Articole

Beatrice (Shailene Woodley) trăiește într-o societate distopică în care  guvernul a îngrădit  orașul de frica „forțelor exterioare misterioase” și a împărțit populația în cinci facțiuni: Erudițe (intelectuali și cercetători), Candoare (avocați și judecători), Abnegație (funcționari publici ce conduc guvernul), Bunătate (fermieri hippie) și Neînfricare (polițiști și soldați), pentru a elimia pericolul războaielor civile.

În fiecare an, un grup mare de adolescenți (de vârstă nedefinită) iau parte la „test”, un fel de bacalaureat psihologic, ce va determina facțiunea din care vor face parte pentru tot restul vieții. Și acesta este anul lui Beatrice, iar testul o umple de groază.

Calmați-vă și trageți aer în piept! Nu, a treia parte din The Hunger Games nu a apărut încă. Acesta este Divergent și, în pofida numelui, nu se abate de la rețeta poveștilor deja stabilite, reinterpretate și stereotipizate de orice film pentru adolescenți de la Harry Potter la povestea ce a catapultat-o pe Jennifer Lawrence în stratosferă.

Chiar de la începutul filmului ne este prezentată motivația pentru divizarea populației: războiul apocaliptic ce a avut loc cu … foarte mult timp în urmă. În cazul în care voice over-ul personajului principal nu este suficient pentru a ne convinge de asta, ni se oferă și o mulțime de indicii vizuale ale unui oraș aflat în ruină. Aparent cele cinci facțiuni nu au gasit un loc și pentru arhitecții care ar fi putut reconstrui clădirile, aceștia fiind condamnați să sape prin gunoaie (soarta celor văduviți de facțiune) alături de, se presupune, doctori, artiști și profesori, adică toate acele profesii complet irelevante pentru orice societate funcțională.

Beatrice face parte din facțiunea Abnegaților, un fel de sectă instituțională,  ce, datorită filosofiei sale de sacrificiu personal și viață în folosul nevoiașilor, este și facțiunea ce ocupă toate pozițiile importante din stat. Beatrice, însă, se simte sufocată de datoria de a-i ajuta pe cei din jur și visează, în secret, să facă parte din facțiunea Neînfricaților, un grup caracterizat în mare parte de rezistența impresionantă a gleznelor, alergând în mod constant după trenuri și sărind din aceleași mijloace de transport pe un ciment ce nu pare deloc moale.  Este evident că Beatrice este un personaj cu care îți dorești să petreci următoarele două ore jumătate din viață. Adică între o persoană care își trăiește viața încercând să-și ajute societatea și un om care alege să se cațere pe schele și sa se ia la trântă cu oricine îi apare în față, este clar pe cine respecți mai mult.

În orice caz, testul lui Beatrice se lovește de un impediment foarte mare. Spre diferență de marea parte a populației, ea nu poate fi pusă într-o categorie. Aparține în egală măsură facțiunilor Erudiților, Abnegaților și Neînfricaților. Este ceea ce societatea ei definește ca un „divergent” și ceea ce Hollywood-ul, cu spiritul său jucăuș, înțelege prin expresia „a very special snowflake”.

Divergenții sunt priviți cu suspiciune și eradicați deoarce amenință structura claselor pe care întreaga societate a filmului este construită. Astfel că Beatrice este pusă în poziția de a-și alege locul fără a aparține în totalitate nicăieri, în timp ce își ascunde adevărata natură de teamă că va fi omorâtă.

Nu este o surpriză pentru nimeni că alege facțiunea Neînfricaților pentru că un film despre o fată care rezolvă o ecuație sau face o supă pentru oamenii străzii ar fi plictisitor. Nu, ca o clonă adevărată a lui Katniss Everdeen, Tris, cum se redenumește odată ajunsă în facțiunea pe care o visează, purcede în a împușca, alerga și a snopi în bătaie bărbați de trei ori mai mari decât ea. Toate acesta sub tutelajul lui Four (Theo James), a cărui perpetuă bosumflare sexy și lipsă de umor îl recomandă în totalitate pentru rolul de personaj masculin principal demn de generația emo.

Aproape două treimi din film sunt petrecute în buncarele facțiunii, unde Tris își petrece timpul învățând să se bată, să-și învingă fricile, să-și facă prieteni ce probabil vor deveni relevanți în partea a doua a francizei și să suspine romantic după proful de arte marțiale, Four.

Antagonista principală a filmului este Jeanine, lidera facțiunii Erudiților, jucată de Kate Winslet, dovedind încă o dată că dacă ești intelectual și britanic pe deasupra, ești clar personaj negativ în orice film american. Dorința acesteia de a prelua conducerea statului determină facțiunile Erudților și  Neînfricaților să se alieze pentru a-i distruge pe Abnegați, Tris și Four devenind singura speranță a acestora în lupta de clasă ce marchează ultima parte a filmului.

Deși James și Woodley au, pe parcursul filmului, o chimie palpabilă și o anumită prezență ce îi recomandă în roluri de „action heroes”, lipsa de implicare și direcție se simte, cei doi devenind doar pioni nedefiniți ai unei povești ce nu pare să ducă spre nicio concluzie. Chiar și Kate Winslet pare pierdută în peisaj, în pofida abilității sale de a transmite autoritate și un intelectualism machiavelic de fiecare dată când este pe ecran. Filmul nu le oferă celor trei resursele necesare pentru a transmite ce poți doar intui că se află în spatele replicilor goale de conținut și a scenelor de acțiune aparent nesfârșite.

Cu Divergent, regizorul Neil Burger nu realizează un film propriu-zis, ci mai mult un melanj de scene și teme deja exploatate cu mult mai mult succes în alte filme, fiind definit de o viziune distopică ieftină, seturi modeste și costume demne de era grunge a anilor ’90 (asta pățești când îți trimiți artiștii la tomberoane). Filmul nu face altceva decât să ia opere clasice precum 1984 sau Minunata lume nouă, să le arunce în mașina de spălat lângă The Hunger Games și să le „spele” de sens și viziune, folosind o nouă marcă de detergent, numită Divergent.

Înainte de-a te bucura de succesiunea întâmplărilor din The Grand Budapest Hotel, regizorul Wes Anderson (The Royal Tenenbaums, Moonrise Kingdom, Fantastic Mr. Fox) vrea să pătrunzi în atmosfera unui loc devenit o lume în sine, la graniţa dintre istorie şi fantezia apropiată de realismul magic.

The Grand Budapest Hotel se iveşte dintr-un peisaj cum numai în Alpi mai găseşti. Este imens, are un farmec de epocă, luxos, dar fără a emana snobism, ci, mai degrabă, veselia primitoare ce trimite către un basm recreat pentru a descreţi sufletele adulţilor. De această descreţire se ocupă, în special,  Monsieur Gustave (Ralph Fiennes, Pacientul englez şi Lista lui Schindler), un angajat cu experienţă. Pedant şi carismatic, priceput în alegerea parfumurilor de parc-ar fi un aristocrat, le oferă clientelor în plus clipe intime de neuitat, nu înainte de-a le asculta poveştile şi a le umple singurătatea. Gustave descoperise esenţa ospitalităţii de lux: adevăratul scop al manierelor alese nu este atitudinea servilă, ci oferirea bucuriei de-a regăsi firescul și umanitatea în marele abator în care se transformase omul când războiul mondial bătea la uşă…

Povestea hotelului este însăşi povestea lui Gustave, deoarece între acesta şi locul unde lucrează există o simbioză perfectă. Nu poţi ştii dacă el a împrumutat ceva din  rafinamentul hotelului sau dacă strălucirea edificiului nu este altceva decât rezultatul unei atenţii supraomeneşti pentru detalii. Exact când Hotelul Budapesta este lăsat în paragină, reînvie din propria ruină (doar) în paginile scrise de un tânăr literat rămas fără inspiraţie (interpretat de Jude Law). El ascultă destăinuirile actualului proprietar, Mustafa (F. Murray Abraham), nimeni altul decât un angajat ezitant, şcolit chiar de Gustave, care l-a iniţiat în arta eleganţei. Cum ajunge timidul imigrant Mustafa, un adolescent cam stingher (interpretat de Tony Revolori), să deţină unul dintre cele mai frumoase hoteluri? Este o poveste lungă, din care nu lipsesc moştenirea unei cliente fidele, devenite amanta lui Gustave, tabloul renascentist al unui pictor flamand, lăcomia, altruismul neaşteptat, peripeţiile, evadările din închisoare sau iubita curajoasă a lui Mustafa, Agatha (Saoirse Ronan), o cofetăreasă inventivă (veţi descoperi şi de ce).

Deşi are momente de suspans şi multe secvenţe dinamice, filmul nu se bazează pe o acţiune densă, ci, mai degrabă, pe o dorinţă ascunsă a regizorului de-a scoate fanteziile copilăriei la suprafaţă, prin decorurile supradimensionate ce transformă protagoniştii în liliputani atraşi de fortăreaţa magică. Spectatorul intră, la rândul său, într-o lume unde se trece de la nuanţele vesele la negrul ameninţător al personajelor negative, în frunte cu Dmitri (Adrien Brody), ce vrea să puna mâna pe valorosul tablou moştenit de Gustave, şi Jopling (Willem Dafoe), asasinul plătit de acesta.  The Grand Budapest Hotel îţi lasă impresia unei lumi paralele, dar fără a te duce-n ispita de-a te întreba dacă nu cumva a fost creată după un caz real, deşi una dintre sursele de inspiraţie nu este un basm, ci amintirile din călătoriile scriitorului Stefan Zweig.

De fapt, regizorul şi actorii îţi vorbesc despre voluptatea celui pus în slujba micilor plăceri, capabil să-şi asculte oaspeţii fără a da sfaturi intruzive, să le anticipeze nevoile, amintindu-le de nostalgia copilului din ei, să le mai creeze încă o dată iluzia unei frumuseţi pe care au pierdut-o de multă vreme. În hotelul somptuos, toţi angajaţii sunt nişte figurine de modă veche, dornice să jure credinţă nu unui job bine plătit, sau vreunui brand faimos, ci unui spectacol din care fac parte. Deşi pentru alţii nu sunt decât nişte servitori anonimi, ei nu cunosc vanitatea celui din umbră, ce se visează mereu în rolul principal, şi nici complexul de inferioritate. Îşi iubesc micul rol secundar, iar unul dintre aceştia îi va rămâne loial hotelului şi atunci când ruina înlocuieşte fastul.

Să fie un simbol al unei epoci şi, totodată, să iasă din timp, devenind un mit. Să creeze o copie fantezistă a realităţii, apoi să-şi răspândească legenda fără a bate la ochi, doar cât să le fie accesibilă avizaţilor. Atâta vreme cât mai poate capta proiecţiile oamenilor care-l vizitează, dându-le o formă, The Grand Budapest Hotel va continua să existe, deoarece nu este altceva decât produsul unui vis despre fericire. 

Saltimbanci de dragul publicului sau nebuni veritabili, intelectuali academici scrobiți sau artiști muritori de foame de dragul Artei cu A mare, există o mulțime de clișee legate de scriitori, multe încurajate chiar de ei. Lăsându-se pradă vulnerabilității sau adăugând încă puțin la automitizare, scriitorii din aceste 6 documentare ne oferă ocazia unei priviri dincolo de foile cu numele lor pe ele.

Crumb (1994)

Crumb este un ciudat onest. Cu înfățișarea cuiva pe care nu l-ai lăsa în preajma copilului tău și cu un sketchbook plin de desene, el se plimbă pe stradă și observă freak-show-ul de pe marginea drumului, în căutarea următorului star din comics-urile lui devenite cult. De la vagabondul plin de mizeria lumii care l-a abandonat, la negresa cu fund mare ce dansează pe ritmurile hip-hopului ce erupe din boxele radioului imens de pe umăr, până la fetele tocilare din clasa lui de liceu pe care toți le respingeau, dar la care el tânjea cu o pasiune animalică. Cu toții sunt materiale pentru cel ce și-a câștigat celebritatea în lumea hippie a anilor 60 prin comicsurile caricatural-suprarealiste alimentate de întâlnirea cu timbrele pline de culoarea LSD-ului.

Culmea documentarului este că el este cel mai normal din familia Crumb. Cu toate fetișurile lui: viniluri cu muzica blues din anii 20-30, picioarele masive ale femeilor şi în ciuda acuzaţíilor constante de misoginism, Robert este fratele bine adjustat la realitate, în comparație cu Charles, introvertitul extrem cu fantezii pedofilice, tendințe suicidale, chiar homicidale, mărturisind că în copilărie s-a abținut cu greu să nu-l înjunghie pe Robert în somn și Maxon, obsedatul sexual închis pentru o vreme în ospiciu pentru că dădea jos pantalonii femeilor pe stradă, ce acum își petrece timpul pictând, înghițind sfori și stând pe un pat din cuie ca un guru deranjat mental.

Robert Crumb este protohipsterul prin excelență, iar Terry Zwigoff (Ghost World, Bad Santa) a făcut o treabă excelentă cu acest documentar.

Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson (2008)

Una dintre cele mai comune temeri ale omenirii este cea de clovni. Cu ochelarii supradimensionați având o lentilă lipsă, portțigaretul veșnic fumegând, o armă în într-o mână și o sticlă de whisky Old Turkey în cealaltă, capul chel și o gură mare, Hunter S. Thompson a fost un clovn înspăimântător pentru cei ce i-au devenit ținte în articolele din Rolling Stones. Dar pentru contracultură el era clovnul mascotă, jurnalistul gonzo neînfricat ce a călătorit un an călare pe un motor cu cei mai răi dintre cei mai răi, Hell's Angels, până a fost altoit bine. Apoi a luat de guler establishmentul în numele culturii hippie şi a candidat pentru a deveni şerif în Aspen promițând, pe lângă legalizarea tuturor drogurilor, să schimbe numele orașului în Fat city, pentru a descuraja în felul ăsta pe toți ce se foloseau de numele stațiunii americane pentru a vinde case la prețuri supraevaluate.

Deziluzionat, el a fost cel ce a bătut cuiele în sicriul mişcărilor din anii 60, anunţând moartea Visului american în romanul-cult Spaime şi scârbe în Las Vegas (Fear and Loathing in Las Vegas), pentru ca mai apoi să devină reporter politic şi să îşi înfingă colţii în aproape toţi candidaţii la alegerile prezidenţiale americane. Mai ales în Nixon, pentru care avea o ură viscerală, considerându-l simbolul a tot ce e mai rău în America.       

Unul din naratori este Johnny Depp, ce i-a devenit prieten în ultimii ani de viaţă şi care, după ce Thompson s-a sinucis, i-a organizat acestuia exact înmormântarea pe care şi-a dorit-o, i-a transformat cenuşa în artificii şi le-a lansat în noapte.

Lovecraft: Fear of the Unknown (2008)

Produs al vremurilor sale, nici un șoc, Lovecraft se dovedește a fi un rasist, xenofob pornit împotriva străinilor ce îi mâncau minunata societate americană pe dinăuntru ca un cancer necruțător. De asta nu avea el succes. De asta geniul lui nu era recunoscut, de asta îl citeau doar puţinii cumpărători ai revistei Weird Tales, de asta în copilărie el nu ieşea din casă și trăia în atmosfera sufocantă creată de mama lui excesiv de protectoare. Tatăl nu mai era în peisaj, pentru că ajunsese la azilul de nebuni, unde va merge și mama lui nu după multă vreme. Sună a una din poveștile lui cu monștrii ce așteaptă doar o oportunitate să iasă la iveală din adâncurile mărilor și marginile vederii noastre și să consume lumea aceasta ce le aparține și în care noi suntem doar niște gândaci ce am invadat ruinele marii lor civilizații. Dar e realitatea povestită de unii dintre cei mai buni experţi în Lovecraft şi genul horror pe care acesta l-a influenţat mai mult decât orice alt scriitor din istorie, printre aceştia Neil Gaiman, Guillermo del Torro, Peter Straub şi John Carpenter.

Tell Them Anything You Want: A Portrait of Maurice Sendak (2009)

Nu e tocmai cel la care te-ai aștepta, asta e puțin spus. Un autor de cărți pentru copii este un tip bine îmbrăcat, ce iubește copii, probabil că are o droaie sau își dorește o droaie, dar printr-un accident autobiografic nefericit nu a avut și acum scrie pentru toți ceilalți, ce îi devin prin lectură ai lui, dedicându–şi întreaga viață lor şi Copilăriei, ținutul fără de păcat și plin de virtuți. Nimic mai fals. Maurice Sendak, cel mai celebrat, alături de Dr. Seuss, autor de cărți pentru copii este un bătrân homosexual morocănos, dar dulce în felul său, ce nu fetișizează în nici un fel copilăria, ce mulțumește cerului că nu avut niciodată copii, ce nu prea ieșea la joacă pe vremea când el era o mogâldeață, ci prefera să stea la fereastră și să scrie povești despre cei de afară.

Își urăște părinții, cu minunatul obicei de a-i povesti cum au încercat să-l avorteze fără succes, dar își iubește fratele cu care construia jucării și sora cea frumoasă care a avut gijă de el ca o mamă surogat perfectă. Where the wild things are, cartea lui cea mai celebră și ecranizată de unul din regizorii documentarului, Spike Jonze, nu este nici pe aproape de favorita lui, ba chiar îl enervează atenția pe care această simplă carte a primit-o, în comparație cu celelalte pe care el le consideră mai bune și mai personale.

RUSSIA'S OPEN BOOK: WRITING IN THE AGE OF PUTIN (2013)

Actorul britanic ce a propus boicotarea jocurilor olimpice de la Sochi pentru a semnaliza brutalitatea legilor ruseşti anti-gay, Stephen Fry, narează acest documentar ce ne amintește că după Tolstoi, Gogol și Dostovieski încă s-a mai scris literatură în mama Rusie. E adevărat, diferită și adaptată problemelor contemporane, dar ea există, deși puțin cunoscută. 6 autori ruși actuali (Dmitry Bykov, Zakhar Prilepin, Mariam Petrosyan, Vladimir Sorokin, Anna Starobinets, Ludmila Ulitskaya) povestesc ce înseamnă să creezi artă în contextul pseudo democrației instaurată la Kremlin de ţarul judokan, mântuitorul la bustul gol al poporului rus, kgb-istul sinistru Vladimir Putin .

Documentarul poate fi urmărit aici.

The Charles Bukowski Tapes (1987)

Filozoful mizeriei și al băuturii în exces, misoginul ce nu se ferește să-și atace fizic, într-un acces de gelozie, nevasta în fața camerei ce înregistrează, Bukowski cel pocit și sfânt, nedreptățit de toți, apologetul alcoolismului și adversarul marijuanei ce te domolește, un sensibil bine tunat la vibrațiile lumii ce pare să-l aducă în pragul nebuniei. O călătorie prin camera de tortură, locul unde tatăl îl bătea cu sălbăticie pe tânărul Bukowski, și pe străzile ce i-au devenit fundal pentru multe dintre povestirile și poeziile sale, cele aproape 4 ore de înregistrări sunt o rană prin care îți e permis să privești în carnea pe alocuri putredă, pe alocuri frumos mirositoare a acestui bătrân satir decadent fără pereche.

Cele 52 de mici interviuri au fost filmate de regizorul Barbet Schroeder și pot fi urmărite aici.