Articole

La 10 ani dupa ce a semnat Cavale, considerat unul din cel mai bun film noir frantuzesc, regizorul Lucas Belvaux revine cu o productie in acelasi stil despre comportamentul unui grup intr-o situatie de criza. 38 témoins, care a deschis editia din acest an a Festivalului Filmului Francez, imbraca hainele unui comentariu sumbru despre cum oamenii pot sa inchida ochii in fata unei atrocitati si cat de greu ii este unui singur individ sa actioneze impotriva curentului majoritatii, chiar daca ceea ce vrea el este corect sau moral.

La intoarcerea din China, Louise, interpretata de Sophie Quinto, afla ca strada unde locuieste a fost scena unei crime fara martori. Iar sotul ei, Pierre (Yvan Attal), pretinde ca nu fusese acasa in noaptea crimei. Insa, de indata ce politia si presa incep sa investighze crima, lucrurile incep sa se schimbe. Ca urmare a insistentelor unei jurnaliste, interpretata de Nicole Garcia, Pierre se destainuie lui Louise, facand-o pe aceasta sa nu mai inteleaga daca sotul sau spune adevarul sau doar inventeaza explicatii, mai ales ca acestea erau in totala contradictie cu declaratiile celorlalti 37 de martori.

Filmul lui Belvaux impresioneaza prin cat de bine intelege psihologia umana, ajutat si de interpretarea foarte buna a lui Yvan Attal. Actorul nu are multe dialoguri, dar reuseste sa transmita foarte mult din ceea ce traieste personajul sau: vinovatia, suferinta, frustrarea, frica. Interpretarea lui Attal este accentuata si de atmosfera aproape glaciala a filmului, datorata locului unde a fost filmat – portul Le Havre – si a muzicii semnate de Arne Van Dongen. Attal se afla la cea de a doua colaborare cu regizorul belgian, dupa thriller-ul realist Rapt (2009). 

Filmul se invarte in jurul personajului principal, Pierre, si a cautarii criminalului, lasand la o parte posibila despartire dintre Pierre si Louise. Belvaux da senzatia ca scenariul si constructia personajelor au ramas intr-un plan secund, pentru el important fiind sa creeze o stare, un context favorabil pentru a transmite un mesaj moralizator.

38 témoins diseaca, cu sange rece si precizie de chirurg, comportamentul grupului si arata prin personajul principal ca exista totusi si loc pentru curaj si principii, in pofida majoritatii. Lupta dintre constiinta individului si instinctul de turma este tema perfecta pentru un film noir bun, iar Belvaux si Attal reusesc sa faca chiar mai mult decat un film de gen, pelicula lor aminteste de cele ale marelui Hitchcock.

Sfarsitul de an se apropie cu multe filme bune sau cel putin interesante, in care joaca actori unul si unul. Printre ele se afla un film de aventuri foarte spectaculos vizual – Life of Pi, comedia Seven Psychopaths cu Colin Farrell si Christopher Walken, filmul suprarealist Holy Motorssi noua ecranizare a Annei Karenina cu Keira Knightley in rol principal.

Filmele de actiune nu exceleaza in luna decembrie 2012, cel mai rasarit film din categorie cu premiera in aceasta luna fiind Jack Reacher cu Tom Cruise.  Nespecific, si filmele pentru copii lipsesc din anunturile distribuitorilor.

Asadar, iata o selectie a filmelor sfarsitului de an:

Daca nu ai prins The Angel’s Share/ Partea ingerilor la Les Films de Cannes à Bucarest, ultima productie semnata Ken Loach cu care a castigat Premiul Juriului la Cannes 2012 te asteapta in cinematografe din 7 decembrie.

In aceeasi saptamana, poti vedea in asteptarea lui Django Unchained unul dintre filmele „babysitted” de Quentin Tarantino – debutul regizoral al rapper-ului american RZA The Man With The Iron Fists/ Omul cu pumni de fier, in timp ce la polul opus se arata drama morala din The Words/ Hotul de cuvinte, cu Bradley Cooper in rolul unui scriitor.

Mai devreme decat se anticipa, intra in cinematografe noua ecranizare a romanului lui Lev Tolstoi, Anna Karenina,cu Keira Knightley si Jude Law in rolurile principale. Filmul este semnat de acelasi regizor care a realizat si Atonement (2007) si Pride & Prejudice (2005).

Tot in decembrie are loc revenirea lui Peter Jackson pe marile ecrane, cu prologul trilogiei The Lord of The Rings – The Hobbit: An Unexpected Journey/ Hobbitul: o calatorie neasteptata.

Fara concurenta din partea celorlalte doua comedii ale lunii, This is 40 si Playing for Keeps, filmul Seven Psychopaths/ Sapte psihopati si un caine aduce chiar inainte de Craciun in cinematografe o distributie dificil de trecut cu vederea. 

Un film potrivit perioadei sarbatorilor de iarna este anuntat pentru aceeasi saptamana – premiera Life of Pi/ Viata lui Pi, o fantezie vizuala in regia lui Ang Lee (Crouching Tiger, Hidden Dragon), urmarind neobisnuita relatie formata intre un baietel si un tigru bengalez urias.

Daca vorbim de fantezie, un film aflat printre favoritele de la Cannes in acest an se "instaleaza" la cinema in saptamana precursoare Craciunului: Holy Motors al francezului Léos Carax, care povesteste o singura zi, dar ce zi, in preajma lui Monsieur Oscar.

Jack Reacher/ Jack Reacher. Un glont la tinta ajunge la noi pe 28 decembrie, asa ca inainte de Revelion esti invitat sa urmaresti confruntarea dintre antieroul lui Tom Cruise si personajul negativ interpretat de cineastul german Werner Herzog. Scenariul si regia sunt semnate de scenaristul filmului devenit cult The Usual Suspects, Christopher McQuarrie.

Lista pentru inceputul anului 2013 ramane sub eticheta „va urma”.

Dupa succesul pe care l-a avut in 2010 cu filmul Carancho, argentinianul Pablo Trapero s-a intors in competitia pentru Un Certain Regard a editiei din acest an a Festivalul de Film de la Cannes cu White Elephant. Regizorul reabordeaza, astfel, tematica sociala precum in Leonera (Lion’s Den), povestea unei femei care incerca sa-si creasca copilul intr-o inchisoare.

White Elephanteste portretul unei periferii din Buenos Aires, acolo unde doi preoti, prieteni de multi ani, se zbat sa ajute populatia locala. Julián, interpretat de Ricardo Darín, este dedicat proiectului sau de a renova spitalul pe care argentinienii il numeau elefant blanco, un loc transformat acum intr-un refugiu pentru saraci si cersetori si unde traficantii de droguri isi desfasoara afacerile. Julián il convinge si pe Nicolás, celalalt preot din oras, jucat de Jérémie Renier, sa-l ajute sa reconstruiasca spitalului, mai ales ca proiectul pe care il dezvoltase cel din urma in jungla esuase.

Intre cei doi apar insa disensiuni provenite din faptul ca privesc diferit problema drogurilor. Nicolás vrea sa fie in mijlocul gangsterilor, asumandu-si rolul de mediator, pe cand Julián crede ca orice implicare a preotilor in aceasta afacere ilegala i-ar transforma in combatantii unui razboi care nu le apartine, asumandu-si in acelasi timp riscul de a fi omorati. Apogeul este atins atunci cand guvernul decide sa opreasca lucrarile la spital, desi Julián isi folosise toate conexiunile pe care le avea in lumea politica.  In acelasi timp, Nicolás se indragosteste de o asistenta social, Luciana, interpretata de Martina Gusman.

White Elephantcastiga foarte mult datorita jocului inteligent al actorilor, remarcam prestatia lui Ricardo Darín, cunoscut pentru rolul sau din The Secret in their Eyes pentru care a castigat un premiu Oscar si pentru interpretarea sa din Nine Queens. Actorul argentinian nu este la prima colaborare cu regizorul Pablo Trapero, cei doi lucrand impreuna si la Carancho (2010). Insa, poate cea mai mare calitate a filmului este muzica scrisa de compozitorul si pianistul Michael Nyman, acelasi autor al coloanei sonoare pentru pelicula lui Jane Campions, The Piano.

Filmul lui Trapero nu are o concluzie clar expusa si nici nu transmite emotii. Scenariul incearca sa pastreze o linie simpla, probabil pentru a castiga publicul international, insa este prea vag si are cateva carente greu de explicat, de pilda, nu e foarte clar la ce trebuie sa renunte Nicolás pentru dragostea lui pentru Luciana, de asemenea, nu e clara nici atitudinea oamenilor fata de martirizarea unui preot ucis in trecut. Chiar daca White Elephant aminteste de pelicula lui Fernando Meirelles, City of God sau de cea a lui Hector Babenco, Pixote, nu reuseste sa transmita aceeasi emotie precum cele doua si nici nu impune aceeasi complexitate si claritate regizorala.

Dupa ce flirteaza pe Internet, Haley, care ne apare ca o adolescenta naiva si teribilista,  cade de acord sa se intalneasca intr-o cafenea cu Geoff (Patrick Wilson), un fotograf de treizeci si ceva de ani.  In intalnirea dintre cei doi, vulnerabilitatea lui Haley (Ellen Page) este evidenta, insa actiunea ia o turnura noua – prefigurata vag prin fragmente de conversatie – cand adolescenta de 14 ani ajunge in casa fotografului. 

Hard Candy (2005) are o forma asemanatoare cu cea a unui teatru cinematografic, sustinuta de interactiunea dintre cele doua personaje principale. Scenele de dialog la care o asemenea formula obliga sunt departe de a fi plictisitoare. Regizorul (David Slade) se foloseste de miscari ale camerei si o paleta cromatica interesanta (ambele urmaresc starile  afective ale personajelor) pentru a le alterna cu secventele de actiune. 

Desi se afla intr-un proces constant de comunicare cu Geoff, adolescenta impresioneaza suficient de mult incat sa ii atribuim rolul dominant in economia filmului. Replicile ei spirituale, bine scrise si foarte bine redate de Ellen Page, maniera lejera si nonsalant adolescentina cu care trateaza situatii iesite din comun fac din ea o prezenta amuzanta. dar si nelinistitoare. Nepotrivirea (as spune ca aceasta nepotrivire face si deliciul filmului) dintre forma pe care o imbraca si actiunile pe care le comite tine de domeniul absurdului, filmul obligand la un suspension of disbelief din partea privitorului pentru acceptarea lui Haley. Identitatea ei ramane pana la final sub semnul intrebarii confirmandu-i statutul de personaj simbolic, fara pretentii la realism.

Valoarea morala (de altfel destul de discutabila) a actiunilor lui Haley este conditionata de masura vinovatiei lui Geoff. Personajul lui Geoff este disecat si analizat pe masura ce filmul progreseaza: masca sub care il vedem ascuns in expozitie este inlaturata, devenind si el vulnerabil. Patrick Wilson reuseste foarte bine sa transmita panica si disperarea pe care o simte, tentand publicul sa ii acorde o anumita doza de simpatie. 

Intentia regizorului (David Slade) de a face o paralela intre chinurile prin care trece Geoff si experienta copiilor abuzati nu convinge, legatura dintre cei doi termeni nefiind suficient de bine stabilita doar prin situatia de vulnerabilitate. Tema duplicitatii apare frecvent ca o alta trimitere la pedofilie.

Filmul iti da un sentiment constant de disconfort, de neliniste, o impresie vaga ca faci un lucru interzis urmarindu-l.  Cu toate acestea Hard Candy (Capcana fatala) esueaza in crearea unei sinteze intre continut si mesaj. Printre personajul interesant al lui Ellen Page, suspans, actiunea tensionata si neobisnuita, teroarea psihologica, este greu sa mai gasesti tema sociala pe care Hard Candy incearca sa o abordeze. 

Hayao Miyazaki este acel artist perfectionist si usor traditionalist (intr-un sens pozitiv) care isi deseneaza singur filmele, cadru dupa cadru, intr-o epoca in care animatiile sunt create strict prin intermediul tehnologiei. Iar rezultatul este pe masura: imagini foarte placute vederii, cu o expresivitate fidela realitatii si, nu in ultimul rand, o doza de poezie specifica anime-urilor.

In Spirited Away, traditionalismul lui Miyazaki transpare din insusi mesajul filmului: legatura primordiala si usor mistica dintre om si natura (la nivel mai restrans, valorile culturale traditionale japoneze) tinde sa se piarda intr-o lume modernizata si superficiala. In aceeasi idee, Chihiro (Rumi Hiragi), o fata de 10 ani proaspat mutata de la oras la tara, ajunge impreuna cu parintii ei intr-un parc de distractii parasit. Pe masura ce patrunde in parc, Chihiro este cuprinsa intr-o lume a zeilor si spiritelor naturii, iar parintii ei sunt transformati in porci de vrajitoarea Yubaba (Mari Natsuki), proprietara unei case de bai publice. Chihiro, ajutata de Haku (Miyu Irino), se angajeaza la casa de bai, unde va trece prin mai multe etape de initiere spre maturizare si cunoastere de sine.

As spune ca Haku este cel mai interesant si expresiv personaj din film. In lumea "reala" el este spiritul unui rau candva secat pentru a face loc constructiei unui complex de apartamente, iar in lumea spiritelor este un dragon ce se poate transforma oricand intr-un tanar chipes. Iubirea dintre Haku si Chihiro in lumea spiritelor e o metafora perfecta pentru relatia pe care o simtim noi instinctiv cu natura. Poate ca ideea in sine e greu de conceput, dar Miyazaki isi face treaba bine si trezeste emotii profunde folosindu-se de aceasta metafora.

Totusi, cel mai rezonant element din Spirited Away (si filmele lui Miyazaki in general) este un nivel ridicat de cuteness. Bile de cenusa care mananca praf de stele, un felinar cu un picior care topaie, soarecele si musca ce o insotesc pe Chihiro intr-o calatorie… Personajele transmit o anumita caldura prieteneasca si sunt puternic marcate de simtul empatiei. Miyazaki porneste de la ideea ca toti oamenii sunt buni in sinea lor, trebuie doar sa le explorezi partile pozitive, transpunand ideea aceasta in toate personajele si ajungand intr-un final sa nu mai existe niciun personaj negativ, ci doar nuante care le contureaza personalitatile.

Daca visai cand erai copil ca dupa fiecare ploaie sa se formeze un ocean in spatele casei, atunci Spirited Away (2001) e un film perfect pentru tine.