Articole

Vizionare, de Lars Saabye Christensen – Remix nordic la Mic dejun la Tiffany

A.Vlad

-

martie 27, 2014

Acum ceva vreme, într-o galaxie foarte foarte îndepărtată de România… numită Peninsula Scandinavă, un cuplu, el scenarist/ea art director publicitar, se plictisește de la atâta bunăstare, așa că, de dragul unui joc amoros mai picant, se decid să-și calce un pic pe morala protestantă păcătuind pe fugă, cu fusta ridicată doar de ajuns, pe podelele unor case de vânzare. Apoi apare unul care respira greu, pentru că îi urmărise prin ușa întredeschisă, și îi spune bărbatului că o să-i dea o grămadă de bani dacă scrie un film erotico-porno bazat pe fapte reale, pentru că e la modă acum, sunt mai inspiraționale. Dând dovadă de o coloană vertebrală exemplară și o lipsă totală de prejudecăți sau talent, Will acceptă şi fata dispare. Bine aţi venit la Vizionare.

Romanul celui mai cunoscut autor norvegian, Lars Saabye Christensen, ce a vizitat recent Bucureştiul – la iniţiativa revitalizatei edituri Univers –, este un remix nordic după Mic dejun la Tiffany a lui Truman Capote. Zăpadă, întuneric, melancolie – ingredientele nordice – plus un câine-metaforă, Ca De-obicei, în loc de pisica lui Holly Golightly, un personaj feminin de meserie Călătoare, frumoasă, plină de secrete și alunecoasă. Ca un Belmondo în A bout de souffle, ce se modelează după imaginea din postere a durului Humphrey Bogart, personajul principal din Vizionare își aranjează moaca în oglindă după figura frumușică a lui George Peppard. Nu știți cine e? Exact de asta rezonează Will cu el. Partenerul de ecran al lui Audrey Hepburn, în ecranizarea micro-romanului lui Capote, e de meserie ușor de uitat.

Will suferă de un adevărat sindrom al parvenitului. Patologia lui e dusă până la o formă de schizofrenie socială. Orice ar zice oricine îl bănuieşte de un dublu înţeles. Iubita lui este mai bogată, iar el nu uită niciodată asta. Prietenele ei îl iau peste picior, părinţii lui sunt dezamăgiţi de fiul lor, părinţii ei îl dispreţuiesc pentru că atârnă de ea, tipul de la casa de producţie ce îi finanţeză scenariul îl consideră un scenarist ratat numai bun de manevrat; cazat la un hotel scump, are impresia că tot personalul îl privește cu suspiciune, de parcă cu toții ştiu că are o gaură în pantofi, că nu are ce căuta acolo.

Există un exercițiu în scrierea creativă în care ești învățat să-ți imaginezi cum ar fi să existe o cameră deasupra ta permanent, să reușești să te detașezi de tine pentru a te putea observa, pentru a-ți observa ticurile, manierismele și reacțiile la ceilalți. Christensen se folosește de jobul de scenarist a lui Will pentru a-l face permanent conștient de POV (point of view), întâmplările sunt disecate cu ajutorul unei lentile de cameră în direct, de către personaj. Ceea ce poate fi uneori foarte enervant pentru cititor. Pentru că te rupe din poveste și te duce pe teritoriul detaliilor inutile. Ca un copil de trei ani care îți pune încontinuu întrebarea: De ce? E amuzant pentru o vreme, te simți mai deștept decât e cazul, dar apoi ai cam vrea să înceteze, până nu te face să-ți pierzi mințile cu totul.

Temerea lui cea mai mare este cea a tuturor artiștilor postmoderni: Că nimic din ce-mi venea în minte nu-mi aparținea de fapt. Toate scenariile sunt un: Bergman combinat cu Buster, Woody combinat cu Strindberg. Arta lui e supusă îndoielii că plagiază fără să-şi dea seama, pentru că totul a mai fost făcut. Aşa că se hotărăşte să se inspire din viaţă până la litera ei, asta venind cu dezavantajul blamării de către cei despre care scrii. Un subiect ce este la modă chiar acum în Norvegia de unde a răsărit un Nou Proust- al câtelea? – venit să dea fiorduri- nu m-am putut abține- pe şira spinării lumii literare occidentale. Karl Ove Knausgaard a scris o serie de 6 cărți autobiografice (My Struggle – poate titlul vă sună cunoscut dacă îl traduc în germană, Mein Kampf) ce i-au alienat familia şi prietenii, dar i-au adus o faimă extraordinară, vânzând un număr imens de cărţi şi făcând-o pe Zadie Smith să exclame că îi aşteaptă următorul volum tradus în engleză ca pe cocaină. -aviz editura Univers –

Revenind la norvegianul pentru care ne-am adunat, Vizionare este garanția faptului că dinspre nord literatura de calitate vine mână în mână cu valul înfricoșător de rece al literaturii polițiste noir tradusă în ultimii ani și la noi în cantități industriale.

Editura Univers, 2014

Iubire – Cunoscuti in noapte

Adriana Gionea

-

martie 26, 2014

0

Iubire, una dintre cărţile reprezentative pentru literatura norvegiană contemporană, trezeşte reacţii extreme în rândul cititorilor, scoţând la iveală două percepţii total opuse privind imaginea femeii moderne.

Unii o vor considera pe Vibeke (protagonista) o mamă iresponsabilă, nepermis de visătoare şi libertină. În loc să renunţe la propria identitate pe altarul pregătit mamei-cloşcă, aşa cum ar trebui în viziunea tradiţionaliştilor, Vibeke îşi permite şi momente de trândăveală. Retrasă în baia ticsită cu loţiuni, fantasmează în cadă la privirea inginerului ce-i face ochi dulci în timp ce ea îşi expune proiectele culturale, în noul rol de consilier municipal.

Chiar în timpul unui astfel de moment dedicat răsfăţului personal, în care a neglijat dorinţa fiului ei de-a merge împreună la bâlci, se declanşează evenimentele, ce urmează firul minimalist al romanelor centrate mai mult pe viaţa interioară a personajelor. În spaţii intime şi în decoruri nocturne, Hanne Orstavik lasă detaliile să vorbească în locul faptelor.

Cititorii toleranţi cu “metehnele” femeii contemporane, vor încerca s-o înţeleagă pe Vibeke, prinsă în acea luptă pentru a păstra echilibrul între femeia-mamă-singură, centrată exclusiv pe nevoile copilului, şi femeia-amantă, ce nu se vrea trecută cu vederea şi nu se teme de propriul erotism, în spatele căruia se ascunde o mare foame de afecţiune. Un moment de visare, când mama vrea să rămână singură cu propriile gânduri, devine o breşă în relaţia dintre Vibeke şi Jon, fiul ei. Acesta pune în aplicare, inconştient, un plan de răzvrătire împotriva refuzului ei de a-l duce în parcul de distracţii chiar în ajunul zilei în care va împlini nouă ani, şi merge, în secret, la bâlci.

În timp ce Jon rătăceşte prin zăpadă şi întâlneşte câteva personaje bizare, Vibeke se îndreaptă şi ea către bâlci, fiind sigură că el s-a refugiat cuminte în atmosfera caldă a camerei sale. Noaptea le-a rezervat fiecăruia momente în care să-şi proiecteze nevoia de iubire, visând cu ochii deschişi la ce nu pot avea, deocamdată.

Pentru Jon, afecţiunea capătă imaginea unei mame ce pregăteşte un tort-surpriză pentru ziua lui, măcar atât, dacă tot nu-i poate cumpăra trenuleţul dorit. Încercând să reziste frustrării de a se simţi exclus din anumite clipe în care mama lui vrea să rămână singură cu ea însăşi, Jon apelează la mecanismul gândirii magice, bine activat în copilărie: pleacă de unul singur la bâlci pentru a-i permite lui Vibeke să-i pregătească surpriza, îşi imaginează tot felul de scenarii SF apocaliptice în timp ce rătăceşte în drum spre parcul de distracţii improvizat. La un moment dat caută o încăpere secretă când se plimbă atent prin casa unei fete întâlnite pe drum, apoi începe să deruleze scene din universul cotidian al mamei sale odată ajuns în maşina femeii ce-i oferă prima ţigare.

La rândul ei, Vibeke doreşte să uite de singurătate în mijlocul bâlciului. Asemenea lui Jon, apelează la imagini desprinse parcă din gândirea copilului hrănit cu iluzii. Întâlneşte un bărbat având joburi ce-l predispun la o viaţă nomadă, pe care ea şi-l doreşte într-un scenariu al stabilităţii amoroase. Imaginaţia pusă în mişcare de nevoia de afecţiune, ce ignora posibilităţile oferite de realitate, începe să furnizeze nişte lentile prin care un străin devine un personaj de-al casei în viitorul derulat prin mintea lui Vibeke.

Aventurierul ce-o agaţă la bâlci, apoi o invită la o cafea şi la o seară petrecută în barul oraşelului, primeşte destul de rapid un rol de partener securizant şi, în acelaşi timp, misterios, iar Vibeke apelează la trucurile autoamăgirii de-o noapte, acea noapte în care defectele unui necunoscut pus pe flirturi devin calităţi, datorită închipuirilor. Aici se desfăşoară talentul Hannei Orstavik, ce-i permite să exploreze întregul proces feminin prin care protagonista îşi creează iluziile. Dacă lui Jon îi plac scenariile SF, ea preferă să vadă profunzimi emoţionale, ataşament şi continuitate exact în prezenţa unui bărbat abia întâlnit, pentru care acestea ar fi, probabil, elementele unei lumi paralele.

Iubirepare un film bazat pe întâmplările unei singure nopţi, în care mama şi fiul se îndreaptă spre acelaşi loc. Departe unul de celălalt, urmăresc o singură ţintă – iubirea primită de la Altul, devenită un sentiment căruia fiecare îi dă o altă semnificaţie. Mama şi fiul se caută prin noaptea îngheţată, dar fără să conştientizeze această căutare, pe care o deturnează spre alte destinaţii afective. Fiecare ajunge, în felul său, vulnerabil, şi trece de la tristeţe la speranţa născută din voluptatea aşteptării. În timp ce noaptea are un traseu clar în mintea de adult a lui Vibeke, pentru Jon are deghizări stranii, în care se topesc, rând pe rând, limitele realităţii, încât ajungi să te intrebi dacă persoanele întâlnite de acesta există cu adevărat.

Graniţa dintre periplul său şi cel al mamei nu este bine trasată în structura cărţii, de aceea trecerea de la un pasaj dedicat lui Vibeke la unul în care Jon este urmărit pas cu pas a fost realizat printr-un detaliu-punte, ce se regăşeste atât la finalui unei scene, cât şi la începutul următoarei. Hanne Orstavik tachinează astfel cititorul dornic să afle dacă mama şi copilul se vor întâlni sau dacă Jon se va rătăci.

Hanne Orstavik a scris romanul Iubire în primul rând pentru cititorul răbdător, capabil să parcurgă multe pasaje lipsite de acţiune, în care descrierile stărilor emoţionale şi ale impresiilor sunt lungi precum o noapte scandinavă. În cazul în care te consideri un iubitor al naraţiunii lente, vei fi răsplătit, la finalul romanului, cu discuţii contradictorii legate de greşelile şi calităţile femeii nonconformiste, întruchipate de Vibeke.

imagini: free-images.gatag.net/www.dagbladet.no

Editura Univers, 2012

Interviu Postmodern cu actorul George Costin

Post Modern

-

martie 24, 2014

0

Un interviu cu intrebari si raspunsuri alt fel.

Actorul George Costin a castigat premiul UNITER pentru cel mai bun actor in rol principal in 2013 pentru rolul din Familia Tót la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu" Bucureşti. Joaca de asemenea in spectacolele "Ingeri in America" (Teatrul Metropolis), Furtuna", „Scene din viața insectelor" (ambele la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu) și în „Dom Juan" (la ArCuB).

Multumim Voila Bistro pentru atmosfera.

Jeune & jolie – tanara si prostituata

Post Modern

-

martie 23, 2014

0

Tema prostituției nu reprezintă o noutate pentru cinematografie. Cea mai veche meserie din lume este, dimpotrivă, bine reprezentată în filme. Mulți regizori, printre care Fellini, Bunuel sau Godard, au fost fascinați de prostituate. De remarcat că toate târfele (sau majoritatea) din filmele de până în prezent, de la prostituata intelectuală, care se prostituează din plictiseală și curiozitate, la prostituata din obligație și nevoie, sunt adulte sau au cel puțin 20 de ani.

François Ozon, a cărui filmografie este cel puțin variată ca stil și tematică, face un film despre o adolescentă prostituată. Isabelle are 17 ani și, după ce-și pierde virginitatea într-o vară la mare, începe să se prostitueze. Nu din plăcere, nici din lipsă de bani. De fapt, nu ni se face cunoscut motivul din spatele noului ei hobby, iar regizorul nu ne ajută cu prea multe indicii.

Jeune & Jolie este împărțit în cele patru anotimpuri, delimitate de muzica lui Françoise Hardy. Fiecare anotimp are ceva deosebit – vara este anotimpul dezvirginării, toamna Isabelle este cea mai productivă din punct de vedere al noii sale vieți, iarna secretul său este devoalat, iar primăvara Isabelle pare să fi deja renunțat la prostituție (finalul este deschis, însă continuarea ne este insinuată). Din punct de vedere temporal, așadar, filmul urmărește dispunerea cronologică firească; este important să fim martorii evoluției ascendente (sau descendente) a lui Isabelle.

Deși tema filmului invită la scene perverse și explicite de sex, François Ozon recurge la o abordare mai soft. Scenele de sex, destul de puține, nu sunt sordide sau degradante, ci realiste. De altfel, scopul lor nu este de adaptare la un public avid de nud și pornografie, ci de a afișa reacțiile neutre ale Isabellei la partenerii de sex și la act în sine. De asemenea, ea se adaptează dorințelor clienților, le îndeplinește fanteziile, le provoacă plăcere, dar este incapabilă de a simți vreuna. Georges, deși bătrân, este singurul client în raport cu care Isabelle simte o oarecare conexiune. Întâlnirile lor sunt mai tandre, nu mecanice precum celelalte, iar Georges o ajută să descopere plăcerea, intimitatea și erotismul. Tocmai datorită acestei apropieri, decesul lui Georges o dezechilibrează, punând capăt (cel puțin pentru moment) celei de-a doua sale vieți.

Prin intermediul prostituției, François Ozon explorează de fapt adolescența. Această vârstă la care schimbările fiziologice sunt maximale este profund emoțională și hormonală, iar regizorul vrea să evidențieze tocmai acest ultim aspect. Isabelle întruchipează adolescentul în formarea unei identități proprii și în descoperirea propriei sexualități. Iar sexualitatea ei nu se leagă încă de emoție.

Începutul dualității sale se insinuează încă din momentul pierderii virginității, când pe tot timpul actului rămâne placidă, chiar inexpresivă. De altfel, reacțiile sale expresiv-emoționale sunt rare, cu precădere în timpul actelor sexuale, pe care le întreprinde mecanic. De asemenea, nu vorbește foarte mult, întregul personaj Isabelle fiind un mister pentru public și însuși pentru regizor, care nu face decât să o urmărească și să fie cu un pas în urma ei.

După cum afirmam și înainte, motivele comportamentului său nu ne sunt clare. Nu duce lipsă de bani și nici nu are probleme în a supraviețui de pe o zi pe alta. Simte mai degrabă o nevoie viscerală pentru a se prostituia, iar cel mai mult o stimulează riscul, aventura, angajarea în activități ilicite care întrerup monotonia existenței sale. La fel de bine ar fi putut să se apuce de droguri sau să devină anorexică. O altă posibilă cauză ar fi lipsa tatălui biologic, iar perspectivele psihanaliste ar îmbrățișa din plin această ipoteză. Cu toate acestea, nu știm și nici nu ne ajută această informație.

Dualitatea lui Isabelle are repercusiuni și asupra celor din jurul ei – frumusețea și senzualitatea ei, la care se adaugă noul statut de târfă, le provoacă griji femeilor din jurul ei, deși acestea sunt doar în mintea lor.

François Ozon se face responsabil de descoperirea actriței Marine Vacth pentru care Isabelle a fost primul rol principal. Frumusețea ei este mai degrabă misterioasă, fragilă, ne incită și ne face să ne dorim să știm mai multe despre ea. Regizorul o folosește din nou pe Charlotte Rampling, care a apărut în alte filme ale sale, în roluri transgresive, întruchipând femei senzuale, sexuale.

În definitiv, Jeune & Jolie nu este un film exclusiv despre prostituție și nu cade în perversități vizuale și sexuale. Adolescența așa cum o percepe Ozon nu este idealizată. Este o vârstă tranzițională, iar Isabelle este o adolescentă care își mulează propria sexualitate și identitate. Prin prostituție, da.

Divergent – Manualul de distopie, clasa a XIIa

Cătălin Olaru

-

martie 21, 2014

0

Deși muzica e compusă de Junkie XL, nu prea am avut parte, în timpul acestei ecranizări după un roman de Veronica Roth, de a little less conversation.

Cel puțin trei din probele pe care eroii lui Divergent trebuie să le treacă prilejuiesc rostirea sintagmei You have to face your worst fears. Tris (Shailene Woodley) are frica personajului interpretat de Tippi Hendren în The Birds, în timp ce Four (Theo James) suferă de fobia personajului lui James Stewart din Vertigo. În ceea ce mă privește, și eu am luptat din greu cu proprii mei demoni, unii deloc hitchcockieni: în stânga am avut trei domnișoare care au conversat întruna (de altfel, în ciuda oricărei evidențe, una dintre ele și-a înștiințat telefonic mama că se află în imposibilitatea de a vorbi), în rândul din spate, un anumit crainic radio i se confesa periodic, de la un scaun gol distanță, unei anumite senior editor port.ro, iar în dreapta mea era colega Loredana Ghidarcea, ai cărei cercei zornăitori nu prea obișnuiesc să tacă.

Din drepturile de autor pe fraza Let’s get ready to rumble!, prezentatorul american Michael Buffer a câștigat peste 400 de milioane de dolari. Tocmai de aceea, nu înțeleg de ce nu înregistrează nimeni expresiile You have to face your worst fears sau I’mnot gonna let that happen, aceasta din urmă spusă de către un ins protector unei persoane de sex feminin care a fost amenințată cu concedierea, bătaia sau gâdilatul. Sunt sigur că s-ar face bani frumoși din asta.

La cum sunt filmate unele din scenele cu împușcături ale filmului, personajele ar putea la fel de bine să țină în mână, în loc de tradiționalul pistol futurist, un săpun Cheia, un inbus de la IKEA sau o legătură de leuștean: oricum nu se vede nimic.

Oamenii viitorului sunt împărțiți, în filmul lui Neil Burger, în cinci caste. În cadrul unui ritual de trecere destul de primitiv (candidații lasă să cadă un strop de sânge într-un bol), tinerii aleg din ce castă să facă parte. Tris nu prea ar vrea să facă parte din nicio castă, drept urmare, te aștepți să nu aleagă nimic (iar această non-alegere a ei să ducă la izgonirea ei din Chicago-ul utopic cvadri-cameral, undeva unde ar urma să pună bazele unei noi ideologii, cu revoluția ei aferentă). Refuzul ei ar fi însemnat însă ca filmul să fie văduvit de foarte multe scene în care se practică nobila disciplină a parkour-ului, așa că Tris alege facțiunea care îi e ei cea mai simpatică: cea a forțelor de ordine.

Într-o distopie care nu prea e distopie (adică perspectiva unui asemenea viitor nu e chiar atât de înfricoșătoare, doar rotația castelor lasă un pic de dorit), activitatea principală a acestor jandarmi e cățăratul pe clădiri și săritul în și din trenuri în timp ce acestea sunt în mișcare.

Tris are ghinionul de a fi un pic mai complexă decât semenii ei unidimensionali, ceea ce o face divergentă, adică periculoasă. În esență, ea are de suferit de pe urma faptului că e altfel decât ceilalți. Mitului alesului, al celui care, adesea pe fondul unei predispoziții, e chemat de o instanță superioară, indiferent care, pentru a-și mântui semenii (Matrix), Divergent îi opune mitul marginalului, a celui care schimbă fundamental societatea tocmai prin aceea că e diferit, ceea ce probabil că sună destul de bine pentru adepții curentului emo, atâția câți mai sunt, sau pentru hipsteri, definiți tocmai prin opoziția față de majoritate. De fapt, nici nu trebuie să faci parte din vreo subcultură pentru ca Divergent să vorbească pe limba ta, adică pe Neînțeleseză: ajunge să fii tânăr.

Altfel, e interesant că personajele negative fac aproape toate parte din casta Erudiților. Aparent, nici în viitor, inteligența nu va fi din cale afară de cool în ochii celor mulți; noi sărim, nu gândim.

Când Tris o întreabă pe Jeanine (Kate Winslet) dacă e de părere că natura umană e un rău care trebuie combătut, iar aceasta îi răspunde că da, mai mulți spectatori mândri de umanitatea lor au răspuns prompt cu Ooo-uri dezaprobatoare. Pe aceia, îi bănuiesc că ar face și ei parte dintr-o facțiune, dacă nu cumva sunt de-a dreptul roboți.

Din punct de vedere narativ, filmul se blochează undeva la început. Tris trebuie să aleagă o tabără, în ceea ce constituie prima probă a filmului. O dată intrată în facțiunea Neînfricaților, pe aceasta o așteaptă o grămadă de alte probe: primul salt într-un tren în mișcare, primul salt de pe un bloc, prima luptă din ring, Four exersează aruncatul cu cuțite în timp ce ea servește drept țintă și trebuie să stea neclintită, a doua luptă din ring, cucerirea unei redute (capture the flag), prima luptă cu fricile ei, lupta cu fricile lui, a doua luptă cu fricile ei, care e totodată proba finală. Toate aceste probe se întind pe aproape întreg parcursul filmului. În tot acest timp, Tris arată semne de gândire independentă, dar cu măsură. De la alegerea inițială (a intra într-o facțiune), trecând prin încercările ei disperate de a urma această alegere până la capăt (excluderea din facțiune, evitată cu orice preț), Tris nu e niciodată altcumva decât obedientă. Când totuși e rebelă, rebeliunea ei e una prin excelență conformistă, adică regulile care guvernează sistemul nu sunt niciodată puse la îndoială. Sistemul devine fundamental rău doar atunci când oamenii răi dintr-o facțiune încearcă să-i elimine pe oamenii buni din altă facțiune, care se întâmplă să fie cea a părinților ei, ceea ce oricum se întâmplă extrem de târziu, adică în ultima jumătate de oră a acestui film de peste 140 de minute.

Până atunci, toate aceste probe funcționează ca un preludiu prea lung, care nu are cum să nu te piardă pe drum deoarece e clar că, mai devreme sau mai târziu, Tris va chestiona status quo-ul (și cel mai probabil va reuși să-l și schimbe). Explicația expozițiunii imposibil de lungi stă în faptul că filmul nu e, de fapt, un action futurist al cărui act doi începe la final, ci o dramă de liceu cu epilog. S-o fi petrecând Divergent în viitor, dar asta nu schimbă faptul că avem de-a face cu foarte mulți tineri care concurează unul împotriva celuilalt într-o structură de învățământ, cu bullies și aliați, cu profesori buni și profesori răi, cu o zi de absolvire în care cei buni primesc coronița, iar cei răi sunt pedepsiți. Graduation day vine cu puțin înainte de generic, ceea ce e extrem de târziu pentru un SF (și firesc pentru un teenage movie), dar asta nu face din Neil Burger un repetent. Fără să strălucească, filmul său are o calitate cu care nu multe distopii recente se pot lăuda: e ne-penibil.

DIVERGENT – Detergent pentru Distopie

Loredana

-

martie 21, 2014

0

Beatrice (Shailene Woodley) trăiește într-o societate distopică în care guvernul a îngrădit orașul de frica „forțelor exterioare misterioase” și a împărțit populația în cinci facțiuni: Erudițe (intelectuali și cercetători), Candoare (avocați și judecători), Abnegație (funcționari publici ce conduc guvernul), Bunătate (fermieri hippie) și Neînfricare (polițiști și soldați), pentru a elimia pericolul războaielor civile.

În fiecare an, un grup mare de adolescenți (de vârstă nedefinită) iau parte la „test”, un fel de bacalaureat psihologic, ce va determina facțiunea din care vor face parte pentru tot restul vieții. Și acesta este anul lui Beatrice, iar testul o umple de groază.

Calmați-vă și trageți aer în piept! Nu, a treia parte din The Hunger Games nu a apărut încă. Acesta este Divergent și, în pofida numelui, nu se abate de la rețeta poveștilor deja stabilite, reinterpretate și stereotipizate de orice film pentru adolescenți de la Harry Potter la povestea ce a catapultat-o pe Jennifer Lawrence în stratosferă.

Chiar de la începutul filmului ne este prezentată motivația pentru divizarea populației: războiul apocaliptic ce a avut loc cu … foarte mult timp în urmă. În cazul în care voice over-ul personajului principal nu este suficient pentru a ne convinge de asta, ni se oferă și o mulțime de indicii vizuale ale unui oraș aflat în ruină. Aparent cele cinci facțiuni nu au gasit un loc și pentru arhitecții care ar fi putut reconstrui clădirile, aceștia fiind condamnați să sape prin gunoaie (soarta celor văduviți de facțiune) alături de, se presupune, doctori, artiști și profesori, adică toate acele profesii complet irelevante pentru orice societate funcțională.

Beatrice face parte din facțiunea Abnegaților, un fel de sectă instituțională, ce, datorită filosofiei sale de sacrificiu personal și viață în folosul nevoiașilor, este și facțiunea ce ocupă toate pozițiile importante din stat. Beatrice, însă, se simte sufocată de datoria de a-i ajuta pe cei din jur și visează, în secret, să facă parte din facțiunea Neînfricaților, un grup caracterizat în mare parte de rezistența impresionantă a gleznelor, alergând în mod constant după trenuri și sărind din aceleași mijloace de transport pe un ciment ce nu pare deloc moale. Este evident că Beatrice este un personaj cu care îți dorești să petreci următoarele două ore jumătate din viață. Adică între o persoană care își trăiește viața încercând să-și ajute societatea și un om care alege să se cațere pe schele și sa se ia la trântă cu oricine îi apare în față, este clar pe cine respecți mai mult.

În orice caz, testul lui Beatrice se lovește de un impediment foarte mare. Spre diferență de marea parte a populației, ea nu poate fi pusă într-o categorie. Aparține în egală măsură facțiunilor Erudiților, Abnegaților și Neînfricaților. Este ceea ce societatea ei definește ca un „divergent” și ceea ce Hollywood-ul, cu spiritul său jucăuș, înțelege prin expresia „a very special snowflake”.

Divergenții sunt priviți cu suspiciune și eradicați deoarce amenință structura claselor pe care întreaga societate a filmului este construită. Astfel că Beatrice este pusă în poziția de a-și alege locul fără a aparține în totalitate nicăieri, în timp ce își ascunde adevărata natură de teamă că va fi omorâtă.

Nu este o surpriză pentru nimeni că alege facțiunea Neînfricaților pentru că un film despre o fată care rezolvă o ecuație sau face o supă pentru oamenii străzii ar fi plictisitor. Nu, ca o clonă adevărată a lui Katniss Everdeen, Tris, cum se redenumește odată ajunsă în facțiunea pe care o visează, purcede în a împușca, alerga și a snopi în bătaie bărbați de trei ori mai mari decât ea. Toate acesta sub tutelajul lui Four (Theo James), a cărui perpetuă bosumflare sexy și lipsă de umor îl recomandă în totalitate pentru rolul de personaj masculin principal demn de generația emo.

Aproape două treimi din film sunt petrecute în buncarele facțiunii, unde Tris își petrece timpul învățând să se bată, să-și învingă fricile, să-și facă prieteni ce probabil vor deveni relevanți în partea a doua a francizei și să suspine romantic după proful de arte marțiale, Four.

Antagonista principală a filmului este Jeanine, lidera facțiunii Erudiților, jucată de Kate Winslet, dovedind încă o dată că dacă ești intelectual și britanic pe deasupra, ești clar personaj negativ în orice film american. Dorința acesteia de a prelua conducerea statului determină facțiunile Erudților și Neînfricaților să se alieze pentru a-i distruge pe Abnegați, Tris și Four devenind singura speranță a acestora în lupta de clasă ce marchează ultima parte a filmului.

Deși James și Woodley au, pe parcursul filmului, o chimie palpabilă și o anumită prezență ce îi recomandă în roluri de „action heroes”, lipsa de implicare și direcție se simte, cei doi devenind doar pioni nedefiniți ai unei povești ce nu pare să ducă spre nicio concluzie. Chiar și Kate Winslet pare pierdută în peisaj, în pofida abilității sale de a transmite autoritate și un intelectualism machiavelic de fiecare dată când este pe ecran. Filmul nu le oferă celor trei resursele necesare pentru a transmite ce poți doar intui că se află în spatele replicilor goale de conținut și a scenelor de acțiune aparent nesfârșite.

Cu Divergent, regizorul Neil Burger nu realizează un film propriu-zis, ci mai mult un melanj de scene și teme deja exploatate cu mult mai mult succes în alte filme, fiind definit de o viziune distopică ieftină, seturi modeste și costume demne de era grunge a anilor ’90 (asta pățești când îți trimiți artiștii la tomberoane). Filmul nu face altceva decât să ia opere clasice precum 1984 sau Minunata lume nouă, să le arunce în mașina de spălat lângă The Hunger Games și să le „spele” de sens și viziune, folosind o nouă marcă de detergent, numită Divergent.

Recomandari pentru weekend-ul 21 martie – 23 martie

Post Modern

-

martie 21, 2014

0

Acest sfârșit de săptămână este, fără îndoială, dedicat teatrului. Nu mai puțin de 8 spectacole se vor juca în zilele următoare pe scenele teatrelor din București. Însă, îți poți ocupa timpul liber din acest weekend și cu premiere de film, un concert de jazz sau cu o nouă expoziție.

Începând de vinerea aceasta vei putea urmări în cinematografe filmul The Grand Budapest Hotel regizat de Wes Anderson. Povestea îl are în prim-plan pe recepționerul (Ralph Fiennes) unui hotel european luxos și urmărește lupta pentru o moștenire, furtul unei picturi renascentiste și transformările perioadei interbelice. Din distribuție fac parte: Bill Murray, Owen Wilson, Jason Schwartzman, Williem Defoe, Edward Norton, Tilda Swinton, Jude Law, Adrien Brody, Lea Seydoux și Tom Wilkinson.

Cea de-a doua premieră cinematografică a săptămânii este SF-ul Divergent al regizorului Neil Burger (The Illusionist, Limitless). Filmul prezintă un univers distopic în care societatea este împărțită în cinci categorii, în funcție de principalele virtuți ale oamenilor. Beatrice Prior (Shailene Woodley) ajunge la vârsta la care trebuie să aleagă cărei categorii vrea să aparțină pentru totdeauna, însă decizia pe care o ia îi va pune viața în pericol.

În așteptarea premierei de săptămâna viitoare, în unele cinematografe rulează deja și câștigătorul Oscarului din acest an pentru cel mai bun film străin, La Grande Bellezza. Vi-l recomandăm.

Tot la capitolul film, nu uita ca festivalul de film documentar One World Romania se desfasoara pana duminica inclusiv. Mai multe detalii despre proiectii gasesti aici.

Cei care preferă teatrul pot vedea piesa Aniversarea, o adaptare a mult-premiatului film Festen (1998) ce se va juca sâmbătă de la 19:30 la Teatrul Nottara. Cina de sărbătorire a bătrânului Hegel (Alexandru Repan) se transformă într-un prilej în care fantomele trecutului ies la iveală dezvăluind secrete cumplite ce dau naștere la o serie întreagă de conflicte.

Sâmbătă, Teatrul de Sufragerie prezintă spectacolul ZORBA semnat de Ioan Mihai Cortea și adaptat după romanul lui N. Kazantzakis. Prin această montare, Ioan Mihai Cortea încearcă să redea cât mai palpabil spiritul liber al personajului, Zorba.

Sâmbătă și duminică la Teatrul Act, de la ora 19:00, se joacă piesa Cont(r)ACTe care prezintă realitățile dulci-amărui ale vieții moderne: Ema, o tânără absolventă, descoperă la puțin timp după angajare că viața nu este exact așa cum își imagina ea că va fi atunci când va lucra într-o companie de top.

Însemnările unui nebun este un spectacol care combină muzica și teatrul. Pe scena vor urca Marius Manole și violonistul și compozitorul Alexandru Bălănescu. Povestea prezintă un nebun care își construiește încetul cu încetul o altă lume, consemnându-și stările și întâmplările într-un jurnal. Spectacolul se joacă vineri la ArCuB de la ora 20:00.

Revizorul este o adaptare contemporană a textului omonim a lui Gogol, semnat de Felix Alexa. Primarul unui orășel de provincie și acoliții lui corupți intră în stare de alertă atunci când află că un revizor din Capitală le va face o vizită ’’sub acoperie’’. Marius Manole (din nou), Mihai Constantin, Ana Ciontea, Irina Movilă, Claudiu Bleonț și Mihai Calotă fac parte din distribuție, iar pe coloana sonoră se regăsește Lacul Lebedelor de Ceaikovski și Lacrimosa lui Mozart. Piesa se va juca duminică, de la ora 19:30, la Teatrul Național București (Sala Studio).

Comedie pe întuneric este un alt spectacol de teatru care va avea loc duminica aceasta, de la ora 19:00 la ArCuB. Piesa are la baza textul lui Peter Shaffer, unul dintre cei mai importanți dramaturgi britanici ai secolului XX și, de asemenea, autorul scenariului filmului Amadeus (1984). O pană de curent produsă într-o seară de duminică dă peste cap planurile tuturor, conducând la o serie de încurcături și situații neprevăzute.

Sâmbătă, la Teatrul Nottara nu se joacă doar Aniversarea (vezi mai sus), ci și spectacolul 39 de trepte, cu 4 actori ce joacă peste 50 de roluri. Richard Hannay este acuzat pe nedrept de crimă și, astfel, pornește într-o călătorie în Scoția pentru a elucida misterul celor 39 de trepte. Regia îi aparține lui Petre Bokor, iar distribuția este alcătuită din Alexandru Jitea, Luminița Erga, Alexandru Mike Gheorghiu și Adrian Văncica.

Încheiem seria de teatru cu piesa Voyeur, o adaptare a romanului Păpușarul al lui Gardner McKay și povestea unui psihopat care hărțuiește femei, ce devin protagonistele unui joc al minții situat la granița moralității. Spectacolul are loc duminică la Teatrul de Artă București de la ora 20:15.

Weekendul acesta ne va aduce și câteva concerte. Atfel, sâmbătă de la ora 20:00 în ArCuB – Centrul Cultural al Municipiului București va avea loc un nou concert din seria spectacolelor de jazz organizate de două ori pe lună și reunite sub titulatura JAZZaj la ArCuB. Săptămâna aceasta vor urca pe scenă Vali Răcila și Balkanamera Jazz Quartet cu recitalul Blues de la Mississippi la Levant ce cuprinde piese orchestrate în manieră proprie cu influențe balcanice și latino-americane.

Vineri în Atelierul de Producție va avea loc primul concert din România al cântăreței Delilah, care la mai puțin de un an de la debut împărțea scena cu Emeli Sande și pleca în turneu alături de Prince. Muzica sa este apreciată la nivel internațional datorită mixului de influențe londoneze și exotice. Prețul unui bilet de intrare este 50 lei.

De asemenea, săptămâna aceasta a fost deschisă expoziția Rezist-Exist în care Dan Perjovschi își prezintă desenele realizate în ultimii doi ani inspirate de Primăvara arabă, protestele de la Kiev și cele împotriva exploatărilor de la Roșia Montană. Cei care doresc să se întâlnească cu Dan Perjovschi personal, pot merge vineri, de la ora 17:00 la Clubul Țăranului unde artistul va susține și o prezentare. Expoziția poate fi vizitată până pe 14 aprilie la Institutul Francez (Sala Atrium) și la Clubul Țăranului (MTR).

Nu in ultimul rand, adauga in program si editia de primavara a targului de carte cu discount Kilipirim, care are loc pana duminica inclusiv la Sala Dalles.

The Grand Budapest Hotel – Un basm pentru oameni mari

Adriana Gionea

-

martie 20, 2014

1

Înainte de-a te bucura de succesiunea întâmplărilor din The Grand Budapest Hotel, regizorul Wes Anderson (The Royal Tenenbaums, Moonrise Kingdom, Fantastic Mr. Fox) vrea să pătrunzi în atmosfera unui loc devenit o lume în sine, la graniţa dintre istorie şi fantezia apropiată de realismul magic.

The Grand Budapest Hotel se iveşte dintr-un peisaj cum numai în Alpi mai găseşti. Este imens, are un farmec de epocă, luxos, dar fără a emana snobism, ci, mai degrabă, veselia primitoare ce trimite către un basm recreat pentru a descreţi sufletele adulţilor. De această descreţire se ocupă, în special, Monsieur Gustave (Ralph Fiennes, Pacientul englez şi Lista lui Schindler), un angajat cu experienţă. Pedant şi carismatic, priceput în alegerea parfumurilor de parc-ar fi un aristocrat, le oferă clientelor în plus clipe intime de neuitat, nu înainte de-a le asculta poveştile şi a le umple singurătatea. Gustave descoperise esenţa ospitalităţii de lux: adevăratul scop al manierelor alese nu este atitudinea servilă, ci oferirea bucuriei de-a regăsi firescul și umanitatea în marele abator în care se transformase omul când războiul mondial bătea la uşă…

Povestea hotelului este însăşi povestea lui Gustave, deoarece între acesta şi locul unde lucrează există o simbioză perfectă. Nu poţi ştii dacă el a împrumutat ceva din rafinamentul hotelului sau dacă strălucirea edificiului nu este altceva decât rezultatul unei atenţii supraomeneşti pentru detalii. Exact când Hotelul Budapesta este lăsat în paragină, reînvie din propria ruină (doar) în paginile scrise de un tânăr literat rămas fără inspiraţie (interpretat de Jude Law). El ascultă destăinuirile actualului proprietar, Mustafa (F. Murray Abraham), nimeni altul decât un angajat ezitant, şcolit chiar de Gustave, care l-a iniţiat în arta eleganţei. Cum ajunge timidul imigrant Mustafa, un adolescent cam stingher (interpretat de Tony Revolori), să deţină unul dintre cele mai frumoase hoteluri? Este o poveste lungă, din care nu lipsesc moştenirea unei cliente fidele, devenite amanta lui Gustave, tabloul renascentist al unui pictor flamand, lăcomia, altruismul neaşteptat, peripeţiile, evadările din închisoare sau iubita curajoasă a lui Mustafa, Agatha (Saoirse Ronan), o cofetăreasă inventivă (veţi descoperi şi de ce).

Deşi are momente de suspans şi multe secvenţe dinamice, filmul nu se bazează pe o acţiune densă, ci, mai degrabă, pe o dorinţă ascunsă a regizorului de-a scoate fanteziile copilăriei la suprafaţă, prin decorurile supradimensionate ce transformă protagoniştii în liliputani atraşi de fortăreaţa magică. Spectatorul intră, la rândul său, într-o lume unde se trece de la nuanţele vesele la negrul ameninţător al personajelor negative, în frunte cu Dmitri (Adrien Brody), ce vrea să puna mâna pe valorosul tablou moştenit de Gustave, şi Jopling (Willem Dafoe), asasinul plătit de acesta. The Grand Budapest Hotel îţi lasă impresia unei lumi paralele, dar fără a te duce-n ispita de-a te întreba dacă nu cumva a fost creată după un caz real, deşi una dintre sursele de inspiraţie nu este un basm, ci amintirile din călătoriile scriitorului Stefan Zweig.

De fapt, regizorul şi actorii îţi vorbesc despre voluptatea celui pus în slujba micilor plăceri, capabil să-şi asculte oaspeţii fără a da sfaturi intruzive, să le anticipeze nevoile, amintindu-le de nostalgia copilului din ei, să le mai creeze încă o dată iluzia unei frumuseţi pe care au pierdut-o de multă vreme. În hotelul somptuos, toţi angajaţii sunt nişte figurine de modă veche, dornice să jure credinţă nu unui job bine plătit, sau vreunui brand faimos, ci unui spectacol din care fac parte. Deşi pentru alţii nu sunt decât nişte servitori anonimi, ei nu cunosc vanitatea celui din umbră, ce se visează mereu în rolul principal, şi nici complexul de inferioritate. Îşi iubesc micul rol secundar, iar unul dintre aceştia îi va rămâne loial hotelului şi atunci când ruina înlocuieşte fastul.

Să fie un simbol al unei epoci şi, totodată, să iasă din timp, devenind un mit. Să creeze o copie fantezistă a realităţii, apoi să-şi răspândească legenda fără a bate la ochi, doar cât să le fie accesibilă avizaţilor. Atâta vreme cât mai poate capta proiecţiile oamenilor care-l vizitează, dându-le o formă, The Grand Budapest Hotel va continua să existe, deoarece nu este altceva decât produsul unui vis despre fericire.

Stromboli – Ingrid Bergman, nevasta de pescar

fpruna

-

martie 16, 2014

0

Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial aduce refugiaților șansa de a-și relua vechile vieți sau posibilitatea de a începe altele. În această atmosferă debutează filmului lui Rossellini. Un exemplu de film neo-realist excelent cu personaje misterioase, realizat în alb-negru. Apărută în 1950, această producție a fost aspru criticată pentru banalitate. Cu toate astea câteva aspecte interesante ale filmului se observă astăzi, poate, mai clar.

Ingrid Bergman joacă rolul lui Karen, o prizonieră din țările baltice ajunsă în Italia. Ea dispune de două alternative: a emigra spre Argentina sau a se căsători cu un soldat italian. Cum în cele din urmă află că nu dispune de actele necesare obținerii vizei pentru America de Sud, Karen acceptă propunerea de măritiș venită din partea lui Antonio. Trecând repede peste formalitățile stării civile fata își urmează soțul spre micuța insulă mediteraneană (Stromboli) pe care acesta i-o descrisese drept casă. Lucrurile sună numai bine, doar că soțul a uitat să-și informeze proaspăta soție că pe insula lor se află și un vulcan, activ.

Odată ajunși pe Stromboli ne dăm seama că avem de a face cu o dramă ce, din acest punct, prinde un tempo ascendent. Comunitatea de aici este profund religioasă și totodată bine adaptată condițiilor naturale. Locuitorii duc o viață simplă, lipsită de capricii. Majoritatea bărbaților sunt pescari, iar nevestele lor nu se ocupă de altceva decât de îngrijirea caselor și creșterea copiilor. Schimbarea este dificilă pentru Karen, care ajunge să sufere teribil în tentativa ei de adaptare, oscilând în stări de spirit, confruntându-se mereu cu mirarea celor din jur care îi privesc obiceiurile, cel puțin, cu suspiciune. În decursul acestui zbucium descoperim o femeie matură, de societate, cu dispoziție artistică și atitudine autoritară, care ușor, ușor, re-devine prizoniera unei alte situații neplăcute – nu mai poate părăsi insula.

În schimb Antonio pare să o iubească sincer chiar dacă realizează că ea nu este o fată ca celelalte fete din satul său. Devotamentul lui este ușor de sesizat. El își găsește de lucru, bineînțeles ca pescar, pentru a susține capriciile ciudate ale soției sale. Până spre finalul filmului legătura dintre cei doi se tot degradează, escaladând până la punctul în care el ajunge, literalmente, să o închidă în casă. La propriu, chiar bate ușa în cuie…

Karen este totuși de neînduplecat. Hotărâtă fiind să plece, evadează din casă și se încumetă să traverseze versanții vulcanului pentru a ajunge într-un port, de unde cu ceva noroc ar putea prinde o barcă spre continent. Scenele de final, filmate în vecinătatea craterului, sunt de o calitate impresionantă. Întinsă și cuprinsă de o delăsare nespecifică, Karen ne apare, în cele din urmă, învinsă de dificultatea traseului ce îl are în față. Îl imploră pe Dumnezeu, cere mai multă putere și mai multă stăpânire. Simte că are nevoie de ajutor, simte că nu poate reuși de una singură. Poate, dacă ar fi avut această atitudine de la început nu ar fi ajuns în situația unui străin hulit de o comunitate întreagă. Probabil că nu a realizat cât de puternic este vulcanul până nu l-a văzut mai de aproape.

Pe lângă strofocarile de natură spirituală, în același timp interesant în acest film sunt și numeroasele secvențe care prezintă în stil documentar metodele de lucru tradițonale ale pescarilor din zonă și chiar evacuarea, reală, ce are loc în timpul erupției vulcanului. Nu e de mirare dacă ajungi să te intrebi ce anume ține această comunitate legată de această insulă. Și poate că asta vrea și Rossellini să ne sublineze.

Mostenirea Eszterei – Jaful sufletesc

Adriana Gionea

-

martie 15, 2014

0

Viaţa mi-a dăruit atâtea lucruri minunate şi m-a jefuit la fel de minunat… Sunt cuvintele prin care îşi începe destăinuirea Eszter, o femeie trecută de cincizeci de ani, dar având o lume afectivă la fel de intensă ca-n urmă cu douăzeci de ani, când un bărbat i-a marcat existenţa. De fapt, romanul unuia dintre cei mai mari scriitori interbelici, Sandor Marai, este compus din rămăşitele zilei în care protagonista l-a întâlnit ultima oară pe Lajos, aventurierul risipitor ce-a devenit marea ei iubire.

Moștenirea Eszterei poartă urmele nostalgiilor regăsite la cei vrăjiţi de fastul dichisit al atmosferei Belle Epoque şi eleganţa migăloasă a prozei introspective al cărei nucleu este un personaj feminin. Această eleganţă va fi sporită mai ales de farmecul discret al protagonistei din perioada în care amintirile senzuale imitau jocul unor foi de ceapă, date uşor la o parte într-o tachinare bine regizată a capricioasei aşteptări.

Citind romanul scris de Sandor Marai (asemănat cu Stefan Zweig), vei descoperi, probabil, un alt personaj feminin pregătit să fie pus în galeria victimelor unui escroc. Eszter uimeşte prin observaţiile pătrunzătoare şi prin talentul de a înţelege mecanismele celor mai greu de clasificat trăiri umane. Nu o sperie ambiguitatea sau contradicţiile vieţii afective ale unui seducător în care zac intelectualul cel mai fin, cartoforul de ocazie, sentimentalul teatral şi acel şarlatan rafinat. Dimpotrivă, este atrasă de nonşalantul Lajos, care se poate ascunde sub orice deghizare vrea pentru a obţine favorurile compasiunii feminine şi pentru a nu da socoteală după un periplu hedonist ce lasă numai ravagii în viaţa cuiva. Minciunile bărbatului ce i-a promis Eszterei rolul de ultimă gară, ca, apoi, să se însoare cu Vilma, sora ei, fără nici o altă explicaţie, nu-i vor lăsa gustul amar al ranchiunei. Eszter nu-l poate detesta, în schimb, resimte din plin voluptatea stranie a suferinţei transformate-n reflecţii asupra fericirilor efemere, bune de fragmentat în citate memorabile.

Pentru eroina lui Marai, ce şi-a văzut familia ruinată, apoi destrămată, amintirile legate de Lajos au fost promisiunea unui paradis interior. Adăpostită într-o casă veche, îşi trăiește ultimele zile melancolice din toamna vieţii. Tihna femeii senine, capabile să accepte un trecut ingrat şi aducător de resentimente pentru alţii, va fi tulburat de ultima licărire afectivă. După douazeci de ani, Lajos revine în casa ei, pentru o ultimă vizită. Cunoscându-i obiceiul de a-i subjuga pe cei din jur prin carisma decadentului trândav şi a petrecăreţului sentimental, căruia i se iartă orice, Eszter are parte de luciditatea de pe urmă. Totuşi, preferă să-i ofere cititorului şansa de a-şi da singur seama dacă Lajos a venit pentru a purta un dialog final, sau pentru a mai şterpeli ceva din casa ei, golită uşor, uşor, de patima cheltuielilor unui aventurier ce nu recunoaşte decât sacralitatea înfruptării lacome din clipele prezente. Deşi profunzimea observaţiilor privind caracterul oamenilor din jur nu a păcălit-o, Eszter preferă, se pare, bucuria ultimei vrăji ţesute de acesta, în locul unei chibzuinţe venite prea târziu în lumea ei. De luciditate va dispune când va dori ea, mai precis în momentul în care va rememora ultima vizită a lui Lajos.

Deşi este centrul romanului, Eszter este o prezenţă translucidă, o lumină fluidă revărsată spre adevăratul personaj ce intrigă, Lajos. Aparent, este un şarlatan versat, cu maniere, pasionat de filozofie, dar fără a depăşi rangul de abil diletant. Cunoştintele sale şi eleganţa purtărilor calculate îi asigură succesul doar în oraşele unde mai găseşte naivitatea moşierilor mici din secolul trecut, subjugaţi de oricine putea mima stilul intelectualului din capitală. Asemenea unui scamator mediocru, Lajos avea succes mai ales la bâlciurile din orăşelele adormite, până când obiceiul de-a se lăfăi în plăceri fără a le înţelege urmările îl demască pe neaşteptate. Odată învechite numerele de magie în ochii lui Eszter, acesta mai scoate o carte, una ce-i poate răvăşi pe cei din jur.

Scriitorul nu vrea să-i ofere cititorului satisfacţia de a-i înţelege în totalitate personajele. De aceea va folosi, la rândul său, trucurile unui magician. Îl acoperă pe acest Lajos cu pelerina scamatorului. Iniţial, avem un Lajos-şarlatan-fără-scrupule, ca, după numărul de magie, să apară un bărbat sensibil, după chipul şi trăirile răbdătoarei Eszter. Spre deosebire de personajul său masculin, Sandor Marai este un magician pentru scene mari şi publicuri avizate, aşadar pregătiţi-vă pentru un spectacol uman în care oglinzile modifică permanent imaginile cuplului Eszter-Lajos.

Sandor Marai îşi câştigă admiratorii prin devierea poveştii de iubire de la tabloul clasic al escrocului sentimental care o exploatează pe femeia ce iubea prea mult la unul ambiguu. Te întrebi dacă Lajos este într-adevar un manipulator patologic sau doar victima proriei slăbiciuni în faţa plăcerilor ce-i seacă toate resursele băneşti, încât ajunge să fure de la persoanele dragi, printr-un act mai degrabă compulsiv decât premeditat. La rândul ei, Eszter te păcăleşte. Nu cumva atracţia ei pentru riscurile neasumate din prudenţa mic-burgheză devine tocmai acel tunel subteran ce-o leagă de ascunzişurile unui aventurier incurabil?

picturi: Mondrian; piet-mondrian.org

Editura Curtea Veche, 2006

Ultimele articole