Există povești de dragoste care rămân celebre pentru că au fost fericite și povești care rămân fascinante tocmai pentru că nu au fost. Relația dintre Albert Camus și Maria Casarès face parte din a doua categorie: o iubire intensă, intermitentă, plină de absențe, gelozii, întâlniri rare, promisiuni imposibile și scrisori care au continuat, ani la rând, să țină loc de prezență.
Povestea începe într-o zi încărcată de istorie: 6 iunie 1944, ziua Debarcării din Normandia. Camus și Casarès se întâlnesc la Paris. El are 30 de ani și este deja un nume major al literaturii franceze: publicase Străinul cu doi ani înainte. Ea are 21 de ani, a fugit din Spania după ascensiunea regimului Franco și începe să se impună pe scenă și în cinema. Dragostea lor se naște în timpul repetițiilor pentru piesa lui Camus Neînțelegerea, în care Casarès avea rolul principal.
În cinema, regizorul François Ozon a revenit recent la Străinul, într-o adaptare cu Benjamin Voisin în rolul lui Meursault. Filmul L’Étranger / The Stranger a avut premiera mondială în competiția principală a Festivalului de la Veneția din 2025, iar Ozon semnează regia și scenariul. Filmul va veni și în România în toamnă, adus de Independența Film.
Revenind la povestea de dragoste dintre cei doi, contextul nu putea fi mai complicat. Camus era implicat în Rezistență și, pentru o vreme, a trebuit să se ascundă. Dintr-o casă de la țară îi trimite Mariei primele scrisori, tot mai febrile, tot mai apăsate de dor și incertitudine. Pentru cine îl citește pe Camus mai ales prin romanele și eseurile sale, imaginea poate surprinde: autorul lucid, moralist, asociat cu idei despre revoltă, absurd și demnitate, apare aici vulnerabil, neliniștit, dependent de un răspuns, de o vizită, de o promisiune. Tocmai această ruptură între Camus-cel-public și Camus-cel-îndrăgostit dă cărții o mare parte din farmec.
Despre ce carte e vorba? Volumul Mon Cher Amour: The Love Letters of Albert Camus and Maria Casarès, 1944–1959 adună corespondența dintre scriitorul francez și marea actriță de origine spaniolă. Este o carte de aproximativ 1.200 de pagini, publicată inițial în Franța în 2017 de Catherine Camus, fiica scriitorului, și disponibilă acum și în limba engleză, în traducerea Sandrei Smith și a lui Cory Stockwell.
Dar povestea nu este una simplă și nici comodă. Camus era căsătorit cu Francine Faure, care urma să vină din Algeria după sfârșitul războiului. Relația cu Maria Casarès nu putea exista fără vină, tensiune și compromis. Prima etapă a iubirii lor se încheie, dar nu definitiv. În 1948, după o întâlnire întâmplătoare, relația reîncepe. De data aceasta, situația este chiar mai grea: Camus este deja tată și nu își va părăsi familia. Urmează încă 11 ani de pasiune și scrisori.
Ceea ce face însă volumul mai interesant decât simpla documentare a unei iubiri celebre este faptul că Maria Casarès nu apare doar ca „iubita lui Camus”. Dimpotrivă, ea are o voce puternică, vie, uneori neliniștită, alteori ironică, pasională, lucidă. Din cele 865 de scrisori și telegrame incluse în volum, aproape 350 îi aparțin.
Maria Casarès a fost una dintre actrițele remarcabile ale epocii sale. A jucat în filme importante, printre care Les Enfants du paradis, de Marcel Carné, și Orphée, de Jean Cocteau. Era admirată, curtată, urmărită de bărbați fascinați de ea.
Camus este marele scriitor, laureatul Nobel de mai târziu, omul asociat cu ideea de responsabilitate morală. Dar în viața privată, lucrurile sunt mai puțin clare, mai puțin admirabile.
Volumul funcționează, astfel, pe mai multe niveluri. Este o carte despre iubire, evident, dar și despre absență. Despre ce se întâmplă când doi oameni trăiesc mai mult prin ceea ce își scriu decât prin ceea ce pot împărți efectiv. Este și o carte despre literatură, teatru și cinema, pentru că în jurul celor doi apar figuri importante ale vieții culturale franceze: Jean-Paul Sartre, Simone Signoret, Yves Montand, familia Gallimard. Scrisorile devin nu doar documente intime, ci și o mică hartă a Parisului intelectual și artistic de după război.
Într-o epocă a mesajelor instantanee, o carte de 1.200 de pagini cu scrisori de dragoste poate părea aproape neverosimilă. Cine mai are răbdare să scrie atât? Cine mai așteaptă atât? Cine mai trăiește o iubire prin fraze lungi, prin tăceri între două scrisori, prin emoția fizică a unei pagini primite? Și totuși, tocmai acest ritm face volumul seducător. Scrisoarea permite o formă de teatralitate și sinceritate pe care mesajele rapide o pierd adesea. Îți dă timp să dramatizezi, să te contrazici, să te expui, să compui o versiune a ta pentru celălalt.
Mon Cher Amour nu pare o carte de citit neapărat de la prima la ultima pagină. Mai degrabă pare genul de volum în care intri și ieși, ca într-o arhivă sentimentală. Îl citești pentru atmosferă, pentru fragmente, pentru vocile celor doi, pentru o anumită idee despre Parisul postbelic și despre iubirea care nu aduce liniște, dar lasă în urmă literatură.
