Blue Jasmine – Retras la depou

0
799

Rămasă fără casă, sora mai mare se instalează, cu cățel, cu purcel, la sora cea mică. Încă de la prima întâlnire, simte o antipatie profundă față de partenerul acesteia. E prea neșlefuit, prea dintr-o bucată, prea din altă lume decât ea, și cum își dă seama de asta (adică imediat), cum îi comunică viitorului ei cumnat ce crede despre el. Prinsă între ciocan și nicovală, sora cea mică o apără: nu-i e nici ei ușor, uite că a rămas în stradă, foarte zdravănă la cap nu e, a început să și tragă la măsea, trebuie s-o înțelegem. Sora cea mare se crede în continuare curtată atunci când nimeni nu-i mai bate la ușă. Sora cea mică ajunge să se mulțumească, de bine, de rău, cu puținul pe care îl are; sora cea mare o ia razna de tot.

Ce aduce în plus cel mai recent film al veteranului Woody Allen față de clasicul Un tramvai numit dorință, ecranizarea din 1951 a piesei lui Tennessee Williams? Pentru început, cu cățel, cu purcel înseamnă cu o geantă Louis Vuitton. Altfel spus, e imposibil de stabilit dacă Allen a vrut din capul locului să facă un film anti-criză, dar se prea poate ca asta să-i fi ieșit.

În primul rând pansamente morale și abia apoi spectacole cinematografice, filmele acestui curent abundă de bogați în general și de bancheri în particular, înfierați cu mândrie patriotică: acești vampiri care sug banii din conturile poporului, și nu altcineva, au provocat criza economică actuală, și nici că le pasă: aruncă bani pe tot felul de prostii și benchetuiesc după pofta inimii. În Blue Jasmine, Jeanette (Cate Blanchett) nu numai că e demascată ca fiind o profitoare, moralmente condamnabilă, a unui sistem corupt, dar e și pedepsită exemplar. Suntem martorii căderii ei extrem de abrupte din paradisul high life-ului newyorkez, iar traseul ei, prin flashback-uri sau prin comparație cu cel al lui Ginger, sora ei, îl vedem întotdeauna în oglindă.

Jeanette/Jasmine și Hal (Alec Baldwin) se lăfăie într-un apartament lângă Central Park, Ginger (Sally Hawkins) și Augie nu au nimic. Când aceștia din urmă au totuși ceva, Hal, omul bogat, deci rău, are grijă ca cei doi să se întoarcă acolo unde le e locul. Jasmine și Hal își împart timpul între apartamentul lor luxos de pe Park Avenue și casa de la ocean. Când nu sunt nici într-un loc, nici în altul, înseamnă că sunt la vreo petrecere sau prin vreun restaurant luxos. Păcatul de a avea bani (din afaceri oneroase, cum altfel?) se plătește extrem de scump: statul îi lasă pe cei doi fără nimic, Hal se sinucide, iar Jasmine înnebunește. În tot timpul ăsta, Ginger își vede de viața ei cinstită. Cum s-ar zice, s-a făcut dreptate.  

Relativitatea lui după faptă și răsplată a mai fost abordată și în trecut de Allen, însă Blue Jasmine nu prea are nimic din Crimes and Misdemeanors sau Match Point, proiecte de o cu totul altă anvergură. Nu e nici meditație bergmaniană, nici comedie alleniană, iar persona consacrată de Allen și întruchipată de cele mai multe ori de el însuși, de Larry David în Whatever Works sau de Jason Biggs în Anything Else, lipsește de aici, ceea ce nu e neapărat rău, dar nici nu e înlocuită cu altceva. Cel mai supărător, momentele de dramă autentică sunt subminate de umor, ca în sitcom-uri, în care nimic nu poate fi serios până la capăt. Când Jasmine li se confesează nepoților săi, cadrele cu ea sunt intercalate cu reaction shots în care aceștia fac fețe-fețe. Când încearcă s-o convingă pe Ginger să se împace cu el, Chili (Bobby Cannavale) trebuie să se facă ridicol începând să plângă, altfel nu se poate. Șeful lui Ginger îl invită la el în birou. Apreciez gestul, răspunde el ceremonios, dar trebuie să refuz, și continuă să plângă.

Peste toate, când și când, același jazz dintotdeauna, ca un flashback dintr-o altă viață, mai bună.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here