Roma merita mai mult chiar de la un gen frivol ca noul film al lui Woody Allen. Dupa ce a facut filme la Londra (Match Point, Scoop, Cassandra’s Dream si You Will Meet a Tall Dark Stranger), Barcelona (Vicky Cristina Barcelona) si Paris (Midnight in Paris), ma asteptam sa lase ce e mai bun la sfarsit, avand in vedere dragostea lui recunoscuta pentru filmele si regizorii italieni. Un film cu si despre Roma era o sarcina mai grea si relevanta pentru Woody Allen, poate si din cauza asta a clacat (in fata asteptarilor proprii, in primul rand).
To Rome with Love (Din dragoste pentru Roma) este o comedioara cu tipicul umor autoironic si intelectual á la Woody Allen, dar si cu multe glume de situatie si limbaj simpliste, pe alocuri vulgare (si ele prezente la Woody Allen, dar in aceasta proportie mai mult in filmografia de inceput). Cu toate astea am ras destul de mult, poate in primul rand din bunavointa pentru Woody Allen. Spre finalul filmului, cu creditul de bunavointa epuizat, am ramas cu un ultim sfert de ora pe care l-am privit dezamagita de solutiile comice cu tuse groase alese de Allen.
Filmul are o structura care lasa si ea de dorit, iti da impresia ca filmul e mai mult un vis de dupa-amiaza al lui Woody Allen, dupa un pranz la care a mancat prea mult. To Rome with Love are patru povesti cu teme diferite (celebritatea, dragostea, cliseele despre italieni), care nu se intalnesc in niciun fel, mergand pana la final fiecare pe drumul ei.
Primele doua povesti sunt auto-ironice, in stilul Woody Allen. In prima poveste, care il are printre actori chiar pe Woody (intr-un rol prima data dupa 2006 in Scoop), o turista americana se indragosteste de italianul Michelangelo. Woody Allen si Judy Davis, parintii ei, viziteaza Roma, unde ii cunosc pe Michelangelo si familia acestuia. Surpriza pentru Woody Allen – un fost promoter si director de opera – este tatal lui Michelangelo, o mare voce nedescoperita.
A doua poveste un pic mai inchegata este a unui student la arhitectura care traieste la Roma, jucat de Jesse Eisenberg , probabil alaturi de Woody Allen cel mai bun actor din film (cunoscut mai ales pentru rolul lui Mark Zuckerberg in The Social Network). Jack este atras iremediabil de o actrita intr-un impas existential, prietena iubitei lui. Monica (Ellen Page) este o nevrotica pseudo-intelectuala care incearca sa il impresioneze pe Jack sau pe oricine ar fi de impresionat.
Relatia dintre cei doi si tensiunea din triunghiul amoros s-ar fi dezvoltat probabil mai interesant fara interventia lui Alec Baldwin, un arhitect american matur, care a trait si el in studentie la Roma, acum turist. Baldwin actioneaza ca un inger pazitor in materie amoroasa pentru Jack. Cei doi discuta in aparte-uri, un obicei teatral preluat destul de des in filmele lui Woody Allen. Alec Baldwin e in plus, pentru ca orice spune e oricum subinteles din dialogul si expresivitatea celor doi indragostiti. El apare mai mult ca un alter ego al lui Woody Allen si, implicit, din nevoia lui Allen de a fi acolo, ca un memento al tineretii trecute.
A treia si a patra poveste sunt cele mai putin legate si interesante, noroc ca una il are in centru pe Roberto Benigni care se prosteste delicios (dupa cum stim deja din La vita e bella) in rolul unui italian obisnuit trezit peste noapte celebru. A patra poveste este cea mai ingrosata, probabil si din cauza celor doi actori italieni care interpreteaza foarte caricatural un cuplu tanar abia sosit la Roma. Printr-o incurcatura oarecare, Antonio ajunge in pat cu o prostituata, jucata de Penelope Cruz, de unde tot felul de situatii amuzante sau agasante.
Ultimele doua povesti nu se vor nici o critica a celebritatii (cum ar parea prima), nici o oglinda a dificultatilor si regasirilor in dragoste (a doua), ci sunt pretextul lui Woody Allen de a ne scalda pana la refuz in caricaturile si cliseele despre italieni. Rezultatul e destul de sters si ireverentios. Poate ironia la adresa italienilor se vrea facuta cu/din dragoste dar e ca si cum vrei sa faci o maioneza buna punand prea mult ulei, cu un rezultat gretos. Fellini, unul din maestrii lui Woody Allen, are voie sa isi caricaturizeze co-nationalii, dar din partea lui Allen gestul e nepoliticos, mai ales ca rezultatul nu se ridica la nivelul lui Fellini in Amarcord (unde se simt o nostalgie si dragoste profunde pentru, sa zicem, maioul barbatului italian – ca simbol).
Ar mai fi ceva de spus despre femeile din acest film, pe care tot astepti sa le vezi dezvoltandu-se intr-un sens mai interesant. Cu exceptia rolului Monicai (Ellen Page), toate celelalte, multe aparand pentru cateva secunde doar defiland ca bombe sexy, sunt strict neesentiale. Aplicand psihanaliza atotprezenta in filmele lui, probabil Woody Allen trece printr-o faza gri in viziunea despre sexul opus. Chiar si Penelope Cruz, deja actrita fetis pentru Woody dupa Vicky Cristina …, joaca o prostituata care se intalneste pentru un efect comic inexistent cu toata pletora de amanti platitori. Daca ma gandesc din nou la Fellini, ce diferenta de viziune fata de haremul lui din 8 1/2! Sper ca lipsa de inspiratie pentru acest film sa nu fie semnul inchiderii unui cerc, care sa insemne regresul lui Woody la stadiul primelor filme, ca Take the Money and Run sau Bananas.
Dar, dincolo de toate criticile, nu suntem fericiti ca avem un nou film de la Woody Allen? Ca i-am recunoscut din nou stilul si ne-am bucurat de acesta, de modul nonsalant in care amesteca ingredientele, oricat de incongruente, de cum se distreaza si ne amuza? Cu siguranta, da.
.jpg)
