A bout de souffle – De amorul clipei

0
1066

A bout de souffleeste filmul cult prin care Jean-Luc Godard îşi asumă statutul de copil teribil al cinematografiei franceze, răsturnând canoanele şi impunând o imagine a Parisului ce va inspira creatori de modă, scriitori şi viitori călători, rivalizând cu mitul nebunilor ani interbelici. Aşa cum Şotron, celebrul roman scris de Julio Cortazar anula Parisul cunoscut prin romanele clasicilor sau din mărturiile despre viaţa tumultuoasă a pictorilor, Godard impune o altă imagine a oraşului, fragmentându-l în zgomote cotidiene, în imagini evanescente ale obiectivelor-fetiş, transformându-l apoi în paradisul celor fără ţintă, dornici să traiască fiecare clipă debarasată de apăsări, sensuri profunde sau consecinţe.

Mulţi critici au spus că Noul val francez (La Nouvelle Vague) a început cu Godard şi al său A bout de souffle, filmul ce avea să-l transforme dintr-un adept al experimentului cinematografic într-un zeu al filmului, ale cărui pelicule vor fi divizate în imagini copiate de creatorii de modă şi de fotografi, pe care hipsterii le vor transforma în postere tocmai bune pentru a umple pereţii unei cafenele sau ai unui atelier. A bout de souffle este filmul care anunţa iconoclasmul La Nouvelle Vague, care se rupe de convenţiile impuse de Hollywood-ul din aşa-zisa epocă de aur. Regizorii noului val preferă minimalismul scenelor filmate în plină stradă, renunţând la decorurile dintr-un studio, şi dialogurile improvizate în locul unei acţiuni coerente, liniare şi dramatice.

Acţiunea filmului urmează un fir simplu, care trece în planul secund, mai importante fiind imaginile Parisului de zi cu zi, devenite noile simboluri ale oraşului, eclipsând, în anii ‘60, faima legendelor din Montmartre sau picturile înfăţişând cabaretele interbelice. Michel (Jean-Paul Belmondo), un escroc mărunt cu aere de superstar de la Hollywood, dacă ne luăm după ţinuta elegantă purtată cu nonşalanţa lui Humphrey Bogart din Casablanca, împuşcă mortal un poliţist pentru a nu fi deranjat când goneşte cu o maşină furată. De fapt, maşinile furate erau un accesoriu al şarmului construit pe minciuni şi infracţiuni, întotdeauna mascate de o apariţie impecabilă pe marile bulevarde. Pentru a scăpa de încurcături, se refugiază în cămăruţa Patriciei, o studentă americană la Paris (interpretată de Jean Seberg), care va avea un rol important în turnura luată de jocul de-a soarecele şi pisica dintre Michel şi anchetatori.

Godard refuză calea unui scenariu grav, cu sensuri moralizatoare şi dramatism încărcat. Nimic nu trebuie să tulbure imaginea Parisului inventat să trăieşti clipa, nu să-i suporţi consecinţele, iar scenele ce redau intimitatea unei camere unde sunt risipite cărţi, fotografii decupate din revistele de modă şi tot felul de nimicuri ce transformau spaţiul tachinărilor erotice dintre Michel şi Patricia în decorul joc adolescentin, par desprinse din pictorialele vintage inteligente.

De fapt, întreg filmul pare un pictorial vivant, încât ai impresia că toată povestea este de fapt un pretext pentru experimentele vizuale plănuite de rebelul Godard, acompaniate de sunetele nefiltrate ale străzilor. Totul trebuie să arate impecabil, de la vestimentaţia protagonistului ce tratează moartea cu destinderea unui puştan gonind spre Vama Veche în prima călătorie de la obţinerea carnetului de şofer, la gesturile cochetăriei naturale a personajelor feminine. Acest echilibru vizual relaxat nu trebuie tulburat de reflecţii ostentative asupra vinovăţiei, care să anuleze dorinţa personajelor de a obţine cât mai mult de la clipele prezentului, transformând eforturile poliţiştilor în gesturi şi mişcări comice, străine de universul paralel inventat de Godard.

Deşi tehnica lui se rupea de regulile trecutului, Godard nu a uitat de simbolurile ce i-au marcat generaţia. Nu puţine sunt scenele care abundă la trimiteri spre greii neorealimsului italian, a căror dorinţă de a capta forfota străzilor i-a obsedat şi pe regizorii francezi postbelici, sau către autori precum: Dylan Thomas şi al său Portret al artistului ca tânăr câine şi Faulkner (finalul din Palmierii sălbatici). Asemenea marilor copii teribili, nu s-a putut abţine de la ironii mascate de scene parodice inspirate, cum ar fi cea în care o un grup de jurnalişti surescitaţi intervievau un scriitor al cărui nume ascundea o aluzie la identitatea unui monstru sacru al literaturii.

Cinefilii pasionaţi de istoria artei vor fi încântaţi să inventarieze scenele în care un regizor iconoclast include aluzii culturale subtile, referitoare la marii zei ai trecutului, de care vrea să se rupă, armonizându-le cu trimiterile spre noii idoli ai generaţiei postbelice. Michel imită gesturile personajelor interpretate de Humphrey Bogart, iar Patricia ascultă Mozart şi Bach, în timp ce se plimbă prin garsonieră încercând să găsească un loc potrivit pentru un poster ce redă un tablou de Renoir, apoi camera insistă asupra copertei Gallimard a romanului Abracadabra, scris de Maurice Sachs, un alt fetiş cultural în Franţa secolului XX.

Dincolo de tehnica inovativă a lui Godard, îi poţi interpreta filmul şi din perspectiva unui manifest subtil împotriva trecutului ce a impus anumite sensuri ale reprezentării dramelor umane în arta imaginii, greu de contestat. Regizorul nu se sfieşte să le dea la o parte, iar scenele în care personajul interpretat de Jean Seberg pronunţă cuvintele din franceză cu accent englez, cerându-i lui Michel să îi explice cutare sau cutare cuvânt exact în momentul unei replici decisive pentru deznodământ, poate fi interpretată ca un gest de frondă a lui Godard la adresa clişeelor estetice, dorind să ofere mereu alte sensuri imaginilor şi dialogurilor, rupându-se de trecut.

Pentru spectatorii de azi, A bout de suffle ar putea fi un muzeu cinematografic al unei decade în care arta franceză se redescoperea după intervenţia neorealistă şi influenţa lui Warhol. Este un film care te amuză, datorită rolului jucat de Jean-Paul Belmondo, de tălâmb cu aere de seducător ce imita prestanţa starurilor masculine americane, sau îţi lasă gustul unei nostalgii dulci, ca după o plimbare printr-un Paris fără griji, ce ţi-o amintesti peste ani, filmele regizate de Godard fiind recunoscute pentru acest tip de nostalgie bizară şi emoţiile vagi, amestecate, ce-l însoţesc pe spectator după ieşirea din sala de cinema.

Galerie video

SHARE
Articolul precedentEffie Gray
Următorul articolComedians in Cars Getting Coffee
mm
Pragmatica la ora 9, visatoare dupa 6. Ma infrupt cu lacomie din carti si ador sa vad un film la cinemateca. Imi place sa calatoresc prin ochii mintii, in timpul unui festival de film sau bucurandu-ma de o carte. Nu as putea trai fara arta, ceai sau filme. O zi in care sa nu povestesc despre o carte sau despre un film bun e una pierduta.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here