Tema rasială este întotdeauna sensibilă. În spectacolul  Miss Daisy și șoferul său ea capătă nuanțe de toate felurile și putem urmări cum se transformă și cum se dizolvă.

În urma unui accident provocat de Miss Daisy, fiul ei, Boolie, decide să îi angajeze un șofer pentru a preîntâmpina orice alte situații neplăcute. Astfel, Hoke ajunge să lucreze pentru ei spre nemulțumirea lui Miss Daisy, care nu poate accepta sub nicio formă că are nevoie de ajutor și mai ales că are un șofer ”din ăla”.

Personajele principale fac parte din grupuri rasiale discriminate și violentate de-a lungul istoriei: Miss Daisy este o evreică sobră și aspră ce provine dintr-o familie înstarită iar Hoke este un șofer de culoare, needucat, cu un accent aproape enervant și cu o personalitate puternică. De adăugat și faptul că fiecare în parte, în vulnerabilitatea lui, descriminează la rândul său și are prejudecăți adânc înrădăcinate despre ceilalți oameni, indiferent de comunitatea sau grupul de proveniență. Pe de altă parte, au umorul care îi unește și ii face să se cunoască, să se accepte unul pe celălalt și, după ani petrecuți împreună, să devină cei mai buni prieteni.

Costumele și mișcarea scenică, precum și tonalitățile și accentul conturează tipologii și stereotipuri până când devin amuzante. Scena este o aglomerare de gânduri și decor – plină de obiecte mari , în dubluri și contraste, cu un podium ce o traversează precum un drum fără o direcție clară.

Este o societate americană de secol XX cât de poate de diversificată și de dinamică. Desfășurarea spectacolului este aproape filmică pe alocuri, iar trecerile de la un segment de timp la altul sunt profund dramatice.

 În final Miss Daisy îmbătrânește și, bolnavă fiind, ajunge inevitabil într-un spital-azil, iar Boolie este un om de afaceri apreciat și premiat. Hoke nu mai poate conduce, a îmbătrânit și el. Însă bucuria și pofta de viață rămâne aceeași, batrânul șofer o vizitează pe Miss Daisy pe cât de mult posibil și își petrec timpul împreună. Barierele convenționale au fost înfrânte definitv.

 Textul îi aparține lui Alfred Fox Uhry și face parte din Trilogia Atlantei.  Spectacolul  este o producție a Teatrului Evreiesc de Stat și este regizat de Claudiu Goga, în rolul lui Miss Daisy o  vedem pe Maia Morgenstern, în rolul șoferului Hoke pe Mircea Rusu, iar în rolul lui Boolie, fiul lui Miss Daisy, pe Mircea Dragomir. A fost prezent și pe scena Teatrului Nottara, în cadrul Fest(in) pe Bulevard.

Pe scurt, Miss Daisy și șoferul său este o comedie despre toleranță și despre o prietenie cu greu construită.

V-ați întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu gâzele din filmul Veronica al Elisabetei Bostan, despre acea Alice din Țara Minunilor autohtonă? Ei bine, probabil că au murit în chinuri groaznice. Cel puțin, așa ar părea judecând după piesa Scene din Viața Insectelor de Karel și Josef Capek, în regia lui Victor Ioan Frunză.ƒ

Dacă privești pozele cu piesa, ar putea părea un spectacol pentru copii, cu personaje haioase cu costume drăgălașe, însă numai pentru copii nu e, având pe alocuri un limbaj nepotrivit pentru vârstele lor. Frații Capek se opun în mod conștient acelor artificii de povești inițiatice și moralizatoare pentru copii și le pervertesc într-o poveste despre duritatea și oribilitatea lumii vii.

Ei își aleg ca punct de referință uman în acest caz un vagabond (George Costin), singuratic până la o ușoară nebunie, care-și dezvoltă o manieră miopică de a analiza lumea, mai precis, corelează greutățile vieții cu lumea insectelor pe care le vede în jurul lui și pe care le observă de aproape, notând toată urâțenia lor.

Așa avem un fluture (Adrian Nicolae) excitat sexual care încearcă obsesiv să se împerecheze cu o femelă fluture (Alexandra Fasolă) și, când aceasta îl refuză, se orientează către una mai disponibilă în acest sens, un alt fluture (Sorin Miron) care-și chestionează sexualitatea, frustrând-o la rândul lui pe femela fluture cu care se încurcase; doi gândaci de bălegar căsătoriți, dintre care soțul este un ignorant abuziv cu soția lui, niște greieri sadici de-a dreptul care așteaptă un greieraș mic și câte și mai câte.

La fel ca în poveștile pentru copii, vagabondul devine și el un personaj al lumii insectelor, e tras în mijlocul lor și chiar își imaginează că unul din fluturi flirtează cu el, dar această situație nu face altceva dăcât să-l facă să-și pună sub semnul întrebării propria sănătate mintală. Astfel, experimentând viața lor de aproape, vede o lume în care cel slab este mâncat de cel puternic, în care mamele sau tații își apără feroce progeniturile, în care cel mai scabros lucru cum ar fi balegarul este și cea mai de preț posesie a unor vietăți, cum se luptă insectele și mor pe capete pentru o bucată de pământ de lângă latrine.

Cumva, în toată această lume violentă, abuzivă, sexualizată, vagabondul găsește, totuși, un pic de frumusețe, în Efemerida (Nicoleta Hâncu), o insectă pe cât de adorabilă și grațioasă, pe atât de trecătoare. Ea trăiește prea puțin pentru a intra în contact cu hidoșenia lumii insectelor și reprezintă un licăr de speranță pentru vagabond, care dispare la fel de repede precum un gând, părăsindu-l în disperarea lui.

Elementul musical cu subiect existențialist, interpretat la perfecție de actori, este introdus de Victor Ioan Frunză și Tibor Cari, potențând astfel opoziția față de teatrul pentru copii. Acestea fiind spuse, Scene din Viața Insectelor care datează totuși din anii 20, e dominată de un umor dulce-amar care ar fi pe placul tuturor, cu excepția copiilor.

Piesa s-a jucat la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” și face parte din selecția oficială Fest(în) pe Bulevard.

Totul e un mare bluff, că doar din asta îşi scoate banii pentru viaţa luxoasă. Dragostea pentru fiica ei este un bluff. Indiferenţa sfidătoare faţa de idealurile revoluţionarilor care se visează un al doilea Vaclav Havel este un bluff. Ura faţă de tatăl ce-a inhalat ca fraierul vaporii petrolului în canicula nigeriană, în timp ce nevasta lăsată să aştepte într-o ţară comunistă se întindea lângă nomenclaturişti, nu este un bluff…este cicatricea unei traume, aşadar un lucru cât se poate de serios şi toate celelalte drame, sentimente de iubire şi discursuri idealiste par o nimica toată.

Când îl pierde şi pe bărbatul vieţii ei, nimeni altul decât Havel, pe care l-a cunoscut în studenţie, nu îi mai rămâne decât un copil nedorit, conceput într-o noapte de beţie după moartea tatălui. Singură pe lume şi cu visurile făcute praf, se apucă de cel mai cunoscut şi bănos joc de cărţi. Poker Faceeste povestea unei cinice sentimentale, pentru care propria existenţă devine un joc folosit pe post de analgezic.

O cheamă Jana (Victoria Cociaş), vine din Praga şi este o regina în lumea dependenţilor de Poker. Nici un jucător nu-i rezistă, nici măcar prietenul fiicei sale ajunse la vârsta adolescenţei. Înainte de-a fi unsă cu toate alifiile necesare unui cartofor de succes, a învăţat secretele jocului de cărţi de la tatăl ei (interpretat de Ion Haiduc) şi de la un al doilea jucător invizibil. Tot de la tatăl cinstit şi păcălit de societatea comunistă a învăţat să se bazeze numai pe hazard, devenit singurul partener al celui ce vrea s-o ducă bine sub toate regimurile politice. Dar viaţa ei se va schimba în Ajunul Crăciunului, pe care îl sărbătoreşte cu două zile înainte, pentru a fi prezentă şi la un turneu final de Poker.

În ziua funerariilor naţionale prin care Vaclav Havel este condus pe ultimul drum, îşi găseşte inocenta şi naiva fiică, pe nume Pavlina (Cristiana Ioniţă), hârjonindu-se cu Viktor (Costin Dogiouiu), băiatul ce i-a sucit minţile cu idealurile sale politice, vărsate pe contul de Twitter în faţa a sute de mii de follow-eri. Când acest revoluţionar amator cu aer înflăcărat de Che Guevarra postcomunist îi cere bani pentru finanţarea viitorului său partid interesat de salvarea unui tineret abandonat de cei din garda veche, marea jucătoare îl momeşte cu o sumă exorbitantă, dar şi cu propuneri indecente, încâlcite într-un joc riscant, la finalul căruia aşteaptă fie umanizarea, fie nişte decizii macabre. Cine va câştiga? Abia la final vei afla.

Regizoarea Adela Biţică a făcut din textul dramaturgului ceh Petr Kolečko o radiografie, plină de umor negru şi de replici înţepătoare precum un condiment iute adaugat când trebuie, a ţărilor din partea de est a Cortinei de Fier, după jocul de domino din ’89, ce le-a permis celor inventivi să trişeze cu toate cărţile pe masă. Jocul de Poker inventează vedete peste noapte şi milionari ce învaţă să meargă pe nisipurile mişcătoare ale norocului care înghite averi, demnitatea şi familii întregi. Dialogurile cutremurătoare dintre personaje transformă acest joc într-o sursă de reflecţii memorabile despre viaţă, pragmatism şi dorinţa de a schimba o societate inertă, în care doar oamenii ce se lasă cumpăraţi merg înainte.

Întregul spectacol a căzut pe umerii actriţei Victoria Cociaş,distribuită în rolul jucatoarei împătimite, ce a reuşit să-i cutremure pe spectatori, să le dea fiori prin trecerea de la umor la grotesc, apoi să le smulgă nişte hohote de râs printr-un sarcasm inteligent, exact când reflecţiile deveneau prea grele. Disimularea jucătorului de Poker, sângele rece şi acea diabolică stăpânire de sine în momentele care îndeamnă la reacţii emoţionale greu de gestionat se topesc abia în dialogul tată-fiică, purtat dincolo de timp, susţinut de interpretarea lui Ion Haiduc, devenit singurul element care poate însufleţi umanitatea îngheţată a protagonistei. Actriţei Victoria Cociaş i-a reuşit un rol care împarte sala în două, între spectatorii ce simt numai dispreţ faţă de mama denaturată, pentru care numai aşii din mânecă sunt sfinţi, şi cei dornici să vadă ce se află dincolo de toanele unei nefericite care bravează (sau nu), aprobându-i, până la un punct, acel pragmatism suprapus peste o viziune nihilistă asupra societăţii înţesate de oameni uşor de mituit.

O lecţie de viaţă oferită unei fiice naive, sau o ironie legată de cultul revoluţionarului fără pată şi fără ezitari, a carui statuie are aceeaşi prestanţă ca icoana Fecioarei într-o cameră de bordel? Depinde câte straturi de semnificaţii poţi suprapune peste o dramă individuală, iar Poker Face te invită la jocul de oglinzi în care fiecare protagonist poate lua proporţii nebănuite, cat o ţară nou construită din resturile unei lumi având nişte valori morale uşor de reciclat.

Spectacolul a putut fi văzut şi în cadrul festivalului internaţional de teatru Fest(in) pe Bulevard.

Seciuan e Bucureşti– din epilogul piesei

La muzicalul Omul cel bun din Seciuan al lui Andrei Șerban ai să râzi, ai să plângi și ai să reflectezi la propria-ți situație și la ce te așteaptă pe viitor, dar și la situațiile altora mai nefericiţi decât tine și vei deveni mai bun.

Una dintre cele mai așteptate premiere ale acestei luni a fost Omul cel bun din Seciuan (Bertolt Brecht) de la Teatrul Bulandra, coregrafiată de Andrei Șerban. Acesta a mai pus piesa brechtiană în scenă în perioada comunismului românesc, în anii 60, cu puțin înainte să părăsească România. Apoi, a montat-o la New York, unde s-a stabilit. De fiecare dată, spectacolul a luat forma situației prezente a lui Șerban, calibrată pe concepțiile sale asupra lumii. Dacă în România comunistă a insistat pe imperativele ideologice, în America, acestea nefiind relevante, Omul cel bun din Seciuan s-a desfășurat ca o comedie muzicală lejeră. Însă, la spectacolul din 9 octombrie 2014 de la Bulandra, acesta s-a transformat într-un creuzet metaforic în care se adună criza generalizată, morală și materială, în societatea românească.

Andrei Șerban se folosește eficient de personajele lui Brecht, dar şi de actorii excepţionali şi multitalentaţi, pentru a crea un dialog biografic între trecutul său, perioada de „exil” și România de astăzi. Title-cards-urile care fac nenumărate referințe la promisiunile ceaușiste de abundență și autosuficiență comparate cu declinul economic curent sau la evacuările forțate recente împotriva cărora se militează intens… toate sunt competent încadrate într-o poveste despre un orășel din China, numit Seciuan. Seciuan-ul lui Șerban este în același timp și București, cu bune, rele, dar mai ales cu foarte rele, în care schimbarea poate veni numai prin implicarea civică a fiecărui cetățean.

Astfel, în piesă ni se prezintă trei zei (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) care vin într-o misiune pe Pământ să găsească o ultimă fărâmă de bunătate în oameni. Și o găsesc într-un singur om, o prostituată pe nume Shen Te (Ana Ularu), din mahalalele Seciuanului, prezentat de Şerban ca fiind un loc înghesuit, cu foarte multe căsuţe lipite una de alta, ce permit foarte puţină intimitate.

Shen Te acceptă să găzduiască zeii atunci când nimeni altcineva nu i-a luat în casă și aceștia o răsplătesc cu bani, nu mulți, dar îndeajuns cât să se ridice deasupra condiției sale degradante și să continue să fie bună. Cu acel capital minuscul își închiriază o baracă (delimitată de niste nuiele de bambus pe podea – un element care ne-a fascinat şi la casele delimitate cu cretă în Dogville de Lars von Trier) pe care o transformă într-un magazin de tutun. Din profitul infim al magazinului ea îi ajută pe nevoiași, fapt care îi aduce titulatura de Îngerul Mahalalei, însă e prea puțin pentru a plăti chiria magazinului. 

Nici nu durează mult până când toate scursurile societății, dependenții, tâlharii și alte personaje dubioase se așază în magazinul ei și încep să ceară din ce în ce mai mult de la ea, Shen Te fiind prea blândă pentru a-i refuza. Presiunile exercitate asupra ei din partea propietaresei și nevoile crescânde ale viciaţilor care îi ocupă magazinul, dar și datoriile, o fac să își scindeze personalitatea la limita dintre patologic și travesti, creându-și astfel un alter ego masculin, vărul Shui Ta. Ana Ularu tranziţionează convingător de la gingaşa şi şovăitoarea Shen Te la cruntul şi calculatul Sui Ta, cu o usurinţă extraordinară, ambele identităţi părând a-i fi naturale. Acolo unde imaginea în fața zeilor nu-i permite lui Shen Te să fie dură și să ia decizii cu capul limpede, în favoarea tuturor, inclusiv a sieși, apare Shui Ta. Acesta o completează ca într-o variantă umană androgină, încarnare a yin-ului și yang-ului din spiritualitatea asiatică.

Dar, în lumea tenebroasă spiritual şi perfidă a Seciuanului, numai „vărul” poate exista. Acesta prinde teren progresiv, pe măsură ce lumea o dezamăgește și o ruinează pe Shen Te și preia afacerea acesteia. O transformă într-o fabrică de succes unde oferă tuturor decăzuţilor din societate o slujbă, și chiar îi oferă o poziție importantă aviatorului (Alexandru Potoceanu) de care era îndrăgostită Shen Te, care încercase să o escrocheze pentru bani și care o lăsase însărcinată. Toate acestea în încercarea de a-l îmbuna pe fiecare. Încercările lui eșuează în final. Și în acest sens merită văzută scena muzicală de muncă în fabrică supravegheată de aviatorul devenit șef de tură nemilos, dominată de lumini de un roșu infernal, ce face referire la corupția puterii indiferent de context și propaganda dictaturii comuniste. Din acest punct, lucrurile degenereaza într-o situaţie alambicată pe care numai zeii o mai pot descurca.

După cum menționează și actorii, piesa nu propune soluții pentru Shen Te, nu promite că îi va fi mai bine; este exact ca în viață unde aproape niciodată nu ne putem plasa într-o zonă albă sau neagră, numai în cele gri. Personajul principal este lăsat să se descurce cu viața ei așa cum poate mai bine, însă este datoare sieși să fie întotdeauna altruistă și preocupată de aproapele ei, la fel ca noi.

Deși nu a scris el scenariul, într-un sens, am putea numi Omul cel bun din Seciuan, o piesă de autor (ca să folosesc în termen din film mai potrivit pentru situație). El a fuzionat la un nivel mai înalt cu piesa, a trecut-o prin prisma propriei ființe, de atâtea ori, încât piesa devine Șerban, în momentele sale de criză identitară.