World War Z

0

Marc Forster, regizorul din spatele unor titluri ca Monster's Ball, Finding Neverland sau Quantum of Solace, aduce pe marile ecrane în 2013 un film despre invazia globală a morților-vii , cu Brad Pitt în rolul principal: World War Z. 

În centrul evenimentelor se află un reprezentant al ONU, Gerry Lane (Brad Pitt), care încearcă să oprească înmulțirea epidemică a armatelor de zombie.

Filmul a acumulat deja ceva nemulțumiri din partea fanilor romanului semnat Max BrooksWorld War Z: An Oral History of the Zombie War, din care scenariștii s-au inspirat, rescriind însă mai multe porțiuni și schimbând desfășurarea evenimentelor. 

Astfel, realismul ar ceda în favoarea unei formule a eroismului, potrivită de altfel unui protagonist ca Brad Pitt. Alături de acesta, în distribuție îl vei revedea pe Matthew Fox, cunoscut pentru rolul doctorului Jack Shephard, din serialul Lost.

Și World War Z nu se termină aici, ar putea fi prima parte a unei trilogii dedicată acestui subiect. 

5 filme bune in care pisicile sunt personaje in toata regula

0

Nu ne interesează clișeele despre pisici: aristocrate, dar neloiale, frumoase de pus în ramă (a se citi “pe Facebook”) la fiecare oră, mofturoase și independente etc. Ne-am uitat după pisicile care au apărut în filme bune, în primul rând, și care au “jucat” o scenă în toată regula. În plus, prezența lor în filmele alese nu era pur decorativă (ca în cele mai multe filme, în care torc și stau tolănite, așteptând mângâieri), ci susținea acțiunea filmului și motivațiile personajelor.

1. Motanul Jones, alintat Jonesy – Alien (1979) – pe Disney+

  Jonesy chiar are nouă vieți. Dar nu doar vieți, ci și multe scene în primul film din seria Alien. Una dintre scenele cele mai palpitante ale thrillerului este căutarea lui Jonesy de către membrii echipajului. În momentul în care Brett rămâne singur să caute pisica, extraterestrul de pe nava Nostromo este, la rândul lui, în urmărirea lui Brett. Brett îl găsește pe Jonesy, dar acesta se burzuluiește, pentru că în spate se ivea amenințător Alien, gata să îi eviscereze. La finalul scenei, camera se concentrează pe o rază de lumină ce luminează fața apatică a lui Jonesy, intrat în survival mode.  Close-up-ul lui Jonesy este probabil cea mai celebră astfel de imagine cu o pisică din cinematografie. La final, după ce Jonesy este găsit de Locotenentul Ellen Ripley (Sigourney Weaver) și Alien “contemplează” oportunitatea de a-l omorî într-o întâlnire scurtă, Jonesy este singurul supraviețuitor al echipei Nostromo, împreună cu Ripley.

2. Cat, pisica fără nume din Breakfast at Tiffany’s (1961) – pe SkyShowtime

    Tot o pisică portocalie dungată are parte de atenție și în clasicul Breakfast at Tiffany’s. Rolul pisicii nu este la fel de important în desfășurarea acțiunii ca în Alien, dar ea o trezește dimineața pe Audrey Hepburn (într-o scenă care a intrat în cultura pop), sare de colo colo dar, cel mai important, este barometrul responsabilizării personajului flamboyant al lui Holly Golightly (Audrey Hepburn). În momentul în care viața ei va fi în sfârșit “pusă la punct”, Holly și-a promis că va da un nume pisicii și va deveni cu adevărat stăpâna acesteia. Deși pare că pisoiul a jucat deja suficient de multă importanță în film, Cat va juca în una din cele mai romantice scene din filme, la finalul Breakfast at Tiffany’s, când Holly aruncă pisica din taxi în ploaie, dar se întoarce pentru a o găsi și a o strânge în brațe între ea și iubirea vieții ei, Paul. La fel ca și în Alien, deși e udă și ar trebui să aibă o mutră amărâtă, Cat e bine mersi și nu prea empatizează în reuniunea afectivă a celor două personaje principale.

3. Pisica din The Spirit of The Beehive (El espíritu de la colmena) (1973)

       Considerat de mulți ca fiind cel mai bun film al deceniului șapte din cinematografia spaniolă, iar de alții ca fiind cel mai bun film spaniol făcut vreodată, The Spirit of The Beehive este  în primul rând o creație de atmosferă, cu imagini foarte frumoase, artsy, care poate fi interpretat ca fiind chiar pretențios pe alocuri. Dar, pentru cei cu gustul dezvoltat pentru Tarkovski, Bela Tarr, Sergei Parajanov, Konchalovski, sunt șanse mari ca The Spirit of The Beehive să fie o experiență relevantă.

Având în vedere specificul filmului, pisica are în primul rând un rol simbolic și mai puțin unul care ține de acțiune. Unul dintre cele două personaje principale, fetița Isabel, se joacă cu o pisică neagră, una din cele mai naturale pisici pe care le-am văzut în filme, pe care încearcă să o sugrume. Pisica o rănește la deget și Isabel, într-un prim gest de senzualitate pentru o fată de vârsta ei, își întinde pe buze sângele, ca pe un ruj. Scena poate fi interpretată ca trecerea în dezvoltarea psihologică de la cruzimea tipică copiilor (înainte de bine și de rău) la formarea conștiinței de sine și înfiriparea sexualității.

4. Baby din Bringing up Baby (1938)

          

O comedie clasică, considerată printre cele mai haioase comedii ale cinematografului american din toate timpurile de American Film Institute, are chiar în titlu referința la felina-personaj al filmului. Da, nu e vorba de o pisică, ci de un leopard îmblânzit care e mai pisicită și pisicoasă decât cea mai domestică dintre pisici: se freacă de pantalonii lui Cary Grant și de rochia lui Katharine Hepburn, toarce cu un bas impresionant și stă cu burta în sus ca să fie mângâiat. Baby e trimis de fratele lui Susan (Katharine Hepburn) din Brazilia, iar ea îl folosește ca pretext pentru a petrece cât mai mult timp cu David (Cary Grant), bărbatul de care s-a îndrăgostit. Cei doi actori, împreună cu leopardul, fac o echipă foarte haioasă care te prinde din primul moment. Dintre toate felinele despre care am povestit, Baby este cel mai implicat în scenele în care joacă și cel mai iubitor, asta poate și pentru că antrenorul lui a asistat off-screen (cu un bici în mână, din păcate) la toate ipostazele în care leopardul apare.

5.  I got a woman. What do I need a cat for? – Pisica din The Long Goodbye (1973) – pe Prime Video

             Semnat de Robert Altman, The Long Goodbye este un comentariu ironic, spontan și subversiv în stilul cunoscut al regizorului pe marginea filmului noir. Personajul principal este detectivul Philip Marlowe care, înainte de a se întâlni cu intriga filmului, are parte în primele 10 minute ale filmului de manifestările de nemulțumire ale pisicii lui înfometate. Pisica îl trezește la ora 3:30 dimineața ca să îi ceară mâncarea ei preferată. Deși încearcă să îi pregătească un alt tip de mâncare și chiar merge până la magazin ca să îi găsească brandul preferată de cat food, pisica nu poate fi mulțumită. Efortul personajului principal de a îi face pe plac pisicii a fost interpretat de critici ca un comentariu asupra prieteniei, pentru că tot ce urmează în film este motivat de prietenia lui Marlowe pentru Terry Lennox, prietenul lui acuzat de crimă. După cele 10 minute, pisica nu mai apare în film, dar este pomenită destul de des de Marlowe.

Ca orice stăpân de animal de companie, Marlowe are parte în cele 10 minute de relaționare cu pisica de tipul comentariului get a real life: I got a woman, what do I need a cat for?, îi spune angajatul de la hypermarket când este întrebat despre brandul de mâncare pentru pisici. Cu variațiunea pentru stăpâne de pisici: de ce nu faci un copil, să ai grijă de el și nu de o pisică?.

Pentru că deja probabil au apărut întrebări în timpul lecturii, nu ne-am referit deloc la filmele de animație în acest articol, pentru că ar merita un articol separat: Felix The Cat, The Aristocats, spiritul Totoro, Bagheera, Robespierre din Gay Purr-ee, Garfield, Pantera Roz, Cheshire Cat și altele. Nici nu am epuizat toate filmele cu pisici, printre care Moartea Domnului Lăzărescu, Spring, Summer, Fall, Winter… And Spring, Moonrise Kingdom, seria James Bond, A Clockwork Orange.

O mențiune specială merită și Chris Marker (La Jetée), unul dintre cei mai recunoscuți eseiști ai filmului, care aproape că nu are film sau documentar în care să nu facă loc unui “rol” pentru pisici.  Iar dacă nu le-a inclus, le-a menționat în titlu, ca în A Grin Without a Cat. Iar, mult înainte de YouTube și Facebook, Chris Marker făcea, în joacă, scurtmetraje cu pisici.

Vezi și

Cele mai bune filme Netflix – 25 filme de top pe Netflix

Only Lovers Left Alive

0

Ultimul film semnat Jim Jarmusch, intitulat Only Lovers Left Alive, poate surprinde cu genul abordat: e vorba de așa-numitul vampire romance. Deși în afara categoriilor clasice de încadrare a filmelor, poveștile de dragoste cu și despre vampiri au devenit în ultimii ani o bogată sursă de inspirație în cinematografie. Jarmusch alege astfel să aducă o nouă dimensiune acestui tipar, punându-și amprenta pe ceea ce pare un subiect chiar epuizat. 

Sinopsis-ul Only Lovers Left Alive relevă reunirea în contemporaneitate a doi vampiri, Adam și Eva, care împart o poveste de dragoste veche de câteva secole. Relația armonioasă a celor doi e testată de sora mai mică a Evei. 

În rolurile principale îi vom revedea pe Tilda Swinton, cu care Jarmusch a lucrat la The Limits of Control, Mia Wasikowska (Stoker, Jane Eyre, Lawless) și Tom Hiddleston (The Avengers, War Horse).

De asemenea, distribuția îi include și pe John Hurt sau Anton Yelchin (Fright Night, Like Crazy, serialul Huff).

Michael Fassbender se număra inițial printre protagoniști, însă s-a retras pe parcurs din proiect, fiind înlocuit de Hiddleston. 

Don Jon’s Addiction

0

Joseph Gordon-Levitt, pe care unii dintre noi încă ni-l amintim în ipostaza băiețelului din serialul Third Rock from the Sun, a crescut foarte mult ca actor în ultimii ani. Cu ocazia comediei Don Jon's Addiction, Gordon-Levitt încearcă și scenaristică și regie, pe lângă a juca un rol.

Jon Martello (Joseph Gordon-Levitt) este un reprezentant de succes al afemeiatului contemporan. Succesul la femei nu a constituit niciodată o problemă, porecla "Don Jon" trimițând, bineînțeles, la titulatura de Don Juan.

Cu toate că activitatea sexuală nu lasă de dorit, dependența de pornografie îi generează unele nemulțumiri față de experiențele sale. Prin urmare, Don Jon hotărăște să pornească într-o călătorie pentru a remedia problema, care se dovedește mai educativă decât ar fi crezut.

În film le vom putea urmări și pe Scarlett Johansson și Julianne Moore, iar Tony Danza (cu siguranță familiar din serialul Who's the Boss?) va interpreta rolul lui Jon Sr., tatăl protagonistului.

Filmul a avut premiera la Festivalul de la Sundance 2012 si va intra in cinemtografele de la noi pe 4 octombrie 2013.

Personaje isterice in filme – top 5

0

Atunci când izbucnirea isterică este jucată in grand style e un spectacol care nu trebuie ratat. Câteva actrițe au excelat de-a lungul timpului la modul impresionant în rolul de isterică… Cum grano salis și cu puțin umor, iată-le:

 

Îmblânzirea scorpiei / The Taming of The Shrew: "Will you, nill you, I will marry you"

 

  

 

Nu puteam începe cu altcineva decât Elizabeth Taylor, excelența cenușie a istericalelor. Am văzut-o în nenumărate filme izbucnind, în fiecare replică a ei simțindu-se potențialul unei crize de acuze și puneri la punct.  Mi-a fost greu să mă opresc la o peliculă, dar în finală au rămas Who's Afraid of Virginia Woolf? și The Taming of the Shrew.

În ambele filme îl are ca partener pe Richard Burton, care îi face față cu brio (ca de altfel și în viața de zi cu zi). Ți-o amintești poate pe Katarina, fiica rea și nerecunoscătoare, cu limbă ascuțită, pe care nimeni n-o vrea din cauza temperamentului groaznic. Pentru că pufnește și trosnește la venirea oricărui pretendent, nimeni nu mai îndrăznește să o abordeze în afară de Petruchio (Richard Burton). Care o îmblânzește repede, după ce o rostogolește de câteva ori prin lână și nu prea îi ia în seamă izbucnirile.

 

A Dangerous Method: Jung, Freud și Sabina Spielrein

 

        

 

Keira Knightley nu are o chimie nici pe departe atât de bună cu Michael Fassbender ca primul cuplu de actori. Fassbender îți dă senzația că o privește pe Kinghtley fix ca pe o nebună. Aceasta este Sabina Spielrein, una din pacientele lui Jung, ajunsă apoi una din primele femei psihanalist din lume. Un caz tipic de isterie (dacă n-ați văzut-o, vă spun că mai are un pic și se urcă pe pereți), Sabina este tratată de Jung (Fassbender) prin metode noi pe atunci, ca interpretarea viselor. Astfel, Jung descoperă cauza ieșirilor ei în umilința și excitarea sexuală produse de bătăile tatălui când era copil.

Kinghtley e o isterică dureros de urmărit în film, exagerând (dacă poate fi vorba de exagerare când vorbim despre istericale) prea mult rolul. Probabil știi cam cât de descreierat arată atunci când își împinge mandibula în față și se schimonosește până în punctul în care n-o mai recunoști.

 

Mujeres al borde de un ataque de nervios …

 

                

 

Filmele lui Almodovar sunt cât se poate de meridionale. Cum toate au în rol principal, secundar etc femei focoase, iar cam toate conțin cel puțin o izbunicre nu tocmai politicoasă la adresa altei femei, dar mai ales asupra bărbaților din viețile lor. L-am ales pe acesta, Women on the verge of a nervous breakdown, pentru că are un titlu atât de sugestiv. 

E suficient de spus că în film se aruncă mult prea multe lucruri pe fereastră…

 

Vicky Cristina Barcelona: "You're still searching for me in every woman"

 

                      

 

Una din actrițele fetiș ale lui Almodovar, Penelope Cruz își face apariția și în filmul lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona, în rolul unei "reprezentante" a bătrânului continent, care nu prea aplică conceptele politeții reci americane. În fața Cristinei (Scarlett Johansson), blonda americană cu pretenții artistice care doar își dorește să devină liberă și să experimenteze cât mai mult, Maria Elena (Penelope Cruz) se comportă total fără perdea, aproape ca o nebună. Nu are limite, vituperând și izbucnind la cel mai mic pretext. 

 

Pulp Fiction:  "I love you, Pumpkin"  "I love you, Honey Bunny"

 

                            

 

Pulp Fiction începe și se încheie cu un hold-up. "Honey Bunny" (Amanda Plummer) și "Pumpkin" vor să jefuiască o cafenea, dar spre nenorocul lor la o masă stau Vincent (Travolta) și Jules (Samuel L. Jackson). Jules tocmai a luat hotărârea să se retragă din business și să devină mai bun. După toate situațiile neverosimile prin care au trecut însă, trebuie să gestioneze o ultimă situație, cea în care o femeie isterică poate oricând să îl împuște. Dar Jules face pe psihologul de serviciu admirabil…

Oscar si Tanti Roz – Micul Print al lui Eric Emmanuel Schmitt

Sunt unele carți care îți rămân în gând și te reîntorci la ele. Le răsfoiești din când în când, le recitești, ți le amintești. Oscar și Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmitt este o astfel de poveste, scrisă pentru cei mici, pentru cei mari și pentru oricine știe să o descopere.  Are același farmec special pe care l-am regăsit în Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery. E acea poveste frumoasă care îți dă curaj, încredere, te face să zâmbești și te captivează.

Pe scurt, Oscar este un băiețel de 10 ani, bolnav de leucemie, care înfruntă lașitatea celor mari și înțelege, cu o luciditate uimitoare, că mai are câteva zile de trăit. Tanti Roz, o infirmieră bătrână, îi devine cea mai bună prietenă. Ea este singura care îi spune adevărul în ceea ce privește boala, fiind și cea care, pe lângă poveștile năstrușnice cu luptătoarele de wrestling, îi propune două jocuri. Astfel, îl îndeamnă să îi scrie lui Dumnezeu ce îi trece prin cap, ce își dorește, ce simte, pentru a-i fi mai ușor. Oscar nu crede în Dumnezeu și totul i se pare o grozăvie până când constată că acesta îi devine prieten. Tot Tanti Roz îi propune să-și trăiască cele câteva zile rămase, ca pe o viață întreagă. O zi cât 10 ani, frumoasă și dureroasă născocire, nu?

Oscar își trăiește astfel adolescența, iubește, se căsătorește la treizeci de ani, are mari decepții, se bucură de fiecare zi și trăiește totul cu o intensitate amplificată. Obosește, îmbătrânește, însă nu se teme niciun moment. Dumnezeu îi devine singurul aliat și singurul căruia, într-un final, îi va permite să-l trezească.

N-aș vrea să se înțeleagă că Oscar și Tanti Roz este un îndemn habotnic, ci dimpotrivă. Dumnezeul lui Oscar este un personaj prietenos pe care băiatul îl întreabă insistent care îi este adresa, îl roagă să îi spună ce cadou să îi ofere de ziua lui, îl ceartă sau îl alintă, iar toate scrisorile le semnează cu “Te pup. Pe mâine, Oscar”.

În loc de încheiere vă las un gând frumos din lumea lui Oscar:
“Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.”
 

8 femmes – o anchetă feminină

0

8 femmesreprezintă materializarea ambiției regizorului François Ozon de a crea un film cu distribuție exclusiv feminină. 8 femmes reproduce, prin protagonistele sale –  Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Danielle Darrieux, Fanny Ardant, Emmanuelle Béart, Virginie Ledoyen, Firmine Richard, Ludivine Sagnier – o atmosferă de film hollywoodian din anii '50, în care feminitatea era redusă la plot-uri, intrigi și jocuri.

Pornind de la o piesă scrisă de Robert Thomas în 1960, francezul elaborează un film care, sub pretextul intrigilor à la Agatha Christie, reunește opt tipologii feminine diferite, ale căror povești se dezvăluie progresiv.

Plasat în anii '50, în preajma sărbătorilor de iarnă, filmul se deschide cu sosirea lui Gaby – stăpâna casei – și a lui Suzon, fiica sa, care se întoarce de la universitate. Conflictele interfamiliale izbucnesc imediat prin Augustine – fată bătrână, sora lui Gaby – care nu ratează nicio ocazie de a-și vărsa frustrările pe ceilalți – în special pe sora ei. Întreg filmul se va desfășura în acest spațiu, în conacul familial în care, prin bunăvoința lui Gaby, trăiește întreaga sa familie.

Cele șapte femei prezente inițial – Gaby, mama și sora sa, fiicele și cele două slujnice – se miră de întârzierea soțului lui Gaby. Când slujnica cea nouă, Louise, îi duce micul-dejun în cameră, aceasta scoate un țipăt: Marcel a fost înjunghiat în spate. De aici încolo, femeile vor fi inițiatoarele și protagonistele unei anchete pe cât de teatrale, pe atât de revelatoare.

Viscolul le împiedică să părăsească casa, drumul fiind blocat. De asemenea, cablul telefonului este tăiat, orice legătură cu lumea exterioară fiindu-le întreruptă. Sunt nevoite să se suporte una pe cealaltă, mai mult chiar, să coopereze întru găsirea criminalului. Este evident că acesta trebuie să fie una dintre ele. Însă, pe măsură ce fiecare își povestește detaliat acțiunile din noaptea anterioară, ies la iveală mărturii contradictorii. Criminalul se schimbă la fiecare mărturisire – și niciuna nu se sfiește să arate cu degetul. Mai târziu, celor șapte li se adaugă sora lui Marcel, Pierrette, care naște sentimente contradictorii în familie – Gaby n-o agreează deloc, pe când slujnica Chanel e îndrăgostită de ea.

Teatralitatea cu care se desfășoară ancheta este efectul dorit de regizor: 8 femmes (8 femei, 2002) este un film anti-naturalist care se concentrează pe stilizări și pe artificial pentru a scoate în evidență frumusețea feminină. (François Ozon) Culmea teatralității e atinsă de momentul personal pe care fiecare dintre ele îl are după propria mărturisire: un monolog muzical.

Venind după Sous le sable, filmul precedent al lui Ozon – total lipsit de teatralitate, fiind introspectiv și realist – François Ozon demonstrează (dacă mai era nevoie) prin 8 femmes că poate aborda mai multe stiluri filmice. Comparându-le, nici nu ar putea părea creația aceluiași regizor.

                     

Moonrise Kingdom – Romeo si Julieta cu cercetasi

1

Moonrise Kingdom e unul din acele filme la care te poți uita iar și iar, pe fragmente sau în întregime, pentru că plăcerea de a-l urmări nu ține de modul de rezolvare a tensiunilor poveștii sau de elementul surpriză. În același timp, nu e nici un film plin de idei, care să îți pună probleme de interpretare.

Dacă ar fi să îl compar cu o operă muzicală, asta și pentru că, indirect, filmul însuși se compară cu opera lui Benjamin Britten Noye’s Fludde, aceasta ar fi Bolero-ul lui Ravel. O compozitie reușită în primul rând pentru încărcătura emoțională pe care o construiește din prima secundă mai ales datorită orchestrației perfecte. La fel, Moonrise Kingdom este o operă emoțională, orchestrată perfect până în cele mai mici detalii de regizorul Wes Anderson. Totuși, stările pe care ți le transmit cele două sunt complet diferite. Moonrise Kingdom nu e pasional în același sens ca Bolore-ul, emoțiile Moonrise… curg mai subtil, dar, dincolo de delicatețea și politețea personajelor, problemele și tensiunile sunt acolo.

Sam Shakusky, un adolescent de 12 ani – cercetaș este campat pentru al doilea an consecutiv pe insula New Penzance, New England. Insula este idilică, totul pare în aceeași stare ca la început de timpuri. Doar că este populată de câțiva adulți blazați, fără opțiuni și plin de regrete, în timp ce copiii lor cresc cu aceleași idei romantice de evadare și îndrăgostire ca orice adolescent.

După ce o întâlnise pe Suzy, fiica unei familii de avocați (Bill Murray și Frances McDormand) cu un an în urmă, Sam și Suzy hotărăsc să fugă împreună pentru a găsi Paradisul: o mică plajă necunoscută de nimeni. Sam părăsește tabăra de vară condusă de Scout Master Ward (Edward Norton) și fuge cu Suzy într-o aventură pe insulă. Timp de câteva zile campează în diverse locuri, unul mai frumos decât altul, în răstimp cunoscându-și gusturile și talentele, mai bine decât în corespondența de un an în care au fost pen pals. Suzy citește cărți despre personaje cu puteri magice și ascultă Francoise Hardy (care are una din melodii pe coloana sonoră – Le temps de l'amour). Sam pictează și este un cercetaș foarte responsabil. Amândoi sunt copii-problemă. Lui Suzy i s-a confirmat ipoteza după ce a găsit o carte pe subiect citită de părinți. În același timp, Sam este orfan și face numai boacăne în interpretarea părinților adoptivi.

Sam și Suzy iau foarte în serios viața, dragostea, propriile descoperiri. Pentru că le iau în serios, le urmăresc dincolo de conveniențele burgheze ale părinților lui Suzy: Walt și Laura. Înstrăinați și obosiți de propria relație, Walt (Bill Murray) pare rupt complet de existența, fiind mai mult un zombie, în timp ce Laura (Frances McDormand) întreține o relație cu căpitanul de poliție Sharp (Bruce Willis).

În urma dispariției celor doi, părinții lui Suzy, Sharp, Scout Master Ward și ceilalți cercetași adolescenți pleacă în căutarea lor…

După cum spuneam, atmosfera lui Moonrise Kingdom e orchestrată minuțios, fără ca nimic să fie lăsat la întâmplare. Fiecare mișcare a camerei are un sens, vocile actorilor au ceva delicat și copilăresc, inclusiv cele ale adulților, plusând pe confuzia și fragilitatea fiecăruia dintre noi la orice vârstă. Muzica lui Britten și paleta nostalgică de culori ajută și ele la construirea atmosferei. Tocmai pentru că nimic nu e lăsat la voia întâmplării, filmul are ceva mecanicist, dar mecanica produce o mică bijuterie fără cusur.

La sfârșit nu știi dacă ar trebui să te bucuri pentru idealismul și speranța celor doi sau să cazi într-o nostalgie fără fund după paradisul pierdut al copilăriei și al marilor vise, unde totul părea posibil.

Tarul Ivan isi schimba meseria – Cand un administrator de bloc devine tar al Rusiei

0

Mihail Bulgakov scria piesa Ţarul Ivan îşi schimbă meseria ca o satiră la regimul stalinist, iar spectacolul lui Gelu Colceag, de la Teatrul Metropolis din București, păstrează acest ton, creând o comedie ironică la adresa puterii şi a jocurilor ei.

Spectacolul este construit pe diferențele dintre Rusia lui Ivan cel Groaznic și cea a lui Stalin. Avem, pe de o parte,  Moscova anilor '20 – '30 a inginerului Timofeev care meştereşte de zor la o maşină a timpului cam şubredă și „urâtă”, așa cum o caracterizează toate celelalte personaje, spre disperarea creatorului ei. Și, pe de altă parte, Rusia secolului al XVI-lea portretizată de viața de la curtea lui Ivan cel Groaznic.

Atunci când cele două lumi se întâlnesc, grație invenției lui Timofeev, apar elementele comice datorate, în principal, diferențelor de gândire dintre cele două perioade. Bunăoară, atunci când țarul călătorește în secolul al XX-lea, este șocat de vocile care ies dintr-un mic aparat și se întreabă naiv „voi de unde vorbiți” și nu înțelege de ce oamenii se supără atunci când le spune „robi”. Iar când administraroul de bloc, Ivan Vasilievici, îi ia locul țarului, nu poate să se adapteze la ritualurile de la curte, întrebându-se mereu „eu ce trebuie să fac”.

 

 

Pe aceeași dualitate prezent – trecut este folosit și spațiul. Ioana Pashca realizează costumele și decorurile spectacolului, folosindu-se foarte bine de scena rotativă care creează trei spații diferite: prezentul ilustrat de apartamentul lui Timofeev cu mașina timpului și  cel a lui Shpak care a fost prădat de hoți și trecutul portretizat de curtea țarului. Sunt puse, astfel, în opoziție grandoarea Rusiei lui Ivan cel Groaznic, cu soldați în uniforme și mese cu rinichi de iepure sau cocoșei fripți cu simplitatea Rusiei cenușii a începutului de secol XX, în care bărbații sunt îmbrăcați în pijamale, costumele sunt doar pentru momentele importante, iar casele cu radiouri sau tablouri de import sunt primele pe listele hoților.

Dincolo de scenografia reușită, marele minus al acestui spectacol îl constituie jocul actorilor. Mircea Rusu intră prea mult în stereotipul administratorului de bloc, preocupat doar să ia banii de chirie de la colocatarii de imobil. Mariana Dănescu amintește prin țipete, falsitate și replica laitmotiv „Sunt o domnă, ce dracu'”, de rolul pe care l-a făcut, la începutul anilor 2000, în serialul „La Bloc”, de la PRO TV. Aceeași falsitate o întâlnim, de altfel, și în interpretarea actriței Diana Cavaliotti care îngroașă stereotipul divei care își părăsește soțul pentru regizorul cu care lucrează. Spectacolul, poate și pentru că mare parte din distribuție este formată din actori care au jucat sau joacă în seriale de televiziune, aduce cu un sitcom: glume ușoare, interpretări stereotipe și artificiale și aceeași ușă pe care ies și intră personajele.

 

 

Ţarul Ivan îşi schimbă meseria este o comedie ironică și amară, neilustrând revolta față de nedreptățile sistemului, ci doar repercusiunile sale. Teroarea regimului transformă oamenii în niște roboți care nu mai gândesc rațional, ci doar se supun automat regulilor impuse de stat. 

Les Miserables – cei lipsiti de noroc canta

0

Mizerabilii în varianta lui Tom Hooper (câştigător al unui Oscar pentru King's Speech) e un film înduioşător. Fidel musicalului pus în scenă pentru teatru în 1980 de către Alain Boublil şi Jean-Marc Natel, pe muzica lui Claude-Michel Schönberg, filmul alege să omită capitole întregi din romanul lui  Victor Hugo, favorizând potretistica personajelor.

Nivel narativ este veriga slabă a musicalului. Lucrurile se precipită pe alocuri şi trecerile bruşte de la un episod la altul nu par să aibă prea multă logică, stârnind râsul acolo unde ar fi trebuit să impresioneze. Iar elipsele despre care vorbeam mai sus îl împiedică pe spectator să rămână conectat la ceea ce vede.  Este o alegere pe care regizorul a făcut-o în numele fidelităţii faţă de originalul lui Boublil.

Compensează însă, după cum spuneam,  prin profunzimea descrierii personajelor. Fiecare are monologul său și are ocazia să-şi explice faptele, atrăgând astfel înţelegerea spectatorului. Şi, mai ales, fiecare are un principiu sau o cauză în numele cărora acţionează. Înţelegem de ce Javert îl urmăreşte neîncetat pe Jean Valjean; înţelegem de ce Jean Valjean a furat acea pâine pentru care a fost arestat, de ce  fură apoi argintul unei mănăstiri care i-a deschis uşa. Fantine are de asemenea motivele sale pentru a se prostitua: trebuie să trimită bani familiei care-i creşte copila. Iar Eponine îi ascunde lui Marius scrisoarea de la Cosette în numele iubirii pe care i-o poartă.

Punerea în scenă e grandioasă. Şi asta nu datorită peisajelor "pariziene" (multe dintre scene au fost turnate în Marea Britanie), care nu impresionează. Ci pentru că regizorul a făcut un pariu cu sine însuşi: nu numai că le-a cerut actorilor să cânte  melodii extrem de solicitante vocal, dar le-a cerut s-o facă live pe platou.  Rezultatul este  o interpretare actoricească cu  încărcătură emoţională ce trece dincolo de ecrane.

Dar atuul principal al filmului este fără doar şi poate ditribuţia  de excepţie – Hugh Jackman este formidabil în rolul lui Jean Valjean. Scena de început, în care îl vedem trăgând de frânghiile unui vapor împreună cu ceilalţi deţinuţi, nu are cum să nu te impresioneze. Anne Hathaway este o Fantine sensibilă, curajoasă, puternică în ciuda a ceea ce i se întâmplă. Russell Crowe e un Javert neîndurător dar cu principii, Amanda Seyfried (Cosette ) şi Eddie Redmayne (Marius) sunt de o inocenţă emoţionantă iar Helena Bonham Carter şi Sacha Baron Cohen (soţii Thénardier) dau dovadă de o viclenie adorabilă.

Mizerabilii este un film de o intensitate care oscilează pe parcursul celor două ore şi jumătate. Atunci când crezi ca ai văzut suficient încât să-ţi poţi forma o părere şi eşti gata să-l arunci la coş sau să-l ridici în slăvi, tonul se schimbă brusc şi nu-ţi rămâne decât să urmăreşi în continuare. 

Ultimele articole