick acel amestec de flirt, umor, poftă de viaţă şi libertate conferită de relaxarea emoţională. Un amestec aşezat în decorul iconic al Parisului, din care nu lipsesc grădinile din apropierea clădirilor istorice, seducătorul şarmant înzestrat cu acele replici amuzante de copil mare, cafenelele şi cărţile, devenite un detaliu nelipsit al plăcerii oferite cinefilului având gusturi fine. Personajele feminine din acest scurtmetraj trăiesc visul oricui îşi imaginează o studenţie pariziană de altădată, iar modul în care tratează o încurcătură amoroasă ce le-ar fi putut dezbina îl transformă pe Godard într-un vizionar.

foto: movieisastateofmind.tumblr.com
foto: movieisastateofmind.tumblr.com

La finalul anilor ’50, Godard anticipase, chiar şi înaintea lui Antonioni cu al său Blow- Up,  modul în care avea să evolueze dinamica sentimentală din epoca emancipării sexuale şi a diluării unor teme dramatice într-un carpe diem senzual, ce aplatiza reacţiile grave. Pentru cele două personaje feminine din acest scurtmetraj, exuberanţa sentimentală a prezentului nu permite concesii de dragul unei confruntări tranşante cu mincinosul seducător, şi nici suspinele ipostazei de victimă sedusă, apoi abandonată, în dulcele stil al romanului clasic francez.


LYTE video

 

Les veuves de 15 ans – Amintirea unei adolescenţe pariziene

foto: www.cinefrance.com.br
foto: www.cinefrance.com.br

De fapt anii ’60 nu se vor încheia niciodată! Acesta pare a fi mesajul filmului Les veuves de quinze ans. Industria divertismentului va continua să le vândă staruri adolescentine pe sume mari altor adolescenţi dornici să fie la modă. Liceenele vor face totul pentru a se integra în grupul tipelor interesante şi vor ceda în continuare unor curiozităţi sexuale mereu considerate precoce de către adulţii care îşi datoria de a-şi arăta îngrijorarea citind nişte statistici alarmante despre vârsta la care acestea îşi incep viaţa erotică. Revistele de modă vor continua să transforme nişte articole vestimentare în obiectul dorintei impetuoase mereu satisfacute de banii unor părinţi din categoria noilor îmbogăţiţi, ocupaţi şi agasaţi de rugăminţile insistente ale odraslelor îndrăgostite de ultima colecţie lansată. Doar un lucru pare să fi rămas în anii ’60. Ingeniozitatea unui regizor care, pentru a fenta scandalul, reuşeşte să transpună orgia unor adolescenţi într-o succesiune de fotografii care, fără a fi explicite, redau senzaţiile incandescente, dar nu vulgarizează chipul feminin, ce va păstra mina unei expectative pe cât de ispititoare, pe atât de candidă şi melancolică.

Regizor cu preocupări de antropolog şi etnograf, Jean Rouch te anunţă, la începutul scurtmetrajului intitulat Les veuves de quinze ans, că vei vedea un eseu despre adolescenţii parizieni din vara lui 1964. Include zeflemitor nişte referiri la statisticile despre sexualitatea acestora şi filmează ceea ce par a fi nişte episoade realiste din viaţa a două colege şi bune prietene, care îşi doresc să fie asemenea fetelor populare în ochii băieţilor mai mari. În timp ce una dintre ele renunţă (aparent) fără prea multe remuşcări la inhibiţii când o colegă le face intrarea în grupul celor dornici să se bucure din plin de beneficiile revoluţiei sexuale şi ale vieţii de noapte, cealaltă preferă să cumpănească asupra deciziei de a trece graniţa dintre virginitate şi primele încercări erotice fără complicaţii emoţionale. Nu îşi reprimă însă curiozitatea de a citi poezii controversate despre modul în care sunt percepute femeile de către bărbaţi, nu ezită să-şi cumpere pe ascuns o revistă pentru adulţi şi îl întreabă fără menajamente pe un bun prieten de familie dacă are o aventură cu mama ei, după ce flirtează subtil cu acesta, încercând mai degrabă să-şi verifice atuurile feminine, cum a văzut că face prietena ei mult mai îndrăzneaţă.

foto: www.cinefrance.com.br
foto: www.cinefrance.com.br

În ciuda începutului ce anunţă un studiu antropologic livrat sub forma unei pelicule, filmul se apropie mult mai mult de estetica Nouvelle Vague adaptată la universul adolescentin şi deschide calea spre filmele ce vor avea ca subiect dramele şi intrigile adolescenţilor din familiile noii burghezii postbelice sau ale noilor îmbogăţiţi, neînţeleşi de părintii parveniţi şi distanţi. Căutarea unui echilibrul între propriile nevoi, aşteptările părinţilor şi presiunile grupului, între curajul tradus prin mimarea dezinhibării şi vulnerabilitatea asumată, între pulsiuni şi trăiri afective securizante, livrează acel amestec dintre lubric şi ludic, dintre exuberanţa erotică bine exersată în fata celorlalţi şi lirismul unor discuţii despre idealul adolescentin suspendat la jumătatea drumului dintre bravarea exibiţionistă şi nevoia de afecţiune, de intimitate (în primul rând) emoţională.

În mai puţin de 30 de minute, Jean Rouch transformă observaţiile psihologice într-un film plin de sensibilitate şi umor, care nu se va demoda niciodată. Modul în care transpune vizual teribilismul, dar şi nevoia de apropiere emoţională, de ataşament în relaţia de prietenie, oscilaţia între bravada afişată în colectivitate şi destăinuirile masculine despre visurile ratate, în surdina unei discuţii cu fata considerată profundă şi deosebită faţă de celelalte, fac din acest scurtmetraj o călătorie nostalgică, dar şi o expunere mereu valabilă a unei vârste pline de contraste. Les veuves de quinze ans are farmecul unei lumi plutitoare, prinse între o petrecere dezlănţuită pe ritmuri de rock’n’ roll şi o plimbare printre statuile de marmură ale unor zeiţe imortalizate în grădina unei vile renascentiste.


LYTE video

 

A la memoire du rock – Destrăbălarea frumoasă de pe vremea părinţilor noştri

foto: www.cinemanifeste.fr
foto: www.cinemanifeste.fr

Francois Reichenbach lasă moştenire o retrospectivă irezistibilă pentru cei îndrăgostiţi de acea descătuşare din timpul perioadei rock’n’roll. Azi, vezi doar voluptate şi nebuni frumoşi acolo unde cei luaţi pe nepregătite de manifestările frenetice ale boemilor din anii ’60 vedeau un prăpăd apocaliptic şi o ameninţare la adresa echilibrului psihic al unei generaţii de tineri pierduţi.

Teama în faţa acelei dezlănţuiri, în care se dansa până la epuizare şi nimeni nu se sfia să invite la mişcări ce aveau să permită o apropiere corporală nemaîntâlnită de la moda celebrului (şi scandalosului tango), i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva acest nou gen de muzică se făcea vinovat de provocarea unei isterii colective şi a unor manifestări patologice foarte periculoase pentru siguranţa socială. Ei bine, la începutul scurtmetrajului documentar A la memoire du rock ni se spune că până şi oamenii care au trăit cu o jumătate de secol în urmă au înţeles că nu se găseşte nimic malefic în rock. Toate efectele acestui ritm ce invită la abandonarea în dans, în mişcări dezlănţuite mai ceva decât în anii ’20, sunt chiar benefice pentru tinerii care îşi pot consuma energia în manifestări colective fără a recurge la violenţă. Ce-i drept, mai erau cazuri izolate de participanţi la concerte, dornici să-şi transforme histrionismul în gesturi periculoase agitând mulţimea hipnotizată de acordurile demenţiale scoase de chitară, încât veneau jandarmii pentru a sfarge cheful, nu înainte de a fi întâmpinaţi prin semne obscene.

foto: bombay.afindia.org
foto: bombay.afindia.org

A la memoire du rock este o succesiune de imagini ce vor face din fenomenul muzical rock’n’ roll un omagiu adus frumoşilor nebuni care au schimbat lumea, forţând-o să accepte diversitatea creativă şi abaterea de la convenţii, până atunci considerate doar nişte caracteristici ale inadaptaţilor, ale unor libertini superficiali ce vor duce la pierzanie o întreaga generaţie de tineri. Privind imaginile, îţi vei invidia părinţii, care îşi începeau odiseea adolescentină ascultând The Doors, Beatles, Led Zeppelin sau Rolling Stones.


LYTE video

Povestiri cu Pat Hobby – Jocurile din culisele Hollywood-ului, vazute de un scenarist ratat

Adriana Gionea
-
0
Povestiri cu Pat Hobby – Jocurile din culisele Hollywood-ului, vazute de un scenarist ratat

Când a fost lansat filmul regizat de Fraţii Coen – Hail, Caesar! – mulţi au avut impresia că s-au putut plimba nestingheriţi prin culisele fabricii de visuri hollywoodiene. Ce-i drept, personajele fraţilor Coen le-au cam luat ochii, cu toate cascadoriile lor vizuale, într-o retrospectivă precum un varieteu cu suspans, intrigă poliţistă, satiră politică, nişte cowboy obligaţi să ia lecţii de dicţie şi câteva sirene care plonjează riscant, de la mare înălţime, într-o piscină de lux. Aproape uitaseră că, înaintea lor, cel care a permis intrarea în culise pentru a da în vileag partea nevăzută a Hollywood-ului plăsmuit din butaforii spectaculoase a fost F. Scott Fitzgerald, cu al său debusolat Pat Hobby.

Scrise la începutul anilor ’40, cele şaptesprezece proze reunite în volumul Povestiri cu Pat Hobby demitizează Hollywood-ul fără a-i salva şi acel farmec specific unui parc de distracţii care să întreţină, prin iluzii în costume sclipitoare şi decoruri costisitoare, un kitsch asumat. Vezi un altfel de Hollywood prin ochii înroşiţi ai lui Pat Hobby, un scenarist cu pretenţii de nabab răsărit din industria divertismentului şi a risipei interbelice de pe coasta de vest. Cândva în mare vogă printre starurile din spatele ecranului, care alimentau poveştile cu încasări fără precedent, anii ’40 l-au găsit falit, plutind de pe azi pe mâine în tranziţia de la filmul mut la cel sonor. Este un Hollywood sincer şi epuizat, al nervilor, al toanelor arogante, dar şi al servilismului mimat când nevoia o cere, al sforilor trase, al conexiunilor salvatoare şi al instabilităţii, al cinismului şi al umorului derivat din acesta. Un Hollywood care îi atrage pe cei dornici să găsească detaliile incitante mai ales atunci când se prăbuşesc decorurile, când se sting luminile, iar figuranţii în costume de basm înfulecă fără chef nişte gustări la bufetul studiourilor.

Alături de Pat Hobby vizitezi Hollywood-ul diurn, al scenariştilor ce se târăsc de la o zi la alta după ce au căzut în dizgraţie, al sumelor colosale, dar fluctuante la bursa capricioasă a finanţatorilor ce azi au nevoie urgentă de o idee bună, dar mâine spun că nu pot trece pe statul de plată un om care nu le-a livrat nimic interesant. Farsele se ţin lanţ, mai ales când sunt implicaţi deţinatorii marilor decizii. Rivalităţile şi furtul ideilor geniale se termină cu bluff-urile cauzate de ciocnirea ghinionistă a unor situaţii neprevăzute, urmate de un râs amar.

În aceste povestiri găseşti un Hollywood surprins în orele dimineţilor fără inspiraţie şi al după-amiezelor burduşite cu alcool şi amfetamine dosite în biroul unui scenarist ce trăieşte din gloria cu ecouri epuizate, de care nu mai el îşi mai aminteşte. Încercările de a reînvia vremurile bune de altădată, împânzite de prezenţe feminine disponibile, sfârsesc prin întorsături penibile şi perioade fără angajamente, în care nişte replici inspirate perfecţionează doar arta de a cere bani cu împrumut. Cu toate acestea, dramele celui având un viitor promiţător, dar irosit în risipa hedonistă din anii petrecerilor nebune, sunt deviate de Fitzgerald într-o zonă a melancoliei transformate imediat într-o reverie strălucitoare precum şampania rămasă pe fundul paharului, amintind de gustul huzurului. Această melancolie volatilă, dublată de privirea autoironică, salvează decăderea de la patetism şi mizerie, dar şi calitatea umorului, după cum îi stă în fire scriitorului care şi-a făcut un scop din a imortaliza trecerea de la fast la irosire , mai ales când scrie proze scurte.

Pe cât de lipsit de strălucire şi de şarm este acest personaj eşuat, care seamănă cu deznădăjduitul care şi-a tocat toţi banii din anii în care se bătea pe umăr cu marile staruri şi acum este nevoit să aştepte pe marginea unei piscine secate, pentru a elibera vila pierdută odată cu dizgraţia adusă de norocul instabil, pe atât de vii şi pline de autoironie savuroasă devin micile episoade care surprind păţaniile acestui Pat Hobby pe holurile studiourilor. Va fi obligat să facă slalomuri printre noii rivali, mai tineri şi nevizitaţi de epuizarea celui ce a dat nas în nas cu dezamăgirile. Se va intersecta cu magnaţi asiatici deveniţi protectorii unui fiu neglijat din trecut, ce-l roagă să îi fie prezentat unei vedete femine, ş care nu-i poartă pică tatălui cu visuri măreţe, dar capabil de a-şi asuma doar acele responsabilităţi mărunte. Va jongla cu toanele unor  foste secretare. Una îi promite dezvăluirea unei scrisori compromiţătoare drept primă de Crăciun, alta îi aminteste de un scurt mariaj printr-un act sinucigaş nereuşit. Se va târâ printre datorii neachitate, beţii solitare în momente nepotrivite şi împrumuturi favorizate de minciuni ingenioase, ce par să-i soarbă toată inventivitatea ce ar fi trebuit consumată în scenarii cu priză la marele public.

Pat Hobby încearcă să revină, după ani de absenţă, într-o industrie a filmului tapetată cu egouri de şarlatani şi bugete uriaşe, cu jocuri murdare, intrigi şi calcule meschine. Găseşte o comică lume tristă. O bulă de iluzii suspendate între speranţă, adicţii, entuziasmul artistic inovator, clişeele ţipătoare ale succesului şi culorile palide ale unei lehamite greu de evitat când viaţa fără griji din vilele cocoţate pe dealurile de unde poţi admira cel mai bine Oraşul Îngerilor s-a topit până a reuşit să încapă într-un mic apartament. Având acea delăsare a cabotinului îmbătrânit înainte de vreme, dar şi fidelitatea celui care n-ar părăsi în ruptul capului studiourile pe care le consideră o a doua casă, Pat Hobby pluteşte între luciditatea ivită atunci când observă necruţător dinamica din culisele spectacolului exorbitant şi propria-i decădere urmată de autoamăgire.

Un pierde-vară incurabil, care atunci când rămâne fără un şfanţ se adăposteşte în decorul domestic rămas după o filmare, acest Pat Hobby se umflă în pene în faţa aspirantelor, dar este surprinzător de sincer cu sine însuşi, chiar şi atunci când se minte pe sine. Intră cu nonşalanţă în zeci de încurcături ce le-ar închide altora toate uşile studiourilor (niciodată lui), şi pe care tot el le rezolvă, ca nimeni altul, dându-ţi impresia că vrea să-şi transforme propria existenţă într-o comedie amară despre un personaj care se autosabotează în loc să ţină cu dinţii de şansa la care alţii doar vizează când se gândesc la Hollywood. Drama lui nu are disperarea, şi nici frivolitatea extravagantă sau melancolia strălucitoare de la sfârşitul petrecerii-anestezic, pe care le găseşti adesea în povestirile lui Fitzgerald, printre care şi cele din volumul Toţi acei tineri trişti.

Deşi este scufundat până peste cap în reveria nostalgică a mondenului afemeiat care a trăit şi vremuri mai bune, cunoscute sub denumirea de Jazz Age, suferinţa lui Pat Hobby nu are tragism, nici măcar acel tragism superficial, redus la tăcere de paşii frenetici ai Charlestonului sau de ritmul unei orchestre dezlănţuite sub cupola de la Ritz. Are în schimb uşurătatea mimată prin umorul debarasat de umbrele tristeţii îndelungate, chiar şi atunci când îi scapă printre degete şansele de a se salva, de a mai pune mâna pe un contract prin care să poată supravieţui încă o zi în preajma studiourilor, devenite casă, masă, parteneră şi refugiu psihologic.

În Povestiri cu Pat Hobby asculţi vocea unui Fitzgerald pe care lunile petrecute la Hollywood l-au învăţat cum să rămână el însuşi, cum să-şi păstreze amprenta literară şi acea profunzime de la finalul unui chef grandios folosindu-se doar de umor. Se râde mult alături de Pat Hobby, chiar şi în clipele în care îl găseşti dejnădăjduit, ajuns la fundul sacului. Aproape că nu-ţi vine să crezi în acest Fitzgerald ce a rezistat vechii sale tentaţii de a-i da risipitorului monden aura unui zeu damnat al efemerului trăit cu fast. Pat Hobby are comicul unui trepăduş, nicidecum grandoarea memorabilă a unui erou a cărui decădere avea să devină emblematică pentru acea generaţie pierdută, la care se refereau toţi cei dornici să asiste la spectacolul oferit de tinerii anilor ’20, ce sfidaseră convenţiile morale pentru a se îndrepta, în paşi de dans, către marginea prăpastiei.

Povestiri cu Pat Hobby - copertaEditura Polirom, 2011   

 

3 scurtmetraje romanesti vazute la Noaptea Lunga a Filmelor Scurte – ShortsUP 2016

Adriana Gionea
-
0
3 scurtmetraje romanesti vazute la Noaptea Lunga a Filmelor Scurte – ShortsUP 2016

Într-o perioadă în mulţi dintre cei născuţi după 1990 sunt nemulţumiţi deoarece nu îşi prea văd problemele reflectate în filmele româneşti premiate, acuzate că prezintă doar poveştile din perioada comunistă, în care se regăsesc mai mult părinţii şi bunicii lor, experimentele cinematografice în miniatură câştigă teren şi aduc un aer fresh printre fantomele dictaturii, ce mai bântuie prin blocurile gri. Dramele din cuplu, din perioada maturizării sau de la sfârşitul adolescenţei transformă scurtmetrajele noului val în poveşti reprezentative pentru o generaţie care trăieşte din plin amestecul dintre debusolare, speranţă, dezamăgire, candoare, secrete, criza identitară şi revoltă. Trei dintre ele au fost incluse în maratonul Noaptea Lungă a Filmelor Scurte.

O noapte în Tokoriki

foto: aarc.ro
foto: aarc.ro

Vedeta scurtmetrajelor autohtone este, cel puţin anul acesta, O noapte în Tokoriki. După ce a impresionat juriul de la Berlinală şi de la TIFF, i-a uimit pe spectatorii din România atât prin finalul imprevizibil şi exploziv, cât şi prin modul în care a reuşit să redea imaginea satului împingând realismul şi clişeele stridente în zona unei stranietăţi neexplorate încă vizual, în filmele autohtone. Scurtmetrajul Roxanei Stroe prezintă o idilă adolescentină ce ia o direcţie stupefiantă pentru mediul tradiţionalist, chiar în timpul unei petreceri de majorat, organizată la discoteca sătească Tokoriki. Sărbătorita, Geanina, devine ţinta unor priviri insistente aruncate de un băiat în care pare să ardă un foc nestins. La început, ai impresia că vei asista la un triunghi amoros între protagonistă, iubitul ei apatic şi băiatul cu mimica provocatoare de macho pregătit să-şi revendice trofeul. Dar ambiguitatea jocului actoricesc te derutează, iar finalul memorabil devine din ce în ce mai greu de prezis. Poţi citi recenzia completă aici.

 

Te mai uiţi şi la om

foto: tiff2016.buiac.com
foto: tiff2016.buiac.com

Tot despre un al treilea personaj care perturbă armonia unui cuplu este vorba, printre altele, şi în scurtmetrajul Te mai uiţi şi la om. Regizoarea Ana-Maria Comănescu transformă într-un periplu cu suspans drumul unui cuplu dornic de a cimenta relaţia prin ritualul prezentării în faţa părinţilor. Dându-şi cu părerea despre criteriile folosite în deosebirea unui autostopist inofensiv de unul dubios, unul dintre parteneri decide să încalce stravechea zicală Te mai uiţi şi la om. După ce în maşina celor doi îşi face loc un român abia întors din străinătate, ce îşi exprimă fără menajamente nostalgiile amoroase pe muzici deloc pe placul acestora, reacţiile din cuplu escaladează spre un conflict verbal pe măsură ce unul dintre parteneri pare să observe mai multe detalii dubioase legate de pasagerul autostopist.

Scurtmetrajul întreţine iluzia apropierii tale de personaje prin felia de viaţă care transpune blocajele din comunicarea unui cuplu, tensiunile mocnite ce ies la suprafaţă prin intervenţia străinului şi oscilaţia între observaţia lucidă şi tensiunile infantile ce stârnesc râsul, readuse la suprafaţă prin reacţiile disproporţionate. Filmul Te mai uiţi şi la om devine o perspectivă dulce-amară, pigmentată cu mister, asupra cuplului pus în faţa provocării ce alimentează dezacordurile care ascund acele principii de viaţă divergente, greu de conciliat.

 

Prăjitorul de pâine

foto: imagerie.ro
foto: imagerie.ro

Cel mai bun scurtmetraj românesc la Next Film Festival, Prăjitorul de pâine devine un deja vu pentru fiecare dintre noi, deoarece nimeni nu a scăpat până acum de lecţiile moraliste ale unui adult gata să-şi ridice în slăvi propria-i maturitate, dar acuzat că nu putea înţelege dramele tinerilor din ziua de azi. Dialogul tensionat dintre generaţii reverberează în toţi spectatorii care au încercat, fără sorţi de izbândă, să le explice părinţilor şi punctul lor de vedere, din postura de adolescenţi, ori de câte ori erau consideraţi imaturi, visători şi nepăsători.

Într-un decor domestic urban, un puşti abia ieşit din adolescenţă este mustrat după ce a chiulit de la job. I se reproşează atitudinea degajată, de rebel iresponsabil, care nu ratează nici un marş al bicicliştilor, în timp ce mama lui este grav bolnavă, iar sora mai mare ţine casa. Adultul îi aminteşte puştiului de tendinţa de a evita să privească în faţă realitatea, iar puştiul încearcă să-i spună că tocmai conştientizarea problemelor apăsătoare ce au dat buzna în viaţa lui îl fac să-şi caute ŞI momente de evadare.

Modul în care dialogul din jurul prăjitorului de pâine stricat devine un duel al viziunilor diferite şi pedalarea spre decizia finală a puştiului acuzat de nepăsare şi de apatie îţi vor îngreuna decizia de a-i da dreptate unuia dintre personaje, deşi te identifici, încă din primele secunde, cu el. În doar 11 minute, Cristian Pop a reuşit să concentreze dramele unei generaţii neînţelese, dar şi ale unui adult ce nu mai găseşte o punte de comunicare prin care să se facă auzit fără a părea critic. De văzut şi de comentat împreună cu toată familia.

Un cirque passe – Intre Paris si Roma

Adriana Gionea
-
0
Un cirque passe – Intre Paris si Roma

Pe Modiano îl apreciezi tocmai pentru că nu schimbă subiectul, tipologia personajelor sau obsesiile acestora de la un roman la altul. Ştii dinainte că vei avea parte de acea eternă reîntoarcere la Parisul misterios al unei decadenţe cu mimici stranii, pe care îl mai găseşti doar în fotografiile lui Brassai sau ale lui Andre Kertesz. Ori de câte ori îţi este dor de acest Paris, ştii că poţi deschide un roman scris de Modiano şi te trezeşti imediat în mijlocul bulevardelor sau al cartierelor periferice dispărute. Te plimbi alături de personeje prin apartamentele cu proprietari necunoscuţi, unde intrarea prin efracţie, chiar în inima Parisului, nu este reclamată niciodată, sau pe străduţele înţesate de cabarete mai puţin cunoscute, unde îşi fac veacul identităţile fantomatice implicate în afaceri dubioase, oameni cumsecade nimeriţi la locul nepotrivit, salvatori cu păcate din tinereţe şi femei gata să dispară fără explicaţii.

 Un cirque passe este un roman despre un Paris nocturn, despre fugi şi despre nomadismul psihologic. Un roman al memoriei pline de amintiri voalate, al întâlnirilor mai mereu întâmplătoare, dar marcante, al vârstelor ascunse, al apariţiilor sumbre şi al unui trecut risipit din cauza trecerii bruşte de la adolescenţă la maturitatea cerută de asumarea unor decizii riscante. Ca mai toate romanele scrise de Patrick Modiano, Un cirque passe seamănă cu acea confesiune plină de enigme întreţinute de ambiguitate, de goluri şi de fluxul memoriei neclare, ce permite o trecere de la o amintire la alta, de la un moment din trecut la altul, dar, mai ales, de la o vârstă la alta.

Relatarea evenimentelor prin scriitura la persoana I începe cu destăinuirea unui adolescent care pretinde că este major pentru a o impresiona pe tânăra şarmantă (şi misterioasă) pe care o întâlnise la secţia de poliţie. Supus unui interogatoriu deoarece numele acestuia fusese descoperit în agenda unui suspect, el o pândeşte, unde altundeva decât în faţa unei cafenele, pe femeia care aştepta să intre, după ieşirea lui, în biroul anchetatorilor. Ar fi putut fi începutul unei intrigi poliţiste, dar pentru Modiano suspansul vine din călătoria personajelor spre propria memorie, acestea prefăcându-se, ca de fiecare dată, că îţi vor livra toate acele răspunsuri omise în celelalte romane.

Găseşti aceeaşi transformare a unei atracţii la prima vedere într-o revizitare a trecutului. Iar acest personaj, care începe să relateze un episod ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă, are un trecut emblematic pentru protagoniştii lui Modiano. Un trecut marcat de o mamă absentă, cu meserie incertă, şi de un tată fugar, hăituit în perioada Ocupaţiei, care îi oferă doar o copilărie plină de mutări şi de întâmplări fără explicaţii. Această copilărie îi netezesc o cale incertă spre un prezent fragmentat de amintiri, invadat de fantomele din anturajul tatălui şi de visuri de scriitor consumate în locuinţe temporare. La ieşirea din adolescenţă, protagonistul întâlneşte oameni plini de secrete, ce se oferă să-l ajute, fiindu-i prezentaţi de femeia despre care toţi îi dau de înţeles că i-ar ascunde un trecut ruşinos. Asemenea femeii misterioase cunoscute întâmplător, personajul central face slalom printre bărbaţii care îl implică în afacerile lor ilegale şi printre anchetatori, până când se iveşte promisiunea de a începe o viaţă nouă la Roma. Acolo ar vrea să fugă de trecut alături de Gisele, femeia întâlnită în secţia de poliţie, la rândul ei marcată de un trecut instabil.

Între momentul încheierii unor afaceri care pot face din el un complice şi tentativele de a părăsi Franţa, în viaţa protagonistului defilează personaje desprinse din fotografiile lui Brassai. O galerie de chipuri prinse între senzualitatea clandestină şi decadenţa umbrită de sinistru, care vorbesc pentru a ispiti, pentru a etala şi a exhiba, dar care ţes plasa enigmelor înspăimântătoare ce plutesc deasupra unui Paris al marginalilor ce mimează nonşalanţa mondenă. Aceste chipuri întâlnite în rătăcirile nocturne ramân totuşi nişte identităţi incerte, nişte umbre din jurul protagonistului. Nu se transformă în acel înveliş al carnalului ademenitor de pe malul stâng al Senei. Oferă, în schimb, o aură de mister atemporal, găsit în fotografiile alb-negru, ce transformă introspecţiile şi amintirile personajului într-o lectură irezistibilă despre acel Paris realist şi himeric, în acelaşi timp. Este Parisul în care pestilenţialul şi cloaca marginalilor capătă un farmec evanescent, precum scenele unui cabaret ieftin care, odată imortalizate de lentila unui artist, le oferă dansatoarelor îmbătrânite înainte de vreme mina unei nostalgii şi acel aer insolit al burlescului, sub care se descoperă o duioşie nealterată de stridenţă.

Dacă ai ajuns la Un cirque passe după ce ai citit romane precum La ronde de nuit sau Accident nocturne, vei avea impresia că te afli captiv într-un Paris labirintic, revenind mereu la anumite bulevarde pomenite obsesiv, la aceleaşi vile din împrejurimi, cu proprietari incerţi şi aer de case conspirative. Păstrarea aceleiaşi tipologii de personaj central şi a scriiturii având intimitatea unei confesiuni îţi dă iluzia că de fapt ai de-a face cu unul şi acelaşi protagonist, ce trece dintr-un roman în altul, de parcă ar traversa un coridor secret al unei case unde timpul se dilată şi se comprimă între prezent şi trecut, în funcţie de festele memoriei.

Un cirque passeEditura Gallimard, 2014 (actuala ediţie)

 

Bal la contele d’Orgel – Infideli din datorie

Adriana Gionea
-
0
Bal la contele d’Orgel – Infideli din datorie

Frământările unei inimi ca cea a contesei d’Orgel sunt din alte timpuri? Aceste prime cuvinte ale romanului Bal la contele d’Orgel promit o poveste de iubire desuetă. Îţi şi imaginezi întâlniri clandestine sau vinovăţii inutile declanşate de ocheade nevinovate, dar amplificate de fantezii inflamabile şi aşteptări nerealiste, cu femei închistate, ajunse victimele unor dandy fără scrupule. Dacă mai adaugi şi detaliul ispititor care aminteşte de înrudirea protagonistei cu marea iubire a lui Napoleon – Josephine, apoi introduci un soţ infidel, la rândul său cu strămoşi iluştri, care ajunge să fie înşelat de soţia neglijată cu tânărul abia intrat în viaţă, luat sub aripa lui protectoare, ai fi tentat să te aştepţi la povestea clasică a triunghiului amoros din vremurile conduse de nobili şi de burghezii ce doreau să le intre în graţii. Dar, în locul unui roman de mari dimensiuni, în care intrigile sunt alimentate de arbori genealogici stufoşi, ai o naraţiune minimalistă. Înfruntările şi marile scene dramatice sunt amânate, iar implicaţiile triunghiului amoros şi ale trădărilor încap în mai puţin de 150 de pagini.

Ce-i drept, nici aristocraţii francezi de la începutul secolului XX nu mai sunt ce au fost odată, şi nici Raymond Radiguet, copilul teribil al anilor ’20, când avangarda începea să-şi facă de cap, nu avea chef de complicaţii baroce. Lăsase de-o parte arabescurile sentimentale copleşitoare, tragicele conflicte morale sau monumentalismele calofile, menite să-i asigure gloria postumă a conformiştilor odată sacrificat acel curaj de a-şi găsi propriul drum. Radiguet alegea în schimb să dilate stările personajelor şi ritualurile ce trasnformă într-un spectacol ridicol şi absurd (dar fascinant, în acelaşi timp) viaţa cotidiană a unor aristocraţi ce au supravieţuit acelui fin de siecle ce nu prevestea nimic bun pentru tradiţii şi nici pentru legitimitatea bazată de genealogiile de soi.

La suprafaţă, Bal la contele d’Orgel este un roman despre un aristocrat ce înşela din datoria faţă de frivolitatea recomandată oricărui bărbat de viţă nobila, care făcea din risipă o artă a senzualităţii virile, şi care îşi redescoperea nevasta după ce aceasta începea să fie interesată de prietenul său cel mai bun. Mai vorbeşte şi despre virtuţile unei iubiri imposibile şi despre superficialitatea reacţiilor emoţionale, pe care o situează între patologic şi caricatura satirică. Dacă preferi să acorzi o mai mare importanţă epocii în care a fost scris un anumit roman decât poveştii în sine, vei descoperi o perspectivă modernă, deghizată în lumea unor personaje din alte secole, tributare unor tradiţii rigide. Radiguet conservă perfect imaginea vechii aristocraţii, dar îi priveşte manierele demodate în contextul trecerii de la convenţionalul etichetei îndelung exersate la tendinţele avangardiştilor de a sabota orice tradiţie din interior, dându-le unor maniere elegante aerul comic-aberant al unui ritual deposedat de sens.

În cazul soţilor d’Orgel, care se redescoperă prin intervenţia unui amantlâc, trecerea de la tradiţie la modernitate se face prin escapadele începute în saloanele de dans improvizate în locurile părăsite de la periferia Parisului, dându-le celor din lumea bună aerul unor conservatori dornici să imite nişte hipsteri interbelici, şi prin renunţarea la atitudinea prevăzătoare faţă de trăirile amoroase puternice. Eticheta le recomandă o discreţie şi în relaţiile de cuplu, în discuţiile tete a tete, pentru a le interzice vulgaritatea reacţiilor nesăbuite puse pe seama îndrăgostirii (deşi fiecare tânjea după vigoarea pasiunii), încât îţi dau impresia că vor să păstreze o etichetă până şi atunci când îşi mărturisesc emoţiile secrete în surdina unui monolog. Dar apariţia unui tânăr luat sub aripa protectoare a contelui topeşte artificialul şi face din respectarea etichetei vechi de secole un pretext pentru o deviere a unei poveşti previzibile cu tentă patetică spre zona unei abordări avangardiste, în ton cu nevoia artiştilor interbelici de a denunţa valorile convenţionale şi ceremonialul burghez, căruia îi dau o notă aberantă.

Contele d’Orgel încerca un sentiment nou. El evitase totdeauna dragostea, ca un lucru prea exclusiv. Pentru a iubi trebuie să ai timp liber şi frivolităţile nu-i lăsau răgaz.

Considerat romanul reprezentativ pentru acel puşti talentat ce nu apucă să traiască mai mult de douăzeci de ani din cauza febrei tifoide, dar care s-a format devreme alături de inovatori precum Jean Cocteau şi a frecventat anturajul lui Modigliani şi Picasso, Bal la contele d’Orgel îmbină acurateţea sfredelitoare a observaţiei psihologice mature, demne de un copil bătrân, născut la patruzeci de ani, după cum afirma Cocteau, şi acea privire modernistă asupra legăturilor umane în spaţiul monden frecventat de aristocraţi şi de mici burghezi. Această privire modernistă le oferă manierelor demodate stranietatea ceremonialului absurd găsit ani mai târziu la burghezii lui Bunuel.

Acţiunile şi gesturile unor personaje închistate în regulile apartenenţei la o castă superioară ies din logica unei etichete impuse de secole şi capătă bizareria (subtilă) a unui ritual care permite acea trecere fluidă şi greu de sesizat de la realul monoton la decuplarea insolită prin oferirea unor acţiuni repetitive şi reacţii demodate o notă aberantă. Deghizarea de dragul aparenţelor, obsesia pentru eticheta care făcea dintr-o simplă invitaţie la dejun sau dintr-o vizită de curtoazie un spectacol al dialogurilor despre banalităţile rostite cu emfaza snobilor ce vor să facă o impresie bună transformă plictisul aristocraţilor într-o artă, într-o reprezentaţie absurdă a gesturilor inutile făcute de cei pentru care trândăvia este un semn al detaşării nobiliare faţă de meschinăria cotidiană a rutinei.

Personajele romanului nu fac altceva decât să repete un ceremonial monden a cărui impecabilă stăpânire permite accesul în cercurile înalte. Considerat penibil în zilele noastre, acest ritual, care face din personaje nişte marionete ridicole, nişte relicve caricaturale, oferă esenţa subversivă romanului. Un fenomen literar la vremea lui, Bal la contele d’Orgel mai este apreciat azi doar de cei capabili să guste observaţiile psihologice înţepătoare, ce-i dau cititorlui impresia că asistă de pe margine la frămâtările unora care îşi arogă apartenenţa la clasa privilegiaţilor, dar eşuează într-un spectacol stupid când nu-şi mai controlează viaţa afectivă în public, aşa cum le cere eticheta. Prin acest roman, care uimeşte datorită maturităţii unui spirit de observaţie precoce stăpânit de un scriitor abia ieşit din adolescenţă, se poate marca începutul unei abordări avant la lettre a temei înstrăinării în cuplu, a unei alienări privite din perspectiva experimentelor literare cu substrat psihanalitic camuflat în absurditatea reacţiilor.

Protagoniştii romanului vorbesc, dar nu comunică emoţional. Când revelaţia propriilor sentimente care depăşesc limitele unor gesturi calculate îi sperie, apelează la manierele exersate şi la eticheta ce le aplatizează autenticitatea în favoarea unui comportament artificial menit să le ofere caracapea securizantă a măştilor sociale. Sentimentele tumultuoase ce ies din matca bunelor maniere, destăinurile şi naturaleţea emoţională sunt un lux, un semn al vulgarităţii, mai ales când se apropie momentul unei conversaţii sincere în cuplu (o adevărată extravaganţă nepermisă celor sofisticaţi), de aceea se tot amână dialogurile clarificatoare în favoarea unei rutine care să menţină aparenţele.

I se părea de necrezut contelui d’Orgel ca o soţie să aibă ceva de spus soţului ei.

Frământările personajelor masculine şi reacţiile exagerate ale contesei îndrăgostite, care îi cere ajutorul mamei viitorului amant pentru a o salva de ispită, amplificarea snobismului până la ridicol prin eforturile unui funcţionar de a-şi face un renume în cercurile frecventate de aristocraţi şi repetitivitatea ceremonialului zilnic în ritmul vizitelor de curtoazie, al vilegiaturilor anoste şi al ispitelor amoroase nemărturisite îl situează pe cititorul vremurilor noastre între epuizarea plictisului exasperant, cauzat de reprezentaţia unor aristocraţi ce au parte de prea mult timp liber, şi voluptatea oferită de un roman care permite deghizarea viziunii avangardiste în ampla descriere a manierele desuete privite asemenea unui spectacol supra-real. Este un spectacol a cărui valoare estetică este depistată doar de cunoscătorii ce au avut acces la scurtmetrajele avangardiste ale anilor ’20, în care începeau să fie descompuse toate acele ritualuri brugheze şi aristocratice în reprezentaţii absurde. Pentru ceilalţi, acest roman considerat o capodoperă, poate fi doar o lectură fadă, ce i-a facut să-şi piardă timpul cu o poveste de iubire patetică.

Bal la contele d'Orgel - copertaEditura Art, 2007

 

Remember – Memorie cu final neasteptat

Adriana Gionea
-
0
Remember – Memorie cu final neasteptat

Faptele colective ce au marcat omenirea şi marii actori au două lucruri în comun. Primul: amintirea lor nu trebuie considerată demodată sau inutilă odată cu trecerea timpului. Al doilea: au mereu de arătat o nouă faţetă a umanităţii atunci când un regizor descoperă un alt unghi de abordare. Atom Egoyan a ţinut cont de aceste două aspecte atunci când a regizat Remember şi l-a readus pe Cristopher Plummer pe marele ecran, într-un film ce aminteşte de tragediile din timpul Holocaustului, venit după zguduitorul (şi impecabil din punct de vedere cinematografic) Fiul lui Saul.

Dacă Fiul lui Saul a zguduit constiinţe datorită autenticităţii înfiorătoare prin care a fost redată atmosfera din anticamera diabolicului înţeles în sensul cât se poate de real, nu metaforic, atunci când oamenii au crezut că le-au văzut pe toate în materie de filme despre Holocaust, Remember mută dramele din lagăr în memoria supravieţuitorului. Dar o face într-o manieră imprevizibilă, deposedând prezentul supravieţuitorului de asediul unor flashbackuri şi mutând în zona thrillerului cu tentă detectivistică (fără a a cădea în derizoriu) toată încordarea şi tensiunea ce ar fi survenit în urma unor imagini realiste dintr-un lagăr. Până la finalul devenit exploziv din cauza imprevizibilului şi a schimbării perspectivei cu 360 de grade, detaliile clarificatoare ale istoriei sunt amânate ca într-o anchetă în care fiecare descoperire se transformă din certitudine în himeră, oferind, în acelaşi timp, un alt indiciu care prelungeşte căutarea.

Nu vei vedea imagini dure cu soldaţi nazişti sau cu prizonieri înghesuiţi în trenurile morţii. În acest film, oroarea este doar lăsată să fie ghicită prin detalii asupra cărora se focusează camera, dându-ţi falsa impresie că se vor transforma în flashbackuri greu de îndurat, dar se dovedesc a fi nişte detalii introduse abil, care vor amplifica suspansul conectat la tenebrele umane. Regizorul te va lăsa pe tine să faci conexiunile între imaginea unui duş dintr-o cameră de hotel, a unor trenuri de marfă care trec pe lângă o pădure din nordul Statelor Unite şi motivul din spatele privirii fixe, anxioase, a protagonistului ce vrea să poarte o ultimă discuţie cu nazistul ce a fugit de mâna legii. Iar aceste conexiuni îţi arată forţa răvăşitoare a sugestiei, ce poate amplifica angoasele chiar şi în absenţa unui realism dur.

Deşi nu pare să urmeze firul unei abordări moralizatoare, care să denunţe, cu nume şi date exacte, care să facă apel direct la memorie şi la datoria generaţiilor tinere de a o păstra pentru a nu mai permite ascensiunea unor dictatori şi a unor servanţi sadici, Remember are acest efect. Mai mult, Egoyan are mari şanse de a-i aduce în cinematografe şi pe cei care evită filmele despre Holocaust fie din cauza imaginilor copleşitoare, fie din cauza distanţării cinice de orice dramă colectivă a unui trecut ce nu le aparţine. Este, aşadar, binevenită ideea lui Egoyan de a capta atenţia unui public apatic în faţa documentarelor istorice prin elementele unui thriller în stil american, în care maleficul se camuflează în culorile tihnei din suburbii, după cum torţionarii nazişti huzureau în căsuţe idilice din zone pitoreşti şi pozau în vecinii simpatici până să fie capturaţi şi demascaţi public.

Însăşi prestaţia actorului Christopher Plummer îl ajută pe regizor în tentativa de a încadra veridic elementele suspansului în drama reală a protagonistului. Personajul interpretat de acesta, Zev Guttman, te derutează prin ezitările de la începutul căutării. Nu are încordarea înverşunării legitime, a revoltei. Are mai degrabă mina omului pierdut în golurile de memorie, din cauza bolii de care suferă, şi pare o victimă perfectă pentru un păpuşar din umbră, care pare să profite de aceste episoade de confuzie pentru a-l forţa să ducă până la capăt o vânătoare epuizantă, cu altă miză ascunsă în spatele dreptăţii. Epuizat de o viaţă în care au încăput drame cât pentru zece existenţe, mai păstrează doar în privire scânteia dorinţei arzătoare de a-şi face propria dreptate. Mimica şi gesturile fiinţei captive în propriul coşmar te fac să vezi nu om care vrea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, ci un căutător de răspunsuri. Pe chipul lui Zev apare un amestec derutant (pentru spectator) între stupefacţie, nerăbdarea febrilă şi curiozitatea de a privi direct în abisurile părţii întunecate a fiinţei umane atunci când îi priveşte în ochi pe cei suspectaţi că ar fi torţionarii de altădată.

Protagonistul, Zev Guttman (Christopher Plummer) este în cautarea unui anume Rudy Kurlander, care pentru a scăpa de pedeapsă, a dus ticăloşia mai departe, furând identitatea unei victime şi beneficiile unei vieţi negate altuia. Dacă nu ai şti de la început că este vorba despre povestea unui supravieţuitor al Holocaustului care, înainte de a se stinge într-un azil de bătrâni, vrea să-l pedepsească pe unul dintre torţionarii de la Auschwitz, ce i-a ucis familia, ai spune că este un foarte bun film despre vindecarea memoriei printr-o discretă reglare de conturi cu tentă justiţiară, acolo unde secretele unei dispute din trecut nu pot fi aduse în faţa instanţei. Dar nici în acest caz nu ţi s-ar fi permis tentaţia unor supoziţii care te-ar îndreptăţi să crezi că imprevizibilul rezidă în revelaţiile din timpul ultimului dialog dintre victimă şi călău, menit să permită o reinterpretare a vinovăţiei, a responsabilităţii şi a dreptăţii.

Când a promis că merge până la capăt cu imprevizibilul, Egoyan s-a ţinut de cuvânt. I-a dat personajului central o listă cu suspecţii ascunşi sub identităţi false, în orăşele discrete. Dar aceşti suspecţi se dovedesc a nu fi ceea ce par, astfel încât eforturile sale să fie precum deschiderea succesivă a unor încăperi ale căror uşi par să promită finalul căutării, urmând să ofere doar un alt indiciu menit să amplifice fiorii treziţi de orice deconspirare a maleficului. Introduce un şerif cu simpatii hitleriste – o apariţie grotescă, interpretată credibil de Dean Norris încât să-ţi trezească spaima şi dezgustul în acelaşi timp, devenind acea înfricoşătoare dovadă a monstrului regenerat cu fiecare generaţie de chiulangii de la orele de istorie, dar şi un alt personaj, tern, aparent neptuncios – vecinul de la azil (interpretat de Martin Landau)- al cărui rol era doar acela de a-i aminti personajului central de marea datorie faţă de ai săi, aceea de a găsi criminalul nazist ce a participat la exterminarea familiei lui. Îi dă, apoi, acestui personaj secundar o putere nebănuită (până la final).

Vei avea tendinţa de a considera că apelul la intriga detectivistă şi la elementele unui thriller ar putea duce în derizoriu drama personajului, mai ales că adevărul cumplit nu lasă loc misterului, cel puţin nu acelui tip de mister introdus într-o urmărire cu suspans. Cel mult s-ar fi putut face apel la acel tip de enigmă care devine mintea umană posedată de maleficul în forma lui extremă, şi care niciodată nu-ţi furnizează acele răspunsuri care pot fi considerate suficient de clarificatoare ori de câte ori analizezi personalitatea celor ce au plănuit crimele împotriva umanităţii.

În mintea personajului central, misterul, suspansul, nu şi-ar avea rostul. Totul a fost deconspirat de mărturii, documente, dar, mai ales de propria memorie. Doar locul unde se află torţionarul său şi chipul acestuia mai trebuie arătate, mai mult pentru spectatorul care este curios să afle cum poate imita un torţionar viaţa normală în sânul unei comunităţi. Dar cheia suspansului este dată de boala personajului central, a cărui memorie se dizolvă în golurile provocate de avansarea demenţei. Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi o strigă pe Ruth, soţia lui, şi-n fiecare dimineaţă află că ea a murit. Pentru a-şi aminti de ultimul plan ce trebuie dus până la capăt, reciteşte în fiecare zi însemnările colegului de la azil, la rândul său un supravieţuitor de la Auschwitz. Acest coleg de la azil îi dă banii necesari călătoriei, lista cu adrese, indicaţiile cu privire la cumpărarea unei arme şi îl ajută să fenteze vigilenţa familiei şi a îngrijitorilor de la azil, pentru care va fi un alt bunic senil rătăcit, nicidecum un om care urmează să îndeplinească un act al dreptăţii târzii, dar niciodată  tardive pentru cei ce au văzut iadul.

Această amnezie cu intermitenţe permite breşa necesară ambiguităţii, înlocuind importanţa flashbackurilor cu metaforele întâlnite pe drumul dreptăţii, unde memoria fragilă poate fi manipulată când se instalează episoadele de amnezie, iar vinovatul se îndepărtează brusc, astfel încât absenţa lui prelungită să permită o proiectare a reprezentărilor nelimitate ale răului în mintea spectatorului ce începe să-i schiţeze un portret robot. Căutarea nazistului ascuns devine o punte între prezent şi trecut, un periplu în care imaginile banale ale micilor orăşele americane ascund un substrat coşmăresc. Prin modul în care se insistă asupra unor detalii şi prin imaginea casei izolate în care ies la iveală simpatiile naziste ale unui personaj născut după cel de-al Doilea Război Mondial, regizorul suprapune peste suspansul detectivist acel sinistru demn de un horror deghizat în decorurile unui loc lăsat în paragină, unde liniştea ascunde ceva înfricoşător. Fiecare suspect fals are propria poveste, ce reprezintă de fapt o prelungire a istoriei întunecate în tabloul unei vieţi normale, şi fiecare întruchipează un efect peste timp al propagandei naziste, al intoleranţei, al sistemului opresiv.

Remember este o recuperare a memoriei care nu se rezumă la trecut. Ultima călătorie din viaţa unui supravieţuitor este mai mult decât un act justiţiar ce-i priveste doar pe cei închişi în lagărele de concentrare. Prin detaliile sumbre ce răsar din imagini banale, regizorul îţi dă de înţeles că tentaculele unei minţi îmbolnăvite de intoleranţă se ascund sub diverse metamorfoze, chiar şi la mare distanţă spaţio-temporală de lagărele naziste.


LYTE video

Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

Adriana Gionea
-
0
Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

G.H., o sculptoriţă bine ancorată în lumea ei (din apartamentul cochet), şi care ştie ce vrea de la viaţă, rămâne fără menajeră. Când intră în camera goală în care locuise aceasta (de care nu se prea interesase câtă vreme i-a fost angajată), găseşte o pictură murală stranie, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Redarea siluetelor şi golul din încăpere îi dau fiori, o intrigă şi îţi dau ţie, cititorule, impresia că ai nimerit de fapt într-un spaţiu al întâmplărilor ciudate, simbolice.

Golul din camera părăsită ar putea fi la fel de bine un pasaj spre o altă dimensiune, o breşă în realitatea ordonată, un sarcofag în care desenele murale să fie o reîntoarcere la începuturile artei, ale umanităţii. Ar mai putea fi o alegorie mistică a morţii, a revenirii la haosul primordial ce zace sub straturile subţiri ale unei existenţe banale, rutiniere.

Tot ce pare abstract şi greu de exprimat pentru omul ancorat în real devine o destăinuire fluidă în care monologul se îmbină cu adresarea la persoana a II-a, având ca destinatar o identitate necunoscută. Ce te surprinde cel mai mult este rarul talent al scriitoarei de a cutreiera prin lumea interioară a personajelor, reuşind să redea abstractul şi imaginarul dezlănţuit, lipsit de coerenţa logică, printr-o economie de metafore vizuale. Nu vezi lumea protagonistei, dar îi simţi ritmul. Este un ritm al căutării de sine care se va suprapune peste căutarea începuturilor Fiinţei şi va oscila între disperarea confuziei şi exuberanţa orgiastică.

Vocea feminină a prozei moderniste în Brazilia, Clarice Lispector ştie cum să deposedeze spaţiul de reperele concretului. Întrerupe succesiunea previzibilă a faptelor pe axa timpului şi transformă o simplă încăpere într-un labirint al revelaţiilor, ca într-un spectacol experimental, în care decorurile se topesc în jocuri de imagini suprarealiste devenite proiecţiile unei realităţi interioare pulverizate în exterior sub forma unui exerciţiu vizionar şi a unor destăinuiri la ale căror înţelesuri are acces doar personajul central. Pentru sculptoriţa aflată în derivă, încăperea devine o imersiune într-o lume unde amintirile dureroase se topesc în simboluri, metafore sau viziuni despre începuturi şi timp. Detectezi la un moment dat, în acest labirint de stări cu tentă halucinantă, reinterpretări ale metamorfozei kafkiene, dar mult mai îndepărtate de realitatea imediată pentru a rămâne prizoniere în ghemul de monologuri şi introspecţii greu de interpretat în afara insolitului.

Dacă ar exista o galerie a introspecţiei suprarealiste la feminin, atunci scriitoarea braziliană Clarice Lispector ar ocupa un loc important, iar cartea Patimile după G.H. ar fi un cod misterios de acces într-un spaţiu în care stranietatea absolută este la ea acasă. Romanul şi personajul central nu par să aparţină realităţii imediate, deşi întreaga dramă a sculptoriţei pleacă de la nişte date şi imagini palpabile. Imediat ce te-a adamenit sugerând un eventual conflict între o artistă şi o femeie vulgară ce i-ar fi profanat spaţiul cu propriile-i desene lăsate ca un blestem în sanctuarul inspiraţiei, Clarice Lispector te aruncă într-o lume în care orice reper spaţio-temporal se lichefiază, apoi se evaporă. Taie continuitatea firului narativ şi rupe legătura cu detaliile concrete ale unei realităţi exterioare celei subiective, lăsând numai gândurile protagonistei să-ţi ofere nişte indicii despre locul unde te afli şi despre ce urmează. Nu mai există pereţii camerei, iar limitele spaţiului se dilată pentru a-i face loc unei desfăşurări suprarealiste de gânduri, amintiri, transformând fluxul conştiinţei, adus în literatură prin introspecţia proustiană, într-o scriitură experimentală, avangardistă, în care alegoriile criptice, simbolurile ermetice şi aparentul delir vizual amplificat de fiecare propoziţie par să se reverse necontenit şi fără un sens clar.

Deşi romanul său ar putea fi considerat de neiniţiaţii în scriitura avangardistă un simplu delir îmbinat cu misticismul căruia îi cade pradă mintea protagonistei, Clarice Lispector este un artizan migălos, bine calculat, al suprarealismului experimentat într-o scriitură la persoana I. Îşi asumă şi drămuieşte abil, cu precizie de matematician, nuanţele bizarului în care îşi înfăşoară personajele ca într-un cocon, după ce le claustrează într-un spaţiu-metaforă, demn de o piesă de teatru absurd. Dilată realitatea, dizolvă amintirile şi continuitatea temporală a memoriei în impresii şi reflecţii halucinante, puternic impregnate de un vizual minimalist, cu tentă aberantă, le răpeşte simbolurilor dreptul de a se coagula într-o imagine finală coerentă sau tentaţia de a-si devoala sensurile, multiplicând astfel semnificaţiile acordate de subiectivitatea perceptivă a fiecărui cititor în parte. Scopul ei este acela de a te scufunda într-un abis al conştiinţei aflate la intersecţia dintre confuzie, revelaţie, angoasă, rătăcire, creaţie, nimicire, haos, misticism panteist şi extaz estetic. Nu vei şti dacă artista, care îşi împărtăşeşte experienţele şi viziunile interioare va avea parte de acea revelaţie artistico-filozofică salvatoare sau va rămâne prizoniera unei camere devenite un infern al rătăcirii de sine inexplicabile din punct de vedere psihologic, deoarece scriitoarea braziliană renunţă la tentaţiile analizei în favoarea unei libertăţi absolute a insolitului.

Pentru cititorii seduşi de scriitura din romanul prin care a debutat Clarice Lispector – Aproape de inima vijelioasă a lumii – această lectură este pură voluptate. Scriitoarea amplifică stranietatea cu tentă suprarealistă până o adânceşte şi mai mult în ambiguitate şi ermetism, aşa cum le place lor, incitându-i să recurgă la o infinitate de interpretări, în care să îmbine misticismul ezotericul, trimiterile către absurdul kafkian, simbolurile panteiste şi tentaţia interpretărilor filozofice. În schimb, pentru cei dornici să găsească o naraţiune închegată, coerentă, în care traiectoria personajelor este clară, Patimile după G.H. va fi o experienţă frustrantă precum o expoziţie de artă contemporană plină de simboluri şi imagini abstracte. Nu permite interpretări exacte, ci numai o coexistenţă prelungită cu absurdul, cu angoasa unei aparente lipse de sens, cu ermeticul insolit.

Patimile după G.H. transformă confesiunea şi căutarea de sine într-un performance avangardist despre sensul vieţii, despre legătura Eu-neant, despre modul în care se raportează conştiinţa unei artiste la conflictul primordial dintre ordine şi haos, dintre Fiinţă şi Non-existenţă, dintre construcţie şi apocalipsa personală, dintre limbaj şi tot ceea ce nu poate fi cuprins de cuvinte, dintre nevoia de apropiere umană şi experienţa unei solitudini totale, care poate reproduce experienţele de la începuturile timpului, ale materiei. La final nu primeşti un răspuns la întrebarea Oare ce a vrut să transmită artistul, dar, în schimb, rămâi cu plăcerea dată de fiorii insolitului, a unei scufundări totale în simboluri opace, în ambiguitatea reconfortantă după o rutină epuizantă a faptelor clare.

Patimile dupa G H - copertaEditura Univers, 2015

 

O noapte in Tokoriki – Cat de bine arata pe marele ecran tot ce te-ar putea deranja in realitate

Adriana Gionea
-
0
O noapte in Tokoriki – Cat de bine arata pe marele ecran tot ce te-ar putea deranja in realitate

Alegerea luminilor, a culorilor, a modului în care filmezi personajele şi a mixului între primitv şi absurd, între dezolare şi umor, între mârlănie şi candoare, între kitsch şi autenticitate poate face dintr-un scurtmetraj despre satul românesc unde până şi discoteca pare o casă din chirpici- la care se adaugă, ce-i drept, neoane, spoiala în culori tari şi postere cu palmieri şi plaje exotice – un film care să aibă acel ceva între comedie, stranietate, duioşie adolescentină şi picătura de suspans care schimbă tot deznodământul în câteva secunde. O noapte în Tokoriki reuşeşte în mai puţin de jumătate de oră ce ar face o comedie livrată sub forma unui lungmetraj: să contamineze publicul încă de la primele secunde, astfel încât să coaguleze zâmbetele nostalgice, râsetele în rafale şi comentariile şoptite într-o reacţie colectivă la hilarul situaţiilor prezentate.

Prima imagine, în care nişte crai de la sat ce se visează şmecheri de oraş merg ţanţoşi la discotecă pe fundalul unei manele despre un anume Alin ce numai inimi ştie să aline, va naşte o avalanşă de reacţii gata să reverbereze în toată sala. Dar o face în aşa fel încât volumul discuţiilor ce depăşesc spaţiul personal să nu-l mai deranjeze pe vecinul de scaun, ci să creeze iluzia unei solidarităţi a râsului ce înlocuieşte schimbul verbal despre impresiile comune. Unii îşi amintesc de idilele înfiripate la serile dansante de la discotecile săteşti ce deveneau singurele surse pentru distracţii ale puberilor obligaţi să-şi petreacă vacanţa la bunici, pe vremea când violurile nu dădeau semne c-ar aştepta la tot pasul pe uliţele satelor. Alţii, de primele încercări stinghere de a intra în vorbă cu fata dorită, în perioada hiturilor pop-dance româneşti, considerate azi muzică proastă. Oricum ai privi-o, povestea unei seri de majorat nu trece neobservată datorită elementelor atât de recognoscibile din realitatea autohtonă şi totuşi atât de suportabile şi de altfel în acest film, încât protagoniştii ce te-ar enerva dacă i-ai întâlni pe stradă îţi devin chiar simpatici.

Fiecare detaliu este bine ales, chiar dacă naturaleţea şi autenticitatea jocului actoricesc îţi dau impresia unei improvizaţii spontane, iar fiecare element contradictoriu este corect proporţionat. Roxana Stroe a manipulat abil decorurile, jocul actorilor şi al luminilor, astfel încât o noapte la discoteca sătească având nume exotic – Tokoriki – să vireze de la tentaţia facilă a satirei nemiloase gratinată cu extrabăşcălia care a făcut din serialele de comedie despre sărăcia şi ignoranţa din satul românesc un succes pentru publicul larg (dar blamat din cauza gusturilor), spre acel farmec vizual ce îmbină misterul şi devierea bruscă de la stereotipuri. Misterul şi deraierea finalului către perplexitate fac dintr-o realitate apăsătoare o poveste demnă de a fi inclusă în selecţia marilor festivaluri de film.

Câştigătorul premiului special al juriului pentru cel mai bun scurtmetraj al secţiunii Generation 14plus la Berlinală, O noapte în Tokoriki îţi arată cât de bine poate da pe marele ecran tot ceea ce deteşti la România dacă te declari om cultivat: muzica pop din anii ’90 şi 2000, când formaţiile apăreau precum ciupercile după ploaie pentru a cânta la zilele comunelor lipsite de alte locuri de socializare în afara cârciumii devenite un teritoriu exclusiv masculin prin tradiţie milenară, mitocanul în trening şi lanţ auriu (dar nu şi din aur veritabil, că nu mai rămân bani pentru seminţe), mizeria spoită cu leduri în culori ţipătoare şi acoperită cu fala ostentativă a celui ce vrea să uite că în locul unei maşini bengoase şi-a parcat de fapt căruţa în faţa discotecii transformate în camp de bătălie pentru a-şi recupera marea iubire. Cum a făcut Roxana Stroe astfel încât să evite băşcălia din filmele care denunţă ghiorlania, regizate, culmea, tot pentru ghiorlani, dar pentru aceia care vor să vadă un prost mai mare decât ei, care încă nu şi-a părăsit comuna uitată de lume pentru a-şi face intrarea triumfală într-un bloc de la periferia oraşului-reşedinţă de judeţ? Nu a schimbat nimic din elementele acestui decor greu digerabil ce îi obligă pe românii elitişti să se ruşineze cu semenii lor. A modificat, în schimb, perspectiva asupra triunghiului amoros adolescentin, a deviat umbrele culorilor stridente spre zona enigmelor sentimentale întreţinute de săgetările din priviri şi ocheadele cu subînţeles erotic inflamabil şi a condus precaut întreaga tensiune spre un final insolit, imposibil de prevăzut în decorul disco-rural cu public tradiţionalist.

A lăsat aceleaşi personaje masculine histrionice lipsite de inhibitorul simţ al penibilului. Aceste personaje ancorează faptele într-un spaţiu social, ispitind cu promisiunea unei satire savuroase care să confirme prejudecăţile şi previzibilul. La rândul lor, personajele masculine au haz caricatural în detrimentul băşcăliei. Par mai mult decât nişte simpli figuranţi care păstrează trăsăturile unor tipologii clare în memoria colectivă a spectatorului şi care sunt gata să apeleze la stridenţa comportamentală intruzivă încât să devină sufletul unui majorat serbat la discoteca satului pe care scrie sclipitor Tokoriki, să ştie omul unde să-şi parcheze căruţa. Regizoarea i-a făcut pe acei puşti cu aer de golănaşi care vin să strice cheful prin glume proaste să pară nişte sentimentali şi, în acelaşi timp, nişte înflăcăraţi care încing mai degrabă ringul de dans la beţie decât o bătaie zdravănă, chiar dacă nu se pot abţine de la tradiţionala încăierare alimentată de hormoni. Pentru a întroduce spectatorul în atmosfera şi cultura amoroasă a personajelor, a mers pe mâna aceleiaşi coloane sonore în care un DJ cu bluza mulată amestecă maneaua şi beatul house cu melodiile de inimă albastră ale celor de la 3 Sud Est şi N&D, şi a păstrat aceeaşi estetică a vestimentaţiei care îi face pe criticii de modă să prevestească apocalipsa. Doar că a evitat realismul social pigmentat de un argou abraziv. A recurs, în schimb, la tăcerea compensată de binefacerile ambiguităţii întreţinute de privirile a doi masculi ce par să-şi dispute atenţia sărbătoritei, de parcă ar urma să încheie memorabil şi exploziv un conflict mai vechi, despre care spectatorul nu primeşte decât mici aluzii evazive, oferite de privirile patimaşe ce trec dincolo de ecran.

Mimica şi gesturile actorilor expresivi înlocuiesc dialogurile umilitoare şi clişeistice prin care se arată de obicei nivelul educaţiei precare şi permit tranziţia bruscă de la kitsch-ul audio-vizual insuportabil la o atmosferă ce respiră acea candoare stranie luminată de becurile stridente ale discotecii comunale. Atenţia se mută de la galeria portretelor tipice la atmosfera care se încinge. În aer pluteşte încordarea dintr-o confruntare mută, pe fundalul gălăgios, unde tinerii fac din dansul pe versurile romantice o scălămbăială comică, iar suspansul nimerit peste romantismul adolescentin anunţă că urmează să se întâmple ceva. Personajele rivale tac într-o complicitate misterioasă, iar fata ar trebui să-ţi dea de înţeles că se află în prim proces de selecţie după ce a început să cântărească din priviri avantajele fiecarui mascul pentru a emite verdictul de la finalul majoratului. Schimbul de priviri are acel magnetism tensionat ce păstrează atenţia trează şi emană un sentimentalism hormonal ce îţi aminteşte de epoca de aur a petrecerilor de apartament. Acest sentimentalism adolescentin dublat de gelozie, reacţii tumultuoase imprevizibile şi rivalităţi machiste gata să facă ravagii în câţiva metri pătraţi este redat printr-un amestec de love story de bar comunal, satiră compasivă şi parodie, astfel încât, paradoxal, să facă trecerea de superficialitate la profunzimea unui conflict interior ce va dinamita certitudinile spectatorului cu privire la deznodământul atipic al unei seri de pomină în acel mediu rural devenit o anexă a mahalalei citadine.

Totuşi, Roxana Stroe şi Ana Maria Gheorghe nu forţează nota şi nu trimit această profunzime într-o zonă gravă şi nici nu transformă stupefacţia în derizoriu acolo unde gravitatea nu poate însemna decât încăierare. Rămâne în zona farselor cu mesaj adânc, a unui final cu tentă de bluff ce transformă un scurtmetraj despre iubirile şi dramele adolescentine într-o comedie spumoasă ce face din acele descoperiri devastatoare de la spartul chefului o concluzie plină de umor, chiar dacă poate fi considerată halucinantă de către tatăl sărbătoritei, ce se comportă de parcă totul ar fi pierdut.

Filmul a fost proiectat şi la Noaptea lungă a filmelor scurte, un eveniment organizat de ShortsUP.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026