Articole

Bolile mintale constituie, fără doar și poate, un subiect pe care oamenii par reticenți de a-l aborda de cele mai multe ori. Cu toate acestea, multe filme se bazează pe o formă sau alta de tulburare mintală și șochează adesea prin modul de abordare introspectivă a bolii. Fie că se inspiră din povești reale, fie că sunt fictive, filmele de genul acesta variază de la tratări originale ale schizofreniei până la analize detaliate ale efectelor depresiei.

1.      Schizofrenie – Through a Glass Darkly (1961)

Prima parte a trilogiei Credinței (a.k.a The God’s Silence trilogy), Through a Glass Darkly prezintă descinderea graduală a lui Karin în nebunie. Ieșită dintr-o instituție de boli mintale, ea se întoarce la soțul și fratele ei, cărora li se alăturase și tatăl celor doi. Karin mostenește boala mamei sale – boală care nu este consemnată concret, dar care prin manifestarea ei (halucinații și delir) conduce la diagnosticul de schizofrenie.

Karin se luptă cu propriile închipuri și întruchipări ale lui Dumnezeu – iar dialogurile absolut delirante pe care le poartă reflectă o tensiune puternică provocată de conflictul dintre deziluzie și dorința de a crede. În final, filmul se dovedește a fi mai mult decât o reprezentare a manifestărilor unui psihic bolnav. Ingmar Bergman exploatează, prin intermediul bolii lui Karin, implicațiile prezenței/absenței lui Dumnezeu.

Alte filme cu și despre schizofrenie: Pi (1998), A beautiful mind (2001), Donnie Darko (2001). 

2.      Depresie clinică – Melancholia (2011)

Drama apocaliptică a lui Lars von Trier analizează reacția și mecanismele de coping ale personajelor în fața sfârșitului iminent. Regizorul însuși luptându-se cu depresia, a adaptat această poveste pornind de la premisa că persoanele depresive fac față mult mai ușor situațiilor tensionate decât cele … „sănătoase”.

 Justine, afectată considerabil de această maladie dizabilitantă, primește vestea coliziunii planetei Melancholia cu Pământul cu seninătate. Nemaigăsind nicio motivație pentru a trăi, moartea sa – și a întregii omeniri – devine singura soluție viabilă la suferința demonică de pe Pământ: The earth is evil. We don't need to grieve for it.    

 Melancholia nu este lipsit de spiritul specific filmelor lui von Trier. Este tulburător, bântuitor și, pe linia tematică a filmului, deprimant. 

Alte filme despre depresie: Angels of the Universe (2000), The Hours (2002), A single man (2009). 

3.      Autism – I am Sam (2001)

Sam Dawson (Sean Penn) este tatăl lui Lucy, de care are grijă singur. Sam suferă de autism, însă îi creează fiicei un mediu plăcut, în care să se poate dezvolta armonios. Lucy merge la școală, unde este batjocorită de ceilalți pe motiv că tatăl ei este retardat. Mai mult, Lucy îl depăsește din punct de vedere intelectual pe tatăl său, deși are grijă să nu-i arate acest lucru.

I am Sam demonstreză că, în ciuda incapacității intelectuale, persoanele ce suferă de autism nu sunt incapabile și din punct de vedere emoțional.

Alte filme despre autism: Being There (1979), Rain Man (1988), What's Eating Gilbert Grape (1993). 

4.      Tulburări delirante – Repulsion (1965)

Carol este o tânără care trăiește împreună cu sora ei și soțul acesteia în Londra. Dar își trăiește viața într-un mod absent – ca o somnambulă.  Singurele persoane cu care se poate numi „sociabilă” – sora și soțul ei – pleacă în vacanță, lăsând-o pradă propriilor ei demoni.

Dezgustată și totodată într-un mod ciudat atrasă de bărbați, Carol se dovedește incapabilă de a se angaja în orice fel de relație cu aceștia. După plecarea celor doi, ea se închide în apartament și devine victima delirului – halucinațiile ei se intensifică gradual, ajungând să-și imagineze mâini ieșind din pereți și asaltând-o. După ce delirul ei se soldează cu victime umane, este găsită de către Helen și Michael într-o stare catatonică. În final, fotografia care ne este arătată la sfârșitul filmului oferă indicii cu privire la originea tulburărilor lui Carol. Este posibil ca în copilărie aceasta să fi fost abuzată sexual de către tatăl ei. 

Alte filme despre tulburarea delirantă: In the Mouth of Madness (1994), Lars and the Real Girl (2007), Black Swan (2010). 

5.      Amnezia lacunară – The Machinist (2004)

Trevor Reznik, mașinistul, suferă de insomnie. Nu a mai dormit de un an. Un eveniment traumatic este cel mai probabil să fi fost declanșatorul insomniei. Funcționarea lui zilnică este semnificativ îngreunată de această condiție și, ca o consecință, este bântuit de propriile himere – care se constituie într-un puzzle ce-l conduce spre revelația trecutului.

PTSD (Post-traumatic Stress Disorder) rezultă, de multe ori, în reprimarea involuntară a amintirilor legate de evenimentul traumatic. Fentând amnezia, halucinațiile lui se nasc din sentimentul de vinovăție și din trauma trăită. După ce are revelația accidentului ce îl aruncase în această tulburare psihotică, se predă poliției. Astfel scapă de himerele vinovăției și poate, în sfârșit, să doarmă. 

Alte filme despre amnezie: Spellbound (1945), Memento (2001), Mulholland Drive (2001). 

Vampirul este, fără îndoială, vedeta creaturilor supranaturale în film şi televiziune. Drept dovadă vă oferim următoarele 5 exemple de personaje care par să nu dea pace celor vii chiar şi după dispariţia lor de pe micile şi marile ecrane.  Sunt nemuritori, până la urma …

Deşi vampirii din True Blood încă ne bântuie micul ecran, ceva ne spune că Eric Northman, vampirul viking, va continua să captiveze şi să fascineze mult după ce serialul se va fi încheiat. Motivul? Simplu: înalt, blond şi gol … aproape tot timpul.

Însă pe lângă atributele fizice, importante de altfel într-un serial atât de grafic precum True Blood, Eric (jucat de  Alexander Skarsgård) demonstrează o încredere absolută în propriile puteri şi în capacitatea sa de a obţine ceea ce îşi doreşte. Aparent crud şi lipsit de scrupule, Eric este capabil de o loialitate dusă la extrem pentru persoanele pe care le iubeşte.

4. Angel (Buffy, spaima Vampirilor – 1997)

Urmând calea deschisă de Louis (Interviu cu un Vampir), Angel (jucat de David Boreanaz) este vampirul ce se luptă cu natura sa. Blestemat să-şi recapete sufletul drept penitenţă pentru crimele comise, Angel trece prin schimbări drastice după întâlnirea cu Buffy, vânătorul de vampiri şi femeia de care se îndrăgostește. Din vampirul ce se ascunde în întuneric, devine campion altruist al umanităţii, ce-i drept păstrându-şi defectele şi latură întunecată.

Motivul pentru care Angel funcţionează ca personaj mai bine decât insipidul Louis (şi vărul său primar, Edward Cullen) sunt simțul umorului și micile lui stângăcii: cântă şi dansează foarte prost iar din când în când arată ca un tocilar intragostit, oricât de mult şi-ar dori să pozeze în mascul Alfa.

3. Spike (Buffy, spaima Vampirilor – 1997)

Spike (jucat de James Marsters) are o singură problemă. Nici nevoia de sânge, nici oamenii pe care i-a torturat în tinereţea dificilă sau faptul că este îndrăgostit de un vânător de vampiri. Problema lui Spike este că nemernicul de Billy Idol i-a fuart look-ul.

Din poet naiv şi timid, Spike se transformă într-un vampir care nu vede o modalitate mai bună de a-i demonstra prietenei cât de mult o iubeşte decât să tortureze oameni cu ţepuşe.

Cu toate acestea, Spike este un paradox. Un vampir punkist ce îşi petrece parte din timp acasă, în faţa televizorului, mâncând fast-food. O creatură fără suflet ce iubeşte profund şi sincer, într-un mod ce rămâne uman. Cum ar spune iubita sa, Drusilla, referindu-se la dragoste vampirească: “Putem iubi chiar bine. Dar nu întotdeauna înţelept”.

2. Lestat de Lioncourt (Interviu cu un vampir – 1994)

Anti-erou prin excelenţă, Prinţ Răsfăţat al Întunericului şi fan rock, Lestat este, poate, cel mai influent vampir al momentului, cu progenituri de la Spike (Buffy, the Vampire Slayer) şi Eric (True Blood), până la Damon şi Klaus (The Vampire Diaries). Din păcate, Edward (seria Twilight) nu poate fi inclus aici pentru că autoarea seriei, Stephanie Meyers, face parte din categoria aceea dubioasă de oameni care cred că Louis este adevăratul erou din Interviu cu un vampir.

Lestat (jucat de Tom Cruise) ar fi rănit să afle asta. El ştie foarte bine că el, şi numai el, este starul spectacolului. Lestat nu este o divă sau un despot. Pur şi simplu, de-a lungul timpului, a ajuns la concluzia că viaţa este mult mai frumoasă când lucrurile ies aşa cum vrea el.

Îndrăzneţ şi imatur, Lestat are un suflet de artist şi o minte de filozof.  Îşi îmbrăţişează natura complet, refuzând compromisurile şi scuzele şi, cu toate acestea, iubeşte oamenii. Singurătatea la care îl condamnă existenţa de mijloc între viaţă şi moarte este unicul lucru de care îi este frică.

1. Dracula (Bram Stoker’s Dracula – 1992)

Au existat sute de ecranizări şi adaptări mai mult sau mai puţin fidele ale romanului lui Bram Stoker, fiecare aducând propria variantă a temutului conte Dracula.

Însă cea care pare să aibă cea mai mare influenţă în ultimii ani este versiunea lui Francis Ford Coppola. Este prima dată în filmul mainstream când Dracula (jucat de Gary Oldman) este prezentat nu ca un monstru, ci ca un anti-erou romanţat, periculos dar capabil de orice sacrificiu pentru dragoste.  

Legătura sa cu Mina îi determină toate acţiunile, oricât de sângeroase ar fi, şi contele reuşeşte, pe parcursul filmului, să-ţi smulgă înţelegere, chiar dacă nu şi aprobare. Filmul, însă, nu pică în capcană de a-şi scuza personajul de crimele comise. Dracula este prezentat în toată depravitatea şi perversiunea unei creaturi ce trăieşte într-un război continuu cu natura sa. 

Noul film al lui Tarantino, Django Unchained, nu este nici Reservoir Dogs, nici Pulp Fiction și nici măcar Inglourious Basterds. Rețeta lui mereu validată: scene grafice violente, dialoguri șmechere între personaje, muzică bună și referințe postmoderne la alte filme nu mai funcționează aici la fel de bine.

Django Unchained își păstrează totuși valoarea de entertainment, sângele sare ironic în toate părțile, situațiile și conversațiile sunt haioase, dar senzația generală este de plain vanilla –Django nu lasă un gust deloc entuziasmant.  

Dacă în Inglorious Basterds Tarantino a răzbunat filmografic evreii, în Django hotărăște că e o idee bună să facă același lucru cu sclavii negri din secolul al XIX-lea. Dr King Schultz (Christoph Waltz) este vânător de recompense și îl racolează pe negrul Django (Jamie Foxx) pentru identificarea și capturarea unor frați pe capul cărora e pusă recompensă. (Django fusese sclav pe plantația pe care aceștia lucraseră.) După ce afacerea se termină cu bine, Schultz și Django devin parteneri și prieteni, neamțul Schultz oferindu-se să îl ajute pe Django să își salveze soția, sclavă pe proprietatea lui Calvin Candie (Leonardo DiCaprio). Dar aici lucrurile nu merg cum ar trebui, scopul final fiind citit rapid de sclavul Stephen (Samuel L. Jackson) – mâna dreaptă a lui Candie. Urmează apocalipsa sângeroasă pentru care ne-am pregătit timp de mai bine de două ore. 

Dacă ne uităm doar la sinopsis, vedem cât de liniar este scenariul, deloc tarantinesc și deloc riscant. Dacă în Inglourious rescria istoria uciderii lui Hitler, totul de dragul fun-ului, în Django nu riscă deriziunea celor care valorizează realismul în filme, pentru că întreaga poveste este una chiar foarte hollywoodiană. Dar tocmai din acest motiv, noi ceilalți suntem dezamăgiți. Pentru că interesul nu e zgândărit de reprezentarea unor idei suficient de interesante. Singurul care răsare în acest sens este personajul flamboyant al lui Schultz.

La fel ca în Inglourious Basterds, Django este un omagiu filmelor de categorie B din anii '70, dar aici trimiterile sunt mult mai evidente: spaghetti western. Neamțul Schultz este un cowboy mai ieșit din comun: mai mult decât bounty hunter, Schultz seamănă mai mult cu un personaj literar. Definit de o politețe exagerată și de neobosita argumentare a oricărui punct de vedere, vocea lui sună și se formează în imaginație ca un erou de carte. Nu are nimic de a face cu realitatea violentă a filmului, iar incongruența dintre ce spune și ce face este delicios de absurdă.

Nici muzica nu mai e ce-a fost în noul Django, pe lângă multe muzici bune, răsar ritmuri de rap și hip-hop foarte mainstream pe care le auzi oricum complementând cu ritm scenele de acțiune din filmele hollywoodiene.

La capitolul actori, tocmai regizorul merită o mențiune specială. Și nu pentru mica apariție pe care o face la un moment în Django, ci pentru resuscitarea carierei lui Don Johnson care face aici un rol excelent ca proprietar de plantație. Dar, mai ales, Tarantino a fost inspirat în distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul crudului și perversului Candie. După nici nu mai știu câte roluri inadecvate pe care și le-a ales: The Aviator, Inception, J. Edgar, care mă făcuseră să mă întreb dacă rolurile lui de început fuseseră un accident, DiCaprio găsește în sfârșit tonul și rolul potrivit. Waltz nu mai trebuie menționat, bineînțeles că face un rol perfect, dar cu toate astea cu nimic nou față de Inglourious Basterds. Din nou, nicio variație nici la acest capitol pentru Django Unchained.

Sunt curioasă ce altă categorie chinuită în istorie va deveni noua misiune mântuitoare-cinematografică a lui Tarantino sau va avea înțelepciunea să se oprească aici.

Dintre toate remake-urile genului horror clasic din ultimii 10-15 ani – Psycho (1998), Holloween (2007), The Thing (2011), The Wicker Man (2004), House at the End of the Street (2012), The Uninvited (2011) etc. – niciuna nu a reușit să impresioneze, cu excepța lui Dawn of the Dead-ul lui Zack Snyder (neconsiderand Prometheus ca parte integrantă a universului Alien).

Încercând să fie ceva mai mult decât o reactualizare a originalelor, filmele anilor 2000 eșuează deopotrivă în a surprinde esența creațiilor la care fac trimitere, cât și în a căpăta o individualitate proprie. 

Precedentele nu au descurajat-o pe regizoarea Kimberley Pierce – celebră pentru Boys don’t Cry – care ne pregătește pentru octombrie 2013 o nouă abordare cinematografică a poveștii lui Stephen King despre o liceeană hărțuită de colegi. Înțelegem din trailer că nou găsitele puteri telekinetice (pyrokinetice?) ale lui Carrie vor fi dezlănțuite de această dată pe o scară mult mai mare decât în varianta lui Brian De Palma din 1976. 

Distribuția pare să ofere unele asigurări privind calitatea remake-ului. În rolul titular o avem pe Chloe Grace Moretz, care deși mai tânără decât personajul ei, are o experiență destul de mare în film și televiziune. Mama protagonistei  – cel mai solicitant rol dacă ar fi să ne luăm după filmul lui De Palma – va fi jucată de Julianne Moore, actriță de patru ori nominalizată la Oscar. 

Roman Polanski adaptează din nou o piesă de teatru după Carnage (2011), în care va evolua chiar soția acestuia, actrița Emmanuelle Seigner. Este vorba despre cunoscuta piesă erotică Venus in Fur a dramaturgului american David Ives. Filmat în limba franceză, Venus in Fur își anunță premiera în State cândva în anul 2013. 

Piesa este jucată în întregime de numai două personaje, structura păstrându-se și pentru film. Cel de-al doilea protagonist este actorul francez Mathieu Amalric  (Th e Diving Bell and the Butterfly).

Sinopsis-ul pune problema direct și simplu: o actriță  încearcă să convingă un regizor de filme  erotice că e perfectă pentru urmatorea lui producție. 

Actrița care a interpretat rolul în piesa de pe Broadway (Nina Arianda) a fost în repetate rânduri premiată pentru performanța sa, incluzând un premiu Tony pentru Cea Mai Bună Actriță, așa că rolul interpretat de Emanuelle Seigner se anunță foarte interesant. 

Polanski a mai colaborat cu soția lui în filme ca The Ninth Gate (1999), Bitter Moon (1992) sau Frantic (1988).