Bazată pe cartea scriitorului din Republica Moldova, Alexei Vakulovski, În gura foametei, ce cuprinde mărturiile despre foametea din 1946-1947 impusă de secetă, intemperiile de iarnă, devastarea de după război și măsurile recentului reinstaurat regim stalinist în spațiul basarabean, piesa Copiii foametei. Mărturii a debutat la TNB în cadrul Turneului Teatrului Românesc.
Este o piesă dificil de văzut, ascultat și digerat. Este o piesă-documentar, dar și mai mult o piesă-memorial, în care spectatorul ține un moment de tăcere și reculegere în amintirea celor care au murit atunci și în memoria suferinței celor care au supraviețuit. Aceasta e întărită și de decorul auster, podeaua scenei fiind acoperită de pământ uscat, dar și de hainele negre, de doliu, ale actorilor.
Cei nouă actori avansează spre audienţă, în rând, de parcă, pe măsură ce ne revelează aceste poveşti terifiante, ne apropiem unii de alţii şi începem să avem încredere în oamenii care îşi descoperă sufletul prin intermediul lor şi viceversa. Cu fiecare poveste, ei mai fac un pas spre noi si redau pe rând mărturiile celor care erau copii la vremea aceea, cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, Mătușa Hartina, nenea Luca, moș Sârghi, bădița Mitrofan, nenea Foca, țaca Glafira, Havrușa și care și-au pierdut bunicii, tații, mamele, surorile, frații și prietenii în chipuri îngrozitoare. Toți acești oameni au făcut parte din viața autorului cărţii, din fundalul istorico-cultural în care acesta s-a dezvoltat, în satul lui de origine, Antoneşti (unde se petrece şi acţiunea piesei).
Imaginile ne recreează o lume înfricoșătoare, plină de oroare și cazne, dezumanizantă, în care păstrarea principiilor de orice fel era mortală, dacă nu, imposibilă. O frază repetată iar și iar despre ceea ce mâncau pentru a supraviețui după ce activiștii de partid le luau și ultima grână din hambar, ne cutremură: “rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleje, măcuc, buruiene, lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstar de covrigei – un fel de iarbă, rumeguș, coajă de copac, pir, pur, ștevie, troscot, giandră – cu acestea ajungeau „să-și potolească” foamea cei din Antonești. E de groază: au ajuns și la mâțe, câini și… oameni: „Doamne ferește!”.
Da, mărturiile abundă de descrieri ale cazurilor de canibalism, la care aceștia au fost martori sau despre care au auzit: femeile se sacrificau pentru copii sau își sacrificau copiii, oricine avea carne era suspectat de canibalism sau de a fi activist, orice necunoscut putea fi un potențial agresor. Singura scăpare era moartea sau plecatul în “Polonia” (Ucraina de vest, de fapt) pentru a face troc; haine sau obiecte de valoare pentru un sac de cartofi. Călătoria în sine era foarte problematică, ieșirea din sat supunând pe oricine la pericole inimaginabile. Și dacă ajungeau la gară, mai erau bandiții care pândeau trenurile și le prădau, omorând pe oricine li se opunea.
Una dintre relatări prezintă cum unul dintre copii descoperă într-o zi cadavrele muzicienilor satului, care muriseră împreună, cu instrumentele lângă ei. Apreciază el după ani de zile: “cei care până mai ieri cântau la nunți și înveseleau satul acum stau cu toții, grămadă, morți, din cauza foamei”.
Copiii foametei, în regia Luminiței Ţâcu abordează cu măiestrie un subiect sensibil, ale cărui fantome ale dezamăgirii, regretului și neputinței de a schimba lumea și de a-i pedepsi pe cei vinovați încă mai bântuie Moldova și ne aproprie pe noi, auditoriul din România de suferința lor.
Mai multe informații despre cartea În Gura Foametei de Alexei Vakulovski găsiți aici.
