Facebook
Acasă Articole Pagină 131

Articole

Ultimele

La revedere acolo sus (filmul) – Escroci inocenti

Adriana Gionea
-
0
La revedere acolo sus (filmul) – Escroci inocenti

Datorită unor calităţi vizuale ce pun în valoare decorurile de epocă, amintind de eleganţa unui film clasic, şi unui personaj ce exprimă o ghiduşie candidă, interpretat într-o manieră cuceritoare de Nahuel Perez Biscayart – devenit celebru datorită personajului cu zâmbet ştrengăresc din 120 BPM – vei avea parte de un film frumos despre nişte ani cum nu se puteau mai urâţi, aşa cum doar soldaţii mutilaţi, apoi ignoraţi de autorităţi, i-au putut trăi odată cu încheierea unui război mondial.

Frumuseţea filmului La revedere acolo sus (Au revoir la-haut/See You Up There) este dată de relaţia de prietenie care îi leagă pe cei doi soldaţi din mijlocul evenimentelor, lăsaţi să se descurce pe cont propriu într-un Paris care abia aştepta să uite de privaţiunile din anii Primului Război Mondial, pentru a se bucura de plăcerile şi frivolităţile ce aveau să anticipeze strălucitorii ani nebuni. Această prietenie înfiripată între cei doi soldaţi care provin din lumi incompatibile devine oglinda unei Europe ce trăia între fastul hedonist al înaltei societăţi şi mizeria de la periferiile unde se înghesuiau adevăraţii eroi ai frontului, nevoiţi să îşi ducă traiul agonizant de pe o zi pe alta.

La revedere acolo sus are toate ingredientele unui film trepidant, aşa cum le place tuturor celor ce vor o experienţă cinematografică menită să ofere un spectacol alert, când amuzant şi tandru, când răvăşitor, care să îi transporte într-o altă lume. Este aşadar perfect pentru cei ce vor un film care să îi ţină cu sufletul la gură, să creeze emoţie, sa vorbească despre tot ce are umanitatea mai frumos, fără a le ascunde adevărul despre partea urâtă a realităţii.

Caustic şi antrenant precum unui film de aventuri cu tentă alegorică, La revedere acolo sus le este dedicat celor pasionaţi de istorie, dar care vor o interpretare lucidă a evenimentelor, nu o lecţie simplistă de morală, servită de manualele oficiale, sau un demers comemorativ-monumentalist. Vei descoperi acea perspectivă lucidă furnizată mai degrabă printr-un amestec reuşit de satiră, suspans, umor negru, caricatură acidă, îndemnuri subversive şi adevăruri exprimate pe un ton cinic. De fapt, filmul păstrează calităţile romanului omonin distins cu Premiul Goncourt, scris de Pierre Lemaitre şi publicat chiar înaintea comemorării a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial, pentru a duce în derizoriu orice discurs pompos despre binefacerile unui război şi despre datoria faţă de patrie, pe care tocmai patria o uită prima.

Uitaţi de patrie sunt şi cei doi protagonişti – Edouard (Nahuel Perez Biscayart) şi Albert (Albert Dupontel), care ajung să le readucă aminte autorităţilor de existenţa lor printr-o ţeapă memorabilă, în ton cu vremurile. Cei doi vin din medii opuse, având şi viziuni diferite legate de soluţiile adoptate pentru depăşirea traumei. Edouard face parte din înalta societate pariziană, dar urăşte snobismul şi autoritatea parternă rigidă şi mercantilă. Are suflet de artist visător şi idei năstruşnice. Înainte de război, Edouard se pregătea să devină un pictor obraznic şi avangardist (în film, desenele sale amintesc de cele ale lui Schiele). În schimb, Albert este ceea ce Edouard refuză să fie: cu pretenţii modeste de la societate, realist, lipsit de carismă, discret, ordonat şi hotărât să-şi facă datoria de cetăţean harnic şi cinstit respectând autoritatea şi regulile.

foto: Independenta Film

Pictorul rebel Edouard şi funcţionarul ascultător Albert nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial. Cei doi au devenit buni camarazi fiind uniţi de pericolele de pe front, apoi de încercarea de a supravieţui după ce locotenentul corupt Pradelle (Laurent Laffite) a vrut să-i sacrifice în ultimele zile ale războiului pentru a putea avansa pe scara ierarhică.

În timp ce îl salvează pe Albert de la moarte, Edouard rămâne mutilat. Nedorind să se reîntoarcă în casa unui tată sever, care dispreţuia pasiunea pentru pictură a fiului rebel, Edouard ajunge în grija lui Albert. Împreună vor încerca să iasă din sărăcie şi să se ţină departe de privirea vigilentă a locotenentului arivist Pradelle.

Modul în care sunt conturate cele două personaje centrale în roman îl ajută pe regizorul Albert Dupontel (care apare şi în ipostaza de actor) să ofere acea evaziune din cotidian la care invită cinematografia de public, fără a se îndepărta prea mult de realismul unui astfel de film. Regizorul a reuşit să îi dea realismului o notă fantezist-spectaculoasă, nelipsită de umor (unul amar, ce-i drept), fără a se îndepărta de portretul necosmetizat a unei epoci.

Personajul interpretat de Nahuel Perez Biscayart, prin ideile şi măştile sale desprinse dintr-un tablou suprarealist, îi dă realităţii hâde, greu de îndurat, o notă candid-zglobie. Asemenea acestui personaj obraznic în relaţie cu autoritatea, filmul sfidează orice tentativă de a transforma comemorarea unei tragedii colective într-un ritual pe cât de solemn, pe atât de fals, de ipocrit. Ai putea spune că filmul este în ton cu spectacolele satiric-burleşti de pe scenele avangardei interbelice, unde marile adevăruri erau deghizate în farse ce păreau să ia în derâdere tot ce avea societatea mai sfânt.

Chiar dacă par exprimate printr-un ton cât se poate de ireverenţios la adresa unui sacrificiu în numele patriotismului, compasiunea şi respectul pentru cei sacrificaţi nu sunt diluate. Dimpotrivă, succesiunea caricatural-picarescă a scenelor capătă consistenţa unei alegorii cum nu se putea mai empatică referitoare la marile tragedii care ies la iveală nu în timpul războiului, pe câmpul de bătălie, ci după marea pace.

Edouard şi Albert ştiu cel mai bine cât de crudă poate fi pacea pentru supravieţuitorii urgiei mondiale. În mansarda lor amărâtă din mahalaua pariziană, unde au grija unul de celălalt – Albert face rost de banii pentru morfina necesară lui Edouard, iar Edouard îşi foloseşte marele talent de pictor vizionar pentru a pune pe picioare o afecere care să îi îmbogăţească peste noapte – urmările războiului sunt atroce. Edouard le înţelege perfect. Nu numai că a pierdut orice bucurie asociată unei existenţe normale şi confortul din cartierul de lux unde locuise, dar şi o parte din chip – îl salvează totuşi inventivitatea folosită pentru a-şi crea nişte măşti uimitoare, demne de petrecerile anilor ‘20.

foto: Independenta Film

Sărăcia la care sunt condamnaţi răniţii lăsaţi la vatră, slujbele prost plătite, umilinţele şi frustrările cauzate de nedreptatea însoţită de uitarea devenită sinonimul ingratitudini i-au impins pe mulţi pe marginea prăpastiei, într-un infern devenit realitate, care îi făcea să regrete că nu au murit pe front. Nu şi pe cei doi protagonişti. Folosindu-se de mijloacele unei societăţi lacome, din care morala a fost extirpată precum o tumoră malignă, cei doi pun la cale un plan de îmbogăţire ilegală.

Escrocheria este revolta lor împotriva unor autorităţi crude. Înainte de a deveni la rândul lor precum cei pe care îi detestă, cei doi au încercat să îşi păstreze demnitatea. Însă au aflat cu amărăciune şi revoltă că au devenit invizibili, asemenea celor ce vagabondează prin mahalalele rău famate ale Parisului, unde eşuează, printre cei consideraţi drojdia societăţii, şi foştii lor camarazi schilodiţi, care ajung pe străzi, fiind nevoiţi să vândă, la negru, doza gratuită de morfină, pentru a supravieţui.

Ce-i drept, Albert şi Edouard sunt mai norocoşi. Au toate membrele întregi. Dacă artistul Edouard se ascunde în mansarda închiriată pentru a realiza desenele vitale pentru marea ţeapă dată statului, contabilul cinstit Albert poate bate străzile Parisului acceptând slujbe proste plătite pentru a face rost de primii bani investiţi în marea lor afacere.

Banca unde lucra înainte de război nu îl reangajează, aşa că Albert devine omul-şendviş, ce poartă afişele cu reclame prin centrul Parisului, şi liftier, dând nas în nas cu logodnica lui, care între timp l-a părăsit pentru tipul ce îi poate oferi un răsfăţ pe care francezii rafinaţi şi-l permiteau din nou după ce graniţele au fost apărate de cei precum Albert. Privirea de compătimire a fostei logodnice devine picătura care umple un pahar al umilinţei şi care îl convinge pe Albert să devină un hoţ într-o societate unde scapă de foame doar oportuniştii.

Escrocheria ce implică talentul la desen al lui Edouard îi apropie periculos de mult tocmai de cei de care au vrut să scape. Albert este invitat la cină de sora îndurerată a lui Edouard, o cină care îi va schimba viaţa sentimentală. Cu această ocazie descoperă că nici sora prietenului său nu a fost ocolită de planurile de îmbogăţire ale lui Pradelle, care a sedus-o pentru a pune mâna pe banii tatălui ei, unul dintre cei mai bogaţi parizieni.

Modul în care a fost ecranizat romanul lui Pierre Lemaitre va fi apreciat de cei dornici de a vedea un film care să îi ţină atenţi de la prima până la ultima scenă. La revedere acolo sus are toate calităţile unui film considerat replica europeană mai rafinată a unui film hollywoodian de aventuri în decoruri de epocă, dar şi o replică mai tandră, fantezistă şi alegoric-insolită a filmelor ce descriu realist vieţile celor traumatizaţi de război.

Descoperi aceleaşi peripeţii în jocul de-a şorecele şi pisica dintre personajul malefic interpretat caricatural (de Laurent Laffite) şi protagoniştii inocenţi, nelipsitele tipologii ale personajelor secundare ce le vin în ajutor, acelaşi denunţ la adresa ticăloşilor ce după război se arată, şi care mişună prin cluburile selecte, şi aceeaşi încăpăţânare a celui nedreptăţit de a triumfa printr-o binemeritată revanşă. Doar că triumful nedreptăţiţilor nu este atât de clar la început, regizorul vrând să îi ţină în tensiune pe spectatorii ce îi simpatizează pe cei doi protagonişti (mai ales dacă nu au citit romanul înainte).

Deşi face parte din categoria filmelor de public, La revedere acolo sus invită la reflecţii profunde legate de natura umană, de ipocrizia autorităţilor, de adevărurile nespuse despre marile războaie. Însă este genul de invitaţie deghizată într-un spectacol caricatural, aparent lejer precum o farsă, aşa cum vezi într-una dintre scenele care aminteşte de mesajul satiric îmbrăcat în flamboaiantele costume din spectacolele burleşti ale Parisului interbelic.

foto: IMDB

Albert Dupontel – aflat în dublă ipostază, de actor în rol principal şi de regizor – preferă un realism deturnat spre un spectacol ce permite intervenţia fantasticului datorită personajului Edouard, care, prin măştile sale demne de un spectacol de cabaret, aminteşte de legendele urbane despre oameni retraşi cu poveşti bizare. Deşi începe cu o scenă de bătălie ce aminteşte de un film hollywoodian, regizorul deviază abil acţiunea spre o poveste ce permite infiltrarea irealului şi a inocenţei demne de un basm, în care introduce nişte personaje ce reprezintă mai degrabă tipologii care simbolizează fie vicii sau vanităţi, fie inocenţa abrutizată.

Personajele nu sunt analizate psihologic. Ele rămân la stadiul de tipologii. Intră şi ies din scenă precum personajele dintr-un spectacol ce denunţă printr-un umor cinic defectele unei întregi societăţi ce a preferat amnezia dată de scufundarea în excesele petrecerii continue imediat după încheierea luptei. Edouard şi Albert devin conştienţi de apetitul cotemporanilor pentru uitarea de sine în mijlocul fastului decadent, de aceea, odată îmbogăţiţi, îşi transformă protestul şi strigătul de disperare într-un spectacol burlesc, în care gloanţele sunt înlocuite de zborul dopurilor de la sticlele de şampanie, care lovesc nişte măşti inspirate de chipurile conducătorilor ce au declanşat războiul.

foto: IMDB

Prin scena reprezentând o petrecere burlescă de ziua naţională îţi dai seama că regizorul nu a ironizat doar mitul eroului căruia ţara îi este veşnic recunoscătoare, ci şi al Parisului anilor ’20. Aşa cum există voci dornice de a spulberaa mitul Bucureştiului interbelic, tot aşa Lemaitre şi Albert Dupontel dărâmă imaginea unui Paris ispititor, devenit paradisul boemilor avangardişti, ce i-a atras pe Fitzgerald şi pe Hemingway. Parisul din acest film era cel aparţinând învinşilor. Un Paris care nu era doar un paradis cu petreceri nebune şi bunăstare, ci şi o pepinieră de escroci gata să exploateze tragedia unor tineri sacrificaţi pe front.

Scena petrecerii, ce imită printr-o parodie stropită cu şampanie scumpă un ritual de execuţie a conducătorilor, devine acea privire amară aruncată spre timpurile noastre, în care s-au păstrat cinismul politicienilor şi dramele veteranilor uitaţi. De fapt, poţi considera acest film cu succes de casă o modalitate eficientă de a transmite un mesaj cutremurător într-o societate a spectacolului.


LYTE video

Citeşte şi Foxtrot – Te ia prin surprindere în fiecare scenă

Le miel – O intalnire tandra in Balcanii amari

Numele altora. Povestiri (in principiu) scurte – Scene pe care le-ai mai trait

Adriana Gionea
-
0
Numele altora. Povestiri (in principiu) scurte – Scene pe care le-ai mai trait

Familiar. Acest cuvânt îţi vine în minte după ce parcurgi majoritatea prozelor scurte incluse în volumul Numele altora. Regăseşti în cele 18 povestiri scene trăite la job, la întâlnirile cu prietenii din copilărie, rămaşi aproape şi după ce te-ai mutat în chirie, într-un oraş mai mare, la finalul studenţiei, frânturi de conversaţii receptate fără să vrei în vreo cafenea sau poveşti auzite de la alţii, care vor să pară interesanţi imaginându-şi că duc o existenţă demnă de filmele lui Tarantino sau de romanele decadent-incandescente cu boemi tripaţi.

În (aproape) toate povestirile scrise de Cosmin Leucuţa îţi vezi reflectat, ca într-o succesiune de oglinzi, mai mult sau mai puţin confortabile, un prezent personal. Ai impresia că priveşti scenele unui film minimalist, inspirat din propria rutină, dacă faci parte din generaţia celor născuţi după 1986, care preferă joburile de birou, visurile realizabile după 17:00, conversaţiile amuzante despre cupluri destrămate, relaţii secrete sau prieteni ce renunţă la burlăcie peste noapte, şi mai ales veşnica pendulare între o viaţă lipsită de griji şi angajamentele pe termen lung, când bate ceasul biologic al maternităţii.

Personajele alese de Cosmin Leucuţa dau glas întrebărilor, nemulţumirilor, speranţelor şi confuziei des întâlnite în vieţile cititorilor ajunşi la vârsta de 30 de ani. Vei descoperi scene cotidiene din relaţii de cuplu ajunse într-un impas, epuizate de rutină, vei reauzi nişte replici adesea rostite de prietenii tăi atunci când se plâng de partener sau de răceala acestuia, pusă pe seama unei posibile infidelităţi, sau îţi vei reaminti de propriile opinii depre job, relaţiile de lungă durată, flirturi şi prietenie. Scenele curg într-un ritm natural, întreţinut de nişte dialoguri simple ce exprimă aceleaşi probleme care par din ce în ce mai complicate după o anumită vârstă, când ai impresia că nu le mai poţi amâna sau ignora.

În loc să-şi oblige personajele să îşi rezolve problemele existenţiale prin soluţii alambicat-sofisticate, Cosmin Leucuţa preferă să le abandoneze într-un prezent fragmentat în discuţiile purtate într-un bar obscur, în apartamentul unui prieten, în timpul pregătirii pentru o petrecere de nuntă sau în dormitorul unui apartament prea strâmt pentru visuri. Această plutire în prezent oferă lecturii o fluiditate pe care o regăseşti doar în prozele ce reflectă simplitatea unor vieţi scăldate în lejeritatea nepăsării, dar prin care se strecoară grav temerile, angoasele şi întrebările despre un viitor incert.

Deznodământul prozelor din volum nu are de fiecare dată acea turnură surprizătoare, preferată de cititorul pentru care o povestire trebuie să includă neapărat un mix de suspans, mesaje frapante şi concluzii spectaculoase, însă deţine un ingredient salvator: ironia. În povestirile despre nişte personaje cu vieţi din care spectaculosul a fost alungat există o ironie născătoare de imprevizibil, ce îi priveşte de undeva din umbră, precum acel personaj-martor nevăzut, dar care prinde glas în final.

Printre acele povestiri în care ai impresia că îţi sunt oglindite propriile obiceiuri şi întrebări se mai strecoară şi câteva demne de o povestire scrisă de Bukowki, de scenariul unui film despre o adolescentă rebelă şi însărcinată sau despre gangsteri mărunţi ce ajung să consume tot felul de substanţe dubioase, cu nume greu de pronunţat. Aceste povestiri ies din tiparul stabilit de majoritatea prozelor, căpătând mai degrabă forma unei parodii la scenariile pentru filme neo-noir americane sau cu tineri ajunşi printre interlopi,care îşi iau în râs propria decădere odată nimeriţi în marasmul viciilor cu efecte ireversibile.

În cele 18 povestiri, Cosmin Leucuţa nu vrea să te acapareze printr-o succesiune alertă de evenimente înghesuite în câteva pagini, ci vrea să îţi reţină atenţia stabilind o relaţie de intimitate între tine şi personajele sale. Ai impresia că le zâmbeşti complice personajelor când îţi aprobă opiniile sau dubiile cu privire la anumite relaţii sau alegeri, că le înţelegi dramele aşa cum le înţelegi şi pe ale tale. Complicitatea (uneori incomodă) la care invită personajele cărţii le va fi suficientă unor cititori dornici de a savura mai degrabă nişte proze scurte fără acrobaţii introspective, dar în care să se regăsească, pentru a li se confirma autenticitatea propriilor trăiri.

Citeşte şi articolul 6 cărţi de proze scurte pentru vacanţa de vară

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Piciorul ti-l ating in umbra si alte poeme inedite – Neruda si manuscrisele descoperite recent

Adriana Gionea
-
0
Piciorul ti-l ating in umbra si alte poeme inedite – Neruda si manuscrisele descoperite recent

Acest volum de scrieri descoperite recent este o sursă de voluptate pentru cei ce şi-ar fi dorit ca timpul să nu-l fi împiedicat pe Neruda să capteze noi imagini ale lumii, transformate apoi în versuri sublime. Mai este şi o dovadă că manuscrisele uitate sau abandonate pot ascunde opere preţioase.

Cele 21 de poeme incluse în acest volum au fost găsite în cutiile în care zăceau pagini cu versuri care nu au avut privilegiul de a fi alese de Neruda pentru a fi publicate în volumele ce l-au tranformat într-un zeu al visătorilor, al sensibililor ce s-au încăpăţânat să creadă în forţa poeziei de a schimba lumea, de a îmblânzi un secol feroce, zguduit de războaie şi dictatori. Unele versuri au fost scrise pe meniuri, în timpul călătoriilor pe mare, ce-l îndepărtau de ţinutul natal, devenit o veritabilă muză.

Datorită volumului tradus în limba română, la Editura Vellant, de Andrei Ionescu, cei seduşi de Neruda vor găsi aceeaşi frumuseţe a naturii transformate în metafore nebănuite, învecinată cu aceleaşi versuri răvăşitoare, ce-l aruncau pe Neruda chiar în mijlocul semenilor marginalizaţi, deposedaţi mai mereu de fericire şi demnitate. Pe cât de mult se refugia în mijlocul peisajelor atemporale din Chile – ţara natală faţă de care nu ezita să-şi declare iubirea – pe atât de conştient era de trecerea timpului în marile oraşe, acolo unde aveau loc revolte şi intervenţii brutale ale puterii.

În aproape fiecare poem din acest volum descoperi mărturii despre viaţa poetului, bine camuflate în metafore (şi note preţioase despre geneza fiecărui poem în parte). Poemele încep cu amintirile despre clipele petrecute în mijlocul naturii, apoi continuă cu dovezile de compasiune faţă de semenii uitaţi de noroc, pe măsură ce Neruda evocă primii ani petrecuţi în capitala Santiago, marcată de schimbările din anii ‘20.

Versurile reflectă şi angajamentul social asumat de marii artişti sud-americani din generaţia lui Neruda, care au nimerit în vârtejul unor schimbări ireversibile, între euforia speranţei şi brutalitatea însângerată, cauzată de regimuri politice ostile oricărei forme de libertate. Sub figurile de stil, ce dezvăluie câtă frumuseţe poate fi cuprinsă într-o simplă alăturare de cuvinte, se ascund marile răni ale continentului sud-american. Regăseşti imaginea chilianului pribeag, a celui adesea condamnat la exil, a deposedatului de fericire, a poetului pe care adolescenţa îl plasează între lumea interioară, a visurilor, şi tumultul social ce zguduie marile oraşe, obligându-l pe cel având suflet de artist să caute în primul rând viaţa, în sensul cel mai lipsit de poezie, înainte de a o transforma în metafore.

Aşa,

departe de Garcilaso şi ţărmurile sale

pieptănate de pana lebedelor

şi astfel, semi-blestemaţi, smintiţi,

alăptaţi la sânul literaturii

cu toate beznele în mână,

iresponsabili şi viteji,

punându-ne în mişcare încetul cu încetul,

croindu-ne drumul,

în căutarea pâinii, a casei, a femeii,

ca toţi oamenii. (versuri din al XIII-lea poem)

 

Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite îţi oferă o lectură care te face să îţi iei lumea-n cap, să cauţi o plajă sălbatică sau o pădure înmiresmată, unde să te abandonezi introspecţiei şi amintirilor. Pe de altă parte, versurile de scot din propria lume şi te fac să reflectezi la menirea unui mare poet, care, în viziunea lui Pablo Neruda, includea o privire lucidă care să-l dea jos din turnul de fildeş pentru a-l arunca în mijlocul societăţii, al marginalilor.

Traducerea în limba română a poemelor ce au fost redescoperite vine după intrarea în cinematografe a filmului Neruda, ce-l prezintă pe marele poet în relaţie cu zbuciumul politic al ţării natale şi al unui întreg continent. Aşadar, mulţi dintre cei ce au văzut filmul lui Pablo Larrain vor descifra în aceste versuri influenţa angajamentului politic asumat, însă nu transformat neapărat în propagandă, Neruda rămânând mai degrabă un idealist al echităţii sociale.

Versurile celor 21 de poeme îţi dezvăluie un Pablo Neruda al secolului său, un Pablo Neruda avid de semenii diferiţi pe cât era de însetat de natura ce-l scotea din timp. Neruda era aproapele semenilor, nicidecum un privilegiat datorită condiţiei de artist. Multe dintre aceste versuri dezvăluie o serie de întrebări pe care poetul şi le adresa lui însuşi, interogându-şi propria menire şi propriul rol în societate. Cine este poetul în relaţia cu alţii rămâne pentru Neruda o întrebare la fel de importantă cum este cea primordială: Cine este poetul în relaţie cu sine?

Citeşte şi Neruda – Jocul de-a poetul şi poliţistul Gael Garcia Bernal

De ce ne place Gael Garcia Bernal?

 

Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

Adriana Gionea
-
0
Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

Realizatorii documentarului Florence and the Uffizi Gallery au pregătit de data aceasta un documentar care îi răsfaţă vizual şi îi invită la reflecţie pe admiratorii lui Caravaggio.

Caravaggio face parte din categoria pictorilor ce nu vor trece niciodată neobservaţi, indiferent de capriciile timpului care impune curente artistice noi, adesea iconoclaste în relaţie cu moştenirea picturii italiene. Caravaggio nu a pictat doar pentru retină, ci mai ales pentru gândurile privitorilor ce vor ajunge să-şi exploreze propriile abisuri şi idei despre frumuseţe, revoltă şi efemer, analizând atent detaliile picturilor.

Documentarul leagă biografia eliptică a lui Caravaggio de picturile în care personajele aflate între lumina orbitoare şi umbra densă au priviri misterioase, fructele coapte ascund secrete, strugurii sticloşi, frunzele şi vinul din pahar împrumută din langoarea enigmatică a unui Bahus androgin, iar personajele biblice au chipurile celor ce rătăcesc prin mahalale Romei sau prin vreo speluncă meridională din secolul al XVI-lea. Realizatorii insistă asupra folosirii cu efecte dramatice a luminii, care transformă realismul ce îl obseda pe Caravaggio în misterul ce te face să vezi enigme cu mesaje alegorice în privirile personajelor sau în alăturarea fructelor coapte şi a frunzelor veştede.

Caravaggio: The Soul and the Blood este mai degrabă o declaraţie de iubire pentru tablourile lui Caravaggio, rebelul vizionar, despre care se spune că stăpânea ca nimeni altul magia şi nuanţele luminii învecinate cu întunericul, dar a cărui viaţă nu a prea cunoscut lumina. Documentarul mai poate fi considerat şi un omagiu adus tuturor celor deveniţi admiratorii picturii. Ei au făcut posibilă supravieţuirea interesului viu arătat de fiecare generaţie de iubitori ai artei pentru stilul, mesajul şi tehnicile din tablourile sale, considerate nişte scene mereu vii, care trec dincolo de ramă, de perete, de sălile palatelor impozante ce au devenit muzee.

Titlul documentarului sună promiţător pentru cei fascinaţi de stilul lui Caravaggio. Ei îţi vor spune că reflectă perfect un artist ce a purtat în sine acel univers al pictorilor cu adevărat geniali, aflaţi între pereţii atelierului şi inspiraţia găsită în furnicarele unde frumuseţea stătea ascunsă în chipurile semenilor consideraţi a face parte din drojdia societăţii. Caravaggio picta naturile moarte sau obiectele neînsemnate cu simţul unui poet contemplativ. Plasa detaliile senine lângă personaje ce trădau frământările, ispita şi vitalitatea impulsivă a unei firi pătimaşe, de unde vine şi profunzimea unor compoziţii ce le-au dat consistenţă unor elemente care în şcoala italiană renascentistă aveau un rol strict decorativ. Fructele, boabele de struguri, transperenţa unui pahar sau un instrument muzical au tot atâtea de spus precum oamenii imortalizaţi.

Acest documentar reamiteşte de ce pictura lui Caravaggio nu a încetat să îşi seducă privitorii chiar şi în secolul avangardei ce s-a dezis de legăturile cu trecutul, cu vechea artă italiană ce a împodobit sălile încărcatelor palate renascentiste şi baroce. Te face să înţelegi de ce personajele sale, alese din rândul marginalilor, şi de ce simplitatea unor fructe pe fundal auster au reuşit să eclipseze obiectele şi decorurile strălucitoare ale unui palat opulent sau alte picturi ce reprezentau subiecte în culori mai efervescente şi mai senine.

foto: Panonia Entertainment 

Vei descoperi o preocupare a regizorului pentru acele detalii ce ţi-l dezvăluie pe Caravaggio admirat de cei pentru care un mare pictor este în primul rând un mare neliniştit. Filmând detaliile într-un mod seducător şi complice cu misterul degajat de întâlnirea luminii ce scaldă chipurile personajelor cu întunericul dătător de umbre adânci, realizatorii transformă documentarul într-o succesiune de tablouri şi imagini ale Romei surprinse între opulenţă şi mizeria periferiei, între viciu şi glorie.

O astfel de cetate eternă ce iubea plăcerile efemere nu putea avea decât oportunităţi şi tentaţii pentru un pictor neastâmpărat precum Michelangelo Merisi, rămas în istorie sub numele de Caravaggio (numele regiunii unde îşi avea rădăcinile). Relaţia plină de năbădăi dintre Caravaggio şi Roma – cetatea viciilor, ce i-a adus faima prin oamenii Vaticanului pasionaţi de artă – este redată printr-o expunere senzual-aluzivă a detaliilor sublime şi răvăşitoare din tablourile sale. Aceste detalii sunt prezentate astfel încât să arate cât de profund poate vorbi o pictură ce pare a fi pur decorativă sau un obiect ce are un rol secundar într-o natură moartă.

Cel mai mult vor fi impresionaţi privitorii atenţi la modul în care lumina creează fie o atmosferă tenebroasă, fie o transparenţă expresivă, demnă de picturile ce inspiră un dramatism adesea mascat de graţia androgină a unor personaje aflate la vârsta adolescenţei. Aceste detalii ce ţin de folosirea luminii sunt legate de cele biografice datorită simbolurilor atribuite de istorici. Însă nu vei găsi nişte simboluri ce pot fi decriptate printr-o grilă de interpretare găsită în manualul simbolurilor din pictură. Aşa cum se întâmplă şi atunci când vrei să traduci sentimentele de pe chipurile personajelor lui Caravaggio, vei descoperi nişte simboluri care fac apel la apetitul iubitorului de artă pentru ambiguitate, mister, stranietate.

Despre Caravaggio s-au scris tot scris romane sau eseuri, deşi nu ne-au rămas prea multe certitudini despre viaţa lui. Tot ce ştim se găseşte în arhivele Romei, unde s-au păstrat cu sfinţenie consemnări din timpul proceselor sau amintiri ale cunoscuţilor despre scandalurile pe care acesta le provoca în locurile rău famate. Însă tocmai golurile din biografia lui permite ca întâlnirea luminii cu întunericul, a frumuseţii cu ameninţarea degradării exprimate misterios în pictura lui să devină cât se poate de fertilă pentru imaginaţia privitorului.

Poate cel mai mult intrigă şi incită acele picturi în care transparenţa unui pahar este invadată de roşul întunecat al vinului, privirea pierdută a unui adolescent cu farmec androgin exprimă o senzualitate derutantă, în timp verdele delicat al unui bob de strugure ascunde simboluri nu atât de inocente, iar puternicele personaaje din Biblie capătă o expresie ce trădează melancolia, viciul degradant, furia, groaza, forţa, neputinţa şi compasiunea, toate în aceeaşi compoziţie.

Mulţi au spus că marele Caravaggio a schimbat pentru totdeauna istoria picturii folosindu-se de clarobscur, influenţând şi alte arte apărute după moartea lui, cum ar cele performative, arta fotografică sau cinematografică. Nu întâmplător Derek Jarman, un regizor capabil să reconstituie universul vizual al lui Caravaggio – situat între umbrele rău prevestitoare şi acea seninătate a luminii delicate ce poate capta poetic transparenţa care de multe ori nu acceptă imortalizarea prin intermediul pigmenţilor – a primit Ursul de Argint la Berlinale, în 1986.

După ce au vazut filmul lui Derek Jarman (Caravaggio), ce reconstituie cinematografic scenele din tablourile pictorului şi transformă datele biografice volatile în reflecţii asupra legăturii lui Caravaggio şi a unui artist, în general, cu puterea, cu exilul, cu proprii demoni, cu tabuurile privind identitatea sexuală şi cu tentaţia erotică în prezenţa marginalilor, mulţi cinefili vor fi reticenţi în faţa unui documentar care seamănă mai degrabă cu tururile ghidate printr-un muzeu. Dar până şi aceştia, care preferă un film care să omagieze un artist într-un stil mai degrabă alegoric şi iconoclast, decât printr-un monumentalism demn de un album de artă, vor fi seduşi de stilul acestui documentar, care permite o imersiune deopotrivă plină de voluptate, dar şi de angoasă, în lumea lui Caravaggio.

Împrumutând stilul unui regizor de filme de ficţiune ce reinterpretează povestea unui pictor celebru din trecut pentru a transmite mesaje cu privire la omenirea din prezent şi la relaţia ei cu arta şi cu artiştii nonconformişti, realizatorii documentarului Caravaggio: The Soul and the Blood şi-au propus ceea ce a vrut şi Caravaggio prin vizionarismul lui: să anuleze graniţele temporale. În lumea lui Caravaggio, scenele biblice erau populate cu păcătoşi, cu decăzuţi ajunşi în stratul cel mai de jos al societăţii din prezentul cunoscut de el.

Pentru Caravaggio, sfinţii nu mai au chipuri inexpresive de fiinţe ridicate deasupra lumii reale, viciate, ci împrumută ceva din expresivitatea oamenilor simpli, mistuiţi de pasiuni, tentaţii şi orgolii. Poartă haine din prezent, aşa cum era prezentul trăit de Caravaggio acum patru secole. În acest documentar este rândul modelelor lui Caravaggio, nu a sfinţilor sau personajelor mitologice, să poarte hainele prezentului, dar ale prezentului nostru, pentru a înţelege mai bine de ce putem spune că marele Caravaggio ne poate fi contemporan prin spirit.

foto: Panonia Entertainment 

Încercând să-l apropie pe Caravaggio de realitatea zilelor noastre, regizorul apelează la modele feminine venite din culturi diferite, omagiind astfel varietatea ipostazelor – de la femeia tandră şi maternă, la cea provocatoare, inaccesibilă. Prin explorarea feminităţii reprezentate în picturile sale, vei înţelege mai bine mesajele subversive ascunse de culorile personajelor sau de gesturile acestora.

Mulţi ar spune că este o blasfemie să oferi un documentar care să pretindă o desluşire de necontestat a enigmelor ce învăluie biografia lui Caravaggio sau interpretarea afectivă a privirilor prin care seduc personajele sale. Marele merit al regizorului din spatele acestui documentar a fost acela de a lăsa detaliile să vorbească.

Vei vedea cum ecranul devine o pictură în care detaliile sunt mărite şi prezentate într-o perspectivă poetic-reflexivă. Folosindu-se de stările vagi, intraductibile, pe care ţi le provoacă detaliile senine, cum ar fi reflexia luminii în paharul cu vin, razele ce se preling în jurul boabelor de struguri sau transparenţa unui obiect din sticlă, ce ascunde sensuri adânci, vocea expertului în istoria artei nu face decât să te pună în contact cu propriile stări, cu propriile impresii indefinibile.

Pe lângă un tur ghidat în lumea lui Caravaggio, plin cu date istorice, vei avea şi un tur al propriilor trăiri şi gânduri trezite de picturile lui. Aceste stări şi gânduri nu fac decât să transforme datele biografice într-un joc al oglinzilor subiective. Există câte un Caravaggio pentru fiecare privitor. Cei ce vor să fie zguduiţi pentru a reflecta la oscilaţia între speranţă şi efemer vor alege scenele cu sacrificiile sfinţilor, în care graniţa reprezentată de diagonala ce desparte lumina de umbre face aluzie la vulnerabilitatea fiinţelor umane. Cei care detectează simbolurile din spatele unei naturi moarte se vor declara fascinaţi de modul în care documentarul surprinde stranietatea din aşezarea unor obiecte pur decorative, ce vorbesc printr-o tăcere enigmatică în tablourile sale reprezentative.

Cateva conversatii despre o fata foarte inalta – Feminitatea autohtona mai putin explorata cinematografic

Adriana Gionea
-
0
Cateva conversatii despre o fata foarte inalta – Feminitatea autohtona mai putin explorata cinematografic

Deşi pare un film simplu, adică minimalist (de la decor la scenariu), ce abia depăşeşte 60 de minute, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă poate fi interpretat din foarte multe perspective, deschizând tot atâtea orizonturi ale discuţiei. Această interpretare multistratificată îl scoate din zona de nişă a peliculelor care abordează teme ce reflectă problemele tinerilor din comunitatea LGBT dintr-o ţară (încă) tradiţionalistă şi îl apropie de universul social şi intim al oricărui spectator, deoarece adevăratele teme abordate, precum asumarea, maturizarea emoţională, nevoia de afecţiune şi teama de ataşament devin unele universale.

Înainte de a explora multiplele ramificaţii pe care le poate căpăta interpretarea mesajului din film, trebuie să ştii că vei fi impresionat de jocul actriţelor Silvana Mihai şi Florentina Năstase, care dau viaţă unor personaje feminine ce se atrag tocmai datorită unor caractere diferite. Personajul interpretat de Silvana Mihai o abordează pe internet pe una dintre fostele partenere ale iubitei ei. Personajul Silvanei Mihai este unul ezitant, care ajunge să fie scos din carapace şi provocat de sinceritatea dezinvoltă a replicilor oferite de personajul interpretat de Florentina Năstase.

În timp ce încearcă să înţeleagă de ce a fost părăsită de fata foarte înaltă, absentă din film, dar pomenită mereu, timida o întâlneşte pe cea care pare să deţină toate calităţile ce îi lipsesc. Astfel îşi face apariţia personajul interpretat de Florentina Năstase, care oferă dinamism imprevizibil unui dialog ce devine din ce în ce mai greu de anticipat, deşi nu are nişte replici sofisticate. Inspiră curaj, încredere în sine, forţă de amazoană şi acel amestec ispititor intre sinceritate, impulsivitate şi gesturile care promit deliciile ce aşteaptă dincolo de ieşirea din zona de confort.

Pe timida interpretată de Silvana Mihai o ispiteşte forţa intimidantă a celei care nu se teme să îşi recunoască identitatea sexuală, dar o şi copleşeşte în acelaşi timp. Acest personaj timid preferă spaţiul securizant al apartamentului. Aici se poate dezvălui în intimitatea la care invită discuţiile din cadă, la un pahar de vin, sau cele din ritualul pregătirii cafelei. Exuberanta parteneră ar prefera în schimb locurile de socializare. Merge la petreceri la care vin şi alte fete atrase de fete şi nu se teme să aleagă pentru marele proiect de diplomă realizarea unui documentar care imortalizează rutina dintr-un cuplul format din femei.

Jocul actoricesc plin de autenticitate învăluie în magia hazardului acea întâlnire irezistibilă dintre personajul feminin ce degajă candoarea fragilităţii şi cel debordând de francheţea intimidantă a celui asumat. Punând în prim-plan o naturaleţe a interpretării actoriceşti, regizorul Bogdan Theodor Olteanu transformă în atuuri toate elementele care alungă mulţi spectatori din sălile de cinema ori de câte ori se anunţă lansarea unui nou film românesc.

În primul rând scenele statice – filmate în interiorul unui apartament de bloc, în decorul sărac din punct de vedere cromatic, folosit pentru a reda un ritm al rutinei, exasperant la multe filme româneşti – capătă de data aceasta aerul seducător al universului feminin în care intimitatea nu este perturbată de privirea machistă asupra erotismului. Vei descoperi cum ţi se schimbă perspectiva asupra decorului minimalist datorită variaţiilor de intensitate a luminii ce ajunge să exprime o senzualitate caldă, suavă, ce se îmbăiază camerele unde se întâlnesc personajele feminine. Regizorul Bogdan Theodor Olteanu foloseşte spaţiul nu doar pentru a capta intimitatea unui univers exclusiv feminin, ci pentru a înlocui fantomele apartamentului din blocul socialist cu energia şi prospeţimea degajată de tinerii noii generaţii, aflaţi în anii studenţiei.

foto: IMDB

În al doilea rând, vei descoperi că alegerea inspirată a celor două actriţe – Silvana Mihai şi Florentina Năstase – transformă dialogurile (un alt aşa-zis defect al filmelor autohtone actuale) într-o calitate indispensabilă prizei la public, fie el şi unul mai puţin răbdător. În absenţa totală a dinamismului dat de acţiune, conversaţiile pe Skype despre legături destrămate, iubite din trecut, prieteni sau frica de asumare a orientării sexuale capătă consistenţă, chiar dacă tonul folosit de personaje trimite la zeflemea sau la superficialitatea ce îmbracă lejeritatea unei discuţii fără sens ori miză profundă.

Regizorul demonstrează că poate obţine profunzimea tocmai din naturaleţea unor replici simple, uşor ilare, care dau impresia unei discuţii spontane, a unei improvizaţii ce lasă în urmă scenariul. Tocmai dialogurile ce par improvizate stabilesc acea intimitate între personaje şi spectator, pe care o poate face doar un film în decor minimalist. Regăseşti genul de intimitate afectivă dintre personaje şi spectator care scoate un film cu tematica LGBT din zona de nişă. Naturaleţea degajată de personaje te face să uiţi că te afli în sala de cinema şi îţi dă iluzia apropierii fizice de spaţiul lor, unul familiar celor ce şi-au petrecut studenţia în chirie, plutind între un prezent împărţit între proiecte şi petreceri.

Început datorită unei fotografii în care apare o fată foarte înaltă, care a fost iubita ambelor protagoniste ale filmului, dialogul via Skype se prelungeşte cu flirtul deghizat într-o conversaţie lămuritoare. Replicile directe, uneori corozive, alunecă brusc în declaraţii mai mult sau mai puţin voalate şi duc la întâlnirile din apartamentul celei ce întruchipează tipologia studentei dintr-un oraş mic, unde nu există lesbiene.

Pe această studentă ezitantă şi temătoare vrea să o scoată din coconul fricii de propria sexualitate dezinhibată fosta iubită a fetei foarte înalte, care le-a unit prin absenţa ei. Vei aprecia modul în care personajul feminin curajos gestionează acest dialog, folosit ca pretext pentru ademenire, şi felul în care nişte replici sumare scot la suprafaţă barierele psihologice dintre cele două personaje, dar şi dintre personaje şi propriile emoţii, de care se tem uneori.

Nevoia timidei de a se întâlni DOAR în securizantul apartament este interpretată ca semn al fricii de asumare în public a identităţii sexuale, care sfidează valorile curajoasei ei iubite. Ceea ce pentru alte cupluri ar fi însemnat o reacţie la teama de ataşament ce iese la suprafaţă prin implicarea într-o legătură afectivă mai adâncă, pentru una dintre partenerele cuplului format din cele două protagoniste înseamnă laşitate.

În loc să exploreze prin replici pline de trimiteri psihologice tensiunile dintre cele două personaje, ce ar fi dus la discuţii despre limitele în cuplu, şantaj emoţional sau diferenţe de valori, regizorul preferă să îmbrace totul în ambiguitatea gesturilor şi a replicilor sumare, care permit curgerea scenelor în ritmul natural al vieţii de zi cu zi. Nu apar discuţii tranşante, care să resusciteze dinamismul scenariului, dar tocmai acest aspect favorizează apropierea emoţională a spectatorului de intimitatea protagonistelor, neperturbată de apariţia altor personaje secundare (singurele care au replici în acest film sunt cele două protagoniste, restul personajelor – exclusiv feminine – sunt prezenţe tăcute, dar a căror expresivitate vorbeşte pentru a transmite ce se află dincolo de replicile personajelor din rolurile principale).

Relaţia dintre cele două personaje centrale naşte tot atâtea discuţii după film câte interpretări descoperi. Este adevărat că tema centrală vizează asumarea unei relaţii condamnate într-o societate patriarhală, unde machismul transformă erotismul dintr-un cuplu de femei în stimulent pornografic. Modul în care sunt filmate scenele ce prezintă intimitatea sexuală şi corpul feminin poate fi considerat unul aparte în peisajul cinematografic autohton.

Deşi filmul este semnat de un regizor, scenele par captate de un ochi feminin, care descurajează orice invitaţie la voyeurism. Nu se mai poate vorbi despre acea privire masculină care transformă corpul feminin într-un obiect al plăcerii degradante, al ispitei. Intimitatea din cuplu devine mai degrabă un omagiu adus universului feminin decât o explorare vizuală a senzualităţii ca scop. De fapt, pe tot parcursul filmului ai impresia că personajele feminine sunt protejate tocmai de cel ce le dezvăluie, că există o preocupare pentru menţinerea lor într-un spaţiu securizant, care se comportă precum un scut invizibil pe măsură ce regizorul îl apropie pe spectator de lumea lor. Astfel, poţi spune că Bogdan Theodor Olteanu dezvăluie fără a fi intruziv, transformându-şi filmul într-o meditaţie asupra modului în care este prezentat corpul feminin în cinematografie, în general, şi în societatea balcanică, în particular, în care subiectele LGBT sunt un tabu aspru înfierat.

Mesajele filmului şi interpretarea multistratificată nu vor avea ecouri doar în rândul spectatorilor ce s-au confruntat cu teama de ostracizare odată cu dezvăluirea orientării sexuale sau cu frustrarea şi revolta provocate de refuzul unui partener de a continua o relaţie supusa dezaprobării în spaţiul public. În conflictul verbal dintre personaje se vor oglindi toţi spectatorii ce au simţit escaladarea tensiunilor în cuplurile în care partenerii doreau ascunderea legăturii sau în care valorile diferite şi trăsăturile de personalitate opuse duceau la rupturi emoţionale.

Făcând economie de replici şi de mijloace vizuale – unele scene au simplitatea asumată a unui home-made video cu ajutorul telefonului mobil – regizorul face aluzie la problemele generale ale tinerilor din România, prinşi între valorile comunităţilor din micile oraşe, unde intruziunea în viaţa celuilalt este posibilă, şi oportunităţile fecunde şi bulversante ale unui oraş mare, mult mai ofertant pentru apariţia unei oaze de toleranţă a diversităţii. Această oscilaţie modelează şi evoluţia de la intimitatea erotică la cea afectivă din acest film.

Tocmai captarea unei astfel de oscilaţii, care leagă individualul de social într-un mod subtil şi vag, salvează scenele care se rezumă la chipruile personajelor şi la gesturile acestora privite prin ecranul unui telefon mobil. În loc să pară simple, aceste scene impresionează printr-un plus de autenticitate proaspată. Autenticitatea dezvăluie o înţelegere a modului în care tehnologia influenţează emoţiile noii generaţii de postadolescenţi, aşa cum vezi în scena în care unul dintre personaje îi prezintă, folosind camera unui smartphone, pe cei ce participă la o petrecere.

Spontaneitatea degajată de scenele filmate în decorul unui apartament boem în care sunt împrăştiate obiectele hedonismului asociat unui prezent continuu, în care se scaldă aplatizând perspectiva zilei de mâine cei abia ieşiţi din adolescenţă. Văzând aceste scene, ce amintesc de filmele despre studenţi, care dau un suflu proaspăt datorită unor personaje secundare interpretate de actori neprofesionişti foarte expresivi, îţi dai seama de potenţialul pe care îl pot avea filmele dedicate noii generaţii de tineri din România, acei tineri ce vor să se distanţeze de modelele trecutului, şi ale căror emoţii, gânduri, stil de viaţă, preocupări şi drame sunt explorate mai degrabă în scurt-metraje.


LYTE video

Citeşte şi Pădurea nopţii – Redescoperirea unei scriitoare interbelice

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Si, deodata, cineva bate la usa – Creativitate, umor si empatie

Adriana Gionea
-
0
Si, deodata, cineva bate la usa – Creativitate, umor si empatie

Etgar Keret îţi aminteşte de ce merită să pariezi pe viitorul prozei scurte. Deoarece proza scurtă îi permite unui povestitor cu har ca în mai puţin de zece pagini să facă tot ce şi-ar dori orice autor ce visează să dea lumii acel roman pe care un critic să-l ridice în slăvi, iar un cititor să-l devoreze, să-l ţină minte, să-l considere o carte de căpătâi, apoi să-l recomande şi celorlalţi.

Mai bine zis, Etgar Keret ştie să îmbine tot ce te poate atrage la o carte memorabilă: originalitatea, empatia faţă de personajele în care te regăseşti, neprevăzutul reprezentat de acel element-surpriză ce răsare de unde nu te aştepţi pentru a te face să-ţi conştientizezi într-un mod securizant fricile, mesajul umanist cu sensuri adânci, umorul inteligent, inventivitatea ce îţi promite o experienţă literară mereu provocatoare, nişte personaje bine conturate şi totodată pline de trăsături ce permit evaporarea certitudinilor. Pe toate acestea le regăseşti în stilul irezistibil al oricăror povestitori ce folosesc un comic tandru ori acid pentru a te face să reflectezi asupra condiţiei umane. Iar Keret face parte din această categorie de autori geniali de proză scurtă, care se ascund în spatele unui stil simplu pentru a masca asul din mânecă, scos abia în ultimul paragraf.

Cele 39 de miniaturi incluse în volumul Şi, deodată, cineva bate la uşă te vor face să le recomanzi insistent prietenilor ce vor o experienţă literară care să îi frapeze, să îi amuze, dar care să fie şi profundă. Mai bine zis, care să îi şi destindă atunci când trebuie, dar să le arate şi problemele omenirii (fără a-i sufoca printr-un ton grav). Citind aceste povestiri în care absurdul pare cât se poate de real, iar banalul cotidian devine ireal prin intervenţia umorului cu tentă aberantă, îţi vine să-l declari pe Etgar Keret un magician care stăpâneşte cele mai bune trucuri de a extrage halucinantul din realitatea plată, aşa cum un scamator scoate iepurele sau eşarfele în culori stridente din te miri ce.

Subiectele abordate nu sunt noi. Regăseşti imaginea afaceristului nefericit, cuplul ajuns într-un impas, femeia amăgită de bărbatul ce nu îşi dorea decât un refugiu sexual temporar când se afla departe de partenera oficială, părinţii care nu îşi mai înţeleg copiii, rasismul, teama de singurătate, dezamăgirea provocată de politicienii demagogi, pierderea fiinţei iubite sau imposibilitatea de realizare a visurilor. Însă odată ajunse în imaginaţia lui Etgar Keret, aceste subiecte fac nişte acrobaţii neaşteptate, care uimesc prin amestecul de flexibilitate, creativitate, stranietate şi excentricitate.

Secretul reuşitei literare a lui Keret se regăseşte în abilitatea acestuia de a şterge graniţele dintre stările aparent imposibil de împăcat. Nimic nou pentru cei familiarizaţi cu prozele ce abundă în umor evreiesc sau cu atitudinea unui povestitor sfredelitor şi deştept, care însă mimează naivitatea, aşa cum o face armeanul William Saroyan în Tânărul neînfricat de la trapezul zburător. Keret reuşeşte să apropie credibil (dar obţinând un efect bizar până la absurd) comicul de tragedie, cinismul de blândeţe, tristeţea de bucuria vieţii, pervertirea de inocenţă, sarcasmul nemilos de compasiune, izbucnirile pătimaşe asumate exuberant de candoarea vulnerabilităţii, narcisismul de autoironie, timiditatea de exuberanţă şi tonul solemn de lejeritatea celui ce nu ia nimic în serios.

Ce te uimeşte şi atrage cel mai mult la stilul autorului este capacitatea de a-i urca pe un piedestal pe cei vulnerabili, învinşi, marginalizaţi, caricaturizându-i în acelaşi timp. Vei fi tentat, la început, să afirmi că nu are pic de milă sau de respect pentru bietele sale personaje, că le tratează marile drame aşa cum tratează textele sfinte un propovăduitor al blasfemiei. Este adevărat, Keret îşi alimentează izvorul nesecat de umor tocmai din marile dureri sufleteşti ale omenirii, mai ales ale semenilor dintr-un Israel surprins fie în perioada conflictelor, fie din perspectiva celor apăraţi de prosperitate sau de statutul social, însă căzuţi victimele unui terorism nevăzut: hazardul, boala incurabilă sau alienarea. Dar tocmai în acest umor se ascunde inepuizabila resursă de compasiune pentru fiinţele umane, indiferent de originile, păcatele, viciile sau apartenenţa culturală.

Vei aştepta nerăbdător şi alte cărţi scrise de Etgar Keret dacă îţi plac autorii ce te aduc mai aproape de semeni tocmai prin abordarea incomodă a slăbiciunilor umane. Keret îmbracă defectele personajelor sale într-o continuă tânjire după celălalt, după afecţiunea care a întârziat prea mult.

Citeşte şi Trei etaje – Dreptatea oamenilor care greşesc

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile, care nu le vor plăcea habotnicilor

Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

M – Golanul cu suflet bun

Adriana Gionea
-
0
M – Golanul cu suflet bun

Câştigător al Premiului pentru debut la Bucharest International Film Festival 2018, M este cuceritor şi plin de sensibilitate, aşa cum poate fi considerat orice film despre iubirea care apropie doi oameni deznădăjduiţi, proveniţi din lumi diferite. M ţi se lipeşte de suflet instantaneu mai ales datorită actorilor ce le dau viaţă personajelor (o vei vedea astfel pe Sara Forestier în dublă ipostază: cea de regizoare şi cea de actriţă, interpretând rolul principal).

Filmul regizat de Sara Forestier este replica franceză dată filmelor ce îmbină ingredientele unui teenage romance mai bine ancorat în realităţile sociale incomode, sensibilitatea filmelor despre sufletele pierdute care se întâlnesc pentru a-şi oferi alinare unul altuia şi magnetismul filmelor în care băiatul rebel, implicat în activităţi la limita legalităţii, îşi dezvăluie latura tandră când o întâlneşte pe fata candidă şi ridiculizată de colegii ei din cauza timidităţii excesive. Însă în acest film, cauza timidităţii nu este lagată de complexele unei adolescente nemulţumite de fizicul ei sau de statutul de fată ce nu poate intra în cercul tipelor populare cu priză la rebeli.

Fragila, dar extrem de inteligenta şi creativa Lila, interpretată credibil şi tandru de Sara Forestier, se teme să iasă din coconul protector al tăcerii din cauza bâlbâielii. Această problemă este alimentată de reacţiile celor din jur, mai ales ale colegilor ignoranţi din liceul de la periferie, ce o consideră o retardată atunci când ea preferă să scrie în loc să vorbească. Singurii care o înţeleg şi o respectă pe Lila sunt profesorul de literatură, capabil să îi aprecieze talentul literar şi profunzimea, şi Mo (Redouanne Harjane), un tânăr magrebian cu trecut dramatic şi aer de fante venit din lumea celor marginalizaţi, dar care se străduieşte să se comporte civilizat în prezenţa Lilei. Când nu participă la cursele ilegale de maşini pentru a-şi câştiga existenţa, Mo face prăjituri (este un bucătar talentat) şi încearcă insistent să o scoată pe Lila din bula tăcerii.

La rândul său, Mo are un secret de care îi este ruşine şi care îl face să se comporte precum un timid copleşit de sentimentul inadecvării. Ce nu vrea Mo să se afle despre el? Că este analfabet. În timp ce Lila face eforturi pentru a duce la capăt unele cuvinte ale căror silabe îi dau bătăi de cap, Mo încearcă să înveţe să scrie cuvintele până la capăt.

Termenul-limită acordat Lilei pentru a vorbi în prezenţa celorlalţi este examenul oral de la Bac. Pentru Mo nu există un astfel de termen, însă el simte presiunea secretului său atunci când Lila începe să facă progrese în cercul intelectualilor de la grupul de literatură, care o încurajează să îşi depăşească teama de a vorbi în public.

Apropierea rebelului Mo de Lila, cu scopul de a o ajuta (aşa cum ştie unul ca el, crescut printre duri) să treacă peste frica de oamenii care o ironizează, permite o abordare multistratificată a poveştii de iubire. În prim-plan apare tema relaţiei de cuplu având rol de iniţiere sexuală pentru adolescenta izolată şi timidă, precum şi de îmblânzire a tipului dur, care ascunde o poveste de viaţă dezolantă.

foto: Venice Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Vei descoperi genul de relaţie care îi scoate din carapace pe cei doi protagonişti. Pe Lila o face mai încrezătoare în propriile forţe, arătându-i calea spre libertate, spre evadarea din lumea ce se mărginea la cartierul de locuinţe sociale, iar pe Mo îl ajută să îşi învingă demonii moşteniţi de la o familie destrămată, în care abandonul a devenit singura certitudine. Scenele ce redau evoluţia cuplului amintesc de filmele care amestecă suav umorul şi romantismul adolescentin în varianta mai puţin siropoasă (vei asocia filmul cu scenele în care personajele stau într-un hamac improvizat pe acoperişul unui autobuz părăsit).

Filmul nu este lipsit de clişeele asociate unui film pentru adolescenţi în genul celor americane, dar efectul plictisitor al acestora este atenuat de privirea realistă asupra mediului social (chiar dacă nu este neapărat una de profunzime la nivel stilistic). Povestea fiecărui personaj capătă nişte ramificaţii sociale prin care Sara Forestier îşi invită spectatorii să reflecteze asupra unor probleme actuale ce pot eroda veridicitatea discursului umanist oficial, de tip occidental, de la care se aşteaptă un efect civilizator.

Pe măsură ce va evolua relaţia dintre Lila şi Mo, vor începe să iasă la suprafaţă temele din straturile mai profunde, abordate însă cu multă tandreţe, cum ar fi excluderea socială, teama de abandon, efectele pe termen lung ale traumelor din copilărie rămase după moartea unuia dintre părinţi, relaţia dizarmonică dintre părinte şi copil şi problemele de comunicare dintre profesori şi elevii şcolilor din zonele marginalizate (ai impresia că revezi scenele din filmul distins cu Palme d’Or – Entre les murs – al lui Laurent Cantet).

Fără a îmbrăca mesajele despre acceptare în discursuri sofisticate, regizoarea se foloseşte abil de tensiunile ce apar în relaţia dintre Lila şi Mo pentru a face trimitere la problemele societăţii occidentale, astfel încât să invite şi la reflecţie. Atunci când se infiltrează tensiunile între cele două personaje ce par a se completa perfect, depistezi rănile marginalizării şi ale fricii de eşec provocată de această marginalizare.

Nu doar Lila se simte exclusă din cauza unui aşa-zis handicap ce ţine de zona logopediei, ci şi dezinvoltul Mo, care s-a simţit mereu respins de mamă, iar această respingere a transformat marea teamă de ridicol alimentată de analfabetism într-o uneltă de autodistrugere, ce i-a atacat stima de sine, făcându-l să se urască pe sine. Ura de sine şi furia legată de propria neputinţă îl fac pe Mo să se simtă asemenea unui elev slab, ridiculizat de ceilalţi, mai ales când Lila se află în preajma oamenilor inteligenţi care îi fac multe complimente.

Deşi pare un film ce are la bază reţeta unui romance previzibil, care transmite mesaje ce încurajează acceptarea şi incluziunea socială prin magia iubirii, M impresionează prin adâncimea psihologică din spatele gesturilor simple. Regizoarea ştie cum să redea credibil o relaţie în care problemele şi conflictele apar odată cu diferenţa de educaţie dintre personajul feminin, cu aspiraţii înalte, şi cel masculin, reprezentând acea categorie ameninţată de pericolele marginalizării şi ale abandonului şcolar.

Mo va oscila între atitudinea de susţinere a partenerei şi teama că schimbările pozitive din viaţa ei vor naşte o prăpastie între ei şi vor demasca analfabetismul lui. În schimb, Lila va fi prinsă între curajul de a-şi exprima ferm opiniile şi dorinţa de a fi apreciată de cei din jur şi încercarea de a nu-l face pe Mo să se simtă inferior.

Prin delicateţe şi naturaleţe, actorii Sara Forestier şi Redouanne Harjane oferă autenticitate personajelor mai ales în scenele în care acestea se confruntă cu teama de abandon, de succesul în plan social, ce ar putea distruge coconul securizant al intimităţii din cuplu. Această frică de pierdere a celuilalt şi de revenire la izolare este veridic redată de Sara Forestier atunci când evoluţia unuia dintre personaje ameninţă echilibrul relaţiei prin schimbarea rolului şi implicit a raportului de putere.

Pe măsură ce Lila se apropie de marele eveniment care o va forţa să-şi depăşească temerile – examenul de bacalaureat – ritmul suav al scenelor capătă o infuzie de imprevizibil şi dinamism. Noul ritm ce absoarbe tensiunea din cuplu şi confuzia aambelor personaje îl va ţine în priză pe spectatorul ataşat de Lila, făcându-l să se întrebe dacă va asista la încercarea ei de a-şi depăşi teama sau la tendinţa de autosabotare în ultima clipă, astfel încât să nu evolueze pentru a nu mări şi mai mult prăpastia între ipostaza evoluată a ei şi iubitul necizelat, devenit singurul care i-a oferit dovezi de afecţiune.


LYTE video

Citeşte şi A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigătul tatuajelor

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

Adriana Gionea
-
0
Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

Filmul lui Samuel Maoz are toate şansele să rămână unul de referinţă, despre care se va discuta cu admiraţie datorită originalităţii în folosirea cu sens metaforic-absurd a calităţilor vizuale. Totodată, Foxtrot are potenţialul unui film controversat, despre care se va vorbi mereu cu patimă când se încing spiritele, din cauza mesajului politic exploziv ascuns în drama personajelor. Deşi este un mesaj universal, adică valabil pentru orice spaţiu geografic ameninţat de război, în contextul actual poate fi interpretat ca un afront adus ţării de unde provine regizorul (Israel).

Distins cu Leul de Argint la Veneţia, Foxtrot este un film care te va surprinde şi impresiona aşa cum ar face-o un dans inventat de un coregraf despre care poţi spune că este deopotrivă genial, excentric, inventiv, sensibil, caustic, empatic şi al naibii de ţăcănit.

Mulţi ar fi tentaţi să afirme că doar unui om cam ţicnit i-ar fi dat prin cap să asocieze grotescul şi absurdul războiului cu mişcările unui dans de societate executat cu exuberanţă şi lejeritate ademenitoare în saloanele interbelice frecventate de frumoşii libertini. Dar să nu uităm că ne aflăm pe tărâmul plin de surprize al umorului evreiesc, un izvor abundent în care s-au revărsat în acelaşi timp sarcasmul pe cât de tăios pe atât de duios, murmurul prigonitului deposedat de ce are mai scump pe lume, mascat de hohote de râs, pofta de viaţă care nu se dă bătută nici în faţa morţii hâde şi poeticul asociat unui decor minimalist în care s-au camuflat suprarealismul şi detaliile demne de scenele teatrului absurd.

Prima scenă te face să anticipezi (greşit) un film tern despre încercarea unui cuplu israelian de a supravieţui psihic după ce reprezentanţii armatei îi bat la uşă pentru a-l anunţa că fiul pe nume Jonathan (Yonaton Shiray), aflat la cea mai frumoasă vârstă, a căzut la datorie, adică apărând graniţele Israelului. Doar că Samuel Maoz este un regizor care ştie că drama are nevoie de umor, luciditatea de intervenţia plauzibilă a miracolului şi realul de absurd pentru a trasmite mai bine durerea umană fără a cădea în patetimsul plin de clişee sau în grotescul hiperealist al unei scene de bătălie.

Samuel Maoz deturnează şirul evenimentelor de la făgaşul predictibil al unui travaliu de doliu, acordându-le un răgaz personajelor, care află, peste câteva ore, de la aceiaşi reprezentanţi ai armatei, că de fapt fiul lor trăieşte, că de vină pentru vestea tragică ar fi fost o confuzie. Această deturnare a previzibilului, începută cu vestea cea bună, face trecerea bruscă, dar bine calculată, spre dimensiunea suprarealist-alegorică a evenimentelor.

Din apartamentul elegant situat în Tel Aviv, decorat în stilul minimalismului impus de arhitecţii vizionari ai secolului XX (tatăl este el însuşi arhitect), te vei trezi brusc în faţa unui soldat care îţi prezintă paşii de foxtrot, într-o scenă pe cât de simplă, pe atât de greu de uitat. Apoi vezi o camilă graţioasă, care păşeşte duios când se ridică bariera la punctul de trecere al frontierei păzite şi de băiatul cuplului Feldman.

Acolo unde pare să se sfârşit totul pentru cuplul Feldman – interpretat de Sarah Adler şi Lior Ashkenazi – se deschide până la urmă imediat o breşă în realitatea obturată după teribila veste. Această breşă absoarbe coerenţa dată de rutina cotidiană, transformând povestea într-un vârtej ameţitor de evenimente plasate în decoruri aparent banale, dar în care obiectele alcătuiesc o compoziţie stranie.

foto: Sony Pictures Classics /www.vulture.com

Regizorul ştie mai ales că filmele bune transmit mesajul dorit luând spectatorul prin surprindere. De aceea foloseşte un mix imprevizibil şi antrenant de elemente vizuale ce dilată realitatea până la halucinantul alegoric, perfect pentru metafora ascunsă în paşii de foxtrot executaţi cu multă pricepere şi pasiune de un soldat care uită că are în mână o puşcă nu o parteneră dezinvoltă. Folosirea dansului ca metaforă pentru a exprima legătura dintre angoasele personale şi memoria colectivă a unui popor nu este o noutate pentru cei familiarizaţi cu spectacolele magice, uimitoare şi răvăşitoare ale coregrafilor israelieni, aşa cum sunt cele surprinse în captivantul documentar Mr. Gaga.

Odată schimbat decorul apartamentului avangardist rafinat al părinţilor lui Jonathan Feldman, te trezeşti în acel spaţiu al deşertului ofertant pentru alunecarea poetic-filosofică în suprarealismul cu tâlcuri subversive la adresa puterii. În acest deşert surprins în zilele ploioase, când nisipul devine păstos (şi pictural), timpul încetineşte, singurătatea îi face pe camarazii de arme să spună poveşti amuzante şi să denunţe absurdul unei tinereţi irosite în cazarmă, iar liniştea permite nişte breşe spre o realitate ce începe să semene cu un spectacol de teatru absurd. Este un spectacol absurd plasat într-un spaţiu filmat astfel încât să iasă din limitele geografice şi temporale, încât să pară uitat undeva la capătul lumii, unde vechile reguli sunt suspendate şi unde o altă realitate, kafkiană, se poate impune ameninţător.

Exact ca spectatorii unei piese de teatru absurd, vei fi intrigat, sensibilizat şi zguduit de acest film, dar nu vei putea să emiţi o sentinţă clară legată de mesaj. Ar putea fi un mesaj subversiv exprimat prin detalii ce împing realul spre halucinant, aşa cum se întâmplă în teatrul avangardist, deşi nu este un film inaccesibil. Ar putea fi o alegorie candidă şi totodată capabilă să exprime sinistrul ce abia aşteaptă să scoată capul la suprafaţă în timpul războiului (un sinistru exprimat prin apariţia de câteva minute a unui personaj masiv, ce seamănă cu un capcăun de neînduplecat, cu o fiinţă mitică diabolică, dar care în acest film reprezintă autoritatea armatei). Nu puţini vor fi aceia care vor detecta în spatele ritmului liniştit în care curg scenele un mesaj politic exploziv, ce denunţă spiritul belicos din Orientul Mijlociu. Însă nu este un mesaj ce vizează tabăra palestiniană, ci unul care loveşte din plin în armata israeliană.

Samuel Maoz face parte din categoria regizorilor care nu au nevoie decât de un spaţiu geometric plat, cu puţine obiecte, pentru a te ţine atent de la început până la final şi pentru a-ţi da impresia că poate răsări brusc, în mijlocul unei încăperi simple, tocmai acel detaliu menit să declanşeze adevărata dezlănţuire a emoţiilor, pentru deblocarea dinamismul aşteptat după scenele ce solicită răbdarea. Folosirea decorurilor şi construirea graniţei permeabile ce permite alunecarea bruscă din real în irealul bine ancorat în problemele sociale ale Israelului, fără a părea o ruptură artificială, o scăpare a regizorului, poate fi un bun exemplu de maximă fructificare estetică a minimalismului ce exprimă de obicei ariditate şi apatie.

Scenele din cazarmă sunt plasate în decorul angoasant şi claustrofob al unui paralelipiped de metal, ce ţine loc de dormitor pentru soldatul Jonathan Feldman şi camarazii săi. Acest decor strâmt este cum nu se poate mai prietenos cu lărgirea perspectivei realiste spre un suprarealism subversiv, prin focucarea asupra detaliilor banale, a căror apariţie începe să semene cu defilarea insolit-metaforică a elementelor ce alcătuiesc un fals decor banal, ca într-un tablou suprarealist.

De fapt, întregul film îţi dă impresia că nimic nu apare întâmplător, că fiecare obiect şi element ce par din alt spaţiu urmează să îşi dezvăluie scopul nebănuit inţial, însă util pentru a întreţine imprevizibilul. Modul în care Samuel Maoz surprinde spaţiile interioare claustrofobe sau aride şi relaţia personajelor cu ele te face să crezi că poţi fi luat oricând prin surprindere, chiar şi atunci când scenele curg într-un ritm lent, monoton.

Vei admira sincronizarea subtilă a elementelor din film, care înlătură impresia că există o relaţie schizofrenă între monotona realitate a personajelor adăpostite de pericole într-un spaţiu urban sofisticat şi realitatea absurdă a fiului soldat, nimerit într-un spaţiu rudimentar, departe de lumea civilizată, nevoit să doarmă într-o cutie de metal ce pare recuperată din cimitirul fiarelor vechi şi ruginite. Această sincronizare trimite la rolul salvator pentru continuitatea identitară pe care îl au poveştile transgeneraţionale, mai ales în spaţiul evreiesc sau în orice alt ţinut locuit de popoarele ce au cunoscut genocidul. Până şi din acest gen de poveste cu mesaj solemn, sacru, regizorul face o înşiruire ghiduş-ludică de amănunte simbolice.

Tatăl şi fiul nu sunt legaţi printr-o poveste moştenită de la strămoşi, ci mai degrabă printr-una cu tentă lubrică (dar nu mai putin profundă). Este o poveste în care tatăl, pe vremea când nu era tată, devine protagonistul unei întâmplări ireverenţioase la adresa moştenirii sacre. El povesteşte cum a vândut o preţioasă carte sfântă, lăsată moştenire, pentru a cumpăra o revistă pe a cărei copertă zărise un nud feminin. Vei descoperi astfel ce poate face inventivitatea regizorului din elementele vizuale ale unei reviste porno şi talentul la desen al fiului dintr-o poveste despre zorii erotismului de la pubertate, în anii în care o revistă deocheată era scumpă la vedere.

În imaginarul fiului talentat la desen, tatăl devine subiectul unor benzi desenate cu tentă alegorică, prin care sunt exprimate fragilitatea, pofta de viaţă, inocenţa şi toate acele trăsături umane sacrificate în timpul conflictelor armate. Povestea despre cum tatăl şi-a făcut rost de primele imagini interzise, devenind foarte popular printre colegi, va fi deturnată spre sensuri mult mai subtile şi profunde, care trimit spre opoziţia dintre frenezia vieţii şi perpetua ameninţare sinistră a războiului. Cei ce au citit marile romane ale scriitorilor evrei contemporani vor descoperi o abordare ludică a temelor esenţiale pentru memoria colectivă, precum identitatea, moştenirea culturală şi conflictul dintre individualitate şi loialitatea faţă de valorile colective prin datoria ce asigură continuitatea milenară.

Foxtrot este un film care implică ataşamentul spectatorului faţă de personaje şi faţă de natura umană, în general. La acest ataşament contribuie din plin alegerea actorilor, mai ales al celui din rolul tatălui, a cărui privire îţi va rămâne în memorie multă vreme. Lior Ashkenazi este un actor care, într-o singură privire, poate concentra o întreagă lume interioară plină de contradicţii. Privirea lui te ţintuieşte pentru a exprima ceea ce este foarte greu de exprimat: acel moment în care un chip aparent pietrificat le permite ochilor să conţină, în acelaşi timp, furia, deznădejdea, speranţa şi resemnarea, în timp ce alte mijloace ale comunicării verbale şi nonverbale au fost excluse.

foto: Sony Pictures Classics /www.hollywoodreporter.com

Foxtrot va fi mereu apreciat datorită originalităţii, calităţilor vizuale pline de metafore, care îi permit suprarealismului să ofere cel mai realist mesaj, dar mai ales datorită curajului de a transmite un mesaj exploziv la adresa politicienilor (indiferent de ţara din care provin) care susţin rezolvarea prin înarmare a conflictelor din Orientul Mijlociu.


LYTE video

Îţi recomandăm şi 5 filme despre lumi mai puţin cunoscute

Le miel – O intalnire tandra in Balcanii amari

Despre diversitatea Rotterdam-ului

Post Modern
-
0
Despre diversitatea Rotterdam-ului

Deși nu este prima destinație de călătorie care îți vine în minte, Rotterdam reușește să-și cucerească turiștii încă de la prima vizită. Și tocmai pentru diversitatea și stilul arhitectural îndrăzneț ar trebui inclus cel puțin o dată pe lista de vacanțe.

Istoria lui începe în anul 1270 când pe râul Rotte a fost construit un baraj (dam) și zona a fost încet-încet populată. Abia în anul 1340 Contele de Olanda îi va acorda statutul de oraș. Având deschidere directă la Marea Nordului este lesne de înțeles că va deveni rapid una dintre cele mai importante zone portuare ale Europei și ale lumii. Nu degeaba și-a căpătat numele de poarta Europei, tocmai pentru că face legătura directă dintre Marea Nordului și bătrânul continent.

Este, așadar, obligatoriu să faci un țur al vechiului port, primul construit în oraș în anul 1350. Vei putea admira vase vechi cu pânze, ce dau locului un aer special. Tot aici se află și primul zgârie-nori din Europa, Het Witte Huis (Casa Albă), o impresionantă clădire de 10 etaje construită în stilul Art Nouveau. Dacă mai mergi puțin printre vechile canale ale portului, vei da la un moment dat peste un grup de căsuțe foarte ciudate și unice în formă de arbore. Numite casele cubice acestea au fost construite în anul 1989 de către arhitectul Piet Blom. Concepute ca un mini-orășel în sine, casele formează de fapt o pădurice în care fiecare astfel de constuctie reprezintă un copac.

Și dacă tot vorbim despre construcții în forme ciudate, trebuie să amintim de Markthal o clădire pe cât de îndrăzneață la prima vedere pe atât de impresionantă și de impunătoare. Inaugurată în 2014, imensa clădire în formă de potcoavă găzduiește la parter o piață, iar în jurul ei, în formă de arcadă se află peste 200 de apartamente, birouri și o parcare subterană pe patru niveluri. Fațada din sticlă are proiectate imagini cu fructe, legume sau flori, închipuind astfel un Corn al abundenței.

Rotterdam este de asemenea și un important centru universitar. Astfel, primindu-și numele de la Erasmus din Rotterdam, unul dintre cei mai valoroși umaniști ai perioadei renascentiste, Universitatea din Rotterdam este considerată una dintre cele mai prestigioase din Europa și din lume pentru cei care își doresc să urmeze o carieră în economie, management sau în sfera medicală. Nu este de mirare, așadar, că persoane publice ca Mohammad Hatta, Prince Friso of Orange-Nassau, Jan Tinbergen, Lex Veldhuis sau Maria Lynn Ehren au ales să își facă studiile aici.

Însă pe lângă toate aceste lucruri de descoperit în Rotterdam (și încă multe altele) nu poți pleca fără a admira “piesa de rezistență” a orașului, celebrul pod Erasmus (sau Lebăda) care unește partea de nord a orașului cu cea de sud. Superb iluminată noaptea, eleganta construcție se face remarcată fără îndoială prin simplitatea designului, dar în același timp prin unicitatea sa, având doar un singur pilon din care pornesc cabluri groase de oțel ce susțin întreaga structură.

Rotterdam se distinge în primul rând prin varietatea arhitecturală și prin stilurile îndrăznețe ale clădirilor. Peste tot vei găsi astfel de bijuterii, dar vei fi în același timp surprins să vezi că toate aceste stiluri se îmbină într-un fel de dans modern și elegant căruia ești invitat să te alături.

Fata si reversul – Camus la inceputuri, intre frumusetea vietii luminate de soarele Algerului si angoasa privita in ochi

Adriana Gionea
-
0
Fata si reversul – Camus la inceputuri, intre frumusetea vietii luminate de soarele Algerului si angoasa privita in ochi

Prima carte a lui Albert Camus este pe atât de seducătoare pe cât de răvăşitor-angoasantă poate fi oscilaţia între dezolare şi exaltare a unui filosof călător la douăzeci de ani, care declara că Dragostea de viaţă e cu neputinţă fără disperarea în faţa vieţii.

Faţa şi reversul va fi o voluptate pentru admiratorii existenţialiştilor şi ai lui Camus în mod special. Are forţa pătrunzătoare a unui debut în spatele căruia se ascund ani de frământări şi revelaţii precoce despre sine, despre sensul călătoriilor, despre natura umană confruntată cu apăsătoarea (şi totodată eliberatoarea) conştientizare a zădărniciei.

Faţa şi reversul a fost cartea ascunsă multă vreme de ochii cititorilor de însuşi autorul ei, dar ale cărei teme şi obsesii aveau să-şi facă auzite ecourile în operele sale reprezentative. Camus a scris această carte la douăzeci şi doi de ani, o vârstă fragedă pentru unii, dar suficient de consistentă pentru autorul născut pe ţărmurile algeriene şi crescut într-un cartier unde sărăcia, oricât ar părea de necrezut, nu sufoca, dimpotrivă, elibera.

Paginile cărţii seamănă cu genul de confesiuni intime captive între dragostea de viaţă născută pe ţărmurile africane cotropite de soare şi de prezenţa Mediteranei şi oboseala unui suflet bătrân, conştient de existenţa efemerului învecinat cu absurdul şi neantul. Vei descoperi o ficţiune la graniţa cu autobiografia, în care se frâng straniu crâmpeie de amintiri, reflecţii existenţialiste zguduitoare şi introspecţii despre călătorii în oraşe care sufocă sau, dimpotrivă, luminează.

Citind Faţa şi reversul ai impresia că ajungi să însoţeşti protagonistul unui roman la persoana I într-o călătorie spre sine însuşi. În acest periplu existenţialist, toate reperele exterioare asociate imaginilor pitoreşti din locuri precum Alger, Praga, Vicenza sau Palma nu sunt decât nişte proiecţii ale gândurilor ce trec la de declaraţia de iubire faţă de viaţă la căderea în abisul celei mai mari tristeţi. Găseşti în primele pagini scrise de Camus acea ridicare a tristeţii de la cauzele imediate la o dimensiune ce transcede indiciile ce ţin de mediul social sau de un diagnostic medical.

Vei regăsi în primele scrieri ale lui Camus o ridicare în slăvi a ţărmului mediteraneean, transformat în spatiul unde s-au născut spiritul şi acea dragoste de viaţă ce are la un capăt abandonul euforic-hedonist şi la celălalt o aplecare spre contemplaţia solară. Există o relaţie indestructibilă între spaţiu şi naşterea gândului adânc. Gândul vrea să transforme spaţiul, să-l ia din realitatea imediată, geografică, dar spaţiul cuprinde gândul, şi-l însuşeşte.

Admiri faptul că pe malurile Mediteranei poţi găsi certitudini şi reguli de viaţă, că raţiunea este satisfacută şi că un anume optimism şi sens social îşi află aici îndreptăţirea. Căci ceea ce mi se impunea atunci nu era o lume făcută pe măsura omului – ci una care se închidea asupra omului. Graiul acestor ţinuturi se potrivea atât de bine cu ceea ce răsuna adânc în mine nu pentru că răspundea întrebărilor mele, ci pentru că le făcea zadarnice.

Protagonistul te face martor al amintirilor despre cartierul sărac din Alger unde a copilărit, despre un tată absent, o mamă tăcută şi fragilă şi despre o bunică dominatoare, însă tristeţea ce îi invadează lumea ţine de o altă dimensiune, una cunoscută de filosofi. Şi, totuşi, în aceste pagini filosofia nu devine inaccesibilă, abstractă, ci oferă nişte pagini sublime, în care marile adevăruri capătă fluiditatea unui stil intim şi apropiat de cititor. Tocmai această apropiere te poate atrage şi totodată înfiora prin forţa revelaţiilor propuse de Camus.

Faţa şi reversul este o lectură ce oferă unele dintre cele mai profunde pasaje despre spiritualitatea trezită pe ţărmurile scăldate de soare. Sunt nişte pasaje de o frumuseţe poetică învăluitoare, dar care poate deveni incomodă pentru cei ce şi-ar fi dorit doar o evocare a malurilor algeriene senine, care să invite la evadare. Ce-i drept, evadarea îţi este permisă în această carte. Însă este o evadare de care nu se pot bucura decât cei dornici de a începe o călătorie stranie, în care să fie doar cu ei înşişi, pentru a-şi da răgaz să-şi înfrunte demonii, vizibili sau metafizici, demoni lăsaţi să zburde nestingheriţi odată cu acumularea temerilor vechi de când lumea.

După ce vei citi primele scrieri ale lui Camus, vei avea impresia că te-ai întors dintr-o călătorie în care locurile vizitate au luat forma dată de reflecţiile şi emotiile subiective. O călătorie de care gândurile aveau nevoie tocmai pentru a-ţi atinge abisurile.

1...130131132...306Pagina 131 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026