Blackbird – Marea despartire

0
941
image: Happy Cinema

Blackbird poate fi considerat unul dintre cele mai sensibile filme apărute în ultimii ani, al căror subiect este legătura emoţională din interiorul unei familii. Filmul ce le are în distribuţie pe Susan Sarandon și pe Kate Winslet impresionează prin alternanţa dintre drama sfâșietoare și replicile pline de umor inteligent și pe alocuri spumos precum șampania de la marea cină dinaintea unei mari despărţiri. Este o despărţire pe care Lily, mama familiei, interpretată charismatic și natural de Susan Sarandon, o vrea veselă. Lily a planificat o ultimă cină în atmosfera caldă și plină de luminiţe care să răspândească niște scânteieri tandre în casa aflată pe malul mării. Trailer aici.

O plecare anunţată

În camera luminată discret în timpul cinei dinaintea marii plecări a mamei se râde, se varsă câteva lacrimi, se spun glume la care nepotul ghiduș este complicele bunicii rebele din generaţia Woodstock. Dar se aruncă spontan și niște vorbe ce apasă greu, amintind uneori de rivalităţile dintre sora perfectă și cea devenită oaia neagră, privită precum o adolescentă care nu-și găsește locul.

Marea despărţire, așa cum o vrea mama familiei pe nume Lily, interpretată de Susan Sarandon, este de fapt o sinucidere anunţată. Această sinucidere este considerată o eutanasie. Lily suferă de o boală cumplită. Nu dorește să-și vadă moartea cu ochii, într-o lentă și umilitoare agonie. Soţul ei, Paul (Sam Neill), de profesie medic, îi sprijină decizia. Copiii, deveniţi adulţi, nu au dreptul să intervină. Ei trebuie să accepte decizia extremă, înţelegând motivul. Deși ar fi greu de crezut, acceptarea care înlocuiește cumplita resemnare pare cât se poate de firească, datorită interpretării convingătoare.

Explozii emoţionale amânate

Regizorul Roger Michell a folosit reţeta filmelor despre o reuniune de familie care iniţial colectează nemulţumirile mocnite, secretele și reproșurile nerostite ale membrilor săi pentru a le transforma în mici explozii. Aceste mici explozii ar fi putut nuanţa profunzimile ascunse ale personajelor. Totodată le-ar fi permis actorilor să facă un tur de forţă. Doar că exploziile nu se produc. Furiile se sting asemenea unor scântei care nu au timp să întâlnească sentimentele inflamabile. Totuși, filmul nu plictisește și nu pare mai puţin consistent din punct de vedere psihologic.

Dinamismul filmului se bazează pe momentele în care personajele se apropie. Ele se trezesc faţă-n faţă după ce nu și-au mai vorbit ani de zile. Tensiunile sunt exprimate prin dialoguri sumare, dar în care fiecare replică este bine calculată și eliberată în momentul potrivit. Observi această calitate a filmului mai ales în scenele ce reflectă legăturile dintre cele două surori – Jennifer (Kate Winslet) și Anna (Mia Wasikowska).

imagine: https://thefilmstage.com/first-trailer-for-blackbird-starring-susan-sarandon-kate-winslet-mia-wasikowska/

Surorile având personalităţi opuse

Regăsești în Blackbird clasicele neînţelegeri dintre surorile având personalităţi opuse. Însă, pe măsură ce scenele curg, ajungi să te întrebi dacă nu este vorba mai degrabă despre opoziţia ce ţine de strategiile de supravieţuire psihologică, decât de personalitate.

Anna, interpretată de Mia Wasikowska, este sora vulnerabilă. Rebela de care adulţii trebuie să se ocupe chiar și dupa ce devine ea însăși adult. Are mimicile și gesturile copilului marcat de sentimentul inadecvării, devenit un etern rătăcitor neînţeles, care experimentează tot ce are viaţa mai periculos, apoi se reîntoarce în cuib, simţind că nu mai are autonomie, că nu-și mai poate purta singur de grijă. Doar că Anna nu găsește în cuib securizantul confort emoţional care să-i căptușească adăpostul. De fapt, îţi dai repede seama că pentru Anna, familia nu a fost niciodată un cuib.

image: Happy Cinema

Cealaltă soră este Jenniffer, interpretată de Kate Winslet. Jennifer este modelul copilului adaptat devenit adultul perfect. Este ordonată și responsabilă. Face pe mama tipicară în relaţia cu sora mai mică și are familia ideală. Acolo unde unii văd maturitatea și perfecţiunea vieţii organizate, alţii ar vedea mai degrabă rigiditatea enervantă ce transformă bunele intenţii ale surorii grijulii în reacţii penibile. Privindu-i interacţiunile avute nu numai cu sora pe care mereu o critică, adoptând rolul părintelui cicălitor spre binele copilului, îţi dai seama că distanţa emoţională nu apare doar între cele două surori, ci și între Jennifer, soţul și fiul ei.

Rezultat diferit, cu aceleași ingrediente

Roger Michell are talentul unui regizor care îţi dă impresia că ai văzut un film diferit, deși nimic nu este original. Personajele principale, cu excepţia mamei interpretate de Susan Sarandon, par construite pe baza unor clișee.

Nimic nou în dinamica rivalităţii dintre surori, în teama lor de a nu fi iubite de mamă în mod egal. Însă momentul cinei de adio, unul în care tandreţea se revarsă peste reproșuri, îţi dă de înţeles că nu personajele centrale vor da sarea și piperul filmului.

Expresivitatea personajelor secundare

Greutatea cade pe cele secundare: iubita Annei (Bex Taylor-Klaus) și fiul adolescent al lui Jennifer, interpretat de Anson Boon. Lor li se alătură cea mai bună prietenă a mamei, interpretată de Lindsay Duncan. Ea este implicată într-o legătură secretă descoperită de Jennifer. Această legătură care produce stupefacţie și o scandalizează pe Jennifer mai revigorează dinamica filmului, promiţând și deconspirarea unui secret care să răstoarne echilibrul și rolurile din cadrul familiei.

Interpretate expresiv și autentic, personajele secundare susţin cele mai frumoase momente ale filmului. Lor le revin acele replici de un farmec spontan, reconfortant, care degajă optimism. Nu este deloc exagerat și nerealist să vedem farmec și optimism într-un film ce anunţă un final tragic programat. Personajul lui Susan Sarandon nu vrea să capituleze în faţa tristeţii.

Personajul central, un dirijor al emoţiilor

Lily se comportă de parcă ultima cină ar fi cea din timpul Crăciunului. Îi are pe cei dragi alături. Întreţine atmosfera precum o cuceritoare amfitrioană ce a exersat îndelung prestanţa unei dive. Uneori spune bancuri fără perdea și le face niște cadouri trăznite rebelilor din familie. Atitudinea ei de un optimism degajat natural devine liantul dintre fiica perfecţionistă și adolescentul boem. Pentru fiica-problemă are pregatită o ultimă (considerată de fapt singura) discuţie deschisă, clarificatoare.

Prin interpretarea ei, Susan Sarandon devine precum un dirijor al emoţiilor. Stabilește ritmul, îl accelerează ori îl temperează. Ştie cum să treacă de la tandreţea gratifiantă la un sarcasm ce-ţi va deveni simpatic. Are o autoironie rafinată, cel puţin egală cu acea ironie îndreptată spre ceilalţi. Datorită acestui personaj care dirijează și redirectioneaza emoţiile, filmul capătă acea notă de unicitate.

Misterioasa lume interioară

Blackbird ar fi putut fi un film precum o furtună sau precum un roman despre secrete transgeneraţionale ieșite asemenea scheletelor din dulapul comun al familiei. Destăinuirile personajelor ar fi permis alianţe și reconfigurări ale graniţelor între surori și părinţi. Personajele s-ar fi putut duce unele pe altele tocmai pe culmile disperării. Iar disperarea ar fi culminat cu scena sfâșietoare în care personajul care pleacă se uită la ultimele imagini cu viaţa pe care o va părăsi. Nimic din toate acestea în filmul lui Roger Michell.

Vei avea tendinţa de a compara Blackbird cu filmele psihologice scandinave având ca subiect legăturile umane. Intimitatea emoţională dintre personaje este redată discret și lent. În locul replicilor care să dea cărţile pe faţă ai parte de un mister oglindit de obiectele unui decor în care operele de artă contemporană și arhitectura geometric-mininalistă vorbesc în locul personajelor.

Nu vei ști ce ascund personajele. Mama nu are de făcut acele ultime dezvăluiri intrate în testamentul afectiv lăsat fiicelor. Nu vei cunoaște nici motivele ce au dus la vulnerabilitatea emoţională a uneia dintre fiice. Totuși, refuzul de a dinamiza scenariul prin dezvăluiri nu devine frustrant. Mai bine zis, tocmai această tendinţă evazivă a personajelor oferă profunzime filmului.

Farmecul decorului, un personaj esenţial

Simţi un mister care plutește precum un personaj invizibil. Un mister în stilul filmelor scandinave în care liniștea și tăcerea capătă formă, se materializează simbolic în decorurile unei case intrate în simbioza de tip expresionist cu peisajul din jur. Doar că nu este misterul cu note vag tenebroase. Mișcările camerei surprind un mister devenit mai degrabă o stranietate luminoasă, nostalgică. Nuanţele calde ale obiectelor și cadrele răspândesc o liniște ce alungă lugubrul.

Cei pasionaţi de arhitectură și design interior vor iubi acest film și datorită modului în care Roger Michell fructifică de fapt elementele decorative. Rar vezi un film în care mișcările camerei pot face atât de bine un spaţiu să vorbească. Ai impresia la un moment dat că asiști la o piesă de teatru. Exact ca-ntr-o piesă de teatru, vaza cu flori nu mai este o simplă vază cu flori, tablourile ce răsfaţă privirile celor pasionaţi de arta modernă par însufleţite când personajele nu mai au cuvinte, iar lumina unui peisaj marin pare să împace protagoniștii.

Pentru cei pasionaţi de arta care vorbește în numele personajelor

Datorită casei alese pentru desfășurarea acţiunii și designului interior, filmul încetează să fie apăsător. Decorul are trei mari roluri. Stabilește legătura emoţională cu personajele, branșând spectatorul la universul lor afectiv. Obiectele și tablourile în culori vii redau setea de viaţă a celei nevoite să plece. Vorbesc în locul ei pentru a exprima discret și demn acele trăiri de neexprimat. De fapt, decorul servește și pentru a evita ca trăirile copleșitoare dinaintea morţii să ia calea umilinţei și a disperării ce însoţește o neputinţă degradantă la care este condamnat bolnavul incurabil ce iubește viaţa prea mult.

Al treilea rol al decorului este cel de pregătire, de trecere de la revolta împotriva unei sorţi nedrepte la acceptare. Există o scenă legată de fotografia de rămas bun, în care decorul și transparenţa luminii sunt surprinse astfel încât să îţi dea impresia că le oferă personajelor o ultimă îmbrăţișare când ele nu mai au forţa să o facă, deoarece această ultimă îmbrăţișare, atât de necesară aduce și confirmarea unei despărţiri imposibil de evitat.

Blackbird va rămâne multă vreme în memorie nu din cauza zgândăririi unei frici (cât se poate de firești) în faţa ideii de moarte, ci datorită posibilităţii de a gestiona această frică. Angoasa este îndulcită prin umor, (re)apropiere afectivă și împăcare cu sine. Este un film în care cel nevoit să plece eclipsează morbidul amintindu-le celor din jur de o frică și mai mare: aceea de a duce o viaţă în absenţa iubirii sau în preajma celei mai înspăimântătoare dintre prezenţe: a certidunii de a fi neiubit, de a fi trăit neacceptat.

Filmul rulează, din data de 19 februarie, la Happy Cinema.

Te invităm să citești și Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here