Facebook
Acasă Articole Pagină 162

Articole

Ultimele

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Adriana Gionea
-
0
Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Dacă lecturile din timpul vacanţei includ şi explorările privind relaţia dintre artă, feminitate şi erotism atunci Amintirea dragostei este o carte memorabilă. Povestea unei pictoriţe nonconformiste în cel mai libertin sens al cuvântului se desfăşoară intens pe fundalul unui oraş care îşi trăieşte din plin anii nebuni şi climaxul descătuşării creative fără precedent şi fără pudoare şi când vine vorba de acele reprezentări vizuale ale imaginaţiei, şi când vine vorba de abandonarea în lăcaşurile clandestine ale plăcerii înfierate. Romanul te trimite direct în Parisul anilor ’20 (cu o mică escală prin stabilimentele mai puţin respectabile din New York). Regăseşti un Paris în care avangarda şi eliberarea femeii de sub constrângerile burgheze se întâlneau, iar artiştii când blamaţi, când ridicaţi în slăvi din Montparnasse deveneau nişte obiective turistice la fel de des frecventate pe cât erau galeriile, muzeele şi bordelurile celebre.

Jim Fergus readuce în prim-plan acel Paris de care aflăm doar din cărţile marilor libertini şi de care nu ne mai săturăm, chiar dacă nu l-am cunoscut niciodată. Este acel Paris în care se trăia deşănţat, dar cu stil şi multă inspiraţie artistică. Un Paris unde fiecare dorea cu orice preţ să uite de rănile Primului Război Mondial proclamând supremaţia plăcerilor fără limite şi a dinamitării oricăror legi vechi în artă, în moravuri şi în vestimentaţia feminină. Este acelaşi Paris ce l-a hipnotizat până şi pe neruşinatul neruşinaţilor, Henry Miller, care la începutul romanului Quiet Days in Clichy îţi dă de înţeles că în ciuda vastei experienţe hedoniste, priveliştea oferită de cartierele de pe malul stâng al Senei îl face să se simtă precum un baieţandru uimit de primele dansatoare de cabaret întâlnite. Şi nu întâmplător amintesc de primele impresii ale unui american la Paris. În acest roman, o pictoriţă din anii ’20 este readusă la viaţă de amintirile găsite la ferma unui cowboy pierdut cândva prin Montparnasse după ce a fost declarat un erou în timpul Primului Război Mondial.

La baza romanului stau trei poveşti de iubire declanşate brusc, aşa cum o cere şi hazardul senzual ce pluteşte în aerul Parisului, dar transformate apoi într-o concluzie cât se poate de adâncă despre acea relaţie amoroasă care poate schimba total credinţele despre lume, viaţă, evoluţie, umanitate şi fericire, avute până atunci. Amintirea dragostei începe de la un tablou intitulat Orgie, găsit de partenera scriitorului într-un anticariat din Nisa. Aflată în faza terminală a unei boli necruţătoare, ea văzut, în ceea ce alţii ar fi găsit o imagine scandaloasă, o mare poftă de viaţă exprimată prin frenezia culorilor de pictoriţa care avea numai optsprezece ani când l-a realizat. Pentru că e atâta bucurie şi tinereţe în denesul ăsta, şi e plin de vibraţia şi surpriza tinereţii, avea să-şi justifice îndrăgostirea la prima vedere de tabloul ce o făcuse celebră pe Chrysis Jungbluth, o pictoriţă care, alături de Tamara de Lempicka poate reprezenta varianta feminină a Parisului nebun, aşa cum este descris în romanul Ultimul nud dedicat unei alte artiste curajoase dar mai cunoscute decât protagonista din Amintirea dragostei.

Vreau să şterg stigmatul pornografiei din noţiunea de orgie. Vreau să fie o experienţă senzuală, erotică şi distractivă, în acelaşi timp. Şi mai vreau să vină oameni de naţionalităţi şi rase diferite (…) Bineînţeles, vom avea nevoie de mâncare, şampanie şi vin. Şi muzică, vreau râsete şi muzică în tabloul meu, aşa cum vreau dragoste şi dorinţă…şi poate puţin mister (…) Vezi tu, îmi doresc ca acest tablou să reprezinte cartierul aşa cum este, să fie un fel de metaforă a acestor vremuri în Montparnasse (sunt cuvintele personajului Chrysis). 

pictura: Orgie de Chrysis Jungbluth credit: www.tombeeduciel.com
pictura: Orgie de Chrysis Jungbluth credit: www.tombeeduciel.com

Seducţia întreţinută de un tablou descoperit întâmplător se preface în dorinţa posesiunii unei opere de artă şi aduce laolaltă celelalte două poveşti de iubire ce stau la baza romanului: dintre autor şi partenera lui, căreia îi satisface acest ultim capriciu estetic, şi povestea de iubire dintre o pictoriţă rebelă şi un puşti maturizat în Franţa, crescut la o fermă din Colorado în spiritul victoriilor la rodeo şi la box. I se spunea Bogey şi avea să capete o faimă de cowboy aprig cu suflet romantic şi maniere de gentleman chiar şi în stabilimentul cu vânzătoare de plăceri, pe care le apăra de marinarii puşi pe scandal pentru a strânge suma necesară călătoriei dincolo de Atlantic. Din adolescenţă, Bogey dorea cu ardoare să ajungă în Franţa pentru a-şi căuta originile europene şi pentru a lupta împotriva barbarilor ce ameninţau o ţară despre care nu ştia mare lucru dar de care se simţea legat sufleteşte datorită unor străbunici născuţi cândva în patria lui Voltaire. Aici, după îndelungi peripeţii alături de cel mai bun prieten al său, armăsarul Crazy Horse, reuşeşte să se înroleaze, devine erou, boxează şi eşuează, din cauza rănilor de pe front, într-un bordel faimos printre artişti. În timp ce servea clienţii cu băuturi fine şi le păzea pe fetele vulnerabile de turiştii beţi, care nu cunoşteau manierele pariziene, o întâlnea pe artista care avea să devină marea lui dragoste şi ghidul spre feminitatea sofisticată. Era vorba despre pictoriţa Chrysis Jungbluth, care venea pentru a se bucura de vânzătoarele de plăceri ce îi serveau drept modele pentru tablourile sale.

pictura: Chrysis; credit: Jungbluthwww.artdecoceramicglasslight.com
pictura: Chrysis; credit: Jungbluthwww.artdecoceramicglasslight.com

Romanul lui Jim Fergus este şi un omagiu adus feminităţii eliberate, care îşi exprimă idealul emancipării prin artă, iar personajul său, nimeni altul decât o pictoriţă uitată odată ce s-a stabilit alături de soţul său în Martinica după terminarea celui De-al Doilea Război Mondial, are toate calităţile unui simbol al feminităţii descătuşate. Curajoasă pentru epoca ei, Gabrielle Odile Rosalie Jungbluth uită de regulile morale impuse unei fete provenite dintr-o familie respectabilă, în care tatăl cu vocaţie de peisagist amator are o strălucită carieră militară şi o reputaţie patriarhală de apărat. Învăţată să picteze de către tatăl său, se înscrie la o şcoală independentă din Montparnasse, deschisă doar pentru fete, deoarece acestora nu li se îngăduia să ia parte la cursurile de pictură alături de bărbaţi, şi nici să vadă un nud masculin pentru a învăţa proporţiile corpului uman în timp ce pictau. Abia când se aventurează prin acel Montparnasse al orelor târzii, Gabrielle îşi descoperă sexualitatea prin artă, spiritul rebel şi dorinţa de a cunoaşte lumea dincolo de vălul moralei rigide, ajunse o barieră pentru o pictoriţă ce ar vrea să le calce pe urme avangardiştilor, nu convenţionalilor de la Salonul Oficial.

Gabrielle îşi convinge tatăl să-i închirieze un atelier, apoi reuşeşte să fenteze vigilenţa parentală şi începe să frecventeze localurile din Montparnasse, cartierul artiştilor, pentru a trăi tot ce îi era interzis unei domnişoare de familie bună. Devine amanta unui poet cu origini exotice şi se aventurează în cafenelele şi în bordelurile frecventate de artişti pentru a picta viaţa frenetică, dezinhibată, nefiltrată. Pentru Gabrielle, aflată în faţa primelor tentative de a-şi crea propriul stil în pictură, erotismul face parte dintr-o lume pentru care există doar legile unui echilibru estetic, nicidecum cele prin care este înfierată plăcerea. Iar suprema declaraţie de independenţă (şi de frondă) este adoptarea numelui de Chrysis, al unei curtezane din cel mai scandalos roman erotic francez în acea perioadă (vândut în secret), intitulat Afrodita, în care Pierre Louys îşi imaginase povestea de iubire dintre o mare curtezană şi un sculptor, pe fundalul decadenţei cu fast din Antichitate.

foto credit: passage1.eklablog.com
foto credit: passage1.eklablog.com

În această etapă de eliberare sexuală a vieţii ei şi de maximă inspiraţie o întâlneşte cowboyul Bogey din Colorado. Acesta îi va sta alături în seara organizării marii petreceri erotice, în care prietenii ei, poeţi, cocote, pictori şi cântăreţi de jazz din Antile îi servesc, prin abandonul hedonist, drept modele pentru faimosul şi controversatul tablou intitulat Orgie, prin care a debutat cu succes la Salonul Independent. Deşi este plin de amănunte cât se poate de picante legate de libertinajul fără limite din Parisul abundenţei senzualiste, al pictorilor moderni, al poeţilor suprarealişti şi al femeilor care doreau să împace moda îndrăzneaţă lansată de curtezanele faimoase cu educaţia rafinată, acest roman evită vulgaritatea, iar scena orgiei pictate de Chrysis nu are nimic din explicitul cu tentă pornografică.

Lui Jim Fergus i-a păsat mai mult de idealurile artistice din spatele unui tablou scandalos. Pentru această pictoriţă îndrăgostită de un cowboy, petrecerile deocheate erau ceea ce aveau să fie anumite substanţe pentru damnaţii poeţi şi muzicieni postbelici: promisiunea unei descătuşări senzoriale transformate în acea transă creatoare prin care formele, culorile şi ideile despre tabloul perfect se transformă într-o experienţă voluptuoasă plenară, ingnorând graniţa dintre senzualitate, interdicţie, tabu, raţiune şi abandon când vine vorba de artă. Personajele din acest roman sunt departe de a consuma plăceri doar pentru a sfida limitele. Asemenea vechilor greci, ele căutau binefacerile riturilor orgiastice găsite de omul modern în anumite localuri din marile oraşe pentru a se abandona şi a regăsi beţia simţurilor fără oprelişti impuse de vinovăţie, critici moraliste şi înfierarea a tot ceea ce ţine de trup. În Parisul anilor ‘20, dezordinea amoroasă era un semn al democraţiei erotice. Aducea laolaltă, noaptea, oameni din categorii sociale şi rase care se ignorau reciproc ziua. Jazz-ul era un preludiu al experienţelor sexuale clandestine, matroanele se lăudau cu apariţia marilor poeţi şi pictori în stabilimentele lor, sperând să fie pomenite alături de patronii protectori ai artelor, iar în bordeluri orchestra cânta faimoasa compoziţie a lui Cole Porter – Let’s Misbehave.

pictura: Bal Tabarin de Chrysis Jungbluth; credit: www.papillongallery.com
pictura: Bal Tabarin de Chrysis Jungbluth; credit: www.papillongallery.com

Un cowboy din America provincială şi încă destul de puritană este iniţiat de o pariziană rebelă având un apetit senzual şi artistic de nestăvilit. Ar părea descrierea pe scurt a unei poveşti de iubire cu acel iz senzaţionalist dat de întâlnirea unor personaje venite din lumi total opuse, iar idealismul salvării unei experienţe erotice blamate de la vulgaritate prin artă ar părea la fel de naivă precum un film pentru adulţi adaptat la nevoile unei femei romantice. Ai spune că este plină de artificial şi deloc realistă tendinţa lui Jim Fergus de a-i lua apărarea protagonistei prin redarea unor idealuri estetice din spatele curiozităţii sexuale puse de habotnici pe seama unei nimfomane sau de a descrie un bordel în care matroana dorea să fie luată drept o persoană stilată preferând să întreţină apetitul clienţilor din salonul de aşteptare prin ritmuri de jazz şi picturi inspirate din frescele potrivite mai degrabă unei vile din Pompeii. Totuşi, modul prin care a conturat atât biografiile personajelor sale, înainte de a le face să se întâlnească, dar şi atmosfera epocii, oferă detalii care justifică deciziile personajelor, ce par neverosimile când au o tentă sentimentală, şi fac mai credibile anumite detalii senzaţionaliste, desprinse mai degrabă dintr-un scenariu hollywoodian. Şi mai are un merit Jim Fergus. Acela de a surprinde momentul în care pictoriţa debutantă începe să descopere Montparnasse astfel încât să ai iluzia  însoţirii ei, bucurându-te de aglomerarea cosmopolită, încât ai impresia că la fiecare colţ de stradă vei da peste un suprarealist şi un dadaist veniţi din colţuri diferite ale lumii, purtând o discuţie pătimaşă despre artă.

Amintirea dragostei este un roman despre un tablou scandalos pentru epoca lui, scris într-un stil scandalos de candid pentru vremurile noastre şi, în acelaşi timp, mărturisind cu o francheţe necenzurată fascinaţia pentru ceea ce alţii ar blama violent. Un roman al unei lumi pierdute, dar care a schimbat pentru totdeauna canoanele artei şi modul în care este receptată legătura dintre erotism şi reprezentările Frumosului. Reprezentarea unui clopot de sticlă sub care se adăposteau şi trepidau căutând salvarea fostele victime ale unui război monstruos. Toţi găseau în zgomotul decadenţei adăpostul pentru sentimentele adânci, pe care nu doreau să le piardă odată scoase din tăcere. La rândul lor, cei doi protagonişti se abandonează pentru a găsi. Se îmbată cu plăceri pentru a descoperi adevărul în artă. Consumă efemerul pentru a păstra, în cele din urmă, acea creaţie, fie pictură sau poezie avangardistă, care să capteze visurile şi lumea lor când petrecerea se va termina.

Amintirea dragostei - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Citeşte şi Ultimul nud – Muzele se îmbracă de la Chanel

Pădurea nopţii – Un roman interbelic diferit

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, între extaz, patimă şi damnare

Ultimul nud – Muzele se imbraca de la Chanel

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

O fecioara nesabuita – Un roman al adolescentelor profunde si nelinistite

Adriana Gionea
-
0
O fecioara nesabuita – Un roman al adolescentelor profunde si nelinistite

O fecioară nesăbuită are forţa unui jurnal scris de o adolescentă care pune întrebări profunde, se analizează exacerbat şi captează lumea printr-un filtru al umorului ce oscilează între compasiune şi o satiră nemiloasă. Totodată, îşi menţine tonul discret al unui roman despre care încă mai poţi spune ca nu a fost descoperit de toată lumea, asemenea unei bijuterii apreciate doar de cunoscători, provocându-ţi emoţia savurării unei cărţi inedite, care te aştepta doar pe tine.

Ida Simons te invită la intimitatea confesiunii dintre cititor şi autor, deveniţi asemenea unor suflete care pot comunica dincolo de timp, cultură sau spaţiu. Îi vei aprecia romanul emblematic dacă ai avut o adolescenţă încărcată de momente introspective, culminate de multe ori cu schiţarea unui portret caricatural prin care luai în derâdere ipocrizia adulţilor şi discrepanţa dintre lecţiile de morală şi comportament. Deşi a fost scris în 1959 şi vorbeşte despre lumea unei adolescente din perioada interbelică, O fecioară nesăbuită este un roman mereu actual. Problemele şi observaţiile când melancolice precum sunetele unui pian, când usturătoare ale personajului central se regăsesc în fiecare generaţie de adolecente neînţelese, înzestrate cu simţul observaţiei care transformă neîmplinirea într-o scriitură matură, bogată în asocieri de imagini şi comparaţii pline de originalitate.

Gittel, protagonista romanului, este prinsă între lumea comunităţii evreieşti şi cultura unei Europe descoperite într-un moment ostil pentru ai săi. În loc să se lase ruptă în două, să îşi fabrice mai multe identităţi, preferă să fie receptivă şi mai ales foarte sinceră cu sine. Această receptivitate îi ascute simţul observaţiei şi îi întăreşte rezilienţa. Dar cel mai mult o ajută să capteze diferenţele culturale, apoi să transforme teama de nou a rudelor tradiţionaliste, sfidarea celor devenite oile negre, chibzuinţa exagerată a unora şi comportamentul scandalos al altora într-o galerie de scene efervescente, în care satira absoarbe tensiunea ce ar fi putut fi interiorizată de protagonistă într-un mod autodistructiv.

Aşa cum se întâmplă în cazul multor copii treziţi în faţa unor părinţi care apelează ei înşişi la reacţii infantile când toate discuţiile conflictuale devin tensionate, protagonista învaţă cum să întoarcă pe toate părţile contradicţiile fiinţei umane, să nu aibă certitudini, ci doar observaţii nerostite, lipsite de răspunsuri. Şi mai învaţă ceva: să nu-i scape nici o trăsătură expresivă a celor din jur şi să perfecţioneze mecanismul de a extrage avantaje din conflictele pe care nu le poate evita, şi pe care doar copiii şi adolescenţii crescuţi de nişte părinţi care se ciondănesc încontinuu le pot înţelege dincolo de absurd.

Gittel descoperă o rutină a reacţiilor ce-i urmează unei dispute parentale mai aprise. Când rutina coagulează hazardul reacţiilor vulcanice în ritualul previzibil îndeplinit de mama care îşi ia fiica de mânuţă şi o cară din şase în şase luni la casa bunicilor din Anvers, Gittel ştie că se va putea bucura de timpul petrecut alături de Lucie, o tânără emancipată, dar considerată o fată bătrână. În casa noii sale prietene, Gittel poate exersa la pianul de lux şi este învăţată de tatăl lui Lucie cum să privească un tablou şi cum să transforme în comedie întâmplările ruşinoase din familia ei zguduită de infidelităţi, certuri, săgeţi otrăvite aruncate la mesele festive la care fiecare dorea să gasească un personaj mai ridicol decât el însuşi. Dar apariţia lui Gabriel, cel care devine ghidul ei în descoperirea orasului Anvers, precum şi angajatul promiţător al familiei lui Lucie, va zgudui pentru totdeauna încrederea lui Gittel în rezistenta unei prietenii feminine.

Deşi problemele personajului său pot fi considerate deja tipice pentru majoritatea adolescentelor, turnura lor nu este previzibilă deoarece lipsesc majoritatea clişeelor literare despre efectele nefaste ale singurătăţii la vârsta primelor confirmari oferite de grup sau despre tulburarile celei incapabile să îşi găsească locul în lumea familiei ei şi dezamăgite de cea considerată, la un moment dat, cea mai bună prietenă. Nici emancipata Lucie nu face parte din rândul acelor sofisticate ce îşi copleşesc prietenele mai puţin sigure pe ele, pe care ţin morţiş să le eclipseze, apoi să le ignore când nu le mai aduc acel capital de popularitate dorit, şi nici Gittel nu are nişte reacţii predictibile, clarificatoare, preferând să îşi înece amarul în descoperirea unei noi lumi atunci când familia se mută în Berlinul fastului cosmopolit. Aici tatăl ei se avânta în speculaţii financiare, în era marii prăbuşiri de pe Wall Street şi tot în acest oraş cunoaşte o profesoară de pian capricioasă, posedând mândria unei dive uitate, ajunse o maestră exigentă, dar şi fascinantă în ochii elevei.

Povestea lui Gittel nu are notele sumbre ale tragismului, chiar dacă ea se simte trădată de cea mai bună prietenă într-un context în care întreaga ei familie s-a simţit abadonată pe măsură ce falimentul şi criza socială se uneau. Gravitatea este disipată în cuvinte simple, care, în loc să apese greu, devin line precum nişte concluzii amare dizolvate în reverii. Personajul Idei Simons are sensibilitatea lipsită de sentimentalismul flamboaiant, de aceea concluziile amare şi toate scenele tensionate dintre părinţii lui Gittel, dintre generaţiile adunate sub acoperisul unei familii extinse au o profunzime dublată de prospeţimea naturaleţii. Dramatismul nu are un ton afectat. Revolta este deposedată de masca unei fabulaţii vindicative şi capătă fluiditatea spontana a unei destăinuiri scrise, prin care o adolescentă îşi varsă năduful, dar o face după ce şi-a schiţat deja în minte comedia umană jucată de cei pe care îi considera mai mult sau mai puţin ridicoli.

Umorul moştenit din tradiţia acelor artişti evrei care le-au supravieţuit vremurilor ostile, acceptarea slăbiciunilor umane, observaţia nemiloasă a celei însetate de afecţiune, prinse în conflictul unor părinţi care se jucau de-a şoarecele şi pisica, sensibilitatea unei viitoare pianiste, anumite pasaje în care ficţiunea şi autobiografía se întrepătrund şi iniţierile pline de revelaţii demne de un bildungsroman seducător atunci când adolescenţa este povestită de o voce feminină au amestecat lentoarea introspecţiei uşor triste cu portretele pictate de o ironie zgomotoasă. În cartea Idei Simons hohotele dau buzna pe neaşteptate. Personajele râd şi se dedau autoironiei în momentele stânjenitoare care pe alţii i-ar fi făcut să îşi îngroape capul în pământ precum struţul. Momentele solemne, în care tradiţiile evreieşti sunt la mare cinste vor fi, totodată, condimentate imediat cu poveşti amuzante ,dar care evită stridenţa băşcăliei mai ales atunci când nu le permit personajelor să fie ţepene şi tâfnoase precum nişte habotnici.

Ce te uimeşte la romanul Idei Simons este modul în care stilul sofisticat se ascunde în simplitatea ce permit o lectură fără contorsiuni psihologice copleşitoare, deşi dramele sunt cât se poate de grave. Ai impresia că ai în faţă un roman valoros, dar fără a simţi efortul şi calculele narative ale unei autoare ce vrea să fie apreciată, care vrea să-şi salveze lumea de la uitare (deşi reuşeşte să redea tot acel pitoresc plin de tâlcuri din lumea evreiască aflată între modern şi tradiţional). Consistenţa portretelor şi a scenelor familiale prin care descoperi obiceiurile evreilor din Europa de parcă ai privi scenele vii din picturile flamanzilor, explicate de blândeţea satirică demnă de paradoxul cehovian, este acel element aproape insesizabil de care se foloseşte Ida Simons pentru a lega într-o naraţiune coerentă poveştile mai multor generaţii, fără a tulbura ritmul spontan al destăinuirii ce aminteşte de stilul unui jurnal. Citind O fecioară nesăbuită şi alte date referitoare la biografia Idei Simons te întrebi dacă nu cumva acest roman-cult al adolescenţei la feminin exprimă ceea ce şi-ar fi dorit Anne Frank atunci când a început să scrie despre firescul trăirilor contradictorii şi copleşitor de revelatoare, ce nu ocolesc umanitatea nici în momentele influenţate de evenimentele deloc fireşti.

O fecioara nesabuita - copertaEditura Polirom, 2016

Apa vie. Ora stelei – Brazilia feminitatii suprarealiste

Adriana Gionea
-
0
Apa vie. Ora stelei – Brazilia feminitatii suprarealiste

Clarice Lispector nu are nimic uşor de înţeles în scriitura ei. Dar tocmai de aceea este irezistibilă, precum un tablou abstract care te atrage în mrejele misterului îmbrăcat în feminitatea arhetipală.

La o primă citire, găseşti în cărţile reprezentative ale scriitoarei tonul unei confesiuni ce poate fi luată drept jurnalul insolit al unui artist plastic scindat între abstract şi nevoia de a-şi transforma viziunile inaccesibile în imagini mai uşor de înţeles pentru cei dornici de a-i cunoaşte lumea interioară. Această scindare devine obsesia care animă tensiunea şi modifică permanent relaţia dintre conştiinţă şi lumea exterioară, a sensurilor deconspirate în imagini cu semnificaţii palpabile. Închipuirile protagoniştilor înşiră compulsiv obiectele realităţii într-o succesiune de metamorfoze hipnotice, oscilând între beatitudinea împăcării cu sine şi spaimele ancestrale care prefac abisul psihologic în metafore imposibil de tradus raţional. Deşi introspecţiile halucinante ale personajelor sale sunt cât se poate de normale pentru iubitorii experimentelor suprarealiste, alţi cititori se întreabă dacă nu cumva se află în faţa unei incantaţii poetice sau a unui delir mistico-senzual, după ce i-au mai citit şi romanele Aproape de inima vijelioasă a lumii şi Patimile după G.H.

Pe cât de aberant li se pare stilul său celor străini de metaforele opace transpuse vizual şi de proza avangardistă bazată pe dizolvarea naraţiunii în simboluri criptice, pe atât de voluptuos devine atunci când paginile ei sunt receptate de cei seduşi de ambiguitate şi de alegoriile unei lumi interioare din care sensurile clare par să fi fost expulzate. Cele două piese de colecţie pentru iubitorii avangardei sud-americane – Apa vie şi Ora stelei– reflectă cele doua faţete ale unei scriitoare misterioase. Dacă Apa vie nu îi sperie deloc pe cei familiarizaţi cu proza introspectivă a lui Clarice Lispector, în care graniţa dintre inspiraţia artistică transpusă vizual, poezie şi nebunie este doar o convenţie inventată de profani, Ora stelei suprinde mai degrabă prin ceea ce pare a fi o concesie (firavă, ce-i drept) făcută scriiturii convenţionale bazate pe un stil mai accesibil şi mai apropiat de naraţiunea modernistă acaparată de minimalism şi fragmentar.

Cei care s-au bucurat de traducerile în limba română a scrierilor emblematice pentru stilul lui Clarice Lispector vor găsi în Apa vie o continuare a zbaterilor creative şi a călătoriei halucinante începute de personajul feminin din Patimile după G.H. Aceeaşi voce feminină pare să-şi exteriorizeze introspecţiile într-un discurs halucinant adresat unui destinatar necunoscut, doar că în locul unei sculptoriţe găseşti o protagonistă captivată de limbajul picturii şi de importanţa muzicii în transmiterea emoţiilor amestecate, ce nu pot fi traduse prin cuvântul rostit. Acest destinatar necunoscut ajunge să fie, alături de cititor, un spectator al unei mărturii transformate într-un performance în care imaginile-metaforă, trecerea de la simbolurile abstracte la coagularea vizuală a simbolurilor opace şi improvizaţiile cu trimitere la muzica jazz, la cosmogonii reinventate şi la un misticism pictural se prefac într-o ademenire senzuală şi inaccesibilă, în acelaşi timp.

Vei aprecia lirismul saturat de metafore din Apa vie dacă îţi plac spectacolele ce amestecă artele vizuale şi dansul contemporan într-o reprezentaţie ce nu îţi permite o decriptare a trăirilor inspirate, ci doar o plonjare fără teamă într-o experienţă stranie. Îţi permite o abandonare în lumea contorsiunilor afective mărturisite halucinant, nicidecum o clarificare a ceea ce a vrut să spună artistul. Îţi poţi imagina magia vizuală şi a mişcărilor corporale, declanşată dacă aceste pagini ar cădea în mâinile unui coregraf sau ale unui pictor. Ar putea ieşi un one woman show care să includă pictura şi un melanj sălbatic de stiluri muzicale, în care imaginarul dezlănţuit de protagonista lui Clarice Lispector amestecă senzualitatea, confesiunea, senzaţiile ce ademenesc memoria involuntară, simbolismul mistic, trimiterile spre începuturile vieţii prin tablouri suprarealiste ale grotelor, ale mineralelor şi ale vietăţilor preistorice. Apa vie îţi va face poftă de o reprezentaţie în care un artist complex reuşeşte trecerea de la sunet la culoare, de la disoluţia concretului prin abstractizare la revenirea în lumea vizualului prin readucerea enigmaticului în zona clarităţii, fără a-l simplifica până la capăt.

Dacă Apa vie ţi se pare greu de citit, s-ar putea să găseşti un stil mai apropiat de naraţiunea accesibilă în Ora stelei. Considerată o excepţie în opera lui Clarice Lispector, Ora stelei este o punte între această scriitoare şi publicul nefamiliarizat cu stilul său care zăvorăşte introspecţia într-un cocon de suprarealism opac. Deşi are la bază tot o poveste neobişnuită, Ora stelei permite o apropiere de publicul larg prin acceptarea unor convenţii narative, încât ai impresia că a permis descoperirea unor fante prin care pătrunde lumina clarificărilor în lumea enigmatică a scriitoarei braziliene.

Ora stelei este o poveste despre un scriitor sărac, dornic de a lăsa o urmă a existenţei sale. Va începe să creeze povestea unei fete şi mai sărace decât el. O fată greu de înţeles în simplitatea extremă a ei. O fată pe care lipsurile o fac să perceapă lumea într-un mod bizar, pe care unii îl văd prostesc, rezultatul unei educaţii precare având urmări nefaste asupra gândirii, în timp ce alţii i-ar trasforma impresiile, reacţiile şi percepţiile într-un film de artă neconvenţional, demn de a primi un mare trofeu la festivalurile europene. În timp ce vocea scriitorului care îi derulează povestea se angajează într-un monolog despre stilurile narative, despre cum se construieşte o povestire accesibilă publicului, despre legile şi regulile scriiturii, evoluţia personajului feminin – Macabea – începe să capete uşor, uşor, contur, până îi asaltează acestuia toate gândurile. El va oscila între dispreţ, respingere, ironie şi compasiunea faţă de personajul său, o fată din sertao (un ţinut secetos, extrem de sărac, din nord-estul Braziliei, asemănător savanei).

Orfană, crescută de o mătuşă habotnică, protagonista Macabea ajunge într-un mare oraş brazilian, unde este sedusă de un marginal având şiretenia şi lipsa de scrupule a unui delincvent cu ambiţii de înavuţire prin parvenire. Dar, fiind vorba despre o scriitoare pentru care nu există clişee, fragila Macabea nu cunoaşte parcursul sordid al unei naive pervertite de marele oraş în numele iubirii oarbe pentru un gangster mărunt. Ignoranţa şi mizeria în care trăieşte, ce o fac să pară, la început, inocenta coruptă şi fără de scăpare în marele oraş, desprinsă dintr-un film neorealist cu inserţii avangardiste, capătă până la urmă nişte interpretări nebănuite. Scenele cotidiene din mahalaua situată aproape de port, întâlnirile cu amorezul ce pare mai degrabă un viitor interlop al favelelor şi momentele solitare din apartamentul sărăcăcios, în care este înghesuită alături de alte colege având slujbe mărunte, nu sunt acoperite în aceste pagini de nuanţele sumbre ale disperării.

Povestea Macabeei are poezie, candoare şi acea stranietate care poate alunga ispita unei expuneri stridente a suferinţei. Deşi este demnă de un roman realist al marilor oraşe, Macabea devine, în viziunea lui Clarice Lispector şi în imaginaţia personajului masculin care o descrie, o eroină potrivită mai degrabă unui roman cu tentă suprarealistă. Gândirea simplă, ignoranţa care, în loc să o umilească fără drept de apel, îi oferă unicitate şi acea notă de mister specifică unui personaj straniu, reacţiile şi replicile în discordanţă cu gravitatea dramei o fac să pară căzută din lună şi îi oferă lui Clarice Lispector prilejul de a deschide o fereastră spre frumuseţea nelumească exact acolo unde alţii ar vedea numai mizeria expusă mereu prin imagini de un realism coroziv, greu de îndurat.

Ora stelei este povestea ieşită din comun a unei anonime pierdute la marginea societăţii şi a unui autor ce îi scrie povestea, sperând să respecte normele unei naraţiuni accesibile, dar care se trezeşte captivul propriului personaj. Mai este şi o poveste despre cum scriitorul ajunge să fie subjugat de personajul său feminin, despre cum se răzbună pe acesta încercând să-şi exorcizeze neputinţele plăsmuind o altă fiinţă umană. Citind Ora stelei, descoperi o avangardistă care poate stăpâni carnalitatea naraţiunii fără a ceda în totalitate convenţionalului, pe care îl duce în derizoriu prin vocea personajului care inventează povestea celei numite Macabea.

Apa vie. Ora stelei - copertaEditura Univers, 2016

Recenzie de BD. Abația – Clone, profeții și nave intergalactice

Dana Nicolae
-
0
Recenzie de BD. Abația – Clone, profeții și nave intergalactice

Dacă sunteți împătimiți ai BD-urilor autohtone, vă recomandăm Abația care ne introduce într-o lume din viitor în care religiozitatea și mesianismul merg mână în mână cu tehnologia intergalactică.

Povestea se țese în jurul unei Abații cu privilegii vechi care îi garantează autonomia față de conducerea imperiului. Călugării ei trăiesc pe o planetă proprie după regulile Sfântului Augustin, în frunte cu conducătorul acestora, Abatele Radoslav.

Pe cât de austeră pare inițial această construcție cu aspect de fortăreață, pe atât de tehnologic avansată descoperim că este de fapt, cu flote de nave, capsule de conservare și protecție și, pe deasupra, numai ea deține cunoștințele necesare clonării oamenilor în contextul în care o lege universală nu îngăduie oamenilor să muncească (clonele nu sunt tocmai oameni în teorie, deci pot fi puse la muncă). Acest fapt din urmă, le dă dreptul totodată exclusiv de a însămânța planete și cultiva cereale și nu numai de pe ele cu ajutorul clonelor, pentru uzul imperiului.

Nu, nu e Star Wars. Atacul Clonelor. E Abatia.
Nu, nu e Star Wars. Atacul Clonelor. E Abatia.

Chiar și așa, lucrurile nu sunt tocmai simple, căci acele clone trebuie să evolueze într-o anumită fază a dezvoltării lor pentru a munci și acest lucru se obține prin controlul minții uneia dintre ele, în general numit Stin sau Ustin, ce primește mesaje de la un călugăr de pe o navă din spațiu care îi spune cum să îi ghideze pe ceilalți în evoluția lor. Spre exemplu, îi arată cum să treacă de la faza de dormit în jurul focului, la faza în care construiesc case.

Din acest motiv, abația este considerată o amenințare la adresa împăratului care trebuie înlăturată. În acest sens, împăratul îl trimite pe un Quint de-al său ca ucenic în Abație invocând prevederile unei înțelegeri vechi pentru a o spiona și a-i descoperii secretele.

Flirt ciudat intre clone...
Flirt ciudat intre clone…

Între planurile împăratului de a sabota puterea și influența abației, atacurilor barbarilor de pe planeta pe care aceasta se află, clonele cu calități mesianice și abatele care vede semnele împlinirii unei profeții antice, revista e o lectură antrenantă care creează dependența.

Iată o descriere a câtorva dintre personajele din Abația:

  • Abatele Radoslav – Liderul abației care vede interpretează evenimentele recente ca fiind împlinirea unei profeții și care are un companion de cameră pe nume Aloim, care aduce suspect de mult cu figura lui Iisus. Poate e doar o coincidență…
  • Quinții – sunt un fel de supersoldați imperiali cu puteri mentale care au un fel de armă luminoasă integrată în încheieturile de la mână cu care lovesc, decapitează și în general, fac multe ravagii. În Abația, Quint-ul care ne atrage atenția este Rimio de Vassur, trimis de împărat să afle secretele abației.
  • Împăratul – Pe numele său, Bela, este un personaj excentric, care dorește dominația absolută asupra tuturor planetelor, dar mai cu seamă asupra Abației.
  • Clonele – trăiesc pe planetele agricole și evoluează controlat până la faza de însămânțare a planetelor. Controlul lor se realizează prin alegerea unui lider carismatic (Stin, Ustin – variații ale numelui Augustin), marionetă a călugărilor care îi duce în următoarele faze de evoluție și îi convinge să muncească din greu pentru a hrăni imperiul. Ele nu știu absolut nimic despre nivelul la care a ajuns tehnologia sau despre imperiu.
  • Mariile – sunt două clone ale aceleiași femei. Una este virtuoasă, pe când cealaltă e lascivă și seducătoare. Cele două sunt ochii și urechile abatelui pe holurile abației și în satul de clone de pe planeta acesteia. Abatele Radoslav le consideră candidate pentru a le înmâna conducerea abației.

BD-ul Abația a debutat în 2015 și se bazează pe trilogia Abația de Dan Doboș. Momentan revista a luat o pauză după 4 numere lansate, dar între timp, dacă v-am făcut curioși, mergeți și citiți și romanul.

Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

Adriana Gionea
-
0
Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

Vei avea impresia că trăieşti mitul eternei reîntoarceri în varianta pariziană dacă vei începe să citeşti Un pedigree. Fiecare pagină îţi creează iluzia unei existenţe precum un labirint circular, dorinic să te readucă pe aceleaşi străzi şi în preajma aceloraşi tipologii umane. În acest labirint vei găsi un Paris al paradisului pierdut, dar şi al şarlatanilor fugari, după ce te-ai lăsat sedus de lumea personajelor misterioase având identităţi volatile din romanele Accident nocturne, La ronde de nuit, Un cirque passe, Flori de ruină sau Ca să nu te pierzi în cartier.

Multe dintre amintirile persistente în memoria lui Modiano şi evocate în cartea Un pedigree se regăsesc şi în romanele sale. Imaginile fotografice ale unui Paris nocturn, al umbrelor vaporoase, al nopţilor înţesate de întâlniri clandestine în baruri frecventate de marginali, unde se aud poveşti cu nobili decăzuţi sau impostori ce mişunau în perioada Ocupaţiei, vin dintr-o copilărie marcată de prezenţe trecătoare ce fugeau de propriul trecut. Lor li se adaugă un ataşament perturbat de absenţa mamei şi de plecările frecvente ale unui tată aparent indiferent, cu o biografie apăsătoare. Din copilăria plină de umbre volatile şi de personaje ascunse în faţa unor identităţi reinventate mereu, Patrick Modiano trece brusc într-o adolescenţă a lecturilor interzise, a fugilor de la internat şi a căutărilor în care încep să fie devoalate uşor, uşor, secretele unui tată nevoit să fenteze prigoana hitleristă camuflându-se printre cei îmbogăţiţi peste noapte de pe urma afacerilor cu obiecte furate în timpul Ocupaţiei şi vândute pe piaţa neagră.

Fiul unui evreu aventurier, urmaş al unui negustor de perle care a părăsit Imperiul Otoman pentru America de Sud, nevoit să reziste într-un Paris întunecat, şi al unei flamande boeme din Anvers, pe care dorinţa de a deveni actriţă a purtat-o în Parisul Ocupaţiei unde a beneficiat de protecţia unor soldaţi germani sau a unor bărbaţi ce se considerau aristocraţi, Modiano ajunge să-şi suprapună existenţa, aşa cum este povestită în această carte, peste biografia personajelor sale. Citind Un pedigree, începi să înţelegi de unde vine acea obsesie pentru nişte personaje care trăiesc în trecut şi, în acelaşi timp încearcă să fugă de el. De unde îşi adună sursele de inspiraţie şi cum de reuşeşte să redea acea imagine a unui Paris himeric, dătător de fiori, dar şi de nostalgii, suspendat într-o bulă atemporală sau cufundat în atmosfera senzual-tenebroasă din fotografiile lui Brassai.

Toate acele femei ispititoare, ascunse în spatele unor identităţi false, toţi acei şarlatani în a căror lume subterană se amestecau atât plebeii de la periferie, cât şi nobilii ameninţaţi de faliment şi toate acele povesti spuse la persoana I de un protagonist a cărui memorie plutea între umbrele unei copilării marcate de prezenţa difuză a unei mame cu veleităţile unei demi-mondene ce dorea să treacă drept artistă şi de un tată urmărit de acuzaţiile de trădare moştenite din anii ’40 se regăsesc în aceste amintiri. Totuşi, Modiano i-a evocat fără patos, autocompătimire sau reproşuri. Francheţea lui nu are tonul deconspirării vindicative a unui copil abandonat de mamă şi uitat în dormitoarele unor internate de către un tată dornic să-i facă pe plac noii partenere ce-i dorea fiul cât mai departe. Face apel la autoirnonia senină şi la comparaţiile amuzante penru a pomeni sentimentul de inadecvare şi ruşinea de nu fi avut o viaţă obişnuită sau pentru a relata statutul şi rolul incert al tatălui său în afacerile dubioase înflorite în Parisul invadat de armata germană. Face referiri curajoase, directe, la câteva episoade din trecutul părinţilor, ce ar fi putut naşte suspiciuni urmate de acuzaţiile adresate celor bănuiţi de colaboraţionism. Pentru el, această carte a fost, după cum avea să declare, un prilej pentru a încheia socotelile cu trecutul ce nu-i mai aparţinea.

Copilăria şi adolescenţa lui Modiano pot fi considerate primele surse de inspiraţie. Abandonul, însingurarea şi absenţa sprijinului parental au avut un revers ofertant: apariţia unor fugari cu alură şarmantă, ce aveau să fie transformaţi mai târziu în personaje ce stârneau interesul, ascunse în spatele unor măşti clandestine, pline de secrete, cu aer de gangsteri elegenaţi şi dovezi neaşteptate de compasiune şi de generozitate. Dar poate singura moştenire demnă de a fi luată în calcul, lăsată unui viitor scriitor de nişte părinţi indiferenţi la nevoia sa de ataşament din copilărie, este o imagine a vieţii debarasate de tendinţa de a include oamenii în categorii morale din care nu mai pot ieşi prin reabilitare. Oamenii din jurul său nu erau nici buni, nici răi, ci doar fragili şi gata să fugă în primul rând de ei înşişi, înainte de a cădea pe mâna anchetatorilor. Nu merită pedepse, ci dreptul la evocare prin vizitarea memoriei. Nu sunt striviţi de sentinţe morale, ci sunt priviţi de un martor mai degrabă curios, având nişte aspiraţii de scriitor şi o mare nevoie de a fi protejat. Modiano va căuta numele false, poreclele şi chipurile acestora nu pentru a-i da în vileag, ci pentru a deveni artistul propriei memorii şi a unui Paris dispărut, în care partenera lui Boris Vian îi arăta cum se dansează, iar Queneau îi împărtăşea plăcerea plimbărilor solitare, pe cheiurile unui oraş cu multe breşe în timp, unde se puteau strecura cei bântuiţi de greşelile din trecut.

Un pedigri - copertaEditura Rao, 2015 (traducere)

Citind amintirile lui Modiano, regăseşti acelaşi talent de a capta dramele unor personaje abandonate în copilărie fără a chema în ajutor elementele unui realism copleşitor, ale unei mărturii dezolante. L-ai putea numi pe Modiano fotograful unei solitudini ce pluteşte la graniţa dintre umbrele din fotografia lui Brassai şi luminozitatea Parisului boem din imaginile captate de Bresson. Nu este o solitudine însoţită de strigătele înăbuşite ale disperării, ci seamănă mai mult cu lejeritatea unei plimbări duminicale pe străzile unui Paris amorţit sub arşiţa verii, un Paris aproape părăsit, în care unele cafenele, bulevarde, străzi periferice sau grădini devin un echivalent vizual, în descătuşarea memoriei involuntare, a madlenei lui Proust.

Parmi les points de repere de ma vie, les etes compterons toujours, bien qu’ils finissent par se confondre, a cause de leur midi eternel.

Acest Paris fluid al primelor încercări literare, pătruns de liniştea trândavă a după-amiezilor de vară, transformă solitudinea într-o voluptate stranie a rememorarii unor poveşti amoroase. Este un culuar de trecere spre altă epocă, unde încep să se evapore frontierele dintre memorie şi experienţele senzoriale care ancorează personajele în prezentul tradus prin clipa de faţă. Trecutul se apropie derutant de prezent, încât protagoniştii au impresia că pot revedea scene din adolescenţă, regăsindu-i neschimbaţi pe aceia care le-au marcat existenţa, deşi au trecut câteva decenii de atunci.

 

Un pedigree - coperta GallimardEditura Gallimard, 2014

 

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Adriana Gionea
-
0
Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Istanbulul lui Burhan Sonmez îşi păstrează atracţia şi întreţine fascinaţia chiar şi atunci când ajunge un loc al traumelor provocate de torturi şi de prigoana cu tentă politică. Nu va fi hulit. Nu va fi îngropat în amnezia devenită un mecanism de apărare şi va scăpa de flashback-urile declanşate de sindromul posttraumatic prin care ar fi putut deveni întruchiparea a tot ceea ce este hâd, scelerat, infam şi brutal în semenii dezumanizaţi. Locuitorii săi îi apără istoria, suişurile, gloria şi decăderea prin apetitul orientalului pentru poveştile cu final amânat, care înteţesc pofta celui care ştie să asculte. Tot citind plasmuirile imaginaţiei salvatoare a unor prizonieri, ai impresia că în romanul Istanbul Istanbul răscoleşti arborele genealogic al Şeherezadei şi dai peste nişte urmaşi din lumi diferite, dar care au în comun talentul de a învinge moartea prin istorii care mai de care mai ademenitoare, misterioase, încărcate de lirism, umor melancolic şi tâlcuri adânci risipite în cuvinte simple.

Ai fi tentat să spui că numai un visător drogat cu propriile-i fabulaţii sau un prizonier cu minţile confiscate de Sindromul Stockholm şi-ar putea închipui nişte personaje care vor continua să iubească, să apere şi să ridice în slăvi un oraş al durerii, al temniţelor subterane. Un oraş care la suprafaţă îşi continuă expansiunea şi hărmălaia babilonică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Un oraş precum un sultan căzut în transa unui hedonism trândav care le ordonă gărzilor să nu le permită celor aflaţi în suferinţă luxul unor strigăte sfâşietoare ce i-ar întrerupe voluptăţile. Dar însăşi povestea de viaţă a scriitorului Burhan Sonmez, totodată şi un luptător pentru drepturile omului în Turcia, hăituit în anii ’90 şi grav rănit într-un asalt al poliţiei, întăreşte autenticitatea personajelor care ajung să supravieţuiască psihic prin poveşti între două reprize de tortură.

Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Să nu uităm că aici suntem în forma cea mai pură a omului, de fiinţe care suferă.

Pentru cei patru încarceraţi pe nedrept – un frizer versificator, îndrăgostit de poezia lui Baudelaire şi nevoit să-şi întrerupă studiile universitare pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi, un medic al cărui fiu alegea apartanenţa la un grup revoluţionar, un ţăran sărac, bucuros că şi-a îndeplinit visul de a păşi în Istanbul, chiar şi în calitate de prizonier în pântecele terorii, şi un student deznădăjduit – supravieţuirea prin derularea unor poveşti atemporale cu finaluri alegorice puternic ancorate în peisajele realităţii nu este doar o metaforă a iubirii pentru cuvânt, pentru literatură.

Până să ajungă la suflet, poveştile trec prin viscere, apoi abat atenţia de la durerile ce acaparează învelişul epidermei şi transformă timpul într-o lentoare a supliciilor insuportabile. Poveştile despre mireasa transformată în lup, despre cartograful în imaginaţia căruia Istanbulul era o insulă ce ar fi trebuit să poarte numele femeii iubite rămase la mal, despre satul blestemat, despre oraşul asemuit unui cer, despre călugăriţa isteaţă care scapă de un atacator, despre personajele din Decameronul, despre copilărie şi despre oamenii din căsuţele de la fereastra cărora se vede Bosforul fac posibilă o descătuşare a imaginaţiei coborâte din sofisticata minte până la simplitatea efemeră a senzaţiilor.

Personajele nu îşi imaginează doar poveşti, ci îşi permit să refacă imaginar senzaţiile normalităţii, resimţite în ritualul unui ceai băut în compania prietenilor, în priveliştea oferită de un apus ce înfrumuseţează un ospăţ camaraderesc înmiresmat cu mirodenii, în aroma tutunului împărţit frăţeşte. Prizonierii din închisoarea subterană ajung să îşi închipuie clinchetul paharelor închinate în cinstea prietenilor supravieţuitori şi a oraşului de suflet şi se invită unul pe celălalt la cine imaginare, fără a cădea în plasa delirului. Sunt conştienţi în fiecare secundă, iar poveştile, în loc să devină un delir salvator, prefac intervenţia fabulosului într-o armură a lucidităţii.

În ciuda unor detalii terifiante, ce amintesc de chinurile din temniţele comuniste ale anilor ’50 şi de torţionarii abjecţi care le conduceau, romanul Istanbul Istanbul alină. Ţi se lipeşte de suflet şi de mâini, încât nu te vei îndepărta de el până nu vei ajunge la ultima pagină. Istanbul Istanbul te va învălui şi nu vei ceda în faţa pasajelor care te fac să urli de revoltă şi de neputinţa de a lupta împotriva unui rău ce îşi face de cap la mii de kilometri distanţă de locul confortabil în care îl citeşti. Oricât de triste şi de apăsătoare par imaginile omului strivit de brute, pofta de viaţă, de frumos, de poveşti şi de solidaritate a personajelor te determină să continui lectura. Fiecare personaj în parte are de gând să te răsplatească printr-o istorisire îmbietoare, dulce-amară sau plină de nostalgie. Îmbină alegoria, istoria unei vieţi şi triste, dar şi pline de bucuria unei iubiri împărtăşite, imaginea realistă a unui Istanbul asaltat de zgarie-norii precum nişte giganţi care înghit cartiere pitoreşti, cu ale lor vechi legende şi himere, străzi înguste care şerpuiesc spre largul orizont marin şi aluziile metaforice la un oraş cu suflete şi amintiri sufocate.

Omul constă într-o suflare pe care o dai când suspini. Îţi spui că viaţa nu ajunge şi ai impresia că oraşul care se-ntinde de la orizont cu zidurile, turnurile şi cupolele lui este un nou cer.

Cititorul obisnuit să se plimbe nestingherit prin Istanbulul scriitorilor preferaţi, al poeţilor, al călătorilor şi al istoricilor care au explicat pe înţelesul tuturor mărirea şi decăderea sultanilor otomani, va găsi dincolo de metaforele acestor poveşti imagini asemănătoare celor din documentarul Ekumenopolis, din cărţile scrise de Orhan Pamuk şi din mărturiile celor dornici să i se opună unui tiran.

Ducea dorul gărilor, feriboturilor învechite, bulevardelor pe care oamenii mergeau lovindu-se unii de alţii. Frumuseţea oraşului stă în aglomeraţia lui: peste tot era plin de lume, de zgomot şi de lumini. Viaţa care se liniştea pe o stradă se anima pe alta. Betonului i se adăuga fier, iar oteţul era acoperit cu sticlă. Locuitorii Istanbulului semănau şi ei cu oraşul în care trăiau. Luaseră fiinţă din pământ, foc, apa şi suflare. Erau tari ca oţelul şi fragili ca sticla.

Ceea ce impresionează cel mai mult la Istanbulul captivilor este acel talent de a-i ţine aproape ce cei seduşi de faima lui, de a hrăni rezistenţa împotriva degradării a celor îndrăgostiţi de el. Pentru aceşti îndrăgostiţi irecuperabili, viziunea realistă asupra unei lumi dure, umbrite de sărăcie, nedreptate şi rănile unei relaţii schizofrene între categoriile sociale ce populează Istanbului este oblojită de pansamentul unei reverii poetice, deloc desuete ci, dimpotrivă, firească precum senzaţia liniştitoare a unui ceai aromat servit în mijlocul unui bazar gălăgios.

Prizonierii din romanul Istanbul Istanbul se simt abandonaţi precum un partener înşelat, dar care va refuza să-şi repudieze oraşul ce şi-a transformat adâncurile într-o carceră, străzile în capcane şi clădirile în timpane ostile. Aşteaptă doar să revină la suprafaţă, să cutreiere iar labirintul forfotitor, să privească iar Bosforul şi cerul prelins printre acoperişuri. Prizonierul din subteranele oraşului nu caută răzbunare, ci doar o continuare a poveştilor, emotionantă precum o revenire pe tărâmul natal şi în braţele femeii ce l-a abandonat când era hăituit de acea deznădejde ce-i lua minţile. Nu găseşti revolta celui îngropat de viu în temniţele construite sub oraş în timp ce semenii nu îi aud suferinţa, ci doar compasiunea pentru natura umană, pe care slăbiciunile o pot preface într-un torţionar feroce. Nu găseşti întrebări despre lupta dintre bine şi rău, despre existenţa unui rău înnăscut împreună cu fiinţa umană, ci doar nişte răspunsuri pline de tâlc, prin care sufletul celui însetat de poveştile împărtăşite poate depăşi neputinţa, pe măsură ce se înteţesc durerile cărnii.

Romanul scriitorului Burhan Sonmez este o lecţie de iubire şi (mai ales) de compasiune pentru oraşul devenit simbolul unei umanităţi aflate în suferinţă şi claustrate în durerea de a-şi vedea universul ameninţat şi orizontul alungat. Este o lecţie de răbdare într-o perioada în care decăderea nu mai are chef să aştepte revenirea în simţiri a locuitorilor. Este ruga unui oraş amăgitor, al contrastelor, dar care îţi cere să îl accepţi cu toate chipurile, unele visătoare, altele rapace şi perfide.

Istanbul Istanbul - copertaEditura Polirom, 2016

Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Adriana Gionea
-
0
Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Cine a spus că viaţa geniilor dintre zidurile groase ale marilor universităţii este plictisitoare nu a citit încă un roman precum Calea Idei Brown. În cartea lui Ricardo Piglia găseşti o imagine inedită (pentru neiniţiaţi) a celor supranumiţi şoareci de bibliotecă de către oamenii pragmatici şi normali după standardele mediocrităţii.

Nu numai că au parte de nişte aventuri în cluburi deochiate în care îşi fac apariţia swingerii, de întâlniri clandestine în camere de hotel sau de nişte intrigi ce-ţi îngheaţă sângele în vine, dar personajele intelectuale din acest roman – un scriitor argentinian invitat să predea la o universitate din New Jersey şi o profesoară şarmantă, nonconformistă, cu o viaţă dublă scandaloasă – îi dau libertinajului o semnificaţie care depăşeşte sfera descătuşării hedoniste. Pentru ele, acest libertinaj capătă aura unui mister tenebros încolăcit în jurul intrigii poliţiste legate de o crimă de o anvergură mondială, ce poate zgudui modul în care este percepută societatea urbană contemporană.

Traducerea în limba română a romanului Calea Idei Brown de către Alina Cantacuzino poate fi considerată una dintre cele mai bune apariţii editoriale din ultimii douăzeci de ani. Are forţa unei revelaţii caleidoscopice savurate mai ales de cititorii interesaţi de mai multe domenii şi care urmăresc articolele despre limitele societăţii occidentale şi ale sistemului nord-american. Romanul nu este doar o întâlnire cu unul dintre cei mai mari scriitori sud-americani, dar şi o expunere de o francheţe pesimistă, şi totuşi nepărtinitoare, a temelor fierbinţi şi incomode pentru liderii occidentali, puşi în faţa unui scepticism legat de corectitudinea modelului capitalist, un scepticism alimentat de fiecare generaţie, începând cu protestele studenţilor din anii ’60.

Anarhismul la care aderă unii studenţi geniali, manifestul marxist deturnat în direcţia ecologismului îndreptat împotriva capitalismului rapace, moartea suspectă a controversatei protagoniste Ida Brown – un amestec irezistibil şi exploziv între o femme fatale lipsită de inhibiţii şi o academiciană de stânga, posesoare a unor opinii ferme produse de o minte brici prin expuneri incisive ale ideilor – şi investigaţiile care duc spre nişte acte de protest anticapitaliste devenite acţiunile teroriste ale unui anarhist cu studii superioare îţi întind capcana irezistibilă a unei poveşti amoroase încâlcite în iţele unui thriller politic având un substrat satiric. Prin estetica unui thriller politic, respectată doar până la un punct, Ricardo Piglia pare să le dea apă la moară celor gata oricând să atace valorile nord-americane, acuzate de marile crize ale societăţii occidentale şubrezite, apoi sabotate din interior de către oamenii revoltaţi de inechitate şi de capitalismul perceput drept sursa alienării şi a opresiunii.

Ce-i drept, Ricardo Piglia îmbracă viziunea nihilistă a personajelor înzestrate cu genialitate în suculenţa unei intrigi detectiviste carnale şi în atmosfera unui thriller noir adaptat pentru cei pasionaţi de studiile umaniste. Această abordare devine stimulentul unor întrebări vechi de când lumea: De ce nu poate fi oprit răul social de către nişte minţi luminate? Este justificată violenţa protestatarului revoluţionar în lupta inegală a omului obişnuit împotriva unui autorităţi ce dispune de toate pârghiile mai mult sau mai puţin aprobate instituţional de a-şi păstra supremaţia? Pentru a îngreuna găsirea unui răspuns, dar mai ales pentru a isca dezbateri incandescente, Ricardo Piglia introduce nişte personaje secundare devenite nişte focare ale tensiunilor anarhiste incendiare odată livrate nişte subiecte controversate. Modul în care trasează biografiile acestora pare să le dea dreptate celor fascinaţi de acea întâlnire dintre genialitate, detaşarea schizoidă confundată cu ascetismul unui intelectual iluminat, radicalismul cu substrat idealist şi protestul extrem. Este o relaţie stupefiantă pentru cine nu poate accepta enigmele psihicului în tentativele fiinţei umane de a se adapta la societate şi nici complicaţiile unei crize interioare provocate de imaginea unei epoci percepute ca dezamăgitoare.

Ai fi tentat să consideri această carte drept replica unui sud-american dată unui alt roman care a zguduit crezul şi valorile nord-americane postbelice – Pastorala americană. Dar întreaga lume a personajelor şi acţiunile ramân ancorate mai degrabă într-o zonă greu de pătruns de un scriitor nord-american sau de oricine vrea să traseze o paralelă între un roman satiric anglo-saxon şi viziunea despre viaţă, libertate, moarte şi rezistenţa subversivă ale unui sud-american. Ricardo Piglia demonstrează o familiarizare culturală profundă şi o luciditate înspăimântătoare, pe alocuri în culori nihiliste, atunci când surprinde o imagine a societăţii nord-americane văzute de elitele universitare implicate în rezistenţa antisistem care a luat amploare în timpul manifestaţiilor împotriva războiului din Vietnam. Totuşi, în ciuda spiritului subversiv puternic ancorat în cultura universitară nord-americană, perspectiva lui Piglia este puternic impregnată de moştenirea sud-americană, prin apetitul pentru fabulos, pentru alunecarea din real şi prin toata acea obsesie borgesiană pentru lumile paralele accesate doar pe calea referinţelor livreşti ce permit o camuflare a halucinantului în veridicitatea erudiţiei intertextuale.

În cartea lui Ricardo Piglia, claritatea unei alegorii despre societatea contemporană se va scufunda în zone misterioase. Asemenea marilor scriitori argentinieni care au învăţat regulile supravieţurii sub dictaturile terorii ce s-au succedat în ritmul dispariţiilor fără urmă, după îndelungi interogatorii înspăimântătoare în camerele grozei, Ricardo Piglia şi-a exersat din plin acel talent de a elibera treptat fiorii suspansului care străbat întregul roman. Dar este un suspans greu de localizat, prelungit prin divagaţii culturale ce permit amânarea deznodamântului şi care prevesteşte o descoperire terifiantă despre natura umană, delimitată de ostentaţia macabrului şi plutind mai degrabă în ambiguitatea unor acţiuni şi reacţii greu de înţeles prin logica unui om cu viaţă banală.

Personajele sale nu pot avea o astfel de viaţă banală, repetitivă, nici măcar atunci când stabiliesc o rutină încadrată între vizitele dese la biobliotecă, seminarii, şedinţe cu doctoranzii, mici sindrofii cu studenţii preferaţi şi întâlniri erotice. Au în schimb nişte întrebări şi critici legate de viitorul omenirii şi ale civilizaţiei transformate într-un protest al ideilor inflamabile. Mergând pe firul acestor idei, Ricardo Piglia nuanţează trimiterile erudite la ideile lui Wittgenstein, la Hitchcock, la critica marxistă ce vizează interpretarea unor cărţi scrise de Conrad sau de Melville şi permanenta scindare între capitalism şi idealurile stângiste alimentate de curentul ecologist şi de visurile acelui vagabond mistic transformat de beatnici într-un model de luciditate şi într-o ultimă redută de autenticitate şi gândire liberă de intervenţia consumerismului.

În loc să îngreuneze lectura în cazul unor cititori nefamiliarizaţi cu evoluţia istoriei literaturii şi a filozofiei, Ricardo Piglia introduce nişte personaje ce fac şi mai atractiv romanul său, fără a părea o concesie în favoarea senzaţionalismului comercial, bun pentru încasări. Pe măsură ce înaintezi prin campusul Idei, ţi se perindă un detectiv excentric respectând canoanele unui thriller de bună calitate, nişte bătrâni hippioţi, o punkeriţă cu talent de hacker, fascinată de filmul Păsările şi o vecină fugită din Rusia stalinistă (alături de ea, profesorul argentinian va iniţia unul dintre cele mai frumoase dialoguri despre spiritul rus în literatura clasicilor). Pe lângă această galerie de biografii excentrice din cercurile academice antisistem, care făceau din geniile promiţătoare nişte doctoranzi ce renunţau la dizertaţie pentru a-şi lua lumea-n cap, detestând orice înregimentare, fie ea şi universitara, Piglia mai apelează la relaţia dintre crimă, dispariţie, investigaţie, trimiteri culturale şi analiză socială. Merge până într-acolo încât l-ai crede în stare să-i aducă împreună pe Theodor Adorno, cu a sa critică a modului în care puterea se foloseşte de industriile culturale pentru a-şi difuza mesajele persuasive, şi pe acel Roberto Bolano din Detectivii sălbatici pentru a-ţi arăta cât de palpitante devin meditaţia şi introspecţia din mediul academic.

În acest mediu academic descris de Ricardo Piglia întâlneşti o copie a societăţii bazate de competiţie şi avântul combativ, doar că se menţine aparenţa unei abordări sofisticate. Există aceleaşi patologii sociale, doar că mai greu de depistat, şi aceleaşi dezbinări în funcţie de grupurile formate în jurul unor interese şi interpretări opuse ale aceleiaşi probleme. Există răfuieli între admiratorii unor profesori, care se contrazic prin vendete lansate în timpul unor sesiuni ştiinţifice, şi criminali în serie, ale căror acţiuni ascund un terorism justificat de lupta atisistem, purtată chiar de cei şcoliţi pentru a deveni o emblemă a sistemului universitar, o variantă şlefuită a visului american. Conturile se reglează în tăcere, sub aparenţa duelului bazat pe idei, iar poliţele se plătesc mai devreme sau mai târziu, cu preţul unei morţi suspecte.

Deşi este populat de profesori şi studenţi cu tendinţe anarhiste sau marxiste, care urăsc tot ceea ce reprezintă modelul expansiunii capitaliste, nu lupta de clasă este cheia interpretării. Nu se bat ideologiile, ci două moduri extreme de a fiinţa în societatea contemporană. Ricardo Piglia nu pledează pentru nici unul dintre ele, ci doar se rezumă la a construi nişte personaje captivante, mai ales în cazul celor secundare, fidel conturate şi devenite emblemele unei anumite epoci. A fost preocupat mai degrabă să denunţe ipocrizia şi dublul mesaj. Studenţilor din romanul său li se cere adaptarea la o realitate de dincolo de zidurile universităţilor, dar pe care nu o văd prea des, absorbiţi fiind de o interpretare abstractă a ei. Li se cere să gândească liber într-o societate ce nu este prea generoasă cu aceia ce nu se lasă angrenaţi în tendinţele generale, în modelul colectiv trasat fără a-i consulta. Li se cer demonstraţii ale genialităţii atâta vreme cât încap în şabloane. Li se spune că pot schimba lumea, dar prin idei abstracte, făcându-i să se simtă neputincioşi, castraţi în faţa acţiunii, a implicării prin fapte. Această neputinţă va duce la nişte acte extreme, îndreptate de un fost student genial nu împotriva celor din afara mediului universitar, împotriva unor aşa-zişi ignoranţi cu aspiraţii mediocre, ci împotriva unor colegi intraţi în circuitul marilor creiere ajunse în slujba sistemului. Însăşi moartea protagonistei este legată de aceste acte extreme, dar misterul legat de rolul ei va fi întreţinut până la capăt.

Un tablou al campusurilor ofertante pentru personajele masculine în plină criză, dornice de a fugi de propria epuizare, al universităţii considerate un bastion al nesupunerii ca stil de viaţă intelectual în inima societăţii bazate pe modelul eficienţei devenite un indice al succesului, sau o cronică apocaliptică a conflictului dintre reflecţie şi acţiune, Calea Idei Brown se situează între abordarea satirică a debusolării masculine din Irrational Man a lui Woody Allan şi turnura şocantă luată de punerea în practică a unui crez devenit raţiunea de a fi a unui profesor controversat, redată în filmul The Life of David Gale. Nu oferă nişte răspunsuri, ci se vrea un punct de plecare în recitirea, pentru o nouă interpretare, a eseurilor despre identitatea occidentală, a studiilor publicate de cei din generaţia lui Adorno, reuniţi sub umbrela Şcolii de la Frankfurt, şi a cărţilor scrise de Joseph Conrad, analizate din unghiul ideilor anarhiste.

Datorită acestui roman, Ricardo Piglia te face să simţi voluptatea ideilor interconectate, a discuţiilor sofisticate provocate de nişte interpretări şi teme controversate şi a unei poveşti care traversează o întreagă civilizaţie occidentală aşa cum o cunoaştem după cel de-al Doilea Război Mondial: plină de oportunităţi universitare fără precedent, de genii gata să invite la o analiză adâncă în faţa marilor crize, dar, în acelaşi timp, scindată, cu multe răni şi multe contradicţii.

Calea Idei Brown - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Adriana Gionea
-
0
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Asişti la revenirea boemelor cu look androgin a la Jean Seberg, a rebelelor cu visuri literare şi trăiri pe buza prăpastiei a la Francoise Sagan, care ascultă jazz şi citesc eseurile existenţialistilor sau manifestele avangardiştilor, visându-se la Paris. Este din nou apreciat farmecul instantaneelor alb-negru, în care naturaleţea ludică are un aer chic retro. Eleganţa capătă figura unei copile ghiduşe ce nu pare să depună mare efort pentru a polariza toată atenţia într-o cromatică vestimentară minimalistă, la terasa unei cafenele discrete, Toate acestea îţi creează iluzia că trăieşti într-un decupaj din filmele anilor ’60. Nonşalanţa prin care anumite personaje din era Nouvelle Vague făceau suportabilă fiecare dramă copleşitoare, dându-i aparenţa unui periplu între frivolitate şi melancolie, şi detaşarea din timpul unui ritual de pregătire a unei ieşiri în oraş, luând totul în joacă, mai ales complicaţiile amoroase, îţi dau impresia că toate apăsările umanităţii căpătau lejeritatea unei zile de vară petrecute alături de Jean-Paul Belmondo şi de femeile ce-i ieşeau în cale.

Scoase din arhiva Institutului Francez şi proiectate la Beat Bar Umanist, aceste trei scurtmetraje sunt receptate cu voluptate de cei îndrăgostiţi de estetica vizuală a cineaştilor din anii ’60. Jean-Luc Godard (Tous les garcons s’appellent Patrick), Jean Rouch (Les veuves de quinze ans) şi Francois Reichenbach (A la memoire du rock) îţi deschid o fereastră spre acel huzur al boemilor care se bucură de fiecare clipă în Parisul nonşalant ce avea să-şi trăiască a doua vârstă a emancipării feminine şi a eliberării de convenţii, vrând să revină la faima căpătată datorită nebunilor ani ’20. Pe lângă swing şi jazz-ul efervescent de altădată, îşi face loc şi amestecul dintre bebop şi rock’n’ roll, noua coloană sonoră pe care îşi pierd minţile copii teribili ce vor să rupă convenţiile scandalos, aşa cum nimeni nu mai reuşise înaintea lor.

 

Tous les garcons s’appellent Patrick – Godard şi uşuraticul cu priză la studente

foto: www.thecinetourist.ne
foto: www.thecinetourist.ne

Două studente, colege de apartament, sunt agăţate de acelaşi Patrick, în aceeaşi zi şi în acelaşi parc, dar în momente diferite. Când află adevărul, nu se păruiesc, nu plâng una de mila celeilalte, nu se lansează în acuze vehemente la adresa masculilor afemeiaţi de pretutindeni. Doar Parisul eliberării sexuale de după război nu mai vrea drame şi dezamăgiri amoroase cu final tragic. Ar fi fost păcat să se strice atmosfera întreţinută de tinerii pe care Godard pare să-i fi luat direct din fotografiile lui Bresson pentru a-i transforma în imaginile devenite un fetiş al nostalgiei după epoci netrăite.

Acest scurtmetraj ce anunţa farmecul de neşters al lui A bout de souffle are toate ingredientele unei perioade căreia îi cad victime cei născuţi după ce a trecut moda Nouvelle Vague atunci când visează la Parisul fotografiilor în alb-negru, un paradis revizitat doar în retrospective cinefile. Găseşti în aceste 21 de minute ale filmului Tous les garcons s’appellent Patrick acel amestec de flirt, umor, poftă de viaţă şi libertate conferită de relaxarea emoţională. Un amestec aşezat în decorul iconic al Parisului, din care nu lipsesc grădinile din apropierea clădirilor istorice, seducătorul şarmant înzestrat cu acele replici amuzante de copil mare, cafenelele şi cărţile, devenite un detaliu nelipsit al plăcerii oferite cinefilului având gusturi fine. Personajele feminine din acest scurtmetraj trăiesc visul oricui îşi imaginează o studenţie pariziană de altădată, iar modul în care tratează o încurcătură amoroasă ce le-ar fi putut dezbina îl transformă pe Godard într-un vizionar.

foto: movieisastateofmind.tumblr.com
foto: movieisastateofmind.tumblr.com

La finalul anilor ’50, Godard anticipase, chiar şi înaintea lui Antonioni cu al său Blow- Up,  modul în care avea să evolueze dinamica sentimentală din epoca emancipării sexuale şi a diluării unor teme dramatice într-un carpe diem senzual, ce aplatiza reacţiile grave. Pentru cele două personaje feminine din acest scurtmetraj, exuberanţa sentimentală a prezentului nu permite concesii de dragul unei confruntări tranşante cu mincinosul seducător, şi nici suspinele ipostazei de victimă sedusă, apoi abandonată, în dulcele stil al romanului clasic francez.


LYTE video

 

Les veuves de 15 ans – Amintirea unei adolescenţe pariziene

foto: www.cinefrance.com.br
foto: www.cinefrance.com.br

De fapt anii ’60 nu se vor încheia niciodată! Acesta pare a fi mesajul filmului Les veuves de quinze ans. Industria divertismentului va continua să le vândă staruri adolescentine pe sume mari altor adolescenţi dornici să fie la modă. Liceenele vor face totul pentru a se integra în grupul tipelor interesante şi vor ceda în continuare unor curiozităţi sexuale mereu considerate precoce de către adulţii care îşi datoria de a-şi arăta îngrijorarea citind nişte statistici alarmante despre vârsta la care acestea îşi incep viaţa erotică. Revistele de modă vor continua să transforme nişte articole vestimentare în obiectul dorintei impetuoase mereu satisfacute de banii unor părinţi din categoria noilor îmbogăţiţi, ocupaţi şi agasaţi de rugăminţile insistente ale odraslelor îndrăgostite de ultima colecţie lansată. Doar un lucru pare să fi rămas în anii ’60. Ingeniozitatea unui regizor care, pentru a fenta scandalul, reuşeşte să transpună orgia unor adolescenţi într-o succesiune de fotografii care, fără a fi explicite, redau senzaţiile incandescente, dar nu vulgarizează chipul feminin, ce va păstra mina unei expectative pe cât de ispititoare, pe atât de candidă şi melancolică.

Regizor cu preocupări de antropolog şi etnograf, Jean Rouch te anunţă, la începutul scurtmetrajului intitulat Les veuves de quinze ans, că vei vedea un eseu despre adolescenţii parizieni din vara lui 1964. Include zeflemitor nişte referiri la statisticile despre sexualitatea acestora şi filmează ceea ce par a fi nişte episoade realiste din viaţa a două colege şi bune prietene, care îşi doresc să fie asemenea fetelor populare în ochii băieţilor mai mari. În timp ce una dintre ele renunţă (aparent) fără prea multe remuşcări la inhibiţii când o colegă le face intrarea în grupul celor dornici să se bucure din plin de beneficiile revoluţiei sexuale şi ale vieţii de noapte, cealaltă preferă să cumpănească asupra deciziei de a trece graniţa dintre virginitate şi primele încercări erotice fără complicaţii emoţionale. Nu îşi reprimă însă curiozitatea de a citi poezii controversate despre modul în care sunt percepute femeile de către bărbaţi, nu ezită să-şi cumpere pe ascuns o revistă pentru adulţi şi îl întreabă fără menajamente pe un bun prieten de familie dacă are o aventură cu mama ei, după ce flirtează subtil cu acesta, încercând mai degrabă să-şi verifice atuurile feminine, cum a văzut că face prietena ei mult mai îndrăzneaţă.

foto: www.cinefrance.com.br
foto: www.cinefrance.com.br

În ciuda începutului ce anunţă un studiu antropologic livrat sub forma unei pelicule, filmul se apropie mult mai mult de estetica Nouvelle Vague adaptată la universul adolescentin şi deschide calea spre filmele ce vor avea ca subiect dramele şi intrigile adolescenţilor din familiile noii burghezii postbelice sau ale noilor îmbogăţiţi, neînţeleşi de părintii parveniţi şi distanţi. Căutarea unui echilibrul între propriile nevoi, aşteptările părinţilor şi presiunile grupului, între curajul tradus prin mimarea dezinhibării şi vulnerabilitatea asumată, între pulsiuni şi trăiri afective securizante, livrează acel amestec dintre lubric şi ludic, dintre exuberanţa erotică bine exersată în fata celorlalţi şi lirismul unor discuţii despre idealul adolescentin suspendat la jumătatea drumului dintre bravarea exibiţionistă şi nevoia de afecţiune, de intimitate (în primul rând) emoţională.

În mai puţin de 30 de minute, Jean Rouch transformă observaţiile psihologice într-un film plin de sensibilitate şi umor, care nu se va demoda niciodată. Modul în care transpune vizual teribilismul, dar şi nevoia de apropiere emoţională, de ataşament în relaţia de prietenie, oscilaţia între bravada afişată în colectivitate şi destăinuirile masculine despre visurile ratate, în surdina unei discuţii cu fata considerată profundă şi deosebită faţă de celelalte, fac din acest scurtmetraj o călătorie nostalgică, dar şi o expunere mereu valabilă a unei vârste pline de contraste. Les veuves de quinze ans are farmecul unei lumi plutitoare, prinse între o petrecere dezlănţuită pe ritmuri de rock’n’ roll şi o plimbare printre statuile de marmură ale unor zeiţe imortalizate în grădina unei vile renascentiste.


LYTE video

 

A la memoire du rock – Destrăbălarea frumoasă de pe vremea părinţilor noştri

foto: www.cinemanifeste.fr
foto: www.cinemanifeste.fr

Francois Reichenbach lasă moştenire o retrospectivă irezistibilă pentru cei îndrăgostiţi de acea descătuşare din timpul perioadei rock’n’roll. Azi, vezi doar voluptate şi nebuni frumoşi acolo unde cei luaţi pe nepregătite de manifestările frenetice ale boemilor din anii ’60 vedeau un prăpăd apocaliptic şi o ameninţare la adresa echilibrului psihic al unei generaţii de tineri pierduţi.

Teama în faţa acelei dezlănţuiri, în care se dansa până la epuizare şi nimeni nu se sfia să invite la mişcări ce aveau să permită o apropiere corporală nemaîntâlnită de la moda celebrului (şi scandalosului tango), i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva acest nou gen de muzică se făcea vinovat de provocarea unei isterii colective şi a unor manifestări patologice foarte periculoase pentru siguranţa socială. Ei bine, la începutul scurtmetrajului documentar A la memoire du rock ni se spune că până şi oamenii care au trăit cu o jumătate de secol în urmă au înţeles că nu se găseşte nimic malefic în rock. Toate efectele acestui ritm ce invită la abandonarea în dans, în mişcări dezlănţuite mai ceva decât în anii ’20, sunt chiar benefice pentru tinerii care îşi pot consuma energia în manifestări colective fără a recurge la violenţă. Ce-i drept, mai erau cazuri izolate de participanţi la concerte, dornici să-şi transforme histrionismul în gesturi periculoase agitând mulţimea hipnotizată de acordurile demenţiale scoase de chitară, încât veneau jandarmii pentru a sfarge cheful, nu înainte de a fi întâmpinaţi prin semne obscene.

foto: bombay.afindia.org
foto: bombay.afindia.org

A la memoire du rock este o succesiune de imagini ce vor face din fenomenul muzical rock’n’ roll un omagiu adus frumoşilor nebuni care au schimbat lumea, forţând-o să accepte diversitatea creativă şi abaterea de la convenţii, până atunci considerate doar nişte caracteristici ale inadaptaţilor, ale unor libertini superficiali ce vor duce la pierzanie o întreaga generaţie de tineri. Privind imaginile, îţi vei invidia părinţii, care îşi începeau odiseea adolescentină ascultând The Doors, Beatles, Led Zeppelin sau Rolling Stones.


LYTE video

Povestiri cu Pat Hobby – Jocurile din culisele Hollywood-ului, vazute de un scenarist ratat

Adriana Gionea
-
0
Povestiri cu Pat Hobby – Jocurile din culisele Hollywood-ului, vazute de un scenarist ratat

Când a fost lansat filmul regizat de Fraţii Coen – Hail, Caesar! – mulţi au avut impresia că s-au putut plimba nestingheriţi prin culisele fabricii de visuri hollywoodiene. Ce-i drept, personajele fraţilor Coen le-au cam luat ochii, cu toate cascadoriile lor vizuale, într-o retrospectivă precum un varieteu cu suspans, intrigă poliţistă, satiră politică, nişte cowboy obligaţi să ia lecţii de dicţie şi câteva sirene care plonjează riscant, de la mare înălţime, într-o piscină de lux. Aproape uitaseră că, înaintea lor, cel care a permis intrarea în culise pentru a da în vileag partea nevăzută a Hollywood-ului plăsmuit din butaforii spectaculoase a fost F. Scott Fitzgerald, cu al său debusolat Pat Hobby.

Scrise la începutul anilor ’40, cele şaptesprezece proze reunite în volumul Povestiri cu Pat Hobby demitizează Hollywood-ul fără a-i salva şi acel farmec specific unui parc de distracţii care să întreţină, prin iluzii în costume sclipitoare şi decoruri costisitoare, un kitsch asumat. Vezi un altfel de Hollywood prin ochii înroşiţi ai lui Pat Hobby, un scenarist cu pretenţii de nabab răsărit din industria divertismentului şi a risipei interbelice de pe coasta de vest. Cândva în mare vogă printre starurile din spatele ecranului, care alimentau poveştile cu încasări fără precedent, anii ’40 l-au găsit falit, plutind de pe azi pe mâine în tranziţia de la filmul mut la cel sonor. Este un Hollywood sincer şi epuizat, al nervilor, al toanelor arogante, dar şi al servilismului mimat când nevoia o cere, al sforilor trase, al conexiunilor salvatoare şi al instabilităţii, al cinismului şi al umorului derivat din acesta. Un Hollywood care îi atrage pe cei dornici să găsească detaliile incitante mai ales atunci când se prăbuşesc decorurile, când se sting luminile, iar figuranţii în costume de basm înfulecă fără chef nişte gustări la bufetul studiourilor.

Alături de Pat Hobby vizitezi Hollywood-ul diurn, al scenariştilor ce se târăsc de la o zi la alta după ce au căzut în dizgraţie, al sumelor colosale, dar fluctuante la bursa capricioasă a finanţatorilor ce azi au nevoie urgentă de o idee bună, dar mâine spun că nu pot trece pe statul de plată un om care nu le-a livrat nimic interesant. Farsele se ţin lanţ, mai ales când sunt implicaţi deţinatorii marilor decizii. Rivalităţile şi furtul ideilor geniale se termină cu bluff-urile cauzate de ciocnirea ghinionistă a unor situaţii neprevăzute, urmate de un râs amar.

În aceste povestiri găseşti un Hollywood surprins în orele dimineţilor fără inspiraţie şi al după-amiezelor burduşite cu alcool şi amfetamine dosite în biroul unui scenarist ce trăieşte din gloria cu ecouri epuizate, de care nu mai el îşi mai aminteşte. Încercările de a reînvia vremurile bune de altădată, împânzite de prezenţe feminine disponibile, sfârsesc prin întorsături penibile şi perioade fără angajamente, în care nişte replici inspirate perfecţionează doar arta de a cere bani cu împrumut. Cu toate acestea, dramele celui având un viitor promiţător, dar irosit în risipa hedonistă din anii petrecerilor nebune, sunt deviate de Fitzgerald într-o zonă a melancoliei transformate imediat într-o reverie strălucitoare precum şampania rămasă pe fundul paharului, amintind de gustul huzurului. Această melancolie volatilă, dublată de privirea autoironică, salvează decăderea de la patetism şi mizerie, dar şi calitatea umorului, după cum îi stă în fire scriitorului care şi-a făcut un scop din a imortaliza trecerea de la fast la irosire , mai ales când scrie proze scurte.

Pe cât de lipsit de strălucire şi de şarm este acest personaj eşuat, care seamănă cu deznădăjduitul care şi-a tocat toţi banii din anii în care se bătea pe umăr cu marile staruri şi acum este nevoit să aştepte pe marginea unei piscine secate, pentru a elibera vila pierdută odată cu dizgraţia adusă de norocul instabil, pe atât de vii şi pline de autoironie savuroasă devin micile episoade care surprind păţaniile acestui Pat Hobby pe holurile studiourilor. Va fi obligat să facă slalomuri printre noii rivali, mai tineri şi nevizitaţi de epuizarea celui ce a dat nas în nas cu dezamăgirile. Se va intersecta cu magnaţi asiatici deveniţi protectorii unui fiu neglijat din trecut, ce-l roagă să îi fie prezentat unei vedete femine, ş care nu-i poartă pică tatălui cu visuri măreţe, dar capabil de a-şi asuma doar acele responsabilităţi mărunte. Va jongla cu toanele unor  foste secretare. Una îi promite dezvăluirea unei scrisori compromiţătoare drept primă de Crăciun, alta îi aminteste de un scurt mariaj printr-un act sinucigaş nereuşit. Se va târâ printre datorii neachitate, beţii solitare în momente nepotrivite şi împrumuturi favorizate de minciuni ingenioase, ce par să-i soarbă toată inventivitatea ce ar fi trebuit consumată în scenarii cu priză la marele public.

Pat Hobby încearcă să revină, după ani de absenţă, într-o industrie a filmului tapetată cu egouri de şarlatani şi bugete uriaşe, cu jocuri murdare, intrigi şi calcule meschine. Găseşte o comică lume tristă. O bulă de iluzii suspendate între speranţă, adicţii, entuziasmul artistic inovator, clişeele ţipătoare ale succesului şi culorile palide ale unei lehamite greu de evitat când viaţa fără griji din vilele cocoţate pe dealurile de unde poţi admira cel mai bine Oraşul Îngerilor s-a topit până a reuşit să încapă într-un mic apartament. Având acea delăsare a cabotinului îmbătrânit înainte de vreme, dar şi fidelitatea celui care n-ar părăsi în ruptul capului studiourile pe care le consideră o a doua casă, Pat Hobby pluteşte între luciditatea ivită atunci când observă necruţător dinamica din culisele spectacolului exorbitant şi propria-i decădere urmată de autoamăgire.

Un pierde-vară incurabil, care atunci când rămâne fără un şfanţ se adăposteşte în decorul domestic rămas după o filmare, acest Pat Hobby se umflă în pene în faţa aspirantelor, dar este surprinzător de sincer cu sine însuşi, chiar şi atunci când se minte pe sine. Intră cu nonşalanţă în zeci de încurcături ce le-ar închide altora toate uşile studiourilor (niciodată lui), şi pe care tot el le rezolvă, ca nimeni altul, dându-ţi impresia că vrea să-şi transforme propria existenţă într-o comedie amară despre un personaj care se autosabotează în loc să ţină cu dinţii de şansa la care alţii doar vizează când se gândesc la Hollywood. Drama lui nu are disperarea, şi nici frivolitatea extravagantă sau melancolia strălucitoare de la sfârşitul petrecerii-anestezic, pe care le găseşti adesea în povestirile lui Fitzgerald, printre care şi cele din volumul Toţi acei tineri trişti.

Deşi este scufundat până peste cap în reveria nostalgică a mondenului afemeiat care a trăit şi vremuri mai bune, cunoscute sub denumirea de Jazz Age, suferinţa lui Pat Hobby nu are tragism, nici măcar acel tragism superficial, redus la tăcere de paşii frenetici ai Charlestonului sau de ritmul unei orchestre dezlănţuite sub cupola de la Ritz. Are în schimb uşurătatea mimată prin umorul debarasat de umbrele tristeţii îndelungate, chiar şi atunci când îi scapă printre degete şansele de a se salva, de a mai pune mâna pe un contract prin care să poată supravieţui încă o zi în preajma studiourilor, devenite casă, masă, parteneră şi refugiu psihologic.

În Povestiri cu Pat Hobby asculţi vocea unui Fitzgerald pe care lunile petrecute la Hollywood l-au învăţat cum să rămână el însuşi, cum să-şi păstreze amprenta literară şi acea profunzime de la finalul unui chef grandios folosindu-se doar de umor. Se râde mult alături de Pat Hobby, chiar şi în clipele în care îl găseşti dejnădăjduit, ajuns la fundul sacului. Aproape că nu-ţi vine să crezi în acest Fitzgerald ce a rezistat vechii sale tentaţii de a-i da risipitorului monden aura unui zeu damnat al efemerului trăit cu fast. Pat Hobby are comicul unui trepăduş, nicidecum grandoarea memorabilă a unui erou a cărui decădere avea să devină emblematică pentru acea generaţie pierdută, la care se refereau toţi cei dornici să asiste la spectacolul oferit de tinerii anilor ’20, ce sfidaseră convenţiile morale pentru a se îndrepta, în paşi de dans, către marginea prăpastiei.

Povestiri cu Pat Hobby - copertaEditura Polirom, 2011   

 

3 scurtmetraje romanesti vazute la Noaptea Lunga a Filmelor Scurte – ShortsUP 2016

Adriana Gionea
-
0
3 scurtmetraje romanesti vazute la Noaptea Lunga a Filmelor Scurte – ShortsUP 2016

Într-o perioadă în mulţi dintre cei născuţi după 1990 sunt nemulţumiţi deoarece nu îşi prea văd problemele reflectate în filmele româneşti premiate, acuzate că prezintă doar poveştile din perioada comunistă, în care se regăsesc mai mult părinţii şi bunicii lor, experimentele cinematografice în miniatură câştigă teren şi aduc un aer fresh printre fantomele dictaturii, ce mai bântuie prin blocurile gri. Dramele din cuplu, din perioada maturizării sau de la sfârşitul adolescenţei transformă scurtmetrajele noului val în poveşti reprezentative pentru o generaţie care trăieşte din plin amestecul dintre debusolare, speranţă, dezamăgire, candoare, secrete, criza identitară şi revoltă. Trei dintre ele au fost incluse în maratonul Noaptea Lungă a Filmelor Scurte.

O noapte în Tokoriki

foto: aarc.ro
foto: aarc.ro

Vedeta scurtmetrajelor autohtone este, cel puţin anul acesta, O noapte în Tokoriki. După ce a impresionat juriul de la Berlinală şi de la TIFF, i-a uimit pe spectatorii din România atât prin finalul imprevizibil şi exploziv, cât şi prin modul în care a reuşit să redea imaginea satului împingând realismul şi clişeele stridente în zona unei stranietăţi neexplorate încă vizual, în filmele autohtone. Scurtmetrajul Roxanei Stroe prezintă o idilă adolescentină ce ia o direcţie stupefiantă pentru mediul tradiţionalist, chiar în timpul unei petreceri de majorat, organizată la discoteca sătească Tokoriki. Sărbătorita, Geanina, devine ţinta unor priviri insistente aruncate de un băiat în care pare să ardă un foc nestins. La început, ai impresia că vei asista la un triunghi amoros între protagonistă, iubitul ei apatic şi băiatul cu mimica provocatoare de macho pregătit să-şi revendice trofeul. Dar ambiguitatea jocului actoricesc te derutează, iar finalul memorabil devine din ce în ce mai greu de prezis. Poţi citi recenzia completă aici.

 

Te mai uiţi şi la om

foto: tiff2016.buiac.com
foto: tiff2016.buiac.com

Tot despre un al treilea personaj care perturbă armonia unui cuplu este vorba, printre altele, şi în scurtmetrajul Te mai uiţi şi la om. Regizoarea Ana-Maria Comănescu transformă într-un periplu cu suspans drumul unui cuplu dornic de a cimenta relaţia prin ritualul prezentării în faţa părinţilor. Dându-şi cu părerea despre criteriile folosite în deosebirea unui autostopist inofensiv de unul dubios, unul dintre parteneri decide să încalce stravechea zicală Te mai uiţi şi la om. După ce în maşina celor doi îşi face loc un român abia întors din străinătate, ce îşi exprimă fără menajamente nostalgiile amoroase pe muzici deloc pe placul acestora, reacţiile din cuplu escaladează spre un conflict verbal pe măsură ce unul dintre parteneri pare să observe mai multe detalii dubioase legate de pasagerul autostopist.

Scurtmetrajul întreţine iluzia apropierii tale de personaje prin felia de viaţă care transpune blocajele din comunicarea unui cuplu, tensiunile mocnite ce ies la suprafaţă prin intervenţia străinului şi oscilaţia între observaţia lucidă şi tensiunile infantile ce stârnesc râsul, readuse la suprafaţă prin reacţiile disproporţionate. Filmul Te mai uiţi şi la om devine o perspectivă dulce-amară, pigmentată cu mister, asupra cuplului pus în faţa provocării ce alimentează dezacordurile care ascund acele principii de viaţă divergente, greu de conciliat.

 

Prăjitorul de pâine

foto: imagerie.ro
foto: imagerie.ro

Cel mai bun scurtmetraj românesc la Next Film Festival, Prăjitorul de pâine devine un deja vu pentru fiecare dintre noi, deoarece nimeni nu a scăpat până acum de lecţiile moraliste ale unui adult gata să-şi ridice în slăvi propria-i maturitate, dar acuzat că nu putea înţelege dramele tinerilor din ziua de azi. Dialogul tensionat dintre generaţii reverberează în toţi spectatorii care au încercat, fără sorţi de izbândă, să le explice părinţilor şi punctul lor de vedere, din postura de adolescenţi, ori de câte ori erau consideraţi imaturi, visători şi nepăsători.

Într-un decor domestic urban, un puşti abia ieşit din adolescenţă este mustrat după ce a chiulit de la job. I se reproşează atitudinea degajată, de rebel iresponsabil, care nu ratează nici un marş al bicicliştilor, în timp ce mama lui este grav bolnavă, iar sora mai mare ţine casa. Adultul îi aminteşte puştiului de tendinţa de a evita să privească în faţă realitatea, iar puştiul încearcă să-i spună că tocmai conştientizarea problemelor apăsătoare ce au dat buzna în viaţa lui îl fac să-şi caute ŞI momente de evadare.

Modul în care dialogul din jurul prăjitorului de pâine stricat devine un duel al viziunilor diferite şi pedalarea spre decizia finală a puştiului acuzat de nepăsare şi de apatie îţi vor îngreuna decizia de a-i da dreptate unuia dintre personaje, deşi te identifici, încă din primele secunde, cu el. În doar 11 minute, Cristian Pop a reuşit să concentreze dramele unei generaţii neînţelese, dar şi ale unui adult ce nu mai găseşte o punte de comunicare prin care să se facă auzit fără a părea critic. De văzut şi de comentat împreună cu toată familia.

1...161162163...306Pagina 162 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026