Articole

Dale, Nick si Kurt, prieteni din liceu, sunt abuzati in mod constant la serviciu de cei trei sefi, asa ca planuiesc sa le faca felul. Cei trei sefi sunt Jennifer Aniston, in film doamna doctor dentist cu o fixatie inexplicabila pentru asistentul Dale (Charlie Day), caruia ii avanseaza tot felul de propuneri sexuale, il linge pe gat si in ureche etc; Kevin Spacey, un sef sadic si draconic care se bucura sa il umileasca la nesfarsit pe Nick (Jason Bateman) in schimbul promisiunii unei promovari; al treilea boss caruia i se pune gand rau e Colin Farrell, un sef sleampat, dezinteresat si incoerent, caracterizat de cele mai ciudate capricii pe care trebuie sa le suporte Kurt (Jason Sudeikis).

Pana aici suna bine. Premisa unui film in jurul unor subordonati care accepta multe de la sefi suna familiar pentru multi spectatori. Ideea promite cat sa cumparam bilet. Povestea in sine nu e tocmai un model de scenariu de film, dar nu te astepti de la intriga unei comedioare de vara sa fie altceva decat o conventie acceptata cu bunavointa de spectatori.

Glumele in schimb, centrate masiv pe sex, care ar trebui sa fie la pièce de résistance a filmului, lasa de dorit. Si tot le doresti si tot astepti sa razi. Cu cateva exceptii sunt atat de proaste incat zambetul se transforma intr-o grimasa dezamagita. Glumele legate de sex sunt poate cea mai usoara alegere, dar pentru scenaristii Horrible Bosses se pare ca nimic nu e suficient de usor. Au o clatita perfecta pe care o scapa pe jos cand o intorc pe partea cealalta. Jenant. Si uite asa unul din cele doua motive pentru care am ajuns sa vad Horrible Bosses s-a evaporat. Nu m-a distrat aproape deloc. Va dau un exemplu de gluma: un coleg din liceu al celor trei muschetari care arata ca un evreu ortodox, fost angajat al Lehman Brothers, banca falimentata in timpul crizei, este intr-o situatie financiara atat de disperata incat le propune celor trei cate un hand job in schimbul a ceva maruntis. Probabil pentru americanii presati zi-lumina de ideologia politically correctness-ului, genul asta de film e o defulare binevenita, dar pentru mine ramane umor prost.

In plus, putina coerenta in abordarea celor doua tabere n-ar fi stricat. Aniston este considerata imposibila pentru ca ii face avansuri sexuale asistentului Dale, dar prietenul lui Dale, Kurt, care abordeaza cu apropouri de aceeasi calitate diversele tipe care se perinda prin film (de exemplu o fata de la curierat) este acceptabil. Filmul e o ciorba indistincta, in care bucatica buna e personajul lui Spacey. 

Ajungem la al doilea motiv pentru care am vrut sa vad filmul, adica distributia lui Kevin Spacey si Colin Farrell, impreuna a doua premisa buna a filmului. Kevin Spacey face un rol bun dar fara provocari, alegerea lui pentru rolul malefic si manipulator e absolut facila. Colin Farrell este si el bun, dar nu prea i se da ocazia sa arate ce poate pentru ca rolul este rarefiat, il vedem mai mult de la distanta. Aniston controleaza exceptional situatia, probabil a luat lectii de la Spacey, si spune replicile oricat de ridicole fara nicio tresarire, ceea ce le face in sine haioase. Cei trei muschetari sunt foarte stersi, aproape ca nu merita mentionati.

Nu mergi la o comedie de vara cu standarde prea ridicate, dar nici nu te astepti de la un film cu Kevin Spacey sa fie atat de ridicol de prost. Probabil nici Spacey nu isi poate alege filmele in timpuri economice dificile, asa cum nici subordonatii nu-si pot alege sefii. Din pacate ajunge sa gireze o gafa de film.

Pe actorul Matthieu Amalric, regizorul si actorul principal din Tournée,  il stiti probabil din Quantum of Solace, unde a interpretat eminenta intunecata cu care se infrunta James Bond, sau din Le scaphandre et le papillon. Neinteresat de faima hollywoodiana, Quantum of Solace fiind unul dintre putine filme comerciale in care apare, Amalric este varianta franceza a lui George Clooney: un actor foarte bun, cu carisma, care trece cu bine de partea cealalta a camerei, in scaunul de regizor.  (De fapt primul focus al lui Amalric a fost regia, el incepand sa lucreze in cinema ca intern pentru Louis Malle la filmul Au revoir les enfants.) Tournée este al patrulea sau film, pentru care a primit si premiul pentru cea mai buna regie la Cannes 2010.

Premiu meritat, pentru ca Amalric are o intuitie perfecta a personajelor si situatiilor, si simte incredibil cursivitatea scenelor si punctarea timpului in film.

Subiectul este cat se poate de banal, aproape meschin: niste actrite americane de burlesc sunt aduse in Franta pentru a face un turneu, de unde si titlul filmului. Turneul ar trebui sa culmineze cu un spectacol la Paris. Sunt aduse de francezul Joachim (Amalric), fost producator de televiziune, acum cu existenta sparta in multe cioburi: copiii si familia parasiti; cei la care este indatorat asteptand intoarcerea lui Joachim din State.  Joachim se intoarce in Franta implatosat cu forta vitala a artistelor lui de burlesc si exorcizat datorita experientei americane de orice frica legata de esec sau de judecata celor pe care i-a lasat in urma. Complementar si de inteles, actritele lui de burlesc vin seduse de Franta si mai ales de Paris. (La un moment dat se face trimitere la scena din A bout de souffle in care Jean Seaberg striga “New York Herald Tribune” pe Champs-Elysees.)

Pentru cineva obisnuit cu filmele americane, in care actorii pleznesc de sanatate si sunt lucrati negresit la sala, actritele cat se poate de naturale din Tournée(care sunt si in viata reala tot actrite de burlesc), una mai planturoasa decat alta, coapte ca varsta si supramachiate, pot soca, mai ales ca Amalric nu le menajeaza deloc goliciunea. Dar desi sunt machiate putin spus excesiv si desi sunt imbracate pompos si vulgar, sunt cat se poate de adevarate si puternice, si construiesc o tesatura poetica fina din micile increngaturi ale road show-ului francez, in timp ce problemele care tot se amalgameaza nu reusesc sa dea un gust amar nici lor, nici filmului.

Filmul curge molcom, parca dezlanat, dand senzatia cautarilor si tatonarilor lui Joachim, pana cand se incheaga un sens fluid. Retorica e fara bravada, fara pedanterie, doar simpla. La inceput vezi numai cum actritele se pregatesc de show iar impresarul Joachim supervizeaza pregatirile. Scene rubensiene, voluptate á la Ingres, gene false, mult rimel si ruj, tatuaje, dialoguri banale, accesorii si nimicuri pentru show….

Dar, pe nesimtite, incepi sa te legi de personaje pana la un anumit grad de tandrete, atat de actritele de burlesc, cat si de Joachim. Ceea ce nu se intampla des in ultimul timp cu personajele de film proiectate in mall-uri. Totul se opreste la distractie; oricat de calitativa ar fi, nu coboram niciodata la un nivel de intimitate oarecare cu personajele. In schimb, Tournée este un aluat cinematografic special, framantat de Amalric cu dragoste si delicatete, crescand frumos si delicios. Incercati. Veti ajunge sa tineti la personaje si sa va intereseze la alt mod decat cel de a sta lipit in scaun la un thriller.