Cătălin Olaru

Cu vocea tremurată, foindu-se pe scaunul cu spătar ca un copil alintat într-o bancă prea îngustă, tatăl le rugă să înceapă. N-avea rost să mai aștepte, trebuia să știe adevărul, oricare va fi fost acela!

-Nu te teme, tinere, că n-ai de ce, îl liniști prima ursitoare. O să crească mare și frumos. Comedie o să fie!

-Comedie?!, se miră tatăl.

Filmul e prima parte a trilogiei Promissum, deși o denumire mai nimerită ar fi fost poate Promiscuum.

În mitologia populară românească, Zburătorul era un spirit care popula visele fecioarelor. Un fel de incubus, cum s-ar zice. În filmul lui Ovidiu Georgescu, Zburătorul e un biker libidinos care vorbește cu motorul lui în greacă.

Dacă Anca Damian ar fi făcut acest film despre mine (o idee năstrușnică, dar făceți-mi pe plac și citiți în continuare), sinopsisul ar arăta cam așa: Cătălin Olaru se așază la biroul lui. Cătălin Olaru deschide laptopul. Cătălin Olaru scrie un articol. E un articol despre un film. Dar oare cine scrie de fapt articolul? Îl scrie Cătălin Olaru sau altcineva? Știe oare Cătălin Olaru că, de fapt, Cătălin Olaru nu există, ci există doar personajul Cătălin Olaru, o plăsmuire a imaginației planturoasei doamne X? Mă rog, oricum nu mai contează: lui Cătălin Olaru îi zboară gândurile de la articolul lui și i se face brusc poftă de sex.

Pentru binele Coroanei, MI5 recrutează un traficant de droguri turc. Pe acesta îl așteaptă o ședere de lungă durată într-o închisoare germană și ar colabora cu dragă inimă și cu nunțiul papal de la Londra, dar șefii MI5 decid că e cazul să-l recompenseze generos: ce, o mașină scumpă strică la casa agentului?!

Anul acesta la TIFF, spoturile de promovare au fost subiectul unei neobișnuit de intense dezbateri. Pentru prima dată, ele nu doar exploatau potențialul cinema-ului românesc minimalist, traducându-le în limba pe care, publicitar vorbind, toată lumea o vorbește, ci, în 2013, spoturile lui Cristi Puiu au fost ele însele cinema minimalist. Spre deosebire de filmulețele de promovare din anii precedenți, acestora le-a lipsit tradiționala poantă finală, în ceea ce trebuie să fi fost gândit ca gestul suprem de frondă: „ăsta e cinema-ul nostru, n-avem de ce să ne ascundem, oricum o știe toată lumea; o să vedeți cefe de oameni care conduc de colo până colo și gesturi mici sau non-gesturi (actrița Luminița Gheorghiu stând pe un pat, singură sau însoțită), care nu pot fi interpretate nicicum de vânătorii profesioniști de mesaje. Ele doar sunt, și dacă asta nu vă e pe plac, ei bine, cu atât mai rău! Nouă nici că ne pasă.”