Trebuie să ai stomacul tare şi psihicul tăbăcit al unui psiholog care a văzut şi auzit multe la viaţa lui pentru a rezista până la finalul celor (doar) 83 de pagini ale romanului Vampirul din Ropraz. Dacă Premiul Goncourt câştigat de Jacques Chessex este o informaţie suficient de ispititoare pentru a te face să ignori avertizările altor cititori, atunci vei constata de unul singur că Dracula era băiat simpatic şi inofensiv pe lângă vampirul dintr-un sat elveţian uitat de lume şi plin de oameni slabi cu duhul, iar criminalul din Parfumul, romanul scris de Suskind, şi personajele cu obiceiuri sexuale bizare din cărţile lui Georges Bataille, niste bieţi amatori când vine vorba de arta grotescului.
Singurul a cărui faţă se înseninează la finalul romanului este Marchizul de Sade, ce îşi freacă mâinile fericit că a mai făcut un prozelit dornic să arate, fără vreo urmă de remuşcare, partea întunecată a fiinţei umane, ţinută ascunsă de moraliştii naivi.
Pentru cititorul obişnuit cu estetica urâtului şi cu acele opere ce tratează răul într-un registru mitic sau metafizic, Vampirul din Ropraz, datorită scriiturii febrile, sălbatice şi viscerale, are consistenţa unui horror îmbinat cu tehnica filmelor de artă, în care protagonistul din Nosferatu, Poe şi Hitchcock îşi dau mâna pentru scenariul zguduitor, cu accente scabroase ce s-ar putea închega din paginile scrise de Chessex. Elementele horror nu sunt legate de apariţia unei creaturi fantastice, din altă lume, ci sunt cât se poate de pământene, venind chiar din catacombele putrede unde zac instinctele sătenilor din Ropraz, instincte scoase la suprafaţă în mare taină, sub forma unor acte josnice, îngrozitoare, după slujba obligatorie în mediul rural. Dacă ţi-ai imaginat satele din Elveţia ca fiind un paradis bucolic, unde văcuţa Milka paşte fericită, ei bine, află că nici ea nu este scutită de actele patologice ale oamenilor abrutizaţi în urma repetatelor abuzuri din copilărie, pe care imaginarul colectiv încărcat de vinovăţie îi transformă în vampirii gata să-şi devoreze prădătorii de altădată.
Ca în orice poveste despre vampiri, şi în acest roman apare o fecioară ce atrage privirile şi poftele brutelor din satul plin de troglodiţi cucernici. Dar până să fie târâtă în mocirla instinctelor devenite fapte abominabile, moare din cauza meningitei, apoi corpul ei profanat este găsit câteva zile mai târziu, în cimitirul din Ropraz. De atunci, profanările se ţin lanţ. Numai un vampir putea face aşa ceva, îşi spun localnicii, deveniţi peste noapte actorii unui horror atent recenzat de ziarele din întreaga lume, la rubrica dedicată faptelor scabroase, dar cu mare priză la public.
Deşi un criminalist şi-ar fi dat seama că are în faţa ochilor mesajele unui criminal în serie, supus unor acte cumplite într-un mediu familial violent (puţin spus!), localnicii se bucură în sinea lor că pot inventa o fiinţă venită dintr-o legendă macabră pentru a lua asupra ei toate actele lor cumplite, toate abuzurile comise împotriva celor lipsiţi de apărare, dar, mai ales, toate dorinţele blamate de morala habotnicilor ce i-au educat, închizând ochii în faţa unei sexualităţi care, atunci când este zăvorâtă prin mecanisme deviante, poate defula sub forma unor acte sadice sau psihoze colective prin care o comunitate izolată speră ca se poate vindeca de propriile obsesii şi fetişuri găsind un ţap ispăşitor.
În cazul faptelor din Ropraz, ţapul ispăşitor este simbolizat de Favez, un tânăr ce a fost, la rândul său, victima unor vampiri ce l-au supus acelor chinuri greu de îndurat numai dacă ajungi să citeşti despre ele, nu să le şi cunoşti pe propria piele. Aceşti vampiri aveau chipul unor săteni de la care a cerut afecţiune şi protecţie când era un copil înfometat şi neglijat. Favez este condamnat, dar apărat de un psihiatru care îi transformă detenţia într-un tratament medical, fiind singura persoană capabilă să îi arate latura compasiunii, în timp ce gloata isterică vrea să-l linşeze. Dar finalul îi rezervă lui Favez un parcurs ce-l va surprinde pe cititor, din care nu lipsesc farsele istoriei, eroismul sau femeile misterioase, dornice să păstreze ambiguitatea oferită de natura duală, în care se regăsesc salvatorul şi călăul, îngerul şi demonul.
Romanul scris de Jacques Chessex este cu atât mai înfricoşător şi, în acelaşi timp, revoltător, cu cât se insistă asupra informaţiei privind cazul real ce a stat la baza cărţii. Tânărul de sub identitatea vampirului din Ropraz a existat, la fel şi faptele ce îţi dau fiori pe şira spinării, care s-au petrecut în iarna cumplită din anul 1903. Meritul scriitorului a constat în oferirea unei interpretări psihologice a faptelor de acum mai bine o sută de ani. Detaliile crude şi explicite se digeră greu, mai ales că îmbină sexualitatea, moartea, sadismul şi dezumanizarea omului ghidat exclusiv de instinctele pervertite, încât ai impresia că marea plăcere a scriitorului este aceea de a transforma un tratat de psihanaliză într-un film cu accente gotice sau într-o viziune sumbră şi nihilistă asupra fiinţei umane.
Îţi vine să dai cu Vampirul din Ropraz de pământ şi sa te întrebi de ce ai citit această carte. În apărarea lui Chessex vin însă părinţii Realismului şi ai Naturalismului, care te sfătuiesc să nu spargi oglinda ce îţi arată şi partea hidoasă a lumii, să explorezi răul pentru a nu-i mai permite să defuleze prin spărturile patologiei atunci când este ascuns prin mecanismul specific negării, ce transformă un om sau o întregă comunitate într-o criptă a secretelor înspăimântătoare, dar gata oricând să se transforme în greşeli ce se repetă până când se găseşte un curajos lucid care să le privească în faţă.
Cartea a fost publicată în România de Editura Art și poate fi comandată de aici.
Editura Art, 2008
imagini: William Blake (Tate Gallery) si Henri Fuseli (Detroit Institute of Arts)
