Inclus în lista scurtă pentru The Man Booker Prize, romanul Camera de Sticlă a fost numit Cartea anului 2009 de marile publicaţii britanice. Pasionaţii de avangarda anilor ’20, când Mondrian şoca prin forţa simplităţii în picturile ce aminteau de liniştea stilizată a unei încăperi japoneze, iar Loos pornea un război împotriva crenelurilor şi abundenţei arhitectonice prin lucrarea Ornament şi crimă, le vor da mare dreptate jurnaliştilor ce au ridicat în slăvi cartea lui Simon Mawer. Plăcerea de a citi numele artiştilor ce i-au învăţat pe occidentali voluptatea liniilor simple şi a formelor geometrice pure, dar şi paginile vizuale ce le dau impresia că asistă chiar la proiectarea unei încăperi sub forma unui paralelipiped de sticlă în simbioză cu vegetaţia din jur îi vor face pe iubitorii de frumos cu viziuni îndrăzneţe să viseze, în ciuda unor drame ce pândesc după colţurile transparente.

Scriitorul a pornit de la povestea unei construcţii emblematice pentru modernitatea secolului trecut. Este vorba despre faimoasa vilă Tugendhat, ridicată în anul 1929, în Brno, pentru a fi locuită de unul dintre cei mai bogaţi oameni din regiune. După o călătorie în anii pogromurilor şi ai lăcomiei cu pretenţii comuniste, vila a devenit muzeu. Simon Mawer a schimbat numele acestei vile, a proprietarilor şi a oraşului în care se află pentru a jongla cu schiţele, istoria şi barierele umane. În locul familiei Tugendhat, intră în scenă cuplul format din industriaşul vizionar pe nume Viktor Landauer şi a lui sotie, Liesel, ce se va dovedi un degrade cromatic, trecând lent de la nuanţele cuminţeniei burgheze la curiozităţile specifice femeii emancipate a secolului XX, ce flirta şi vorbea fără ocolişuri, la mesele cafenelei preferate, despre studiile publicate de Freud cu privire la sexualitatea umană, şi nu e demirare, când are o prietenă despre care se zvonea că a fost amanta pictoriţei Tamara de Lempicka, îi timp ce îi pozase în posturi tentante.

O lună de miere la Veneţia, oraşul lagunelor şi al ornamentelor dulci, le scoate în cale un magician al simplităţii. Doar Peggy Guggenheim lipsea din preajma triunghiului cu viziuni nonconformiste format din pragmaticul Viktor, senina Liesel şi galantul excentric şi misterios ce va deveni arhitectul visurilor modernista -Rainer von Abt. Deşi este moştenitorul uneia dintre cele mai bogate familii din Europa, Viktor Landauer detestă opulenţa şi căminele burgheze, prin care se etala bunăstarea celor deveniţi bogaţi prin propriile forţe şi prin curajul iniţiativei. Nu mai are nevoie de validarea celor din lumea lui, prin urmare, un visează la o casă plină de ornamente, draperii grele sau turnuri. Nu vrea un castel, iar schiţele lui von Abt îi arată casa ideală, invadată de lumină, cu aerul ce prinde formă şi pereţii topiţi în transparenţă. Aţi recunoscut probabil celebra vilă din Brno, despre care mulţi au spus că seamănă mai degrabă cu o fabrică, o serie de cutii suprapuse sau o maşină de locuit, în stilul arhitectului Le Corbusier, atât de admirat de von Abt.

Printre discuţiile despre grupul olandez De Stijl, din care făcea parte şi Mondrian, sau despre ideile nemaiauzite ale arhitectului Loos ia nastere casa-paralelipiped, avand un perete de onix, numit de von Abt şi unghia lui Venus. Casa era mai mult decât un cămin. Pentru Viktor, care provenea dintr-o familie de evrei, modernitatea reprezenta debarasarea de încărcătura trecutului plin de pericole. Nu mai era nevoit să aleagă între stilul vienez şi cel autohton, după ce marele Imperiu Austro-Ungar se destrămase. Pereţii camerei de sticlă plamadite din închipuirea lui von Abt anulau graniţele între interior şi exterior, între tipologiile umane, între cehi, autrieci şi evrei. Omul putea visa la natură, la cerul liber şi la formele pure, ieşind, în sfârşit, din peştera nevrozelor ce i-au impus construcţii grele, copleşitoare, devenite un scut social.

Nici pomeneală de ornamente încărcate în Camera de Sticlă, piesa de rezistenţă a casei-opera-de-artă. Designul minimalist, nipon, al obiectelor lasă aerul şi lumina să devină o parte a mobilierului, a liniilor, materialele reflectându-le şi amplificandu-le ca într-o poezie arhitectonică. Dar lumina ce inundă fiecare încăpere a casei este o himeră cu viaţă scurtă, un miraj al naivilor ce speră că totul poate deveni iubire pentru frumos şi artă, iar barbaria va fi ţinută departe. Noul vulcan grotesc al autodistrugerii colective ia forma celui de-al Doilea Război Mondial, iar soţii Landauer sunt nevoiţi să fugă din calea deportărilor, ajungând în America Latină, ţintind apoi New York-ul modelat după chipul şi asemănarea turnurilor de sticlă. Visul lor întruchipat de vila concepută de imaginatia vizionară a lui von Abt cade pe mâna unui cercetător nazist, apoi comuniştii se gândesc să o transforme într-un muzeu, pentru a se bucura şi proletarii de bogăţia foştilor duşmani ai poporului.

Deşi abundă în detalii privind avangarda secolului trecut, rafinate prin descrieri poetice, încât nu-ţi vine să crezi că pot iesi atâtea pasaje vizuale pline de fantezie dintr-un spaţiu de o simplitate austeră, Camera de Sticlă este un roman plin de portrete sofisticate, autorul fiind un arhitect al încăperilor umane, cărora le intuieşte proporţiile ideale, ştiind ce să pună în lumina orbitoare a zilei şi cât să ascundă pentru a capta întreaga atenţie a cititorului. Aşa cum pereţii de sticlă atenuau distanţa psihologică dintre interior şi exterior, dintre spaţiul personal şi lume, tot aşa scriitorul reduce graniţele dintre personajele secundare şi cele principale. În centru se află povestea soţilor Landauer, dar personajele secundare devin la fel de importante, modelâdu-le umbrele şi culorile afective, cum face şi jocul transparenţei din camera invadată de lumină. Aceste personaje sunt introduse la momentul potrivit pentru a le da consistenţă protagoniştilor ce par banali, cum ar fi Liesel, şi pentru a le oferi farmecul ambiguităţii celor ataşaţi prea mult de rigoare, în rândul cărora îl găsim şi pe Viktor Landauer, obligat să se abată de la drumul monoton al controlului prin apariţia unui alt personaj feminin.

Camera de Sticlă este mai mult decât o construcţie îndrăzneaţă. Este un spaţiu aflat într-o simbioză perfectă cu oamenii care îl vor locui, fie că sunt proprietarii de drept, fie nişte invadatori. Îi face să-şi destăinuie cele mai ascunse drame, secrete şi fantezii, de parcă amestecul de simplitate şi lumina anulează teama de critici, astfel încât cititorul va fi cu adevarat impresionat de talentul lui Simon Mawer de a vedea pulsaţia din spatele unei creaţii nonconformiste, visate şi concepute pentru a răsturna de fapt modul în care a fost privită până atunci relatia dintre fiinţa umană şi spaţiu. Protagoniştilor li se dă voie să ia în stăpânire priveliştea oferită de spectacolul exterior datorită pereţilor de sticlă, pentru a fi apoi obligaţi să dea ochii cu ei înşişi, după ce apusul răpeşte lumina transparentă şi transformă aceiaşi pereţi de sticlă în oglinzi.

Romanul a apărut la editura Art și poate fi comandată de aici.

Editura Art, 2013

imagini: www.facebook.com/VillaTugendhat

În Chira Chiralina, Panait Istrati creează o lume în care senzualitatea şi mizeria se învecinează. Deznădejdea şi tristeţile sfâşietoare au ca fundal culorile apusului de pe malul Bosforului, care îţi taie răsuflarea, iar pericolul este precedat întotdeauna de clipele desfătării levantine, cu dansuri şerpuitoare, mişcări lunecoase acoperite de pâcla înmiresmată a narghilelei şi curtezani plini de vorbe mieroase, gata să facă orice pentru o privire aruncată de un personaj feminin care aţâţă imaginaţia cititorului printr-o frumuseţe nărăvaşă, dar care ascunde o viaţă dură.

Chira Chiralinaeste o călătorie prin Brăila ultimelor zvâcniri orientale, aduse de negustorii din Stambul, o călătorie la fel de înşelătoare precum farmecele personajului feminin, ce nu acceptă stăpâni în epoca tiraniei masculine din spaţiul domestic şi nici interdicţii când vrea să îşi desfăşoare închipuirile unei vieţi de huzur, ale cărei plăceri trândave le învăţase de la mama ei, moştenitoarea unui turc bogat, dar obligată să-l ia de soţ pe un bărbat din popor violent. Cele două personaje feminine -Chira şi mama ei- ajung să fie complice în casa petrecerilor clandestine, unde invitaţii erau aleşi pe sprânceană şi întotdeauna pentru a le face pe plac, îndeplinindu-le mofturile prin complicatele ritualuri ale curtoaziei orientale. Acestea îşi transformă căminul într-un palat al feminităţii neîngrădite de supliciile moralei austere impuse de un capul familiei cu porniri de călău.

Intrând în casa protagonistei, găseşti atât o lume de vis, cât şi una de coşmar, exact ca într-un iarmaroc năucitor, în care ai impresia că ţi se întind spre vânzare tablourile create de Eugene Delacroix în Maghreb, unde femeile inspiră, apoi risipesc provocator fumul narghilelei, ca apoi să te trezeşti în faţa unor chipuri hâde şi vicioase, din care s-a scurs orice urmă de speranţă, aşa cum găseşti în picturile lui Caravaggio. Universul în care îşi fac veacul Chira şi fratele ei, ce îi va duce povestea mai departe, este unul plin de contraste. Urâţenia caracterelor se învecinează cu erotismul desprins parcă din acele poveşti despre cadâne ivite dintre mătăsuri, inocenţa, cu perversitatea, altruismul şi înţelepciunea, cu pornirile năvalnice, mereu gata să dea în clocot. Dar cel mai mare contrast apare între masculin şi feminin. În romanul scris de Panait Istrati, personajele masculine sunt purtătoarele viciilor, incapabile de a se bucura de frumuseţe fără a o perverti, ajungând să o strivească prin lăcomie şi tiranie. Feminintatea, simbolizată de Chira şi de mama ei nefericită, este darnică, se oferă cu fast celor având răbdare când ştiu cum să ceară, sfidează tirania şi, mai presus de toate, nu cunoaşte negoţul meschin cu plăcerile date în schimbul traiului îndestulat.

Pentru Chira, propria feminitate trebuie să fie un amestec între acea frenezie prin care este întâmpinată fiecare zi a existenţei pline de senzaţii opulente, pasiune, dans, reverie în decoruri scumpe şi răsfaţ fără limite. Poate să-şi păstreze acest ideal atâta vreme cât nu are griji materiale şi nici oprelişti impuse de legile realităţii. Trăieşte după propriile reguli, iar plăcerea este suverană în viaţa ei, mereu dublată de misterul gesturilor ambigue, claritatea fiind în lumea Chiralinei şi a mamei sale călăul vrajei feminie şi mesagerul plictisului, iar sinceritatea, la fel de volatilă ca miresmele ce umpleau aerul în serile de petreceri. Tocmai acest model de feminitate va deveni obsesia fratelui ei, care o va urmări pe Chira prin ţinuturi levantine, după ce va fi dusă într-un harem. Călătoria lui devine o iniţiere prin labirintul uman, în care găseşte porniri malefice, dar şi compasiune, amintind, în anumite pasaje, de romanul picaresc spaniol, Lazarillo de Tormes.

Stavru (sau Dragomir), fratele Chirei, ajuns varianta masculina a Şeherezadei, dezvăluie, în drum spre un bâlci, dramele familiei sale, bântuite de legenda surorii lui. Prezenţa unor ascultători curioşi- un tânăr abia intrat în viaţa plină de tentaţii, aflat la prima călătorie în afara oraşului natal, şi un negustor levantin- devine pretextul ideal pentru a transmite mai departe fascinanta poveste care îmbină farmecul nelumesc al protagonistelor dintr-un basm oriental, descrierile de un realism apăsător al porturilor otomane, înţesate de şarlatani ce mişună prin mahalale, şi o analiză necruţătoare a comediei umane eşuate pe malul Dunării.

Citind această carte, dai peste cărări pline de oglinzi, ce ajung să deformeze adevărul, de care o poveste captivantă nu mai are nevoie atâta vreme cât scriitorul îşi doreşte un cititor pregătit să devină prizonierul născocirilor şi al personajelor sale. Poţi alege oglinda care îţi arată o frescă socială a Brăilei din veacurile în care puterea otomană modela obiceiurile unui colţ de imperiu pe ducă, plină de caractere pestriţe şi de imagini pitoreşti sau, de ce nu, să te laşi pradă unei reverii orientale întrerupte de un povestitor capricios, hotărât să risipească vraja Chiralinei pentru a te face atent la tâlcurile ascunse în păţaniile şi dramele fratelui ei.

Deşi Panait Istrati ar putea fi acuzat de prea multe descrieri ce amintesc de tablourile romanticilor ce visau la un Orient de tip butaforie, cititorul atent va dibui printre pasajele încărcate de imagini poetice acel ochi gata să pătrundă în ascunzătorile psihicului, iar Chira Chiralina este plină de observaţii despre adâncimile şi umbrele fiinţei umane, mai ales ale relaţiilor interzise, doar că sunt exprimate subtil şi mereu pitite sub faldurile grele ale senzualităţii pline de miresme încărcate. Chiar în momentul în care ajungi să dai în vileag păienjenişul emoţional ce îi ţine legaţi pe Chira şi pe fratele ei, ce îşi otrăveşte zilele cu nostalgii decandente, scriitorul îţi aruncă în faţă descrieri ce-ţi iau ochii, de parcă ar fi un negustor care îţi iese ademenitor în cale, dar este înţeles cu hoţul ce operează în timp ce privirea ta este răpită de nimicuri ce pot amorţi vigilenţa.

Chira Chiralina a fost reeditată în acest an de Humanitas Fiction și poate fi comandată de aici.

Editura Humanitas, 2014

picturi: Pawel Kuczynski (www.facebook.com/pages/Pawel-Kuczynski) si Edmond Delort (www.facebook.com/pages/Belle-Époque-Europe)

Dragă optimistule,

Știi cum este să mergi pe stradă temându-te că ai putea fi violat? Eu nu. Dar întreabă orice femeie din jurul tău și probabil că o să-ți spună că a încercat această frică, atât de greu de imaginat pentru mine, de cel puțin câteva ori, dacă nu permanent, în viața ei. Acum câteva zile s-a născut fiica mea și îmi e frică de frica ei și rușine de rușinea noastră ca bărbați că nu facem nimic și poate că am și încurajat această cultură a unei agresiuni constante și trecută cu vederea de către societate la adresa femeilor.

                                                                                                                                                   Semnat,

                                                                                                                                                       Un tip

Dragă tipule,

Hai că nu e masculul feroce atât de negru. Fiica ta a venit pe o lume în care anumiți bărbați își țipă pe stradă admirația pentru posteriorul și sânii femeilor ca la un concurs de miss în care ei au notă de dat, claxonează în semn de aprobare a ținutei alese de dimineață, se freacă cu o tandrețe nemăsurată de ele prin cluburi, mijloace de transport, lifturi și practic orice loc aglomerat din care ea nu poate pur și simplu să fugă, le șoptesc la ureche cât de minunată ar putea fi o noapte împreună, deși nimeni nu le-a cerut asta și, în general, le apreciază și le complimentează zi de zi, noapte de noapte, oră de oră, minut de minut, uneori chiar și cu o urmă de palmă pe fundul domnișoarei norocoase și un zâmbet șăgalnic. Băieții o să fie băieți, nu? Cui nu i-ar plăcea așa ceva? Ție?

Să fii într-un restaurant, bar, școală, aeroport, spital, la muncă sau oriunde și să simți cum ești evaluată, măsurată, țintuită de privirea plină de înțelesuri a unui oarecare luceafăr plin de dorințe mistuitoare, deși nu răspunzi nici măcar pentru o clipă acelor ochi ce poate îți și clipesc duios. Ce poate fi mai plăcut de atât? Poate să te așezi singură pe o bancă în parc și în câteva momente minunați de toate vârstele și formele să țină neapărat să-ți țină companie cu o insistență vecină cu nebunia. Poate unul din ei purtând un pardesiu și nimic pe dedesubt, pentru că asta este o deschidere de conversație la fel de bună ca oricare alta.. Să ocolești zonele întunecate ale orașului, stațiile de metrou nepopulate, grupurile de adolescenți, grupurile de vârstă mijlocie, grupurile de bătrâni, de fapt grupurile de orice fel, pentru că bărbații adevărați au cu mult mai mult curaj și masculinitate de demonstrat în turmă.

Eu zic să celebrăm acest comportament și între noi. Să-i felicităm pe acești vajnici purtători ai făcliei masculinității de-a lungul istoriei, din peșteră până în zilele noastre. De fiecare dată când unul dintre ei pălmuiește o fată peste fund, să-i întoarcem favoarea cu cât mai multă putere, poate să-i șoptim ce frumos îi stă părul astăzi, să-l claxonăm și să-i strigăm din mașină. Ce mai faci dulceață? Îmi place cum îți stau blugii ăia pătați cu ce-ai mâncat la prânz! Dacă femeile nu răspund cu o bâtă de baseball în figura celui ce ține să-și împărtășească opinia deosebit de importantă cu atâta franchețe, înseamnă că le place, nu că pur și simplu te ignoră pentru că deja s-a întâmplat de atât de multe ori că le-ar trebui o altă viață numai să răspundă acestor forme de agresiune sexuală fizică și verbală. De ce nu ar aprecia și pseudo-bărbații ăștia același tratament?

Poate că bunicii, tații, unchii, frații sau prietenii noștrii au genul ăsta de comportament, pentru că e atât de vechi și răspândit, pe cât e de jenant, și pentru că pe măsură ce au crescut, l-au văzut și ei la bunicii, tații, unchii sau orice alte figuri masculine importante din viața lor și l-au apropiat ca potrivit, dar nu e. E de-a dreptul stupid și rușinos și lipsit de orice explicație valabilă în fața oglinzii sau a femeilor din viața noastră: mame, iubite, prietene sau pur și simplu oameni care se întâmplă să fie femei la care pretindem cu atât de multă emfază că ținem. Și deși cred că sunt destul de puternice cât să-și poarte singure de grijă, așa cum o fac de când lumea, un pic de ajutor din partea noastră nu ar strica deloc. Așa că atunci când observați un specimen masculin comportându-se așa, inclusiv pe mine sau pe tine, spuneți-i: Taci din gură și încetează să mai fii un idiot! Dar pe un ton pozitiv, nu vrem mai multă negativitate în viața noastră.

Dacă vreți să o ascultați pe Emma Wattson vorbind despre feminitate, feminism și campania Organizației Națiunilor Unite de luptă pentru egalitate între sexe #HeforShe mergeți aici sau mai jos.