Numele unor actriţe emblematice precum Catherine Deneuve și Juliette Binoche pot face dintr-un scenariu minimalist un film psihologic reușit. Dacă mai afli și că au acceptat să joace în primul film occidental realizat de multipremiatul regizor japonez Hirokazu Kore-Eda, atunci vei deveni și mai curios. Juliette Binoche și Catherine Deneuve transpun relaţia complicată dintre mama devenită o celebritate în lumea filmului și fiica ei din umbră.
Când au aflat știrea despre încercarea unuia dintre cei mai apreciaţi regizori japonezi de a realiza un film având o poveste și niște personaje din Franţa, mulţi cinefili și-au manifestat nerăbdarea până la premieră. Au pariat încrezători pe simbioza cuceritoare dintre sensibilitatea delicat-poetică din cinematografia niponă, în care marile conflicte psihologice sunt expuse prin subtilitate și mister, și eleganţa dialogurilor profunde asociată cinematografiei franceze de la Rohmer încoace. Şi nu vor fi dezamăgiţi.
Un japonez îndrăgostit de cinematografia franceză
Ţi se confirmă încă o dată marele talent al japonezului de a pătrunde tainele și canoanele artei din altă cultură. Le apropie apoi de specificul stilului nipon, adaptând elementele străine la autenticitatea celui ce-și cunoaște rădăcinile. Însă Hirokazu Kore-Eda nu urmărește neapărat această simbioză, deși îi reușește convingător. Dincolo de povestea emoţionantă ce include refacerea legăturii dintre mamă și fiică descoperim de fapt adevărata intenţie a regizorului: aceea de a-și mărturisi iubirea faţă de cultura cinematografică franceză.
De fapt, filmul La verité este o mare declaraţie de iubire faţă de filmul francez și de actorii săi deveniţi iconici. Este mai degrabă o declaraţie de iubire rafinată, elevată, lipsită de patetism. Regizorul preferă tonul ponderat și tandru, în armonie cu acel ritm molcom al cadrelor având lucirile unei nostalgii cum doar în culorile unei toamne pariziene târzii poate exista.
Hirokazu Kore-Eda preferă să pătrundă credibil în psihologia cinematografiei franceze. Ai spune că este asemenea japonezului care intră tăcut într-un templu din ţara natală. Un templu în care veneraţia se manifestă discret, dar în reverberaţii interioare adânci și în comuniuni revelatorii pe cât de răscolitoare, pe atât de discrete cu zeităţile adorate. Hirokazu Kore-Eda este atent la subtilităţi și la detaliile pe care le cunosc și cei avizaţi. Sunt detaliile ce ţin de legendele din culisele marilor filme și de biografia unei actriţe precum Catherine Deneuve.
Imaginile unui timp răbdător
Pentru a-și arăta iubirea, cineastul japonez te răsfaţă, accentuând detaliile simbolice pentru cultura frumuseţii a la francaise. Camera insistă răbdător asupra unor detalii precum un inel demn de o divă aristocrată, niște obiecte decorative ce transformă o casă precum un conac vechi într-un tărâm de vis ieșit din timp și înconjurat de o grădină peste care lumina tomnatică se prelinge mieros, de parcă ar vrea să o înconjoare cu nimbul unei vrăji.
Încă de la primele cadre picturale, îţi este clar că timp de aproape două ore te vei distanţa de propriul cotidian pentru a locui într-o frumoasă casă demnă de Franţa de altădată. Casa pare desprinsă din picturile secolelor trecute. Aici prezentul pare să fie încetinit, să-și fi lepădat la intrarea în grădina luxuriantă toată lăcomia prin care ne devorează clipele de răgaz.
Reîntâlnirea dintre mamă și fiică
Răsfăţul vizual din primele minute anunţă desfășurarea unei povești al cărei fir este acaparat de timpul unei mari actriţe interpretate de Catherine Deneuve. O cheamă Fabienne și este adulată, admirată. Precum o divă capricioasă, este inhibantă, schimbătoare, derutantă. Chiar și în relaţia cu propria fiică, interpretată cu atâta naturaleţe de Juliette Binoche.
Uneori, Fabienne își măgulește admiratorii. O face într-un mod calculat și exersat. Este asemenea zeului care se arată generos, rămânând tot în spaţiul său inaccesibil muritorilor. De cele mai multe ori pare să le ia devotamentul de-a gata, de parcă ar fi un privilegiu cuvenit din naștere. La fel de capricioasă este și în relaţia cu fiica ei, Lumir, pe care nu a mai văzut-o de mulţi ani.
Interpretată de Juliette Binoche, Lumir face parte tot din lumea filmului. A intrat în ipostaza de scenaristă și de parteneră cu capul pe umeri a unui actor fără succes. Acesta este interpretat de Ethan Hawke.
Lumir are o carieră în America, dar a revenit în Franţa, alături de soţ și fiică, pentru a reface tabloul (fals) al familiei perfecte din lumea filmului. Scopul: evenimentul de lansare a cărţii autobiografice scrise de mama ei.
Faţetele unei dive
Imediat aflăm că diva Fabienne și-a rescris viaţa. Autobiografia este falsă. Omite conflictele, egoismul mamei și frustrările fiicei. Reproșurile fiicei readuc fantomele în viaţa lui Fabienne. Una este fantoma lui Sarah, o actriţă cu mare potenţial. Sarah fusese cândva cea mai bună prietenă a lui Fabienne. Însă prietenia ascunde invidie, rivalitate, lipsă de scrupule și trădare.
Fantoma lui Sarah își face loc prin aluziile fiicei lui Fabienne. Sarah devine fantoma care amintește de preţul celebrităţii. Fabienne se confruntă dureros cu vechile reproșuri ale fiicei. Mai nou, diva trebuie să-și infrunte demonii trecutului și pe platoul de filmare. Ea primeste un rol secundar într-un film despre complicata legătura mamă-fiică. În acest film în film, o debutantă care seamănă cu Sarah primește rolul principal. Noul rol care îi permite lui Fabienne să revină pe platoul de filmare oglindește imaginea ei de mamă absentă.
Un film despre film
Folosind reţeta filmului în film sau, mai bine zis, a filmului despre lumea filmului, Kore-Eda își conduce povestea asemenea unui scriitor postmodern care își transformă romanul într-un metaroman, într-o reflecţie asupra artei de a scrie un roman. La verité (Adevărul) este un film ce ajunge să critice delicat, dar ferm, lumea filmului dominată încă de teama de îmbătrânire. Această mare teamă resimţită de Fabienne are ecouri mult mai profunde. Ecourile capătă o notă filosofică, reflectând mitul sacrificiului pe altarul artei.
La verité amintește și de clasica subordonare a existenţei reale, a identităţii în relaţie cu ficţiunea. Subordonarea se va suprapune peste disocierea dintre femeia-actriţă-divă, care se construiește pentru posteritate, din măști suprapuse înșelător și totodată seducător, și femeia din realitate, acea realitate pe care mulţi o consideră o mare vulgaritate, o mocirlă a cotidianului inventat pentru a profana o existenţă olimpiană.
Fabienne este victima acestei subordonări dublate de clasica disociere. La fel și fiica ei, Lumir. Fabienne s-a lăsat absorbită total de lumea filmului. Doar ceea ce se întâmplă în faţa aparatului de filmat este real. Pe când realitatea este doar o anexă, o iluzie.
Confictul ipostazelor feminine
Cei fascinaţi de marile actriţe considerate veritabile zeiţe se întreabă dacă nu cumva decizia lui Fabienne de a scrie o autobiografie convenabilă ascunde un mesaj pișcător transmis celor ce vin în sala de cinema pentru a căuta perfecţiunea, frumuseţea nealterată pe care nu o pot găsi în viaţa reală. Nu cumva teama lui Fabienne de a se dezvălui sincer este întreţinută de așteptările (adesea nerealiste) ale unor adoratori ce nu le permit celor adoraţi să facă greșeli, să trăiască fragmentat, uneori peticiţi cu fășii de contradicţii, cu umbre și neîmpliniri ascunse?
Ai putea crede că vezi o reinterpretare a ideii care susţine că viaţa este o mare scenă. Totuși, filmul nu este despre iluziile create de succesul câștigat în lumea filmului. Este mai degrabă despre asumarea unui rol pentru a rosti din spatele măștii adevărul eliberator. Actriţa Fabienne nu confundă realitatea cu ficţiunea. Ea doar se folosește de rolurile sale ca de niște semnale trimise fiicei. Jucând, ea fuge de realitate, dar se și expune în adevărata lumină.
Deși este un film despre filme și actorie, drama nu trece în plan secund. Filmul în film reflectă stările și conflictele. Astfel, lui Kore-Eda îi reușește camuflarea plină de naturaleţe a mesajului filosofic. Reflecţia despre cinematografia franceză nu îţi dă impresia că naraţiunea minimalistă este doar un pretext pentru discuţiile despre arta filmului. Regizorul nu separă planurile pentru a situa reflecţia deasupra temei arhicunoscute a conflictelor din familie.
Farmecul unui film francez
La verité (Adevărul) a fost lansat într-o perioadă în care asistăm la revirimentul filmelor despre filme. Regizorul nipon pare să le dea o replică elegant-discretă, dar ușor tăioasă, celor de la Hollywood. Când se privește în filmele despre film, adesea Hollywoodul se sărbătoreste pe sine cu fastul narcisist. Se omagiază grandios. Apelează opulent și exuberant la decorurile spectaculoase ce degajă nostalgia după o epocă de aur pierdută, dar care își lasă umbrele fecunde peste prezent. În schimb, filmul francez dialoghează cu sine. Se celebrează pe sine printr-o intimă reuniune cu admiratorii. Este precum gazda elegantă care își păstrează strălucirea trecutului cu stil.
Te vei simţi precum un invitat într-o lume având farmecul dat de patina timpului. Este o lume unde trecutul nu devine un mit, o epocă de aur. Trecutul devine mai degrabă continuitate. O regăsești pe aceeași Catherine Deneuve în rolul marii doamne spirituale care farmecă. Dispune de un întreg arsenal de fidelizare. Din ceremonialul său de seducţie nu lipsește nici ironia chic aruncată cu tact precum fumul degajat de ţigarea cum doar o doamnă din Franţa o poate ţine între degete. La rândul ei, Juliette Binoche își păstrează prospeţimea degajată de ochii plini de luciri acaparante, în care se adună și tristeţea, și speranţa, și vulnerabilitatea, și forţa.
O dublă regăsire
Oferindu-le celor două mari actriţe niște roluri care să le păstreze așa cum le știai, regizorul nu joacă vechea carte a rămânerii într-o zonă sigură, familiară. Acestea exprimă perfect stilul în care un regizor francez face un film despre film: îmbinând contestarea sau simpla demascare a clișeelor cu farmecul regăsirii. Japonezul Kore-Eda amintește de echilibrul păstrat de un cineast francez când întoarce camera dinspre ficţiune spre propria lui artă. Este seducătorul echilibru rezultat dintr-un dialog între dorinţa de nou, de reinventare, și reîntâlnirea cu o mare și veche iubire. Astfel, Hirokazu Kore-Eda le aduce un omagiu și cineastilor iconici din anii ’60 –’70, care și-au transformat multe dintre filme în dialoguri captivante despre artă, despre nevoia de teoretizare, autodezvaluire vs. ficţiune, film de dragul artei vs. film de public.
Cultul filmului francez
Prin La verité (Adevărul), regizorul nipon trasmite un mesaj optimist. Filmul francez nu are nevoie să suspine după o epocă de aur adusă la suprafaţă printr-o desfășurare de butaforii cu aer de carnaval. Îi place mai degrabă intimitatea regăsirilor.
Fiecare generaţie se bucură de frumuseţea aparte a filmului francez așa cum se bucură de imaginea unei case elegante, ce respiră un mister ademenitor în spatele unui parc pitit de noile clădiri moderne. Descoperă, totodată, că viaţa din casa veche nu a încetat să existe, să se reinventeze. Chiar și atunci când privește suspinând către propriul trecut, filmul francez nu pare o doamnă desuetă izolată în conac. Degajă aceeași prospeţime prin care a cucerit lumea răsturnând canoanele, în era iconicilor Nouvelle Vague. Acesta pare să fie ideea ce l-a ghidat pe regizorul japonez când și-a îndreptat atenţia spre cultul filmului francez.
Aici se poate vedea trailerul.
Te invităm să citești și articolele:
Top 20 filme franţuzești pe care să nu le ratezi
10 filme recente, cu acţiunea în Franţa de altădată, care merită văzute
TOP 20 de filme frantuzesti de nota zece pe care să nu le ratezi
10 filme noi cu actiunea in Franta de altadata, care merita vazute
