Divergent – Manualul de distopie, clasa a XIIa

0
650

Deși muzica e compusă de Junkie XL, nu prea am avut parte, în timpul acestei ecranizări după un roman de Veronica Roth, de a little less conversation.

Cel puțin trei din probele pe care eroii lui Divergent trebuie să le treacă prilejuiesc rostirea sintagmei You have to face your worst fears. Tris (Shailene Woodley) are frica personajului interpretat de Tippi Hendren în The Birds, în timp ce Four (Theo James) suferă de fobia personajului lui James Stewart din Vertigo. În ceea ce mă privește, și eu am luptat din greu cu proprii mei demoni, unii deloc hitchcockieni: în stânga am avut trei domnișoare care au conversat întruna (de altfel, în ciuda oricărei evidențe, una dintre ele și-a înștiințat telefonic mama că se află în imposibilitatea de a vorbi), în rândul din spate, un anumit crainic radio i se confesa periodic, de la un scaun gol distanță, unei anumite senior editor port.ro, iar în dreapta mea era colega Loredana Ghidarcea, ai cărei cercei zornăitori nu prea obișnuiesc să tacă.

Din drepturile de autor pe fraza Lets get ready to rumble!, prezentatorul american Michael Buffer a câștigat peste 400 de milioane de dolari. Tocmai de aceea, nu înțeleg de ce nu înregistrează nimeni expresiile You have to face your worst fears sau I’mnot gonna let that happen, aceasta din urmă spusă de către un ins protector unei persoane de sex feminin care a fost amenințată cu concedierea, bătaia sau gâdilatul. Sunt sigur că s-ar face bani frumoși din asta.

La cum sunt filmate unele din scenele cu împușcături ale filmului, personajele ar putea la fel de bine să țină în mână, în loc de tradiționalul pistol futurist, un săpun Cheia, un inbus de la IKEA sau o legătură de leuștean: oricum nu se vede nimic.

Oamenii viitorului sunt împărțiți, în filmul lui Neil Burger, în cinci caste. În cadrul unui ritual de trecere destul de primitiv (candidații lasă să cadă un strop de sânge într-un bol), tinerii aleg din ce castă să facă parte. Tris nu prea ar vrea să facă parte din nicio castă, drept urmare, te aștepți să nu aleagă nimic (iar această non-alegere a ei să ducă la izgonirea ei din Chicago-ul utopic cvadri-cameral, undeva unde ar urma să pună bazele unei noi ideologii, cu revoluția ei aferentă). Refuzul ei ar fi însemnat însă ca filmul să fie văduvit de foarte multe scene în care se practică nobila disciplină a parkour-ului, așa că Tris alege facțiunea care îi e ei cea mai simpatică: cea a forțelor de ordine.

Într-o distopie care nu prea e distopie (adică perspectiva unui asemenea viitor nu e chiar atât de înfricoșătoare, doar rotația castelor lasă un pic de dorit), activitatea principală a acestor jandarmi e cățăratul pe clădiri și săritul în și din trenuri în timp ce acestea sunt în mișcare.

Tris are ghinionul de a fi un pic mai complexă decât semenii ei unidimensionali, ceea ce o face divergentă, adică periculoasă. În esență, ea are de suferit de pe urma faptului că e altfel decât ceilalți. Mitului alesului, al celui care, adesea pe fondul unei predispoziții, e chemat de o instanță superioară, indiferent care, pentru a-și mântui semenii (Matrix), Divergent îi opune mitul marginalului, a celui care schimbă fundamental societatea tocmai prin aceea că e diferit, ceea ce probabil că sună destul de bine pentru adepții curentului emo, atâția câți mai sunt, sau pentru hipsteri, definiți tocmai prin opoziția față de majoritate. De fapt, nici nu trebuie să faci parte din vreo subcultură pentru ca Divergent să vorbească pe limba ta, adică pe Neînțeleseză: ajunge să fii tânăr.

Altfel, e interesant că personajele negative fac aproape toate parte din casta Erudiților. Aparent, nici în viitor, inteligența nu va fi din cale afară de cool în ochii celor mulți; noi sărim, nu gândim.

Când Tris o întreabă pe Jeanine (Kate Winslet) dacă e de părere că natura umană e un rău care trebuie combătut, iar aceasta îi răspunde că da, mai mulți spectatori mândri de umanitatea lor au răspuns prompt cu Ooo-uri dezaprobatoare. Pe aceia, îi bănuiesc că ar face și ei parte dintr-o facțiune, dacă nu cumva sunt de-a dreptul roboți.

Din punct de vedere narativ, filmul se blochează undeva la început. Tris trebuie să aleagă o tabără, în ceea ce constituie prima probă a filmului. O dată intrată în facțiunea Neînfricaților, pe aceasta o așteaptă o grămadă de alte probe: primul salt într-un tren în mișcare, primul salt de pe un bloc, prima luptă din ring, Four exersează aruncatul cu cuțite în timp ce ea servește drept țintă și trebuie să stea neclintită, a doua luptă din ring, cucerirea unei redute (capture the flag), prima luptă cu fricile ei, lupta cu fricile lui, a doua luptă cu fricile ei, care e totodată proba finală. Toate aceste probe se întind pe aproape întreg parcursul filmului. În tot acest timp, Tris arată semne de gândire independentă, dar cu măsură. De la alegerea inițială (a intra într-o facțiune), trecând prin încercările ei disperate de a urma această alegere până la capăt (excluderea din facțiune, evitată cu orice preț), Tris nu e niciodată altcumva decât obedientă. Când totuși e rebelă, rebeliunea ei e una prin excelență conformistă, adică regulile care guvernează sistemul nu sunt niciodată puse la îndoială. Sistemul devine fundamental rău doar atunci când oamenii răi dintr-o facțiune încearcă să-i elimine pe oamenii buni din altă facțiune, care se întâmplă să fie cea a părinților ei, ceea ce oricum se întâmplă extrem de târziu, adică în ultima jumătate de oră a acestui film de peste 140 de minute.

Până atunci, toate aceste probe funcționează ca un preludiu prea lung, care nu are cum să nu te piardă pe drum deoarece e clar că, mai devreme sau mai târziu, Tris va chestiona status quo-ul (și cel mai probabil va reuși să-l și schimbe). Explicația expozițiunii imposibil de lungi stă în faptul că filmul nu e, de fapt, un action futurist al cărui act doi începe la final, ci o dramă de liceu cu epilog. S-o fi petrecând Divergent în viitor, dar asta nu schimbă faptul că avem de-a face cu foarte mulți tineri care concurează unul împotriva celuilalt într-o structură de învățământ, cu bullies și aliați, cu profesori buni și profesori răi, cu o zi de absolvire în care cei buni primesc coronița, iar cei răi sunt pedepsiți. Graduation day vine cu puțin înainte de generic, ceea ce e extrem de târziu pentru un SF (și firesc pentru un teenage movie), dar asta nu face din Neil Burger un repetent. Fără să strălucească, filmul său are o calitate cu care nu multe distopii recente se pot lăuda: e ne-penibil.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here