P’tit Quinquin – un serial detectivistic devenit cult

Regizorul Bruno Dumont trece prin P’tit Quinquin la televiziune, dovedind că nici marii auteurs europeni nu pot rezista febrei micului ecran: Steven Soderbergh cu The Knick, Cary Fukunaga și True Detective, dar și recenta veste că David Fincher ar putea regiza serialul HBO Utopia marchează trendul.

Cele patru episoade ale serialul P’tit Quinquin au fost prezentate sub forma un film de 197 de minute (!) la ultima ediție a Festivalului de la Cannes, trezind admirația criticilor prin umorul, rar la Dumont (Camille Claudel), care caracterizează povestea de altfel destul de sumbră a lui Quinquin.

Un băiat dintr-un sătuc, Quinquin, află cumva de o investigație extrem de interesantă a poliției: într-o vacă a fost găsit trupul decapitat al unui om. Împreună cu prietenii săi, Quinquin urmărește investigația polițiștilor Van der Weyden și Carpentier, presărând șotii pe parcurs. Acesta este însă doar primul episod (The Human Beast), următoarele vor aduce un nou cadavru într-o altă vacă (The Heart of Evil), cadavrul principalului suspect într-o vacă (The Devil Incarnate), și mai multe cadavre în vaci în ultimul episod, Allahu Akbar. Un proces complex în care nu este judecat un criminal, ci adultul în general.

P’tit Quinquin poate fi văzut în cadrul Les filmes de Cannes a Bucarest 2014, între 24 și 30 octombrie.

Inside – o experienta intima

0
Eforturile de a diversifica activitățile și evenimentele ce se desfășoară în cadrul Muzeului Țăranului Român  au culminat recent cu o piesă de teatru site-specific (creat special pentru o locație), de tip labirint, INSIDE. Acesta a fost realizat și pus în scenă inițial de compania internațională de artiști PopUP Theatrics la un hotel din Madrid. Varianta românească, deși avea la bază formatul piesei madrilene INSIDE, s-a mulat pe locație, dar și pe context; pe istoria clădirii Muzeului Ţăranului Român și prezentul ei. 
 
 

Astfel de evenimente de teatru au mai fost organizate în România din inițiativa Companiei de Teatru Labirint încă din anul 2010. Tipologia de teatru labirint își are originile în anii 90, în cercetările antropologului columbian Enrique Vargas care a dezvoltat o teorie despre teatru ca îndreptat spre spectator, pentru care se contruiește un anume cadru și scene menite să îi declanșeze anumite amintiri sau sentimente. Spectatorul este introdus individual în spațiul teatrului, atenția concentrându-se asupra lui; se interacționează cu el și se improvizează minor în funcție de reacțiile lui, scenele anume fiind construite ca un drum inițiatic şi terapeutic ce îl îndeamnă să se autoevalueze.

Ceea ce frapează la INSIDE în prima fază este raportul disproporționat dintre numărul de spectatori, doar doi (și poate din acest motiv ar trebui să se numească și teatru cu un număr specific de spectatori) și cei 13 actori. Ca atare, piesa încearcă să creeze o experienţă diferită, intimă pentru spectator, orientată către el, iar urmarea este o călătorie inițiatică cu probe și aventuri ca în basmele din copilărie.

În INSIDE, spectatorul devine personaj. În scena cu fantomele, spectatorul este cel viu, reprezintă viața, le poate vedea, însă de a cărui prezenţă ele nu sunt conștiente; în cea cu Sanzienele, spectatorul întrupează creaturile legendare, imateriale, ale folclorului românesc, iar în cea cu petrecerea, spectatorul este unul dintre invitați.

Un alt personaj atipic al piesei este TELEFONUL, așa cum este și menționat pe un ton mai serios, în prezentarea oficială. Prin telefon, ți se dau indicații, ți se propun posibilități, te amețesc chiar, dar, poate cel mai important, telefonul este puntea dintre actori si spectatorii-personaj care completează piesa. Fiecare din cei doi spectatori primeşte un telefon diferit și, ca urmare, informații diferite, însă evoluția evenimentelor îi aduce pe amândoi în puncte comune de unde încep împreună o nouă aventură.

Pentru mai multe informații despre PopUP Theatrics acesta e site-ul oficial.

Piesa INSIDE face parte din selecţia oficială a Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent

Deux Jours, Une Nuit

Al optulea film al fraților Dardenne (L'Enfant, Rosetta) din competiția Festivalului de Film de la Cannes a primit aplauze la scenă deschisă timp de 15 minute la finalul proiecției, în cadrul ediției din acest an. Actrița franceză Marion Cotillard (La Vie en Rose, Inception, Midnight in Paris) a primit, la randul ei, numeroase aprecieri pentru interpretarea uluitoare din producția belgiană, care a câștigat marele trofeu la Festivalul de Film de la Sydney și a fost selectată oficial pentru a reprezenta Belgia la Premiile Oscar 2015 (Categoria Cel Mai Bun Film Străin).

Cotillard intră în pielea unei tinere mame belgiene, Sandra, care se întoarce la muncă dupa absența cauzată de o cădere nervoasă. Ea descoperă că, în lipsa ei, colegii au optat pentru un bonus substanțial propus de șef, dacă acoperă și orele Sandrei, astfel să o poată concedia. Femeia are la dispoziție un singur weekend pentru a convinge fiecare coleg în parte, din cei 16, să nu accepte banii și să-și păstreze jobul.

Two Days, One Night va avea premiera oficială în România pe 14 noiembrie, dar cei nerăbdători vor avea ocazia sa îl vadă mai devreme în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest 2014 ce se va desfășura în perioada 24-30 octombrie.

10 scurtmetraje care merita vazute

0

Pentru că mi-au plăcut, vi le recomand şi vouă. E vorba de un top 10 personal al scurtmetrajelor din secţiunea Ficţiunea festivalului Kinofest – ediţia 2014:

 

Shadow (Lorenzo Recio, Franţa)

 


sursa foto: localfilms.celeonet.fr

Deşi este regizat de un european şi filmat în decorul unei metropole chineze, Shadow pare opera unui artist japonez, datorită îmbinării dintre sensibilitatea regăsită în fiecare detaliu, tăcerea expresivă şi o perspectivă nelumesc de candidă (pentru secolul nostru) asupra iubirii. Povestea tânărului ce dă viaţă personajelor de hârtie din teatrul cu umbre (atât de popular printre turiştii îndrăgostiţi de Orient) ar putea face parte dintr-un roman scris de Haruki Murakami, în care straniul şi cotidianul se contopesc, prin acel realism magic ascuns în spaţiul citadin plin de zgârie-nori, iar imaginile picturale amintesc de romanele scrise de Kawabata. Dar nu Japonia oferă decorurile poveştii de iubire din Shadow, ci străzile vechi din China, scăpate din vizorul monştrilor de sticlă şi oţel.

Perechea de îndrăgostiţi din acest scurtmetraj pare desprinsă dintr-un mit al iubirii neîmplinite, în care el se transformă într-o umbră, precum cea pe care o mânuieşte în spectacolele de teatru tradiţional. Degeaba încearcă să-şi picteze pielea devenită fluidă pentru a-i reda carnalitatea răpită exact în ajunul întâlnirii cu idealul feminin găsit într-o vânzătoare dintr-o parfumerie de lux. Finalul neprevăzut aminteşte de viziunea sino-japoneză, în care iubirea este un aliaj pe cât de bizar, pe atât de firesc, între seninătate şi întuneric.  

 

Good Morning Bad Boy! (Ryo Sugiyama, Japonia)

 

sursa foto: www.shortshorts.com

Rămânem în Extremul Orient pentru a ne bucura de Good Morning Bad Boy!. La început, scurtmetrajul poate fi confundat cu o parodie la adresa tinerilor din Japonia occidentalizată, care imită stilul vedetelor internaţionale. Protagonistul adoră ţinutele kitsch şi frizurile ce stârnesc hohote de râs pirintre spectatori, dorind să imite gesturile unui star pop blazat, sigur pe farmecul său devastator. În realitate, acesta este un însingurat, care îşi ascunde temerile printr-o mimică demnă de regele morocănoşilor, preferând exprimarea prin răspunsuri monosilabice ori de câte ori este întrebat de sora perfectă când îşi ia un job (oricât ar părea de ciudat în ţara workaholicilor, puştiul cu vârstă incertă nu munceşte).

Totuşi, scenariul o ia pe căi nebănuite când regizorul îi scoate în cale personajului său apatic o fetiţă care, în fiecare zi, la ora la care acesta se trezeşte, apare la geamul din casa de vis-à-vis pentru a-l saluta cu acel zâmbet de porţelan specific micuţilor japonezi. Îi schimbă viaţa prin cuvintele scrise pe o mare bucată de hârtie, de parcă ar fi un protest surâzător împotriva tristeţii lui. Când află povestea fetiţei, protagonistul recurge la un gest uimitor pentru cei din jur.

 

O vacanţă la mare (Cristina Grosan, România)

 

sursa foto: www.kinofest.com

Exact în ziua primelor semne ale pubertăţii, când ar fi avut multe de vorbit cu mama ei, Amalia, protagonista din filmul O vacanţă la mare, asistă la reproşurile acesteia, adresate soţului care o înşeală. Retrasă în camera ei, deschide chatul pentru a vorbi cu prietena bună, care, la rândul ei, are probleme cu părinţii “crizaţi”. Deodată, îşi vede spaţiul personal invadat de mama intruzivă, care, văzând computerul pornit, o bănuieşte că stă goală pe internet, fără a înţelege, de fapt, cum e cu tehnologia asta, de care tineretul din ziua de azi e atât de legat. Printre ţipete, replici ţâfnoase legate de ţinutele prea sexy şi amantlâcurile tatălui nepăsător faţă de comportamentul fiicei, Amalia găseşte proriile soluţii pentru a îmbunătăţi relaţia părinţilor, devenind ea însăşi părintele acestor adulţi răzgâiaţi, cu modalităţi infantile de a comunica.

Scurtmetrajul regizat de Cristina Grosan a impresionat juriul Festivalului de Film de la Sarajevo. Jocul actoricesc este plin de autenticitate, încât spectatorii ajung să se regăsească în dramele familiei, identidificându-se fie cu adolescenta neînţeleasă, dar capabilă să conştientizeze urmările schimbărilor din jur mai bine decât o fac adulţii, fie cu mama îngrijorată fără motiv sau cu tatăl ce vrea să-şi trăiască a doua tinereţe, dar este prins în criza unui mariaj în care se trezeşte sufocat.

 

Colera (Holera, R: Aritz Moreno, Spania)

 

sursa foto:  www.cinempatia.com

Să impresionezi publicul printr-un scenariu care să încapă în (doar!) 6 minute devine o adevărată provocare, dar Colera se putea opri la şi mai puţine minute, suficiente pentru a te convinge de abilitatea regizorului Aritz Moreno de a zgudui spectatorul, prin îmbinarea dintre coloana sonoră, aleasă pentru a înspăimânta, actori expresivi şi imaginile unui apus campestru, în care poezia şi groaza se contopesc. Singurul defect al acestui scurtmetraj este…lungimea lui prea mare. Regizorul s-ar fi putut opri la scena marşului unei gloate înfuriate, care ar fi născut în mintea spectatorilor multe scenarii cu privire la motivele din spatele chipurilor schimonosite de ură ale sătenilor înverşunaţi. Să fie vreo creatură închipuită, ce le bântuie satul, ca-n filmele horror? Să fie un sătean a cărui faptă i-a scandalizat? O armată vrăjmaşă, ce le ameninţă existenţa? Câţi spectatori, atâtea scenarii paralele. Răspunsul referitor la sursa răului ce i-a stârnit pe ţăranii revoltaţi? Mai bine căutaţi filmul!

 

Lubka (R: Evgeniya Kartashova, Rusia)

 

sursa foto: www.kinofest.com

După blocurile cenuşii din Rusia locuieşte Lubka, dorită de toţi golanii de pe scară. Prima ei întâlnire cu singurul băiat ce poate mima respectul necesar unei plimbări nevinovate se transformă într-un eveniment traumatizant, neprezentat direct, ci doar bănuit de spectator în urma scenelor şi aluziilor făcute de celelalte personaje masculine. Lubka este un film înfiorător de realist despre inocenţa sălbatică, adolecenţa şi maturizarea la periferie, unde victima nu cunoaşte decât resemnarea, iar violenţa devine un cod al iniţierii. Cuvântul traumă este o glumă, brutalitatea fiind o normalitate păstrată de complicitatea unei tăceri sub care mocneşte revolta înăbuşită chiar înainte de primele semne.

Imaginile şi jocul actorilor redau imaginea unei lumi lăsate de izbelişte, sufocantă şi condusă de instincte. Dacă nu s-ar auzi limba rusă, ţi-ar fi greu să identifici locul acţiunii, regizoarea fiind capabilă să reproducă acea dramă prezentă în orice loc de unde adulţii s-au retras, iar copiii lipsiţi de afecţiune s-au mărit şi transformă un maidan într-o poveste ce pare varianta cu adolescenţi a romanului Împăratul muştelor.

    

Frizerul huligan (Peluquero Futbolero, R: Juan Manuel Aragon, Spania)    

 

sursa foto: www.kinofest.com

Frizerul din scurtmetrajul spaniolului Juan Manuel Aragon are trăsăturile unui personaj negativ din filmele regizate de Hitchcock. Tăcerea lui îţi dă fiori, înainte să-şi dea în petec, ghicindu-i intenţiile malefice sub mimica de om sterş. Când pe mână îi cade un om din lumea fotbalului pe care îl bănuieşte că a luat mită pentru a schimba rezultatul unui meci, briciul devine obiectul terorii în timp ce frizerul cu apucături de suporter fanatic ţine un discurs referitor la rolul terapeutic al fotbalului în viata grea dusă de oamenii muncii, mai ales în vremuri de criză, atunci când banii vin greu.

Pentru a se apropia de filmele cult având calităţile unui horror psihologic, regizorul se foloseşte de imaginile alb-negru, care intensifică atmosfera stranie a unei nopţi ploioase, pentru a-ţi da fiori când apare personajul întunecat în cadru, dornic să te înveţe de ce nu e bine să-i spui unui frizer cu briciul în mână că nu te interesează nedreptatea provocată de un gol anulat.

 

The Box (R: Sascha Zimmermann, Germania)

 

sursa foto: www.kinofest.com

Dacă suferi de claustrofobie, poţi evita The Box, deşi ai rata un film distins cu Shocking Shorts Award. Un decor minimalist şi o actriţă care joacă numai cu ajutorul mimicii şi a gesturilor specifice groazei îi sunt arhisuficiente lui Sascha Zimmermann. La început crezi că ai de-a face cu versiunea scurtă a peliculei scandinave inspirate de romanul poliţist Camera groazei. Este vorba tot despre o femeie închisă, de data aceasta într-un spaţiu mult mai mic – o cutie de lemn. Ar putea fi pasagera clandestină, dornică să plece dintr-o ţară est-europeană fără perspective, sau, poate, victima unui prădător.

Până să-ţi fie livrat răspunsul, ţi se dau indicii sub forma unor ţipete, a unor siluete necunoscute, văzute printr-un orificiu al cutiei, sau a momentelor în care o altă persoană intră în camera unde se află cutia şi fasciculele de lumină pătrund prin spaţiul milimetric dintre scândurile de lemn. Tensiunea spectatorului creşte, iar fiorii suspansului apar în momentul în care prizoniera nu mai vrea să iasă din cutia devenită, mai nou, refugiul în calea pericolului intuit de spectator cu ajutorul reacţiilor ei când trage cu ochiul prin orificiu.

 

Border Patrol (R: Peter Baumann, Germania)

 

sursa foto: www.kinofest.com

Border Patroleste o comedie neagră, în care sunt ironizate compeţiile stupide ce au la bază un patriotism caricatural. În rolurile principale, două echipe de poliţişti din ţări diferite, ce veghează la graniţa dintre Austria şi Germania, de unde şi marea descoperire că nu suntem singurul popor creativ atunci când vine vorba de inventat bancuri ori de câte ori ne supărăm pe oamenii legii. Aceste două echipe, deşi vorbesc acelaşi grai, sunt rivale. Care ţară este mai frumoasă, mai mândră şi mai ordonată? Germania, sau Austria? Greu de zis urmărind acţiunile amuzante şi, pe alocuri, morbide, ale poliţiştilor din ambele tabere. Un lucru e clar! Sunt la egalitate în competiţia pentru mult-râvnitul trofeu al comicului involuntar, cel puţin aşa îţi dau de înţeles personajele. Bonus: mimicile prostănacului nedumerit, care nu poate recunoaşte sursa evidentă a ridicolului, şi replica finală.

 

Lila (R: Carlos Lascano, Argentina)

 

foto: www.kinofest.com

Protagonista din Lila este reprezentanta perfectă a generaţiei Peter Pan. Copilaroasă (dar nu infantilă!), ludică, jovială, visătoare, cu vârstă greu de ghicit. Hainele o fac să pară ireală, desprinsă dintr-un basm cu omuleţi din bezea pastelată, iar pasiunea ei pentru desen transformă realitatea într-un colaj unde scenele cotidiene suferă modificări, prin lipirea unor imagini decupate din schiţele acesteia. După ce vezi scurtmetrajul realizat de Carlos Lascano îţi vine să cauţi prima cafenea/ceainărie al cărei decor seamănă cu imaginile din Alice In Wonderland, să mănânci turtă dulce şi să te bucuri de cănile pictate manual, cu modele specifice artei naive.

Lilaeste şi preferata juriului, care i-a acordat premiul pentru scurtmetraj, în cadrul secţiunii “Ficţiune”, la ediţia din 2014 a Kinofest.

 

Pase Privado (R: Natxo Lopez, Spania)

 

sursa foto: www.kinofest.com

Pase Privadoimită filmele americane, unde băiatul timid se deghizează într-un cuceritor histrionic pentru o primă întâlnire cu fata inaccesibilă, sexy, amuzantă şi încrezătoare. În lipsa unor accesorii specifice unui fante ce se mândreşte cu masina lu’ tata, protagonistul din filmul regizat de Natxo Lopez profită de faptul că lucrează la cinematograful unui mall pentru a-i pune la dispoziţie iubitei întreaga sală de cinema, cu tot cu preludiul unei ieşiri la film: o porţie mare de popcorn şi dulciurile preferate la discreţie (că doar barul din zona cinematografului nu mai este supravegheat după încheierea programului). Totuşi, romantismul este spulberat de un intrus, care îi dă prilejul băiatului cuminte s-o facă pe eroul, doar doar o mai acumula puncte în ochii femeii fatale, nebănuind că nu este o străină pentru musafirul nepoftit, strecurat în mall după ora închiderii.

Pase privadonu are pretenţii de capodoperă, dar te remontează după o zi grea, la mijlocul săptămânii. Dacă ai nimerit în mediul de lucru potrivit, îl poţi vedea în pauza de prânz, alături de colegii dornici să-şi trimită unul altuia filmuleţe amuzante.

Stray Dogs

Câștigător al marelui premiu al juriului la Festivalul de Film de la Veneția, ultimul film al vizionarului regizor taiwanez Ming-liang Tsai (The Whole, 1998), care a contribuit și la scenariul său, este emoționant și contemplativ conform primelor impresii.

În centrul acțiunii avem un tată alcoolic și cei doi copii ai săi care se luptă pentru supraviețuire, trăind la marginea orașului Taipei, în condiții sărăcăcioase. Singura lor șansă către o viață mai bună se ivește când familia intră în contact cu un vânzător de legume singuratic.

Plin de mister, umor inteligent, multă umanitate și realism, Min-liang Tsai, apelează la o serie de scene simultan compuse pentru a înfățișa întâmplările familiei destrămate.

Premiera internațională pentru Stray Dogs a avut loc pe 12 septembrie 2014

Recomandari pentru weekend-ul 3 – 5 octombrie

Vremea nu prea ține cu noi în acest weekend, însă evenimentele anunțate promit experiențe de calitate și garantăm că merită să le prindeți acum, cât se desfășoară.

 

În weekend-ul acesta vizionam în premieră…

Gone girl – Fata dispărută. Un thriller cu Ben Aflleck în rolul unui soț (Nick) căruia îi dispare subit soția, interpretată de Rosamund Pike. Din cauza comportamentului îndoielnic al lui Nick, devine suspectul numărul unu într-un caz fără cadavru și începe cursa pentru a-și dovedi nevinovăția. Dacă vreţi să știți mai multe despre film, citiți recenzia noastră.

Wakolda – Îngerul Morții. O dramă argentiniană despre Îngerul Morții, Josef Mengele, cel care a realizat cele mai înfricoșătoare experimente pe evreii din lagărele naziste, şi viaţa sa după fuga în Patagonia.

Dracula Untold – Dracula: Povestea nespusă. Hollywood-ul explorează de data aceasta viața lui Vald Țepeș – Dracula de dinainte de a deveni nemuritor, precum și confruntările dintre el și sultanul Mehmet, care-l obligă pe primul să-și vândă sufletul diavolului pentru a-și salva țara de pericolul otoman.

Terapie pentru crimă. Thriller românesc în regia lui Kiki Vasilescu despre Matilde, o angajată într-un birou în timpul zilei, care-și dorește să fie un asasin plătit pe timpul nopții. În urma multiplelor încercări eșuate de a deveni asasin plătit, aceasta atrage atenția unuia real care încearcă să o elimine.

 

În weekend-ul acesta citim…

Articolul lui Tim Parks de pe NYR blog despre cărțile pe care le citim și le discutăm și cele pe care le citim, dar nu le discutăm.

Și ascultăm un interviu cu Tim Roth (Forrest Gump, The Curious Case of Benjamin Button), premiat cu Oscar, despre procesul său de creativitate și maniera în care se construiește un scenariu.

Despre cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor așa cum au fost ele votate de 125 de autori faimoși, dacă tot e în vogă leapșa literară pe Facebook.

 

În weekend-ul acesta ascultam…

Puţin jazz în ton cu vremea de afară – Jazz Lounge – Album complet

 

În weekend-ul acesta mergem la…

eXplore dance festival care ne-au pregătit o mulțime de spectacole de dans contemporan, teatru sau performance-uri concepute de artiști autohtoni sau străini, precum și workshop-uri pentru adulți și copii pe aceste teme.

Docuart Fest unde vom putea vizona documentare recente și discuta cu realizatorii lor sau participa la masterclass-urile pe tema realizării documentarelor.

Festivalul E-motional pentru a ne delecta cu cele mai noi tendințe în dans contemporan și performance. Pe lângă spațiile convenționale, se vor organiza spectacole și evenimente în apartamentele doritorilor din București. Iar cei interesați de teoria dansului contemporan, pot participa la prezentările și proiecțiile oferite de festival.

Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent care ne promite cele mai noi spectacole de teatru independent din România.

Chișinău și București la Teatrul Odeon, unde vom putea vedea teatru, dans contemporan și un concert interpretate de artiștii de peste Prut.

Anim’est care ne așteaptă cu cele mai bune filme de animație din țara și din străinătate, dar și cu workshop-uri și alte activități distractive cu personalități internaționale din domeniu.

Scrie despre tine unde se va ține un atelier cu intrare liberă pe 4 octombrie, la ora 19.00, cu regizoarea Vera Ion și actorul Sorin Poamă despre cum să scriem scenarii și povești pe baza unei metode noi de dramaturgie dezvoltate de aceștia. 

  

The Penguins of Madagascar

V-a plăcut Madagascar? Dacă veţi da un răspuns afirmativ, veţi avea un motiv de bucurie toamna aceasta. Pinguinii preferaţi revin în prim-plan. Vor fi vedetele animaţiei comice The Penguins of Madagascar. Skipper, Kowalski, Rico şi Private trebuie să fie uniţi, deoarece au de îndeplinit o misiune importantă la nivel înalt, în calitate de spioni globali. James Bond, păzea!

În cazul în care nu ai fost în stare să o pui la punct pe caracatiţa diabolică, pregătită să ia în stăpânire planeta, află că patru pinguini curajoşi se vor alia cu echipa unei organizaţii secrete pentru a pune duşmanul cu botul pe tentacule.

The Penguins of Madagascar este regizat de Simon J. Smith, vinovat de faima lui Shrek, şi de Eric Darnell (Madagascar, Antz), care i-au ales, printre alţii, pe actorii Tom McGrath (Skipper), John Malkovich (Dave), Benedict Cumberbatch (Classified), Andy Richter (Mort), Chris Miller (Kowalski) şi Christopher Knights (Private) pentru a le da glas personajelor amuzante.

Pentru a-i vedea pe năstruşnicii pinguini, trebuie să aveţi răbdare până la data de 28 noiembrie, când va avea loc premiera în România a desenului animat.

The Dance of Reality

După o absență de aproximativ 20 de ani de la ultimul său film, The Rainbow Thief, legendarul cineast, Alejandro Jodorowsky (El Topo, The Holy Mountain) își prezenta noul său proiect în vara anului trecut la Festivalul de Film de la Cannes 2013. Scenarist, regizor și producător al dramei sale biografice, The Dance of Reality ne spune povestea lui Alejandro Jodorowsky prin intermediul unor elemente suprarealiste.

Născut în 1929 într-un orășel de la marginea deșertului din Chile, Tocopilla, unde au fost făcute și filmările, Jodorwosky ne împărtășește momentele copilăriei sale nefericite, printre altele. Amestecând clipe din viața personală cu metafore, mitologie și poezie, The Dance of Reality reprezintă o reflectare filosofică a regizorului asupra realității. El consideră că realitatea nu este obiectivă, ci mai degrabă un ,,dans" creat de propria noastră imaginație.

Producția a fost comparată cu filmele lui Federico Fellini, iar premiera internațională a avut loc pe 10 martie 2014.

Gone Girl – Un love story terifiant

0

Sezonul marilor competiții cinematografice în drumul către Premiile Oscar 2015 se declară oficial deschis cu acest hipnotic mistery-thriller. La fel cum bobocii se numără toamna, și filmele de calitate se adună în acest anotimp, iar filmul Gone Girl (sau Fata Disparută) cu un scenariu adaptat chiar de autorea romanului best-seller, Gillian Flynn (fost redactor al revistei Entertainment Weekley), vine ca o ploaie mult-aşteptată într-un deșert.

Dacă mai pui la socoteală faptul că regizorul David Fincher se află la a 3-a ecranizare a unui roman, după Fight Club și The Girl with the Dragon Tattoo, atunci nu încăpea îndoială că viziunea lui Flynn ar fi în mâini capabile.

 

Pe de altă parte, priveam Gone Girl cu entuziasm reținut. Motivul provenea din lipsa unei esențe specifice lui Fincher în filmele sale de când membrii Academiei Americane de Film i-au făcut ochi dulci pentru prima dată în 2009, când concura pentru regie cu The Curious Case of Benjamin Button. De aceea, Gone Girl a venit ca o surpriză plăcută și mult așteptată.

 

Este destul de dificil să vorbești despre film fără să intri în spoilere, pentru că se încadrează în acel gen, în care orice ai spune, sunt șanse să dai de gol întreg scenariul meticulos structurat sau să strici în vreun fel plăcerea primei vizionări. Una din rarele situații în care mă bucur că nu am citit cartea înainte, iar trailerul și-a făcut datoria de a păstra misterul și a oferi informații minime despre show-ul de-a dreptul psihotic la care urma să luăm parte.

Începutul e ușor timid și spune povestea, așa cum pare la suprafață, a unui cuplu căsătorit, Nick (Ben Affleck) și Amy (Rosamund Pike) care au tot ce își pot dori din visul american: fizic atractiv, o casă imensă în Missouri, popularitate și o relație de invidiat. Însă aparențele înșeală și odată cu dispariția soției la a-5a aniversare a căsniciei celor doi, descoperim treptat ce se ascundea în spatele acestor iluzii: casa din Missouri era închiriată, locul unde aceștia au fost obligați să se mute când mama lui Nick s-a îmbolnăvit de cancer și în special după ce amandoi și-au pierdut slujbele din New York, astfel stingându-se și ultima scânteie de iubire din relația lor. Pe masură ce aceste secrete ies la suprafață, atât media cât și poliția observă un comportament îndoielnic al soțului pe durata anchetei, iar Nick Dunne devine suspect.

 

 

Affleck, dublu laureat al premiilor Oscar, declara despre rolul lui că i-a fost foarte ușor să se pună în pielea lui Nick Dunne și asta i se datorează în special regizorului recunoscut pentru abilitățile sale de a obține tot ce e mai bun de la actorii săi. În acest caz s-a folosit de percepția actorului de către public și acele minusuri (aspecte care îl împiedică în continuare pe Affleck cu a lui ,, punchable face”, să obțină vreo nominalizare la Oscar pentru actorie) au fost transformate în atuuri care au contribuit la un build-up de excepție. De altfel, David Fincher ne-a obișnuit cu numeroase elemente din cultura pop în trecut (Fight Club, The Social Network) și cu personaje greu de îndrăgit, iar în Gone Girl le reîntâlnim sub forma unei satire la adresa superficialității imaginii create de mass-media și manipularea maselor prin intermediul ei. Ceea ce te pune serios pe gânduri la final, legat de cât adevăr există în ce ne este servit de multe ori în presă.

Dincolo de toate acestea, filmul spune în esență o poveste de dragoste într-un mod original și, mai exact, apusul acestei povești sau, cum a numit-o Ben Affleck, ,,o poveste de dragoste în stilul David Fincher care iți va da fiori”. Și dacă tot am vorbit de soț, era și cazul să amintim de soție, jucată impecabil de către actrița britanică Rosamund Pike (Die Another Day, An Education, Fracture), reușind o interpretare ce eclipsează întreaga distribuție. Un rol feminin cum rar am întâlnit în filme, râvnit de orice actriță și genul care definește o carieră. Pike e în plină formă și urmează să o revedem curând în Hector and the Search for Happiness, din nou alături de Simon Pegg, după ce au lucrat împreună la The World’s End (cea mai bună comedie de anul trecut).

 

Pe lângă ea, am avut și actori în roluri secundare ce surprind plăcut și oferă momente comice, mai mult decât binevenite pe acest ton întunecat. Dintre aceștia o amintim pe Carrie Coon în rolul lui Margo, sora lui Nick, Kim Dickens în rolul polițistei Boney la conducerea investigației (personaj cu care m-am identificat până la un punct), dar mai ales rolurile mai puțin așteptate ale actorilor Tyler Perry, un avocat al celebrităților (surprinzător de bun într-una din scenele favorite, în care îl pregatește pe Nick pentru interviu: ,, Every time you look smug or tense, I’ll throw a gummy bear at you”) sau Neil Patrick Harris (How I Met Your Mother) în rolul dubiosului fost iubit al lui Amy.

 

În afara scenariului, de o inteligență cu reflecții sumbre și distribuția excelentă, filmul se poate lăuda și cu o coloană sonoră remarcabilă din partea vechilor colaboratori ai regizorului, Trent Reznor și Atticus Ross.

Singurul lucru care mi s-a parut puțin ciudat e o oarecare exagerare ce iți dă senzația de misoginism pe alocuri, lucru neașteptat având în vedere că povestea e scrisă de o femeie. În orice caz, nu veți dori sa ratați un film înțesat cu numeroase twist-uri, intens, uneori șocant și de un realism îmbinat cu accente horror. Cu siguranță nu-l veți uita prea curând și categoric e de nelipsit în top 10, printre filmele ce nu trebuie să le ratați anul acesta.

Medio Monte – succesorul letrismului si al artei postale

0

Pe 30 septembrie, la MNAC, a debutat la București, în cadrul festivalului Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent, spectacolul de teatru – performance, Medio Monte. Creat în sânul mișcării artistice baimarene, Medio Monte este departe de a fi teatru independent, ci mai degrabă intră într-o categorie aparte, aceea de întrupare a unui manifest artisic. 

Mai precis, aspectul piesei, așa cum am putut-o vedea la MNAC, se bazează pe piesa scriitorului Marian Ilea, intitulată Societatea de socializare din Medio Monte și pe manifestul artistului Mircea Bochiş despre Letter Poem, sau Poemul – Scrisoare. Ce implică acest manifest? O strigare către artiștii din toată lumea de a selecta un fragment din piesa lui Ilea și de a-l scrie pe un plic însoțit de desene, alte texte sau decupaje care ar ilustra mai bine scenele. Astfel, plicul se prezintă pe sine ca un obiect de artă, detașat de scopul lui de a servi ca mijloc de comunicare. În fapt plicul nu ar trebui să conțină vreo scrisoare, ci doar foi goale. Foarte mulți artiști atât din țară cât și din străinătate au răspuns chemării, plicurile acestora putând fi văzute pe un panou expozițional opus zonei în care s-a ținut piesa.

Elementele Poemului-Scrisoare amintesc de mișcarea mail-art (arta poștală) a anilor 60, care presupune  elemente similare însă, care nu limiteaza artiștii participanți la un anumit text și viza vederi sau plicuri de dimensiuni mai mici decât cele propuse de Mircea Bochiş. De asemenea, denumirea de Letter Poem mai mult ca sigur face referință şi la mișcarea letrismului, inițiată de Isidore Isou în anii 40 ce propunea deconstrucția poeziei tradiționale (homerice) și realizarea acesteia prin anumite simboluri, imagini sau note muzicale plasate mai mult sau mai puțin arbitrar.

Revenind la piesă, primul lucru care atrage atenția este cușca metalică în mijlocul căreia se află platformă circulară care separă personajele de public, concepută de Helmut Stürmer. Pe o parte a ei este o reprezentare a unui labirint, iar pe alta, sus, avem o galerie de oglinzi. Aceasta e menită a reprezenta Medio Monte, un oraș fictiv situat undeva în România. 

Regizoarea Mihaela Panainte se inspiră din expresivitatea teatrul No (japonez) pentru a crea două personaje, Liz și Henrieta, interpretate de Florin Vidamski și Richard Balint, ce amintesc de nobilele baroce prin hainele de epocă, iar apartenența lor la teatrul japonez este sugerată de fețele lor pictate cu alb. La puțin timp după ce începe spectacolul, realizăm că platforma se rotește, și odată cu ea și personajele. În timp ce se învârt, ele poartă o conversație parcă de salon burghez, de factură absurdă, cu un al treilea personaj, domnul Lang, pe care îl auzim doar în căștile ce ni se oferă la intrare. 

Prin implicațiile ei în ceea ce privește arta actuală românească și popularizarea școlii baimarene, dar și prin senzațiile ireale și ambianța stranie pe care le creează personajele, sunetele și muzica, Medio Monte este o experiență de neratat pentru orice împătimit al artei contemporane.

 

Pentru a vizualiza Scrisorile – Poem consultați pagina lui Mircea Bochiş.

 

Pentru a citi textul piesei, accesaţi acest link

Ultimele articole