Top 5 documentare despre Heavy Metal pe care trebuie sa le vezi

0

În pregătirea pentru concertul Slash îţi propunem 5 documentare care îţi vor aminti de ce iubeşti acest stil de muzică sau te vor familiariza cu una dintre cele mai interesante poveşti muzicale: naşterea, apogeul şi declinul genului heavy metal.

 

VH1’s Heavy: The Story of Metal (2006)

 

 Metal will never die 

 

Un bun curs de introducere în Heavy metal, acest documentar reuşeşte să pună ordine, pe cât posibil, în labirintul complicat şi subiectiv al stilului. Trasează o linie concretă de la începuturile heavy metal până în noul mileniu, trecând prin fiecare etapă premergatore şi prezentând evenimentele ce au transformat heavy metalul în ceea ce este astăzi.

Ceea ce reiese este o poveste despre încleștarea dintre rebeliune şi status quo şi dintre nevoia de a explora şi fricile colective legate de violenţă şi sexualitate. În final, documentarul răspunde la întrebarea: cum a rezistat heavy metalul? Răspunsul docuentarului este simplu:  Metalul confruntă lucrurile pe care vrem să le uităm şi celebrează lucrurile pe care le negăm, indiferent de generație. 

 

The Decline of Western Civilization, Part 2: The Metal Years(1988)

 

 

Heavy Metal nu a fost făcut pentru copiii populari la şcoală şi totuşi a existat o perioadă în care orice fetiţă blondă şi slăbuţa se dădea cu tone de fixativ, visând la Poison sau Bon Jovi, produse ale glam metalului. Această perioadă se datorează poate stilului bombastic şi efervescent al politicii şi afacerilor americane din anii 80, poate se datorează unor trupe caVan Halen şi Motley Crue care nu au fost făcute pentru a se ascunde în tenebre ca trupele anterioare.

Însă heavy metal se descurca cel mai bine când se lupta cu "vicisitudinile vieţii", nu pozând în reviste de modă ca Heidi Klum. Aceasta este povestea documentarului “The Decline of Western Civilization, Part 2: The Metal Years”. Vorbește despre drama celor care au ajuns în vârf într-o perioadă în care tot ce aveai nevoie pentru a avea succes era un solist frumos şi care apoi au fost uitaţi, deși popularitatea lor a determinat în perioada de glorie sute de rebeli să se mute în California pentru a deveni “zei heavy metal”. Ce se întâmplă în momentul în care cea mai tare petrecere a secolului îţi închide uşa în nas?

 

Metal: A headbanger’s Journey (2005)

 

 

Când eşti antropolog de meserie şi rocker din pasiune, destinul te va conduce inevitabil la cel mai mare habitat de metalişti cunoscut omului: Wacken Open Air, unde 40.000 de fani se întâlnesc în fiecare an pentru 4 zile de dezmăţ, heavy metal style. Pentru o subcultura de ciudaţi şi singuratici, pare excesiv. Dar asta e heavy metalul, niciodată cum te-ai aştepta să fie.

Nici Sam Dunn, creatorul şi naratorul acestui documentar, nu este stereotipul fanului heavy metal. Din contră, este un tip calm, introspectiv şi inteligent ce pe de-o parte apară un stil muzical neînţeles de mulţi dar iubit de cei care îl cunosc şi pe de altă parte oferă o cale de intrare neiniţiaţilor la spectacolul heavy metal. 

 

Metallica: Some Kind of Monster (2004)

 

Some Kind of Monster

 

Some Kind of Monster sau “Cu zeii metal la psiholog” ni-i aduc pe băieţii de la Metallica într-un moment de răscuce: plecarea basistului Jason Newstead. Te-ai gândi că modalitatea de a trece peste una dintre cele mai importante despărţiri din viaţa lor ar include mult alcool şi femei. Dar asta este Metallica după marea invazie a căsătoriilor, copiilor şi responsabilităţilor de adulţi, așadar psihologul este calea spre “vindecare”.

Documentarul este realizat de Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, ce folosesc acelaşi stil incisiv şi onest care le-a adus succesul cu “Paradise Lost” şi, astfel, reuşesc să treacă de genialitatea muzicii şi  să decopere adevărata esenţă a formaţiei: “uniunea” între un viking cu angoase de poet şi un fost jucător de tenis cu pretenţii de colecţionar de artă, James Hetfield şi Lars Ulrich. Acesta reprezintă adevăratul motor din Metallica, motor ce scoate scântei, nu întotdeauna creative. Singurul care pare să poată naviga această relaţie este Kirk Hammett, chitaristul formaţiei, ce se afla în rolul ingrat de copil într-o relaţie disfuncţională. Dacă la începutul filmului te întrebi de ce Jason Newstead ar pleca din "cea mai tare formaţie de pe planetă", până la sfârşit nu înţelegi cum de a rezistat atât de mult.

 

This is Spinal Tap(1984)

 

This is Spinal Tap

 

Recunoaştem. Trişăm un pic cu această ultimă recomandare pentru că This is Spinal Tap nu este un documentar despre o formaţie reală. În apărarea noastră, am vrea să spunem că Spinal Tap a susţinut concerte deşi, după ce vei vedea filmul, te vei întreba cu ce au greşit oamenii care au fost nevoiţi să-i asculte.

This is Spinal Tap este unul dintre cele mai amuzante filme realizate fie dacă înţelegi sau nu că cele mai mari legende ale muzicii rock sunt atacate minut de minut, de la Led Zeppelin până la Black Sabbath. Însă “documentarul” funcţionează nu doar prin umorul intoxicant dar şi datorită personajelor sale irezistibil de naive şi atât de îndrăgostite de ideea că sunt “zei rock”, încât ignoră simplul adevăr: muzica lor “is shit”. 

Passage to the Future: Art from a New Generation in Japan – recenzie

0

Expoziţia Passage to the Future: Art from a New Generation in Japan de la MNAC  ne propune instalaţii, lucrări de grafică, fotografii, filme, animaţii nipone care amuză, delectează, intrigă. Stilul de locuire al spațiului de expunere este reconfortant pentru vizitator, familiarizându-l treptat cu arta contemporană japoneză.

Numai când admiri cerul surprins în instantaneele mari ale fotografului Katsuhiro Saiki, instalate pe podea (ca un echivalent vizual al mesajelor bucureştene priveşte cerul dar care, în chip paradoxal, îţi direcţionează privirea în jos) simţi că ajungi într-o altă dimensiune. Împărtăşeşti revelaţia artistului: de la o anumită distanţă, toate lucrurile se măsoară la fel, fie că este vorba de o pasăre în zbor sau de un avion. Această perspectivă îţi induce o detaşare supranaturală, prin contemplarea senină a bucăţilor de cer surprinse de fotograf.

Priveliştea avionului profilat pe fundalul norilor este tratată complet distinct în a doua serie de fotografii din expoziţie, numită sugestiv Ikiteiru (Trăind). Aici, elementul dominant, cel care declanşează procesul creativ, este  banalul: un semn de circulaţie îndoit, o plantă de apartament aşezată previzibil pe marginea ferestrei, un câmp de fotbal în nuanţe pământii într-o zi ploioasă – toate sunt revelate ca atare, fără adaosuri inutile. În ce măsură îi reuşeşte totuşi lui Masafumi Sanai transformarea derizoriului în artă fotografică este discutabil.

Pe lângă fotografie, expoziţia adună lucrări de pictură: cele semnate de Nobuyuki Takahashi au un pronunţat caracter grafic, artistul nu se distanţează semnificativ de coordonatele stampelor: tuşe plate, bidimensionalitate, schematizare şi stilizare, toate sunt prezente într-o serie care îşi trage inspiraţia de la elementele naturale (lună, valuri, munţi etc.), motivele perene ale artelor nipone, fie ele vizuale sau literare.

Un efect aparte în spaţiul expoziţional îl are instalaţia Please Wash Away,creaţia artistei Miyuki Yokomizo. Peste o mie de săpunuri în nuanţe pastelate, translucide sunt înşirate în pungi de plastic atârnând ca perdelele într-un spaţiu ce aminteşte de o cabină de duş. Mesajul este unul ecologic, declară artista. Deşi săpunul este un simbol al curăţeniei şi purităţii, producţia acestuia are efecte situate la polul opus pentru mediul înconjurător. Se pierd totuşi aceste impresii odată ce eşti sedus de opalescenţa săpunurilor ca dropsurile multicolore şi te trezeşti absorbit în interiorul instalaţiei.

Vizitarea expoziţiei stârneşte zâmbete prin obiectele năstruşnice ale grupării artistice Maywa Denki, cei care reinterpretează până la epuizare unul dintre cele mai vechi şi iubite motive nipone, peştele, folosindu-i forma pentru toată gama de invenţii, de la arbalete la harpe suprarealiste. Şi dacă mai exista vreo îndoială că animatorii japonezi sunt vizionari, parcursul se încheie în chip ideal cu savuroasele personaje 3-D din animaţiile sensibile ale lui Tomoyasu Murata.

Passage to the future este, de fapt, passage to the past, realitate evidentă în momentul în care priveşti anii în care au fost realizate lucrările nipone expuse la MNAC. Expoziţia de artă japoneză contemporană se limitează – în chip întrucâtva frustrant – la  intervalul de timp 1993-2004.

Dar evenimentele de acest gen, care ne pun faţă în faţă cu arta extrem orientală în etapa ei contemporană sunt rarisime în contextul cultural autohton şi acesta ar fi un motiv esenţial – în niciun caz singurul- pentru a vizita expoziţia şi a constata în ce măsură şi în ce direcţii a evoluat arta japoneză. Si ce anume o apropie sau o diferenţiază în prezent de cea occidentală. 

The Newsroom – pestisorul de aur al jurnalismului

0

Împotriva regurilor comerciale, a dictaturii cifrelor de audiență și a discursului directorilor de televiziune care ne intoxică cu expresia „asta vrea publicul”, serialul realizat de cei de la HBO, The Newsroom, pleacă de la premisa unei lumi jurnalistice în care profesioniști foarte bine pregătiți urmăresc doar adevărul. 

Serialul care a primit în 2012 două nominalizări la Globurile de Aur pentru cea mai bună dramă și cel mai bun actor într-un rol principal, se concentrează în jurul emisiunii News Night, moderate de jurnalistul Will McAvoy, interpretat de Jeff Daniels. Alături de acest Jay Leno al știrilor, se află producătoarea MacKenzie MacHale (Emily Mortimer), recent întoarsă dintr-o misiune jurnalistică în Irak și Afghanistan. Obiectivul celor doi este acela de a crea un program de știri care să prezinte faptele fără să fie dependenți de cifrele de audiență sau de interesele politice.

Fiecare episod este construit în jurul unui eveniment important, precum uciderea lui Bin Laden sau deversarea de petrol de la Deepwater Horizon. Serialul, a cărui acțiune este plasată în 2010, tratează doar evenimente care au avut loc în realitate pentru ca publicul să fie familiarizat cu ele. Tocmai această idee face serialul să fie interesant pentru că avem senzația că știm mai multe lucruri despre eveniment decât personajele. Însă, acestea au marele avantaj că pot să schimbe modul în care au reacționat ziariștii în acele situații. Parcă peștișorul de aur le-a îndeplinit dorința de a se întoarce în timp și a schimba lucrurile. De aceea jurnaliștii din The Newsroom demasca corupția din politică și arată publicului ce se ascunde în spatele unor afaceri de multe milioane.

 

 

Creatorul serialului, Aaron Sorkin, cunoscut pentru pelicula The Social Network, pentru care a câștigat un Oscar pentru cel mai bun scenariu, vine cu o interpretare idealistă și romantică asupra jurnalismului. Tocmai faptul că Sorkin nu vine din lumea mass-mediei, i-a oferit acestuia posibilitatea să scrie, din postura de outsider, despre jurnalismul pe care și-l dorește. Însă poate acest tip de jurnalism să fie fezabil într-o industrie bazată pe interese politico-financiare? Probabil cei din breaslă ar spune că nu. Dacă ne-am uita în presa românească, am argumenta același lucru. Tocmai această lipsă de veridicitate este cel mai mare minus al serialului.

Mai mult decât atât, această ideea a unui jurnalism de calitate care respectă toate normele deontologice se pierde pentru că serialul nu se concentrează doar pe lumea profesională a personajelor sale. Iar acțiunea se învărte cam mult în jurul a două povești de dragoste. Pe de o parte, relația amoroasă dintre McAvoy și MacHale se întoarce în prezent, însă cei doi nu pot să fie împreună pentru că sunt mereu în contra timp: când unul pare dispus să încerce să reia relația, celălalt este împlicat în alta și tot așa. Pe de altă parte, avem un triunghi amoros care o are în centru pe jurnalista Maggie Jordan (Alison Pill), într-o relație cu Don Keefer (Thomas Sadoski), producătorul fostei emisiuni a lui McAvoy, dar îndrăgostită de colegul său Jim Harper (John Gallagher). Acțiunea se pierde în jurul indeciziilor sentimentale cu care se confruntă personajele, iar atenția publicului nu mai este pe cazurile prezentate.

 

    

 

Pe de altă parte, chiar dacă în distribuție întâlnim actori foarte talentați, partitura care le-a fost atribuită nu îi ajută foarte mult tocmai pentru că personajele sunt lipsite de autenticitate: o minte luminată care se află în spatele emisiunii, un jurnalist carismatic care îi face pe toți să îl urmeze fără să se gândească la consecințe, o femeie care își sacrifică viața personală pentru visul unei cariere de succes, un jurnalist indian care, culmea, este un geniu IT, o femeie care nu se poate decide cine este alesul și doi bărbați care se luptă pentru inima ei.

Cu toate acestea, lăsând la o parte personajele stereotipe, poveștile de dragoste tipice serialelor americane, The Newsroom reușește să atragă atenția asupra modului în care se face presă în prezent. 

The Newsroom se întoarce, pentru al doilea sezon, în luna iunie a acestui an, pe HBO România.

Velvet Goldmine – alter ego in glam rock

0

Velvet Goldmine nu e un film pentru toate gusturile. E metaforic, plin de culoare la propriu şi la figurat, provocator, care induce o stare de visare. Dacă îți place David Bowie, atunci trebuie neapărat să-l vezi. Totul, de la titlu până la personaje şi evenimente, trimite la muzica şi la viaţa lui.

Este povestea lui Brian Slade (Jonathan Rhys Meyers), un star glam rock fictiv (construit după Ziggy Stardust, imaginea scenică  a lui Bowie de la începutul anilor '70) care îşi înscenează propriul asasinat în timpul unui concert – aluzie la „retragerea” lui Ziggy din 1973. În stil Citizen Kane, reporterul Arthur Stuart (Christian Bale) este trimis să afle ce s-a întâmplat cu Slade după acest episod şi îşi conduce ancheta stând de vorbă cu cei apropiaţi: soţia sa Maddie (Toni Collette), cântăreţul Kurt Wild (Ewan McGregor) și managerul său (Eddie Izzard).

Dar nu e vorba despre o simplă anchetă, fiindcă Brian Slade a fost idolul lui Arthur în adolescenţă. Iar libertatea pe care o afişa pe scenă – vestimentară, comportamentală, sexuală – l-a ajutat pe Arthur să îşi găsească propria identitate într-o vreme în care bisexualitatea, hainele glam şi machiajul la băieţi erau la modă şi totuşi părinţii le condamnau. Interviurile sunt pentru el ocazia de a afla lucruri care-l interesau de multă vreme şi de a înţelege relaţia controversată a lui Slade cu Kurt Wild – personaj cu elemente din look-ul lui Iggy Pop şi al lui Kurt Cobain, plus elemente biografice imprumutate de la Lou Reed. Dar mai ales, sunt un pretext de introspecţie şi de autoacceptare.

Velvet Goldmine este, cum spuneam, un film metaforic, un amestec de realitate şi ficţiune prezentat într-o ordine total lipsită de cronologie. Vom regăsi la regizorul Todd Haynes acest stil de punere în scenă în I’m not there – alegorie biografică după viaţa şi muzica lui Bob Dylan.

Distribuţia este una extraordinară: Jonathan Rhys Meyers şi Ewan McGregor au roluri complexe, impresionează prin frumuseţea androgină şi se completează de minune, Christian Bale este un amestec de seriozitate, sensibilitate, inocenţă şi calm. Nici Eddie Izzard sau Toni Collette nu sunt mai prejos.

Dincolo de libertate și autenticitate, Velvet Goldmine este despre muzică, care abundă în film; regăsim melodii cunoscute – 2HB a celor de la Roxy Music cântată de Thom Yorke, 20th century boy de la Placebo, îi vedem chiar şi pe Placebo pe ecran, Satellite of love a lui Lou Reed. O altă surpriză plăcută sunt vocile lui Ewan McGregor şi Jonathan Rhys Meyers care interpretează ei înşişi unele dintre melodii.

Iar la final rămâi mirat, visător şi cu dorinţa de a da replay

Hitchcock – cu Hitch pe platourile de filmare

0

Modul de lucru al lui Alfred Hitchcock ar fi putut sta sub motto-ul scopul scuză mijloacele. Metodele prin care își presa actorii, încercările de a le controla anumite alegeri și dezvoltarea de fixații pentru anumite actrițe pot fi ușor catalogate drept controversate. Pe de altă parte, obsesia lui pentru filmele și muzele lui poate fi văzută ca făcând parte din siajul unui mare talent.

Filmul biografic Hitchcock, în care rolul lui Hitch e interpretat corect de Anthony Hopkins,prezintă contextul dificil în care s-a născut cel mai de succes film al regizorului, Psycho. Proiectând în trecut imaginea pe care o avem acum despre Hitchcock, idiosincrasiile regizorului plus lupta pentru finanțarea filmului par neverosimile. 

Pe lângă această temă, filmul este vădit construit pentru a dramatiza relația de muncă și afectivă dintre Alfred Hitchcock (Anthony Hopkins) și soția lui Alma (Helen Mirren), dar această dimensiune rămâne pe plan secundar ca intensitate și punct de interes.

Filmul debutează cu un Alfred Hitchcock lipsit de inspirație pentru următorul proiect, după laurii primiți pentru North by Northwest. Hollywood-ul, pe care noutatea și riscul îl sperie, în timp ce repetiția înseamnă profit, nu se pliază pe ambițiile regizorului. Deși se entuziasmează pentru un roman considerat de mulți de prost gust la data respectivă – inspirat din faptele reale ale criminalului în serie Ed Gein – studioul Paramount refuză să finanțeze proiectul, ajungându-se la o înțelegere în care Hitchcock își finanțează singur pelicula, studioului revenindu-i obligația de a-l distribui. 

Simultan, urmărim relația regizorului cu soția lui Alma, care i-a stat alături pe plan personal și profesional în toată cariera. Alma a contribuit în măsură considerabilă inclusiv la editarea producțiilor lui Hitchcock, deopotrivă în termeni de scenariu și montaj. Dacă filmul informează că marca Hitchcock se datorează și muncii soției sale, Hitchcock nu pătrunde însă îndeajuns în nuanțele relației cuplului. 

Cum spuneam, filmul prezintă câteva din excentricitățile pentru care a fost cunoscut regizorul, dar nu în aceeași lumină ca filmul HBO The Girl, în care Hitchcock este prezentat ca obsedat de una din actrițele lui fetiș, Tippi Hedren. Din cauza refuzului avansurilor lui, Hedren își încheia cariera după ultimul film în care e distribuită de Hitchcock, Marnie. În Hitchcock, temele voyeurismului sau viziunile cu ucigașul Ed Gein pe care le-ar fi avut Hitch sunt înfățișate cu grija de a nu isca controverse.

Deși fugitiv explorate laturile mai profunde ale personalității regizorului, ca și nuanțele relației cu Alma, Hitchcock creionează o bună imagine de ansamblu despre ceea ce a însemnat Psycho din spatele camerelor de filmare, un film special atât ca rezultat, cât și ca producție.

Programul recitalurilor de la Ateneu in luna februarie

0

Concertele simfonice din luna februarie de la Ateneu vor fi completate de spectacolele de muzică de cameră din seria Stagiunea de marţi seara, unde poți asculta jazz în interpretarea lui Mircea Tiberian, cât şi recitalurile pianiştilor Daniel Dascălu, Cătălin Răducanu şi Verona Maier.

Pe data de 24 februarie este programat un nou eveniment al seriei Clasic e fantastic – cum să înţelegem muzica, în care vor fi prezentate fragmente semnate de Wagner şi Verdi, cei doi compozitori pentru care sărbătorim în acest an 200 de ani de la naștere.

Concertele vor avea loc conform următorului program:

 

    Marţi, 5 februarie 2013 (19:00-20:00), Sala mică

Stagiunea de marţi searaîl prezintă în concert pe pianistul Daniel Dascălu, al cărui repertoriu va include:

  1.   Johann Sebastian Bach – Partita nr. 6, în mi minor, BWV 830
  2.   Johannes Brahms – Sonata nr. 3, în fa minor, op. 5

 

   Marţi, 12 Februarie 2013 (19:00 – 20:00), Sala mică

Recitalul de pian al lui Cătălin Răducanu va cuprinde următoarele creaţii muzicale:

  1.    Frédéric Chopin– Sonata nr. 3, în si minor, op. 58 
  2.    George Enescu– Pavana din Suita nr. 2, op. 10 
  3.    Olivier Messiaen– Patru piese din Ciclul Vingt Regards sur L ' Enfant Jesus

 

   Marţi, 19 Februarie 2013 (19:00 – 20:00), Sala mică

Ştefan Diaconu şi Verona Maier vor interpreta la flaut, respectiv pian, următoarele sonate:

  1.    Sigismund Toduţă – Sonata nr. 1 pentru flaut şi pian
  2.    Robert Muczynski – Sonata pentru flaut şi pian
  3.    Mike Mower – Sonata latino pentru flaut şi pian

 

  Duminică, 24 Februarie 2013 (11:00 – 12:30), Sala mare

În cadrul seriei Clasic e fantastic – cum să înţelegem muzica, spectatorii vor avea ocazia să urmărească un concert-spectacol regizat de Anda Tăbăcaru şi comentat de Cristina Sârbu, realizat în colaborare cu Opera Naţională Bucureşti şi cu Goethe Institut. Concertul va cuprinde următoarele compoziţii:

  1.    Richard Wagner – Olandezul zburător (frag.)
  2.    Giuseppe Verdi – Rigoletto ( frag.)

 

  Marţi, 26 Februarie 2013 (19:00 – 20:00) Sala mică

Stagiunea de marţi searadin luna februarie se încheie cu un concert de jazz clasic, interpretat de Mircea Tiberian şi discipolii săi de la UNMB.

 

Biletele şi abonamentele pot fi achiziţionate de la casa de bilete a Ateneului Român. Biletele pentru concertele camerale se pun în vânzare cu o săptămână înaintea concertelor.

La concertele camerale din Sala mare prețurile variază între 30-35 lei cat. I, 25-30 lei cat. a II-a și 20-25 lei cat. a III-a. La concertele camerale din Sala mica prețurile variază între 15-25 lei, categorie unică.

In luna februarie la Ateneu – programul concertelor simfonice ale Filarmonicii Enescu

0

Filarmonica "George Enescu" are programate în luna februarie concerte cu un repertoriu eclectic, de la muzica de operă și balet a lui Wagner, Verdi, Massenet la compoziții de Bach,  Brahms, Ceaikovski, Schubert, Dvorak si Camille de Saint Saens. 

Ca de obicei, concertele simfonice au loc în zilele de joi şi vineri, începând cu ora 19:00, fiind programate după cum urmează:

 

Vineri, 01 Februarie 2013

Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii "George Enescu" deschid seria de spectacole a lunii februarie cu compoziţii romantice și cu calități melodice speciale:

  1.    Jules Massenet Muzica de balet la Cidul
  2.    Camille Saint–SaënsConcertul nr. 2, în sol minor, pentru pian şi orchestră, op. 22
  3.    Giuseppe VerdiUverturi şi coruri din opere

Gabriela Ungureanu este solistă, iar dirijori sunt românul stabilit în Spania și discipol al lui Celibidache, Octav Calleya şi Iosif Ion Prunner.

 

Joi, 07 Februarie 2013 și Vineri, 08 Februarie 2013

Dirijată de britanicul Alexander Walker (dirijor printre altele ale orchestrelor Royal Philharmonic Orchestra, Royal Opera House, Covent Garden), orchestra Filarmonicii îşi va începe concertele prin Uvertura operei Rienzi, creaţia lui Wagner, vădit influenţată de opera franceză. Bucata muzicală, selectată şi pentru a aminti că 2013 este anul compozitorilor Wagner şi Verdi, va fi urmată de Concertul nr. 1, în mi bemol major, pentru pian şi orchestră, S. 124 compus de Franz Liszt. Seara se va încheia cu Simfonia nr. 6, în re major, op. 60 a lui Antonin Dvorak,tributul compozitorului adus mentorului său Brahms, dar şi muzicii tradiţionale a Boemiei. Solistul concertelor este Răzvan Dragnea, unul dintre cei mai importanţi pianişti autohtoni contemporani.

 

Joi, 14 Februarie 2013 și Vineri, 15 Februarie 2013

Serile de 14 şi 15 februarie sunt dedicate ultimelor creaţii ale compozitorilor Richard Strauss şi Franz Schubert.

Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de compozitorul si dirijorul american Stefan Lano, va interpreta Ultimele patru cântece ale compozitorului Richard Strauss, acompaniind-o pe mezzo-soprana Gabriela Popescu. Seara se va încheia cu Simfonia nr. 9, în do major, D. 944, ultima simfonie compusă de Schubert.

 

Joi, 21 Februarie 2013 și Vineri, 22 Februarie 2013

Sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, concertele din cele două seri vor începe cu interpretarea Uverturii de concert a compozitorului autohton George Draga. Din program face parte şi Concertul nr. 1, în fa minor, pentru clarinet şi orchestră, op. 73, creaţia compozitorului romantic Carl Maria von Weber. Seara continuă cu impetuoasa Pasăre de foca lui Igor Stravinski, pentru a se încheia în nota solemnă a Uverturii 1812, cunoscută mai ales pentru finalul apoteotic de fanfară și lovituri de tun, compusă de  Piotr Ilici Ceaikovski. Solistul va fi Giuseppe Sobrino.

 

Joi, 28 Februarie 2013 și Vineri, 1 Martie 2013

Programul lunii februarie se va încheia prin concertul Filarmonicii sub bagheta dirijorului grec Alexander Myrat, avându-l ca solist pe pianistul grec Anastasios Pappas, incluzând următoarele creaţii muzicale:

  1.    Bach/ Mitropoulos – Preludiu şi fugă în sol minor
  2.    Johannes Brahms – Concertul nr. 1, în re minor, pentru pian şi orchestră, op. 15
  3.    Charilaos Perpessas – Christus Symphony

 

Biletele şi abonamentele se pot achiziţiona de la casa de bilete a Ateneului Român, de marţi până duminică. Prețul biletelor la liber poate varia la concertele simfonice între 50-65 lei cat. I, 45-60 lei cat. a II-a și 40-55 lei cat. a III-a. 

No

0

No, un filmregizat de chilianul Pablo Larrain și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin în 2012, este o dramă istorică plasată la sfârșitul anilor 1980 în Chile, când țara era deja condusă de 15 ani de sângerosul dictator Augusto Pinochet.

Contextul este dat de un plebiscit național, la care cetățenii sunt îndemnați să voteze dacă  doresc ca generalul Augosto Pinochet să rămână în continuare la putere. Un om din lumea publicității, interpretat de Gael García Bernal,  se mobilizează cu entuziasm să realizeze materiale publicitare și un film în încercarea de a-i incuraja pe cetățeni să voteze “Nu”. 

Calul din Torino – sfarsitul lumii in slowmotion

0

2012, Melancholia, The day the earth stood still – filme despre sfârşitul lumii, cu dramă, suferinţă, disperare. Dar dacă sfârşitul ar fi o stare de spirit? Fără lacrimi, fără frică şi, în loc de disperare, ne-am resemna şi am continua rutina zilnică aşteptând inevitabilul. 

Pentru Bela Tarr sfârşitul lumii, aşa cum îl vedem în Calul din Torino, e îngrozitor de lent şi cu atât mai apăsător. Dar extraordinar de bine povestit în imagini. Două ore şi jumătate în alb-negru, doi oameni care fac zilnic acelaşi lucru, aparent fără vreo diferenţă între ieri şi azi şi fără sens. Mănâncă zilnic un cartof fiert, pe care nu-l termină niciodată, fata scoate zilnic apă, işi ajută tatăl să se imbrace, aprinde focul, iar bătrânul încearcă zilnic să înhămeze calul. Aparent nimic mai plictisitor.  Secretul e să fii atent şi atunci observi că micile detalii care fac diferenţa între o zi şi alta constituie tocmai sensul lucrurilor. Ritualul îmbrăcării dimineaţa care se face din ce în ce mai neglijent, vântul care suflă în fiecare zi mai puternic, calul care refuză să mănânce, cartoful care e din ce în ce mai nefiert, ritualul palincii care e încălcat până la urmă – toate acestea sunt semne că totul se degradează iar oamenii se resemnează şi îşi pierd încet-încet dorinţa de a mai încerca.  

Calul pare să fie firul conducător, prevestitorul sfârşitului. Starea lui de sănătate e starea lumii. E primul care pare să înţeleagă că nu are niciun rost să mai mănânce sau  să mai tragă la căruţă. E în acelaşi timp un pretext pentru a spune o poveste în stil nietzschean – se spune că după ce a asistat la biciuirea sa în 1889, în Torino, Nietzsche nu a mai vorbit niciodată. Calul a marcat sfârşitul lui, aşa cum va marca sfârşitul personajelor noastre.

Un moment care se demarchează de la sine este cel în care un om vine să cumpere palincă şi din senin începe un monolog susţinut despre dispariţia lumii, despre cum omul distruge totul prin judecata sa. Dar omul nu distruge singur lumea, pentru că Dumnezeu e părtaş la judecata omului şi orice act al lui Dumnezeu e îngrozitor. Monologul continuă cu afirmaţia nietzscheană că nu există Dumnezeu sau zei. După care, lucrurile revin la rutina lor.

Calul din Torino e un film greu de vizionat. Dacă nu ai răbdare şi preferi genul de filme cu acţiune bine marcată, nu-ţi va plăcea. Dar dacă treci dincolo de acţiune şi simţi tensiunea ce rezultă din cadrele extrem de lungi (în medie cinci minute) dar genial construite, din lipsa replicilor şi din tema muzicală obsedantă, nu ai cum să nu-l treci în topul filmelor tale preferate.

Şi când te gândeşti că Bela Tarr a decis să se oprească aici.

Kon-Tiki

0

Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, Kon-Tiki, este povestea unui explorator norvegian, Thor Heyerdahl (Pål Sverre Valheim Hagen), care în anul 1947 traversează într-o plută din lemn Oceanul Pacific.

Împreună cu alți 5 bărbați, Heyerdahl va încerca să dovadească prin această aventură faptului că sud-americanii au trecut oceanul pentru a se stabili în insulele polineziene în epoca pre-columbiană. Expediția a durat 101 zile, cuprinzând aproximativ 8000 de kilometri, întreaga omenire așteptând cu nerăbdare rezultatul final al acesteia.

Exploratorul norvegian a filmat întreaga expediție și a realizat un film documentar premiat în anul 1951.

Ultimele articole