Articole

Iată dilema părintelui iubitor, medic dedicat şi cinstit, mai puţin cu soţia şi amanta, ce sfârşesc prin a-i rezerva culcuşul celui neatent cu femeia – canapeaua, fiu epuizat psihic de boala mamei şi om care trebuie să le rezolve pe toate: Să-şi păstreze principiile până la capăt, predate atâţia ani fiicei bune la învăţătură, aflate cu un pas în amfiteatrul universităţilor de prestigiu din Marea Britanie, dar care are nevoie de note foarte mari la Bac, sau să discute în particular cu profesorii din comisie doar, doar se va aranja? Dar stai puţin, că vinovatul pus în dilemă nu are vină, ci doar puşcăriaşul evadat, care a încercat să-i violeze fata lângă un şantier, dar nu a reuşit decât să o traumatizeze înainte de examene şi să-i luxeze uşor umărul, astfel încât să nu poată finaliza teza în timpul alocat. Nu se arată scena agresiunii, ci intră ameninţător în vieţile tuturor printr-un mesaj dat tatălui care se delecta în braţele amantei ce îi va spune, la um moment dat, că i-a întârziat câteva săptămâni.

Cristian Mungiu a reuşit încă o dată să ne pună (de data aceasta cu puţin suspans demn de o intrigă poliţistă) faţă-n faţă cu noi înşine, cu fricile, resemnările, obsesiile, scârba faţă de societatea ce ne-a devenit călău, într-o ţară unde fiecare se salvează singur, folosind principiul: Cu tâlharii lupţi ca tâlharii, nu faci pe samuraiul! Cu alte cuvinte, de ce să fii tocmai tu fraierul cinstit într-o ţară care nu-şi poate ţine infractorii după gratii, încât ajung să disctrugă viaţa unei familii cinstite, iar la bac toţi copiază din tată-n fiu? Fata nu ar vrea să lase un semn pentru comisie în josul foii de examen, încurajată să se opună aranjamentelor de mama interpretată de Lia Bugnar, redusă la o prezenţă fantomatică, despresivă, sătulă de farsa conjugală şi rămasă o simplă voce purtătoare de sfaturi moraliste din alte vremuri, despre o cinste devenită o excentricitate suprarealistă în lumea personajelor din acest film, unde telefonul dat cui trebuie te scapă de griji. Şi oare nu merită Eliza (Maria-Victoria Drăguş), această fată eminentă şi copil cuminte, să scape din România dezolantă a unui orăşel uitat de toţi, dintr-o lume de care a fost ferită prin sute de ore de meditaţii care să-i pompeze ideile despre raiul aflat mereu în afara unei Românii în care nu s-ar descurca, pur şi simplu pentru că tatăl a crescut-o în spiritul unei trai civilizat pe care generaţia lui nu l-a mai găsit în România sălbatică, pregătită să le dea celor iubitori de carte şi de idealuri cea mai mare ţeapă după Revoluţie?

Dilema, conflictele din cupulul conjugal, dintre bărbat şi amantă şi confruntarea dintre părinte şi copil sunt amestecate într-un film cu imagini realiste simple, dar închegate într-un puzzle alert, care nu ratează nici un clişeu pus pe seama României corupte, expuse prin maximele înţeleptei resemnări a personajelor păţite, de la medici şi profesori la poliţişti şi anchetatori. Dar sunt nişte clişee însoţite de autenticitatea stărilor sufleteşti, bine captată de jocul actorilor care fac din Bacalaureat un film care te implică emoţional, te determină să-ţi spui părerea în gând, să fii supărător de sincer cu tine însuţi, să te spovedeşti într-un monolog interior, chiar în timp ce se derulează dramele personajelor, să îţi reevaluezi sistemul de valori, să te pui în pielea doctorului Romeo, devenit o prezenţă arhetipală a tatălui-cloşcă, a stâlpului ce susţine o familie aproape prăbuşită, lăsând orgoliul de profesionist în halat alb pentru a se înjosi încasând pumni de la iubitul fetei lui (Rareş Andrici), ultimatumuri în stil pasiv-agresiv de la soţie şi amantă, acuze din partea fetei ce vrea să rămână în ţară, cu prietenii şi iubitul neagreat de tată, replici acide cu iz de şantaj, alergând apoi pe lângă locuinţele dărăpănate după un presupus urmăritor, ce i-a spart parbrizul şi fereastra apartamentului, într-o urmărire nocturnă desprinsă dintr-un thriller noir, în care pericolul nu pare decât o festă pe care i-o joacă psihicul uzat unui personaj obosit de propria existenţă pariată pe o singură carte.

Bacalaureat pare un film în care nu vezi nuanţele, cel puţin nu imediat. La început eşti tentat să alegi tabăra unui anumit personaj, rezolvând această dilemă a omului cinstit păcălit de România devenită un colos grotesc al corupţiei, peticit din compromisuri şi legături schizofrene între principiile nobile şi faptele cerute de supravieţuirea de zi cu zi, prin identificarea cu unul dintre personaje. Dar Mungiu schimbă treptat perspectiva obligându-te să reconsideri poziţia fiecăruia, într-o relativizare emoţională a deciziilor corecte. Nu este un film despre sentinţe, ci unul despre emoţiile devastatoare din gama fricii de ratare scăpate de sub control, despre tensiuni, despre neîmpliniri ce ies la iveală impetuos, precum apa ţâşnind dintr-o ţeavă spartă de muncitorii neatenţi, angajaţi la negru. Urmărind reacţiile personajelor, ce nu sunt analizate în profunzime cu inciziile unui bisturiu, ci expuse doar prin replici sumare, dar plasate exact când trebuie şi lăsate până îşi fac loc în mintea ta, încât să te implice afectiv fără a face apel la un manierism al observaţiei psihologice menite să încetinească până la monotonie ritmul poveştii, descoperi un bacalaureat lăsat în fundal, ce devine doar un pretext, un simptom-simbol al familiei disfuncţionale şi a societăţii pline de tumori.

Mungiu reuşeşte să redea credibil acea simbioză dintre examenul de maturitate devenit un joc al orgoliilor şi dinamica unei societăţi imortalizate ca într-o poză de familia, dar în care fotograful i-a luat pe toţi pe nepregătite, pe măsură ce aparenţele unei familii perfecte se prăbuşesc într-un sincron perfect, precum piesele unui domino ce angrenează în căderea lor toate instituţiile în care breşele au fost ignorate, de la învăţământ la poliţie sau spital. Legătura dintre celula de bază a societăţii şi cea penală este acest doctor mare de oraş mic, devenit un acrobat pe sârmă care, prin prestaţia lui trebuie să-i mulţumească pe toţi, găsind un ficat prin care să-şi răscumpere datoria faţă de cel ce permite un trafic de influenţă pentru a-i ajuta fata, dându-se bine pe lângă mai-marele poliţiei (intrepretat de Vlad Ivanov) şi pe lângă şeful comisiei de Bac. Rezultatul? Tranformarea examenului de Bac într-un ghem în care s-au încâlcit elementele psihologiei colective legate de relaţia părinte-copil: neîmplinirile transgeneraţionale, identificarea părintelui cu succesele copilului, şantajul emoţional de tipul Nu uita câte am făcut noi pentru tine!, teama de eşec a părintelui, dată mai departe copilului, opoziţionismul neprevăzut al copilului apăsat de greutatea unui ghiozdan plin de grijile adulţilor, care nu-i aparţin, dar pe care trebuie să le care de parcă ar fi manualele ce nu mai au de multă vreme legătură cu preocuparile sale.

Radiografia relaţiei dintre tată şi fiică este stâlpul de rezistenţă al scenariului, transformat abil şi fără scene de un patetism exacerbat, în liantul emoţional dintre actori şi spectatorii ce îşi aminesc, fiecare în felul său, de relaţiile din propria familie în preajma examenului de maturitate şi a plecării într-un alt oraş. Văzute prin lentilele acestei relaţii foarte bine întreţinute de jocul actorilor Adrian Titieni şi Maria-Victoria Drăguş, personajele devin tipologii arhetipale din memoria colectivă autohtonă, dar fără a-şi pierde autenticitatea care le individualizează, le topeşte vehemenţa morală şi le umanizează prin compasiune. Doctorul Romeo devine părintele grijuliu ce vrea să-i ofere copilului o viaţă mai bună, ferindu-l de capcanele întâlnite de el de-a lungul vieţii, aşa cum fac mai toţi părinţii români care au învăţat să-şi asume responsabilitatea cu preţul luării deciziilor în locul copiilor văzuţi mereu ca fiind nişte veşnice fiinţe plăpânde, nepregătite să dea piept cu jungla oamenilor mari. Eliza, căreia Maria-Victoria Drăguş îi dă aerul copilei aflate la graniţa dintre explorarea erotică a feminităţii şi fidelitatea faţă de relaţia cu primul bărbat ce i-a trasat drumul în viaţă – tatăl ce le rezolvă pe toate- devine un personaj în care se vor oglindi spectatorii ce încă nu au ieşit din rolul colectiv de copii implicaţi într-o cruciadă fără sorţi de izbândă pentru a cuceri fortăreaţa miturilor parentale despre maturizare, pericolul reprezentat de prima iubire din liceu, venită mereu prea devreme (dar la ţanc din perspectiva dezvoltării fireşti) şi pragul de sus, între care babacii prăpăstioşi găsesc mereu o legătură primejdioasă.

Dialogul tată-fiică despre concesia morală permisă în situaţii-limită şi într-un joc lipsit de reguli este o privire indiscretă aruncată de dincolo de ecran în memoria fiecăruia, deschizând într-o manieră cathartică nişte răni vechi. În paralel cu această relaţie, Cristian Mungiu redă legătura disfuncţională, schizofrenă, dintre mama apatică şi tatăl plin de iniţiative, om de acţiune având energia unui antrenor ce-şi încurajează elevul de pe margine, înspăimântat de posibilitatea abandonării luptei din cauza micului accident (aşa denumeşte el tentativa de viol pentru a-şi face curaj, sperând să-i ridice astfel şi moralul fiicei). Dialogurile sumare, ca între surzi, dintre soţii înstrăinaţi ce-si aruncă aluzii usturătoate, evitând pe cât se poate discuţiile directe, lămuritoare şi mature, fac din Lia Bugnar, ce interpretează rolul mamei cu mină depresivă, rupte de lume, cu intenţii bune, singura care poate suda o legătură empatică, dar impiedicată de paralizia iniţiativei, o prezenţă pe cât de anemică in apropierea partenerului, pe atât de puternică în mintea spectatorului ce are la activ nişte lecturi despre dinamica familiei alienante, cărora Lia Bugnar le dă profunzimea dureroasă a unor tragedii cehoviene.

Nu sunt uitate nici personajele secundare, ce pigmentează latura socială a dramei. Dincolo de prezenţa lor având rol de crochiu satiric la adresa unei Românii fără sorţi de îndreptare, descrisă într-o imagine fatalistă sufocantă de către tatăl cu frica unui locuitor de lagăr dictatorial din lumea a treia, ce vrea să-şi trimită copilul cât mai departe, poliţistul interpretat de Vlad Ivanov, anchetatorii cu faţă umană dată de Gheorghe Ifrim şi Emanuel Pârvu, omul simplu (Constantin Cojocaru) care tinde să adâncească un cuţit în rană amintind de indiscreţia caţelor de la cozile de pe vremea lui Ceauşescu, bunica interpretată de Alexandra Davidescu şi amanta înţelegătoare (Mălina Manovici), care nu ajunge să fie păruită în dulcele stil mioritic ajung să transforme o apariţie de câteva minute (sau secunde, în cazul lui Constantin Cojocaru, într-un tur de forţă al maximei expresivităţi, devenind nişte măşti simbolice, din spatele cărora se aud mai în glumă, mai în serios, nişte sentinţe dureroase despre o societate fără speranţă, în care orice înfruntare dintre David şi Goliat ajunge să fie o scenetă de teatru ambulant sărac, pe muzică de cumetrie.

În parada elementelor asociate românismului cenuşiu, sărac şi corupt, pus la zid de contestatarii minimalismului specific noului val cinematografic autohton, învinuit de acapararea ecranului cu imagini dezolante, Cristian Mungiu introduce un element-surpriză, care să alunge teama spectatorului căruia prima scenă îi promite un film în ritm monoton. Prezenţa anonimă ameninţătoare, intrată cu forţa pietroiului ce sparge fereastra de termopan (un obiect de lux într-un oraş sărac), apoi începe să vandalizeze maşina doctorului respectat, pe măsura ce se desfăşoară investigarea tentativei de viol. Este prezenţa celui nevăzut, dar prezent ca un spectru ameninţător, rău-prevestitor, ce îl poate păcăli pe spectatorul dornic să caute o legătură detectivistă între neîncrederea tatălui în iubitul fiicei şi evenimentul ce vrea să dinamiteze viaţa familiei şi ascensiunea şcolară a fiicei. Are ceva de împărţit cu tatăl? Sau este doar un artificiu ce străbate meteoric unele scene, dătător de mister şi devenit un simbol al barbarului nevăzut, venit ca mesager de rău augur din partea unei Românii ce ameninţă să înghită viitorul copilei nevinovate, pentru a-şi cere sacrificiul de care se face dătătoare fiecare nouă generaţie de elevi care dă Bacul sub ochii unor părinţi care vor să se realizeze prin copiii lor. Iar muzica de pe fundal îi ofera examenului de Bacalaureat ce pluteşte ameninţător deasupra întregii familii într-o lume în care majoritatea trimite ştiinţa de carte în derizoriu, tensiunea unei tragedii antice, într-un film în care un soundtrack minimalist este suficient pentru a te duce cu gândul la corul vocilor ce anunţă o prăbuşire şi amintesc de fragilitatea omului, mai ales când îşi face planuri pentru îmblânzirea hazardului.