Articole

Mergand pe urmele proiectului Paris, je t’aime,filmul 7 Days in Havana combina 7 povesti cu stiluri diferite pentru a creiona portretul unui oras eclectic si cu un ritm propriu. Filmul este un proiect colectiv a 7 regizori, inclusiv Gaspar Noé si Benicio del Toro, al doilea contact cu lumea cubaneza pentru del Toro, dupa filmul lui Steven Soderbergh, Che (2008). Pelicula prezenta in competitia Un Certain Regard, de la Festivalul de Film de la Cannes, reuseste sa surprinda spiritul cubanez intr-un mod foarte natural, fiind compusa din sapte scurt metraje, fiecare spunand povestea unei zile a saptamanii.

Luni este ziua lui Benicio del Toro, al carui film il are in centru actiunii pe Teddy, un tanar american care ajunge in Cuba pentru un festival de film, insa devine partasul unei aventurii cliseistice, prins fiind in viata de noapte cubaneza: neintelegeri cu travestitii, abuz de alcool si incercari nereusite de a impresiona femeile (si prostituatele).

Marti, se pastreaza atmosfera imbibata in alcool a cluburilor cubaneze. In filmul regizorului argentinian Pablo Trapero, Emir Kusturica se joaca pe sine. Pelicula aduce in prim-plan pasiunea pentru muzica a cubanezilor si spune povestea unui regizor european celebru care ajunge in Havana pentru a-si ridica un premiu la acelasi festival la care ar fi trebuit sa participe si personajul primului scurtmetraj si are o noapte de pomina.

Despre muzica este vorba si in filmul de miercuri care spune povestea unui cuplu talentat: ea – o cantareata de succes, el – un fotbalist de baseball. Actorul Daniel Brühl (Inglorious Basterds, Good Bye, Lenin!) vrea insa s-o convinga pe Cecilia sa plece cu el in Spania, sa cante pe vas, obligand-o sa aleaga intre cariera si dragostea.

Daca filmul lui Julio Medem arata dorinta unori tineri cubanezi sa plece din tara, pelicula lui Elia Suleiman aduce cealalta perspectiva, spunand povestea unui turist palestinian pasionat de discursurile politice ale lui Fidel Castro. Scurt metrajul e o comedie de situatie, fara prea multe dialoguri, cu o atmosfera relaxata.

In opozitie cu istorisirea regizorului palestian, este filmul de vineri. Povestea lui Gaspar Noé (Ireversibil, Enter the Void) ii are in centru pe doi parinti care incearca prin ritualuri tribalice sa isi "exorcizeze" fiica de orientarea homosexuala. Actiunea se petrece intr-o atmosfera apasatoare, amplificata de loviturile de toba care urmaresc fiecare gest al ritualului.

Filmul de sambata aduce tot o poveste despre doi parinti. Filmul se intrepatrunde cu pelicula lui Julio Medem, readucand-o pe ecran pe Cecilia.

Lasand la o parte carentele scenaristice legate de dialogurile artificiale si melodrama sporita fara rost, 7 Days in Havana este un portret al unui oras asa cum il stim din cultura populara: colorat, cu o atmosfera vie, naturala si cu oameni pasionali si pasionati de dans si muzica. 

In acest sfarsit de saptamana au loc primele proiectii din cadrul celei de-a treia editii a Les Films de Cannes à Bucarest la Cinema Studio si Sala Elvira Popescu. Nu rata acest eveniment, pentru ca iti ofera posibilitatea sa vezi filme din competitia de la Cannes din acest an, filme romanesti de arhiva selectionate la Cannes, dar si un calup de scurtmetraje laureate cu Palme d'Or pentru aceasta categorie de film. 

Plecand energizat „de la Cannes”, poti bifa premierele oficiale ale weekendului: filmul romanesc Minte-ma frumos, animatia Hotel Transylvania sau comedia Astérix si Obélix: In slujba Majestatii Sale.

7 Days in Havana, un film despre Havana alcatuit din sapte scurtmetraje semnate de regizori diferiti, te asteapta atat in cadrul Les Films de Cannes, cat si in cateva cinematografe de mall.

Daca ai chef de teatru, poti merge la Fidelitate, jucata la Teatrul Act, sau la Godot pentru Julius Caesarsi Cui i-e frica de Virginia Woolf.

Luand o turnura spre dans, trebuie sa stii ca ai ultima ocazie sa asisti la reprezentantiile Explore Dance Festival; pe de alta parte, in ambele zile ale weekendului ai optiunea spectacolulului de burlesc Gustavia.

Printre filme, teatru si "seri dansante", iti reamintim expozitiile pe care le poti vizita, incepand cu cea care se pregateste de final:  subReal Retrospect. Ramai la MNAC pentru a vedea Empire, State, Building,Unpolished sau Ultimul etaj. Bucuresti: o cartare fotografica 2004-2012.

Fotografia te asteapta si la Institutul Cervantes, cu expozitia lucrarilor semnate Luis Ramón Marín, dar si la MNAR – portretele de artisti realizate de Charles Leirens.

Incheiem tot cu MNAR, unde poti parcurge simbioza dintre arta si mitologie istorica romaneasca prin expozitia de pictura Mitul national. Contributia artelor la definirea identitatii romanesti (1830-1930).

Cititorii care au avut tangente literare in adolescenta isi vor aminti probabil de auto-ironiile pe care le presarau prin lucrarile proprii dezamagitoare, pentru a atenua din sentimentul de rusine. Cel putin primele ore (sic!) din Adaptation (2002) sunt dedicate acestui tip de self-loathing. Urmarim strofocarile lui Charlie Kaufman (Nicolas Cage), un scenarist foarte exigent cu sine, pus in postura deloc placuta de a adapta cinematografic o carte de un gen incert.

Acelasi Kaufman (deja recunoscut pentru scenariul Being John Malkovich) semneaza scenariul filmului pe care il vedem, atribuindu-si  – cel putin intr-un mod superficial – atat calitatea de scenarist, cat si cea de personaj principal. Cu alte cuvinte, suntem plasati pe pozitia de martori ai procesului de creatie ce a nascut Adaptation.

Forma neobisnuita a scenariului nu ajuta insa la dezvoltarea lui organica, dand pe alocuri impresia unui experiment al unui intelectual cu pretentii.  Rezultatul nu poate fi decat plictisitor, unul dintre personaje chiar recunoscand autoironic ca "you're gonna bore [the audience] to death".  

In beneficiul filmului, totusi, povestea filmului traieste, nefiind subsumata formei metanarative artificioase. Evenimentele ce pe parcursul vizionarii ne pot deranja ca redundante isi gasesc rostul odata ce intelegem finalul, care la randul sau se leaga bine cu restul povestii. Cele cateva pasaje redate ca atare din The Orchid Thief, cartea ce sta la baza lui Adaptation, sunt suficiente pentru a ne da de inteles ca mesajul ei a fost surprins cu succes, "chinul" prin care trece Kaufman nefiind in van. 

Desi  in general monoton, Adaptation reuseste sa fie si distractiv. Atat Nicolas Cage, care surprinde prin doua roluri inedite, cat si personajul lui Chris Cooper se dovedesc a fi surse de amuzament. As comenta negativ prestatia lui Meryl Streep, care pe tot parcursul filmului nu afiseaza decat o senzatie de uimire. Atitudinea ei constant perplexa si meditativa ajunge sa fie enervanta, daca nu de-a dreptul comica. Nu m-ar fi surprins o scena in care sa se releve despre personaj ca sufera de o dependenta cronica de feniciclidina.

Adaptation este de fapt Being John Malkovich spus altfel: aceeasi tema despre cum se scriu povestile este reluata de Kaufman intr-o forma noua. Dar imi este greu sa imi inchipui un public in afara unui curs de creative writing pentru care un scenariu nonconformist va fi suficient in oferirea unei experiente cinematografice placute. Adaptation este intr-atat de absorbit de scopul sau – la modul incipit si declarativ deopotriva –  incat esueaza la capitolul estetic. 

O aventura ludica presarata cu referinte politice, existentiale si culturale, filmul lui Jean-Luc Godard Pierrot le Fou isi merita pe deplin statutul de opera-reper pentru Noul Val Francez si pentru cinematografie in general.

Miscare care a reinventat pentru a treia oara filmul, dupa Eisenstein si neorealismul italian, Noul Val a adus un mod nou de a gandi filmul, propunand neliniaritate in naratiune, cadre rapide, multe prim-planuri, scene filmate ,,incomplet”. Regizorul nu mai face apel la ,,tirania” regulilor pentru a-si transimite ideile. De multe ori se folosea inovatoarea camera de mana.

Pierrot le Fou este bazat pe cartea lui Lionel White, Obsession, dar cu doua zile inainte de inceperea filmarilor nu exista nici un scenariu. S-a ajuns astfel la dialoguri improvizate si la repetitii la filmari, lucruri in perfecta concordanta cu spiritul inovator, experimental si liber pe care Godard dorea sa-l insufle.

 Povestea il surprinde pe Ferdinand (Jean-Paul Belmondo) care isi paraseste viata burgheza si casatoria anosta, pentru a pleca cu Marianne (Anna Karina), o tanara cu un trecut misterios si periculos. Dupa o perioada de fuga in care refuza sa adere la conventiile impuse de societate, cei doi se stabilesc intr-un loc pentru o perioada doar pentru a constientiza dihotomia dintre ei si implicit pentru a se instraina. Aparitia unor gangsteri din trecutul lui Marianne determina separarea temporara a protagonistilor. Dupa reintalnire, Marianne il foloseste pe Ferdinand pentru a obtine o servieta cu bani si pleaca cu adevaratul ei prieten, ceea ce il determina pe Ferdinand sa recurga la masuri disperate.

Simpatiile marxiste ale lui Godard incep din anii 60 sa se accentueze, lucru sesizabil si in operele sale. Pierrot le Fou are un mesaj politic extrem de pregnant, aducand critici dure capitalismului si complezentei din societatea de consum. Apropierea de maoism este si ea observabila in film. La un moment dat Marianne si Ferdinand  scriu pe trotuar ,,Vive Mao!”, in timp ce in scena cu omul de pe luna, acesta respinge atat leninismul cat si capitalismul. Activismul politic al regizorului e observabil si in ceeea ce priveste conflictul franco-algerian si razboiul din Vietnam. In ceea ce-l priveste pe ultimul, exista o scena splendida in care un grup de americani se delecteaza cu o reprezentare teatrala a razboiului.

In ciuda numeroaselor conotatii politice, Godard nu este inca in perioada sa radicala (La Chinoise), atmosfera creata fiind una de joaca, usor nihilistica. Atmosfera lejera este mentinuta printr-o multime de inserari culturale comice, umor de tipul filmelor mute, dialogul cu ,,nebunul” din partea finala a filmului etc. Exista si doua scene muzicale. Toate acestea reduc plauzibilitatea si creaza o distanta intre spectator si personaje, filmul fiind gandit in conformitate cu ideile lui Bertolt Brecht.

 O scena reprezentativa este cea a a aparitiei lui Samuel Fuller in rolul unui cineast american care explica esenta filmului: emotia.

 O semnificatie deosebita o au si numele personajelor. Porecla lui Ferdinand, Pierrot, pe care acesta incearca sa nu o accepte, este o trimitere evidenta la celebrul mim al carui destin tragic este sa o piarda pe Collumbine in fata lui Harlequin. Numele intreg al protagonistei este Marianne Renoir, tatal (Pierre-Auguste Renoir) si fiul (Jean Renoir) fiind nume de referinta pentru cultura franceza si un nex intre doua mari arte ale imaginii: pictura si filmul. In sprijinul acestei interpretari sunt si picturile de Renoir care sunt folosite in film.

 Godard a influentat in mod decisiv generatiile de tineri regizori ce urmau sa se afirme (Martin Scorsese sau Quentin Tarantino), iar dintre operele acestui ,,copil rebel” al cinematografiei franceze poate cel mai bine ii surprinde ideile Pierrot le Fou.