Facebook
Acasă Articole Pagină 302

Articole

Ultimele

Pina

Post Modern
-
0

In avanpremiera joi, 9 septembrie, la CinemaPRO si, apoi, de vineri in premiera la Movieplex si CinemaPRO, va rula documentarul regizorului german Wim Wenders despre dansatoarea-coregrafa contemporana Pina Bausch. Poti vedea mai jos fragmente din film si trailer-ul.

Filmul are o frumusete stilistica exceptionala data, neasteptat pentru cei care se opun 3D-ului, in mare masura de filmarea in trei dimensiuni, care augmenteaza adancimea si poezia secventelor de dans. Wenders a filmat pentru documentar coregrafiile originale ale Pinei impreuna cu compania ei de dans, Tanztheater Wuppertal.

Pina Bausch este una din creatorii teatru-dansului (Tanztheater), o forma de expresie artistica ce uneste miscarea, vorbirea si muzica distantandu-se de forma clasica a dansului si apropiindu-se de referinta realitatii. Tanztheater-ul a ajuns la maturitate in Germania anilor '70, fiind inspirat de expresionismul german din anii '20.

Daca nu sunteti familiarizati cu opera Pinei Bausch per se, s-ar putea sa fi vazut filmul Hable con ella , unde apar doua mostre de dans coregrafiat de Pina. Poate cea mai valoroasa coregrafie a Pinei Bausch este Café Müller (1978), care, impreuna cu Mazurca Fogo (1986), figureaza fragmentar in filmul lui Almodovar Hable con ella. Poti sa urmaresti un fragment din Mazurca Fogo mai jos.

Wim Wenders are multe filme bune, poate cele mai apreciate fiind Wings of Desire si Paris, Texas. Institul Goethe din Bucuresti are in desfasurare in acest an o retrospectiva Wim Wenders care consta intr-o proiectie a unui film al regizorului in prima marti a fiecarei luni, la cinematograful de la Muzeul Taranului Roman.

Pina nu este singurul documentar 3D care apare anul acesta pe ecrane, fiind urmat de un documentar semnat de Werner Herzog, regizor german din aceeasi generatie cu Wim Wenders. Cave of Forgotten Dreams aduce in imaginarul nostru desenele rupestre din pestera Chauvet.

In cautarea inspiratiei

Mihaela Matei
-
0

Cine nu vrea sa fie inspirat in orice, dar mai ales in alegeri! Si cine nu vrea sa fie inspirat de ceva, dar mai ales de cineva, pana la a simti ca-si pierde coordonatele pamantene si zboara tinandu-se de un manunchi de baloane, asa cum vedeam in filme in copilarie sau ca in reclama la parfumul Miss Dior.

De cele mai multe ori recunoasterea inspiratiei este instantanee, nu are nevoie de germinare. Probabil forma ei cea mai comuna, dar una din cele mai intense, e le coup de foudre, indragostirea fulgeratoare.

Exista si o forma mai discreta; cateodata iti dai seama dupa ani ca ai fost inspirat. Inspiratia a carei revelatii o ai peste mult timp e cea mai persistenta ca efecte. S-a strans strop cu strop, pana a atins o masa critica si s-a produs declicul. Probabil multe idei geniale s-au nascut asa, ca si multe alegeri importante din vietile noastre (simtim cateodata asta fara sa putem argumenta).

Ar mai fi o distinctie: exista o forma minora a inspiratiei (care e doar o stare de bine) si o forma majora. In prima categorie intra placerea data de lucrurile frumoase (pantofi, bijuterii, mobila etc). In forma majora intra ceva mult mai serios: vartejul produs de obiectul inspiratiei e destabilizator, life changing.

Inspiratia e o forma de admiratie, dar mult mai intensa. Simti ca ai descoperit ceva extraordinar care te transfigureaza pe moment sau te schimba pe termen lung. Forma totala a inspiratiei nu culmineaza ideatic, ci pragmatic. Inspiratia ne schimba la propriu, in manifestarile exterioare, nu doar in trairi.

Acum inspiratia e o valoare in sine poate mai mult decat altadata; o cautam in oamenii din jur, in cei cu care facem cunostinta, in carti, filme, muzica si artisti de toate felurile. Dar, desi inflatia informativa e copioasa, parca nu mai avem timp de inspiratie adevarata. Mai nou, Google tine minte ce-am vizitat si ne returneaza rezultate care, prin familiaritatea indusa de motorul de cautare, probabil ne va limita capacitatea de a descoperi ceva nou si interesant.

Ce ma inspira pe mine: oameni de obicei foarte diferiti de mine si felul meu de a fi, carti (Thomas Mann, Kafka, Gunter Grass), muzica de toate felurile (absolut la 'inspiratia' de moment zic Jamiroquai, Bjork, Chopin, Nina Simone, Brahms, Radiohead, Billy Holiday, Charles Mingus, Kid Koala, Sonny Rollins, Lana del Rey – dincolo de toate controversele), filme (Quentin Tarantino, Luis Bunuel, Woody Allen, Monty Python, Eric Rohmer, Tsai Ming-Liang, Jim Jarmusch, Godard, John Cassavetes). In plus, acum sunt pe lista 'muzelor' pianistul Sviatoslav Richter si actorul Louis Garrel. Normal, ma inspira site-ul Postmodern si cum prinde aripi.

La capitolul inspiratie minora: am avut cateva luni in care ma inspirau prosoapele (am cumparat de toate culorile si marimile); ma inspira revista Vogue Paris, acum mult mai putin, si pisicile, probabil cineva s-a suparat deja pentru ca le-am incadrat la inspiratie minora.

Pe tine ce te inspira, ce-ti taie respiratia? Ce muza ai sau ai avut? Unde si cum cauti inspiratia? Ce-ti place sa faci atat de mult incat simti ca te inspira si ii inspira pe cei din jur? 

Update aprilie 2012: apropo de inspiratia minora, site-ul Pinterest face o treaba minunata, are mii, poate milioane, de fotografii cu tema arta, arhitectura, design si fashion care sigur te vor inspira.

Melancholia

Mihaela Matei
-
0

Lars von Trier intra din 30 septembrie in cotloanele cele mai ascunse ale mintii noastre cu un nou film, Melancholia. Se pare ca regizorul sufera de o depresie pe care nu o poate tine la distanta decat regizand intr-un ritm mai alert decat in anii trecuti, asa ca vedem Melancholia in mai putin de doi ani de la ultimul film, Antichristul.

Filmul are doua axe conceptuale: melancolia ca stare psihologica tipica romantismului si sfarsitul lumii produs prin coliziunea Pamantului cu o alta planeta.

Ideea filmului, aceea de a urmari reactiile psihologice ale unui melancolic (Kirsten Dunst) mult mai lipsit`de anxietate decat un "om normal" atunci cand e confruntrat cu sfarsitul lumii, i-a fost inspirata lui Lars von Trier chiar de psihiatrul lui. Ideea s-a dezvoltat si prin discutiile cu Penelope Cruz, care trebuia sa interpreteze rolul. Penelope a contramandat angajamentul. Intre timp, Dunst a primit la Cannes premiul pentru cea mai buna interpretare feminina, in ciuda scandalului de la conferinta de presa in care Von Trier a facut glume incorecte politic (legate de nazism) si a fost declarat persona non grata la Festival.

In oglinda cu personajul melancolic este "omul normal" din film, sora personajului lui Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, actrita principala din Antichristul. Daca Kirsten Dunst nu are nimic de pierdut in cazul apocalipsei, viata fiind un ritual golit de sens pentru ea, in timp ce moartea este o realitate mult mai puternica, Charlotte are nelinisti si anxietati mult mai coplesitoare.

Alaturi de Dunst si Gainsbourg, joaca alti actori sclipitori ca Charlotte Rampling, John Hurt, Kiefer Sutherland, Stellan Skarsgård  (un obisnuit al filmelor lui von Trier: Dogville, Dancer in the Dark, Breaking the Waves etc) si Alexander Skarsgård (actorul din serialul de televiziune despre vampiri, True Blood, fiul lui Stellan Skarsgård).

Filmul trateaza sfarsitul lumii ca si Armageddon-ullui Michael Bay si alte filme hollywoodiene, dar ce diferenta in abordare. In acelasi timp, Melancholia este un film romantic, impartasind o ideologie comuna cu comediile romantice hollywoodiene, dar, din nou, cat de diferita trebuie sa fie abordarea lui Von Trier. (Lars von Trier a incercat sa urmeze in Melancholia canoanele originare ale curentului romantic; pentru asta a ales Richard Wagner, uvertura la opera Tristan si Isolda, ca si coloana sonora care deschide filmul.)

Va fi un film ciudat, scormonitor, nelinistitor, asa cum ne-a obisnuit Von Trier, dar urmand o estetica romantica. Vom vedea o nunta, oameni frumos imbracati, fast, in general tot filmul are alt aer estetic, e mai scrobit si dichisit, cu un anume chic; mult diferit fata de rugosul Antichristul, unde simteai cum cazi printre crengi si cum te afunzi in pamantul reavan. In interviul de pe site-ul filmului, Lars von Trier isi exprima nelinistea ca s-ar putea ca filmul sa fie prea nice, incat oamenii sa gliseze la suprafata filmului fara sa caute mai adanc.

__Friends with Benefits__ – indecis intre romantic si grosolan

Post Modern
-
0

Ce pot sa spui despre un film care nu creeaza nici o stare? Friends with Benefits are cateva scene bune si haioase, daca sunteti dispusi sa le pescuiti, mergeti sa-l vedeti, dar per total este uscat ca o smochina uitata la soare din care s-a scurs orice savoare. Cam asta e senzatia cand consumi amestecul-incoerent-de-comedie-romantica-si-film-grosolan, pe numele lui adevarat Friends with Benefits.

Friends with Benefits pleaca de la o premisa buna, vrea sa ironizeze cliseele filmografiei romantice hollywoodiene. Jamie (Mila Kunis), dezamagita in dragoste, respinge asteptarile idealiste si ajunge intr-o relatie strict sexuala cu Dylan (Justin Timberlake), un director artistic din Los Angeles caruia Jamie, head-hunter, ii obtine un interviu la revista GQ din New York.

De aici, evident ca nu te apuci sa ironizezi romantismul pana cand scoti untul din el. Filmul trebuie sa ramana o comedie romantioasa. Dar te astepti la mai multa originalitate tocmai pentru ca isi propune sa practice ironia. O ironie usoara si haioasa, exersata cu bunavointa. Asta teoretic, pentru ca filmul nostru nu stie reteta, se balbaie tocmai intre siroposenie plus clisee, pe de o parte, si grosolanie si prost gust, pe cealalta parte. Fie nu reuseste sa iasa din canoanele pe care incearca sa le evite, fie iese prea tare, pana cade in vulgar. Prin urmare filmul e diform logic si rezultatul e o maioneza taiata.

Macar actorii, iti spui, Justin Timberlake si Mila Kunis, ar trebui sa salveze situatia, asa cum se intampla partial cu Horrible Bosses (in care Jennifer Aniston, Kevin Spacey si Colin Farrell tot mai scot ceva bun din film) sau cu Bad Teacher. In ultimul, chiar Timberlake incearca sa salveze aparentele de comedie buna. Din pacate domnul Timberlake nu-si gaseste ritmul aici (decat la propriu intr-o scena in care rappereste genial), iar Mila Kunis trage cu tupeu filmul dupa ea pentru a-l scoate la liman, dar din pacate ii lipseste sclipirea de comediant. Spre deosebire de Aniston in Horrible Bosses, care reusea sa joace cu haz aproape orice scena, oricat de vulgare ar fi fost replicile.

Singurii actori care ies bine sunt Patricia Clarkson (o stiti din Whatever Works sau Vicky Cristina Barcelona) care o interpreteaza pe Lorna, mama lui Jamie, si Woody Harrelson, colegul homosexual al lui Dylan. Scenele in care apar Clarkson si Woody Harrelson sunt fara exceptie haioase.

Filmul mai vine cu doua minusuri: montajul aiuritor, care iti da cateodata senzatia ca esti intr-un carusel, atat de repede se succed imaginile si replicile, si imaginea execrabila. Tot filmul este inundat in mult prea multa lumina, care il face sa para ieftin.

Jamie Woon — Lady Luck

Mihaela Matei
-
0

Midnight in Paris – o bomboana de film

Post Modern
-
0

Noul film al lui Woody Allen este dovada a cate poti sa faci cu un film daca nu mai ai nimic de demonstrat ca regizor. Probabil exista creatori care ar regiza filme mai reusite cu acelasi buget, dar Woody Allen are parghiile (adica brandul) care ii permit sa transforme intr-un film orice capriciu nostalgic. Am trait senzatia ca Woody avea nevoie doar de un pretext oarecare pentru a patina romantic in Parisul interbelic al lui Hemingway, Gertrude Stein, Scott Fitzgerald, Cole Porter, Dali, Picasso si altii.

Rezultatul este o bomboana glazurata care ti se topeste in gura: Parisul filmat intr-o lumina de miere, jazz in surdina, actori care interpreteaza lejer, glume á la Woody Allen, dar mai ales multe trimiteri culturale ascunse pentru deliciul spectatorului in fiecare scena. Cum mai spuneam undeva, nu e cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani, dar are o atmosfera pe care merita s-o simti.

Midnight in Paris este un delir al imaginatiei lui Woody. Un cuplu de americani (Gil si Inez) face o excursie la Paris, in linia lui Vicky Cristina Barcelona, unde doua americance viziteaza Barcelona. De aici actiunea se transforma intr-o fantezie, pentru ca Gil (Owen Wilson) calatoreste in timp in fiecare seara in Parisul anilor '20, unde cunoaste artisti de toate orientarile culturale, care frecventau salonul artistic al scriitoarei si colectionarei de arta Gertrudei Stein, in 27 Rue de Fleurus.

Cu tot delirul, pentru cineva obisnuit cu filmele semnate de Woody Allen, parca se stinge lumina din cand in cand. Senzatia poate este data si de interpretarea personajului principal de catre Owen Wilson, alter ego-ul regizorului. Owen il joaca exceptional in gestica, in balbaieli, in punctarea replicilor, dar ii lipseste ceva din exuberanta unui Woody viu si over the top in orice context. Filmul parca se joaca cu un ton sub atmosfera obisnuita. Dar nu te lasa descurajat de observatia asta, filmul are multe de oferit.

Actorii care sustin vital filmul mi s-a parut ca sunt Cathy Bates, care interpreteaza rolul Gertrudei Stein (cu siguranta o stiti pe Bates din roluri secundare din multe filme sau seriale, ca Revolutionary Road, The Golden Compass, Failure to Launch, Titanic, The Office), Adrien Brody , il interpreteaza suprarealist pe Salvador Dali (pe actor il stiti din The Pianist – pentru care a primit Oscar) si Rachel McAdams, logodnica pragmatica a lui Gil (pe Rachel McAdams ati mai vazut-o in Sherlock Holmes si Wedding Crashers).

In film mai joaca Michael Sheen si face un rol extrem de bun (il stiti probabil din The Queen si Frost/Nixon), Carla Bruni (primul rol reprezentativ pentru prima-doamna a Frantei) si Marion Cotillard (Inception, La vie en rose – pentru care a primit Oscar, Un long dimanche de fiancailles).

Ce nu mi-a placut a fost faptul ca unele personaje ale artistilor din trecut sunt foarte caricaturale si artificiale, iar unele sunt la propriu doar de decor, de exemplu Matisse care apare strict ca sa prilejuiasca o gluma a lui Gil. Dar nu se putea altfel, trebuia sa existe un minus in contrapartida aglomerarii atator personaje intr-un singur film.

Recomandare: daca nu esti intr-o stare prea romantica, trebuie sa te relaxezi inainte de film, asta in cazul in care crezi ca preludiul lung de imagini cu Parisul din deschiderea filmului nu va fi suficient. Altfel o sa ti se para ridicol pe alocuri.

The Ides of March (George Clooney) – trailer

Mihaela Matei
-
0

Ce merita vazut pe canalul de filme al YouTube

Mihaela Matei
-
0

De ceva timp poti sa urmaresti pe YouTube filme intregi (adica fara sa fie uploadate din mai multe bucati). Gratuit deocamdata, desi sunt discutii legate si de introducerea unei taxe.

Din pacate, filmele oferite in acest moment nu sunt nici foarte multe si nici foarte bune. Poti frunzari oferta pe genuri de filme aici. Pentru moment, am selectat din ele 5 filme clasice foarte influente in istoria cinematografiei, care intra cu usurinta in categoria must see.Cele cinci au trecut cu bine toate testele timpului posibile.

1. The Charlie Chaplin Festival (1946) 46 min, comedie, regie: Charlie Chaplin. Este de fapt o colectie de 4 scurtmetraje ale lui Chaplin realizate in 1917: The Immigrant, The Adventurer, The Cure si Easy Street. Toate sunt exceptionale, iar Easy Street este considerat de multi cel mai bun scurtmetraj al lui Chaplin. Pentru ca sunt scurte, pot fi urmarite in mod individual cand aveti o fereastra de timp si va plictisiti.
2. Charlie Chaplin Shoulder Arms (1918) 35 min, comedie, regie: Charlie Chaplin. Actiunea se petrece in Primul Razboi Mondial, cand personajul lui Chaplin, Vagabondul, este inrolat in armata americana.
3. M (1931) 117 min, thriller, regie: Fritz Lang. Este poate cel mai usor de urmarit pentru cineva care a vazut doar filme "moderne". Este singurul film cu sunet din cele cinci, ceea ce ajuta destul de mult experienta vizionarii. In plus, suspansul este extraodinar construit. Lang, unul din cei mai mari regizori-reprezentanti ai expresionismului german, considera M cel mai bun film al sau.
4. Battleship Potemkin (1925) 75 min, drama-istoric, regie: Sergei Eisenstein. Este unul din cele mai bune filme din istoria cinema-ului, foarte citat mai ales pentru tehnica montajului. Film de propaganda anti-tarist, Battleship Potemkin povesteste revolta care a avut loc in 1905 pe un crucisator atunci cand marinarilor le este servita carne intrata in descompunere.
5. Nosferatu (1922) 84 min, horror, regie: F.W. Murnau. Ca si M, este unul din cele mai cunoscute filme ale expresionismului german. Este o adaptare a povestii cu vampiri a lui Bram Stoker, Dracula.

(Avan)premierele weekend-ului in materie de film

Post Modern
-
0

Singurul film care are avanpremiera in acest weekend este Friends with Benefits (nota 6.8 pe IMDB) cu Justin Timberlake (Bad Teacher, The Social Network) si Mila Kunis (The Black Swan) .

Este o comedie romantica in care personajele sunt perfect constiente de realitatea cliseelor romantioase dar nu le rezista prea mult timp. Este o intriga veche de cand lumea, totusi rezultatul s-ar putea sa nu fie rau. Asta pentru ca Timberlake si Junis sunt actori buni cu chimie in cuplu (aplicand un trailer review), dar si datorita celorlalti actori: Patricia Clarkson (Whatever Works, Vicky Cristina Barcelona, Dogville) si Woody Harrelson (No Country for Old Men, Natural Born Killers,  Surfer, Dude)

Regizorul Will Gluck a mai realizat doua filme pana la Friends with Benefits, ambele comedii: Easy A (2010) si Fired Up! (2009).

Azi schimba statutul de avanpremiera pentru cel de premiera trei filme din care must-see este Midnight in Paris, o comedie romantica semnata Woody Allen. Nu este cel mai bun film al lui, nici macar cel mai bun din ultimii ani, dar Woody este deja un clasic cu o reteta sigura. Celelalte doua avanpremiere sunt o drama, Rabbit Hole, si un horror-thriller, Final Destination 5.

* Rabbit Hole(nota 7.2 pe IMDB)

Drama, cu Nicole Kidman (Dogville, The Hours, Eyes Wide Shut), Aaron Eckhart (Thank You for Smoking, The Black Dhalia), Diane Wiest (Edward Scissorhands, The Horse Whisperer, Law&Order,  Synecdoche, New York)

Filmul urmareste incercarile unui cuplu, Becca (Kidman) si Howie (Eckhart), de a depasi socul disparitiei fiului lor intr-un accident de masina. Subiectul nu este deloc comod si alegerea de a-l difuza in Romania spre sfarsitul verii (desi a avut premiera in noiembrie 2010 in State) nu cred ca va activa apetitul publicului.

Daca ai retineri sa alegi acest film de frica unei melodrame, nu ai pentru ce sa iti faci griji. Dupa cum o stim pe Kidman din rolurile trecute – apropo, Kidman este si producatorul filmului – nu isi exhiba starile pentru a obtine de la spectatori o empatie facila. Din contra, este foarte retinuta, poate prea solemna.

Filmul ecranizeaza piesa de teatru cu acelasi nume scrisa de David Lindsay-Abaire,premiata cu Pulitzer in 2007.  Este interesant de urmarit daca se simte schematismul tipic unei piese de teatru sau filmul este un organism viu.  Piesa a fost jucata prima data la New York, rolul principal fiind interpretat de Cynthia Nixon, Miranda din Sex & The City, pentru care Nixon a primit un premiu Tony.

Actorul transformat in regizor, John Cameron Mitchell, a mai regizat 2 filme independente: Hedwig and the Angry Inch (2001) – tot o ecranizare, foarte bine primit de critici  la Sundance Film Festival  –  si Shortbus (2006), prezent la Cannes in afara competitiei.

* Midnight in Paris (nota 8.1 pe IMDB)

Comedie romantica si fantezie regizata de Woody Allen, cu Owen Wilson (cunoscut pentru Cars 2, unde este vocea lui Lightning McQueen, Meet the Fockers, The Darjeeling Limited, Wedding Crashers), Rachel McAdams (Sherlock Holmes, Wedding Crashers), Marion Cotillard (Inception, La vie en rose – pentru care a primit Oscar), Michael Sheen (The Queen, Frost/Nixon)

Pe langa actorii principali, joaca si Carla Bruni, cantareata-prima doamna a Frantei,  Cathy Bates, pe care cu siguranta o stiti din roluri secundare in foarte multe filme de cinema sau seriale  ( printre care Revolutionary Road, The Golden Compass, Failure to Launch, Titanic, The Office) si Adrien Brody (Darjeeling Limited, The Pianist – pentru care a primit Oscar).

Mai multe detalii despre Midnight in Paris gasiti tot pe Postmodern aici.

* Final Destination 5 (nota 6.4 pe IMDB)

Horror & thriller, filmat 3D si IMAX 3D, cu necunoscutii Nicholas D'Agosto, Emma Bell, Miles Fisher, Erlan Escarpeta si Tony Todd (singurul actor care a mai jucat in serie)

Al cincilea film al francizei Final Destination este un prequel, actiunea petrecandu-se inaintea celei din primul film al seriei. Actiunea consta intr-o incercare continua pentru personajele principale de a supravietui diverselor dezastre si pericole aparute la tot pasul.

Seria Final Destination este recunoscuta pentru efecte speciale decente, dar dialog slab, scenariu debil si personaje schematice.

Pentru Steven Quale, Final Destination 5 este primul film  pe care il regizeaza pentru marele ecran, dar a fost regizor secund la Avatar (2009) si Titanic (1997).

Melancholia (2011) Lars Von Trier – Official Trailer [HD]

Mihaela Matei
-
0
1...301302303...306Pagina 302 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026