Neighboring Sounds de Kleber Mendonca Filho – Simt enorm si aud monstruos
Point of view-ul sau unghiul subiectiv lasă prim planul, în filmul lui Filho, unui Point of Hearing, adică ceea ce s-ar putea numi, în limba română, auz subiectiv. În segmentul introductiv, un ritm tribal se intensifică, apoi este repetat şi se diversifică. În acelaşi timp, sunetele diegetice sunt, la rândul lor, din ce în ce mai pronunţate.
Prin zoom in-uri succesive, aflăm mai întâi cine le aude, fiecare din ei abordând atitudini diferite faţă de sursa zgomotului (de la indiferenţă, la facinaţie semihipnotică), apoi cine le produce (ceea ce nu înseamnă că filmul nu e bogat şi din punct de vedere vizual, ci doar că s-a muncit cel puţin la fel de mult la sunet cât s-a muncit la imagine. De pildă, în scena vizionării apartamentului, se aude acelaşi sunet strident din acele prime câteva minute, când un muncitor foloseşte o freză electrică undeva în dreptul unei şcoli: coincid cele două momente sau în al doilea caz, sursa sunetului este alta?) Această utilizare a auzului subiectiv nu e întotdeauna evidentă: în scena în care Bia purcede la a se masturba în vecinătatea maşinii de spălat, duduitul acesteia din urmă se aude din ce în ce mai tare pe măsură ce Bia se apropie de orgasm, însă progresia este atât de treptată încât nu e deloc uşor să o sesizezi.
Foarte puţine sunete coincid în durată cu cadrele în care apare sursa acestora. De multe ori, sunetul precede imaginea, fiind explicat de obicei de îndată (cel mai adesea prin unghi subiectiv – cineva dă drumul la muzică, undeva foarte aproape de João, João întoarce capul şi îl vede pe vânzătorul ambulant de CD-uri; un fâşâit din ce în ce mai puternic pe care îl auzim în timp ce Francisco merge pe o stradă goală se dovedeşte a fi oceanul, sau: o tânără venită cu mama ei la o vizionare de apartament iese pe balcon, aude o succesiune de lovituri grupate câte trei, apoi îl vede pe un băieţel care se joacă cu mingea la perete) Alteori, explicaţia vine câteva cadre sau scene mai târziu sau niciodată (ticăitul din exterioarele din actul întâi).
Subtextul anti-colonialist al filmului e cu atât mai digerabil cu cât nu e deloc manifest pentru publicul din afara Braziliei. Sigur, sunt multe garduri şi multe gratii în filmul lui Filha, de care camera nu trece niciodată, sau încearcă să treacă, trişând – prin recursul la zoom in. Zoom in-ul e folosit ca împrumut din filmele de serie B ale anilor ’70, atunci când îl încadrează pe Claudio, ale cărui intenţii ascunse le vom afla abia mai târziu, în timp ce zoom out-ul e uneori ironic (atunci când îi vedem pe João şi prietena lui îmbrăţişaţi în dreptul unei porţi monumentale, ca într-un romance siropos din aceeaşi decadă). De fapt, scenele în care vechea orânduială îşi întinde rădăcinile în prezent sunt printre cele mai reuşite (după un şut mai energic, băiatul care bate mingea de zidul ansamblului rezidenţial rămâne fără ea; când, în sfârşit, mingea e dată înapoi, e prea târziu: băiatul s-a întors deja acasă). Băiatul şi mingea lui sunt unul din running gag-urile filmului: într-o altă scenă, Bia trece cu maşina peste minge, fără ca măcar să-şi dea seama; în fundal, băiatul aruncă dezamăgit mingea, acum devenită inutilă. Nu e şi singurul running gag: paznicul de noapte, care provoacă râsul prin simpla sa apariţie, după ce s-a discutat despre el o întreagă şedinţa de bloc (şi care, de fapt, nu e chiar atât de căzut din lună precum îl cred ceilalţi), CD player-ul furat sau câinele care latră zi şi noapte, dar şi privirea detaşată, dar nu lipsită de înţelegere, felul în care pluteşte deasupra unor locuri şi oameni, fără să se oprească niciunde, îl apropie de Filha de cineaşti precum Jacques Tati sau Otar Iosseliani. În filmul său, şi ecourile Noului Val Francez mai răzbat când şi când, însă una peste alta, e clar că Filha are propria lui voce, una cât se poate de viguroasă, iar dacă filmul lui poate fi numit o capodoperă intimistă, meritul i se cuvine, şi asta trebuie spus/cântat/răcnit/fluierat cât se poate de răspicat, în primul rând lui.
Paddington
Producătorii lui Harry Potter anunţă un alt basm cinematografic pentru finalul acestui an. Este vorba despre Paddington, care va avea premiera, în România, pe 5 decembrie 2014. Afişul filmului anunţă numele unor actori importanţi, precum Nicole Kidman, Colin Firth (The King’s Speech) şi Sally Hawkins (Blue Jasmine, Never Let Me Go).
Filmul spune povestea unui urs din Peru, ajuns tocmai la Paddington Station, în Londra. Se pare că ursuleţului îi place tot ce ţine de cultura britanică, fiind încă un visător atras de poveştile referitoare la marea capitală, o destinaţie cool pentru cei ce vor să încerce jungla cosmopolită. La un moment dat, acesta descoperă că traiul în inima oraşului nu are nimic bun pentru visătorii care şi-au creat o imagine ireală a Londrei în mintea lor. Norocul lui este legat de familia Brown, care, după ce vede mesajul Vă rugăm să aveţi grijă de acest urs, inscripţionat pe un pandativ purtat de protagonist, decide să îl apere de pericolele oraşului.
Filmul regizorului Paul King are la bază una dintre cele mai iubite poveşti pentru copii, scrise de Michael Bond, în care ursuleţul Paddington este personajul principal. Numele vine de la jucăria de pluş, căruia soţia autorului i-a dat acelaşi nume cu al zonei din Londra unde locuiau atunci. Povestea a fost scrisă în anii ’50, după ce Bond, un fost soldat revenit acasă după al Doilea Război Mondial, s-a apucat de scris. Dacă vrei să afli mai multe despre Paddington, are şi un site.
Cultura si-a dublat contributia la economia Romaniei in doi ani, in timp ce numarul de spectatori a crescut spectaculos
Percepţia generală în România este că nu se fac bani din cultură, ba chiar că nu poţi nici măcar să trăieşti decent dacă eşti scriitor, actor, regizor, artist plastic etc. Totuşi, dacă ne uităm la Franţa, de exemplu, în 2011 industriile culturale au creat valoare de aproape 75 miliarde EUR, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din PIB-ul total al României din acel an.
Neaşteptat, în această sumă, cea mai mare pondere au avut-o artele grafice, plastice, arhitectură şi design, cu aproape 20 de miliarde EUR şi peste 300.000 angajaţi, urmate în top de televiziune (15 miliarde EUR) şi presă (11 miliarde EUR). La care se adaugă contribuţiile industriei spectacolului, producţia muzicală, industria cinematografică, radio, cărţile şi jocurile video.
Dacă ne uităm în România, cultura a creat în 2011 (ultimul an în care sunt date disponibile, conform Institutului Naţional de Statistică) 1,42% din produsul intern brut şi a crescut în fiecare an de criză economică sau cel mult a stagnat: 0,72% în 2008, 0,99% în 2009, 1,42% în 2010 şi tot 1,42% în 2011. Ceea ce demonstrează o rezistenţă remarcabilă la condiţiile economice dificile din acei ani. Practic, ponderea culturii în PIB s-a dublat în doar trei ani.
Dacă facem o comparaţie cu celelalte sectoare ale economiei naţionale, evoluţia contribuţiei culturii a fost de departe cea mai spectaculoasă, fiind urmată în evoluţia pozitivă de un alt domeniu prea puţin susţinut pentru dezvoltare: activităţile profesionale, ştiinţifice şi tehnice, care au crescut de la 3,8% în PIB în 2008, la 5,6% în 2011. În acelaşi timp însă, contribuţia comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a scăzut cel mai dramatic, de la 19,3% în 2008, la 11,3% în 2011, ceea ce arată că vremea în care mulţi ne doream să ne facem patroni-comercianţi e clar apusă, în timp ce activităţile cu valoare adăugată mare încep să crească în importanţă.
Şi, cu toate acestea, tendinţa nu e suficient subliniată. În aceşti ani (2008-2013), s-a discutat despre industrii “hot”, precum proiectele de energie regenerabilă sau serviciile medicale private, fără să se fi suflat niciun cuvânt despre cultură. Nimeni nu vorbeşte despre potenţialul economic al culturii iar investitorii din domeniu sunt cvasi-inexistenţi.
Motivul principal este faptul că aceia care fac cultură nu sunt văzuţi ca activând într-o industrie, ci făcând un fel de artă pentru artă. Ba este chiar degradant să te gândeşti la artă ca având potenţial comercial, pentru că atunci rezultatul este, cu siguranţă, făcut pentru bani şi nu are suficientă valoare artistică. E nevoie de mai multe proiecte care să demonstreze contrariul. De exemplu, vâlva pe care a făcut-o ştirea că una dintre picturile artistului român din Cluj, Adrian Ghenie, a fost vândută de casa de licitaţii Sotheby’s cu 140.000 EUR.
Iar cultura nu este Cenuşăreasa doar pentru investitori şi oameni de afaceri, ci şi pentru statisticieni. În Anuarul Statistic al României, activităţile culturale şi sportive sunt raportate ultimele în prezentarea formării produsului intern brut prin contribuţia sectoarelor economiei naţionale, intrând practic la “Altele”, alături de reparaţiile de produse de uz casnic şi alte servicii. Dar nici Comisia Europeană nu excelează: Eurostat-ul, practic Institutul de Statistică al Uniunii Europene, are date pe orice temă, dar pe cultură mai puţin: cel mai recent raport este unul din anul 2011 şi prezintă multe date statistice din 2005.
Ce ar mai fi adăugat despre cultură? În doar 4 ani (şi să nu uităm că au fost ani dificili economic), numărul de locuri în sălile de cinematograf a crescut cu aproape o pătrime (24%). De asemenea, în ciuda faptului că mulţi jucători se plâng că dispar cinematografele şi publicul nu mai merge la cinematograf, conform Institutului Naţional de Statistică, numărul spectatorilor creşte de la an la an, cu rate anuale şi de 40% (cum ar fi în 2009 faţă de 2008). În 2012, s-au vândut cu 120% mai multe bilete decât în 2008, numărul total de bilete vândute ridicându-se la 8,3 milioane.
În acelaşi timp, numărul spectatorilor de teatru şi de concert a crescut cu 80% între 2008 şi 2012, ajungând la 9,6 milioane de bilete vândute în 2012. Din toţi aceştia, 6,9 milioane de spectatori au mers la concerte. Evoluţia numărului spectatorilor de concerte este de departe cea mai spectaculoasă, cu o creştere de 226% între 2008 şi 2012.
Ar mai fi de adăugat faptul că numărul de angajaţi din sectorul cultural (la care se adaugă şi cei care repară produse de uz casnic) a rămas, în toată această perioadă, relativ la acelaşi nivel: 250.000 de angajaţi. Se observă, însă, o schimbare în structura acestora, ponderea freelancerilor crescând la 25% din total în 2012, faţă de 13% în 2008.
Toate acestea, în condiţiile în care salariaţii României cheltuiesc lunar pentru recreare şi cultură doar 4,4% din venituri, adică 87 lei (în timp ce pensionarii consumă 3,2%, iar locuitorii de la ţară 3%).
Articol republicat de IncomeMagazine.ro, Manager.ro, BusinessMagazin.ro
City-break in Timisoara – ce sa nu ratezi
Intotdeauna când ne gândim să evadăm într-un city-break ne gândim la un oraș din afara României, poate Roma, Londra, Paris, Praga. Și nu ne gândim, de exemplu, la Timișoara. Drumul cu avionul este, ce-i drept, la fel de scump ca un zbor într-unul din orașele menționate mai sus, dar asta pentru că se operează de Tarom și nu de o companie low-cost.
Însă, dincolo de acest aspect, toate cheltuielile sunt semnificativ mai mici (cazarea, vizitele la muzee, mâncarea etc). Să luăm în considerare și confortul faptului că ne simțim ca acasă, nefiind nevoie de nicio adaptare culturală la obiceiuri ale locului sau limbă. Dacă mai adaugi și aerul liniștit de oraș de provincie, cu un ritm mai calm, dar și arhitectura foarte reușită a Timișoarei, alegerea acestui oraș pentru city-break devine o opțiune foarte tentantă.
Revenind la transport, pe lângă avion, care cu Tarom costă în jur de 150 EUR dus-întors, ai și opțiunea trenului, care durează însă mult mai mult (10 ore), dar costă în jur de 125 lei la cușetă de 6 persoane și ajunge până la 250 lei la cușetă de două locuri per segment. Adică dus-întors transportul cu trenul poate costa de la 250 lei până la 500 lei la cușetă de persoană, în funcție de opțiunea aleasă.
Cazarea nu e fantastică în Timișoara, din ce-am experimentat noi: Hotel Continental (****) – la 75-95 EUR cameră dublă pe noapte cu micul dejun inclus – și Hotel Boavista (***) – 40 EUR cameră dublă pe noapte cu micul dejun inclus. Primul este curat și decent ca spațiu oferit, dar un pic prăfuit, în timp ce al doilea are dotări destul de ieftine și, în ciuda curățeniei, are un miros neplăcut impregnat în cameră. Mărturisim că nu ne-am documentat cu foarte mare atenție înainte de a face rezervările, cu siguranță dacă vreți ceva peste Continental sau Boavista veți găsi. Am primit de la timișoreni odată ajunși acolo ca recomandare Hotelul Boutique Casa del Sole, dar nu l-am încercat ca să vă spunem cum ni s-a părut.
1. Nu rata Piața Victoriei-Libertății
Ajunși la Timișoara ce poți face? Noi îți recomandăm în primul rând să dai o fugă în piața Victoriei. Este zona unde se întâlnesc cu predilecție timișorenii pentru a se plimba și pentru a sta la discuții la cafenelele care se află de o parte și alta a pieței. Spațiile sunt foarte largi, e multă verdeață și vei lua primul contact cu arhitectura tipic timișoreană: clădirile sunt foarte influențate de art nouveau, dându-le un aer visător, parcă mai chic și subtil decât clădirile tipice din Transilvania, care sunt un pic mai greoaie și sobre. Dacă îți vei plimba privirea pe clăriri, vei descoperi detalii foarte interesante în același stil art nouveau.
Recomandari pentru weekend-ul 11 – 13 aprilie
Weekendul acesta se anunţă plin. Must see & go: expoziţia Otto Dix, cele două concerte şi festivalul Cinepolitica. Aşteptăm impresii de la evenimente.
În cinematografe va fi lansată animația Rio 2. Filmul prezintă continuarea poveștii lui Blu și Jewel care își părăsesc pentru moment viața din Rio de Janerio pentru a porni într-o expediție în jungla amazoniană. Anne Hathaway, Jesse Eisenberg, Leslie Mann, Rodrigo Santoro, George Lopez și Jamie Foxx fac parte din distribuția filmului.
Cea de-a doua premieră cinematografică a săptămânii este Sabotage, filmul care îl readuce în prim plan pe Arnold Schwarzenegger. Pelicula prezintă povestea unei trupe de elită din cadrul Agenției Americane Antidrog, care primește o misiune-capcană ce conduce la asasinarea, rând pe rând, a membrilor trupei. Poţi citi recenzia noastră aici.
Pe parcursul acestui weekend are loc și Festivalul Internațional de Film CINEPOLITICA, dedicat scurtmetrajelor și lungmetrajelor cu tematică predominant politică. Filmele aduc în discuție probleme globale, controverse și decizii trecute care au influențat semnificativ cursul istoriei.
Când vine vorba despre muzică, weekend-ul acesta îți recomandăm concertul de post-rock / ambiental God Is An Astronaut sâmbăta aceasta în Club Fabrica. God Is An Astronaut este una dintre cele mai intense și creative trupe de post-punk la nivel internațional, în prestațiile lor live, combinând muzica cu efecte vizuale complementare puternice. Prețul unui bilet este 35 de lei pe www.myticket.ro sau 40 de lei la intrare, în seara evenimentului.
Tot sâmbătă, la Hard Rock Cafe va concerta Iyeoka, cântăreața americană de neo soul și funk jazz. Stilul ei muzical combină elemente R&B, soul, rock, hip hop și jazz cu versuri ale poeziilor sale.
Cei care vor să aleagă teatrul trebuie să ştie că piesa Fata din curcubeu, un spectacol ce cuprinde mărturisirile unei prostituate (Tania Popa) care isi expune întâmplările pornind din copilarie, până la întâlnirile clandestine cu clienții, se va juca vineri, de la ora 20:00, la Teatrul Național București (Sala Mică).
Tot vineri, de la ora 19:00, la Teatrul ACT poți urmări spectacolul Cont(r)ACTe. Piesa prezintă povestea Emei, o tânără absolventă, care descoperă la puțin timp după angajarea într-o multinaţională.
Și la Unteatru, sâmbătă de la ora 19:00 se va juca piesa Poezia Visului semnată de Miriam Răducanu, al cărei singur protagonist este interpretat de Lari Giorgecu. Spectacolul îmbină poezia lui Emil Botta și muzica lui Franz Schubert cu artă teatrală.
În piesa Cel mai frumos roman din lume o scriitoare aflată în pană de inspirație este analizată de un psihiatru excentric. Sub aparenta acestei ședinte de terapie cele două personaje se unesc într-un joc al creației în care noi planuri ale realității se împletesc. Poți urmări spectacolul, duminică, la Unteatru de la ora 19:00.
Pentru acest weekend la categoria artă plastică îţi recomandăm expoziția de gravuri și litografii ale artistului Otto Dix, unul dintre cei mai importanţi reprezentanți ai noului obiectivism german, deschisă la Muzeul Național de Artă. Expoziția este deschisă între orele 10:00 si 18:00, iar tariful de intrare este 4 lei.
Dacă vrei să te relaxezi în buzz-ul unui târg tradiţional, printre produse autentice ţărăneşti, Târguri de Florii se vor deschide vineri la Muzeul Țăranului Român și la Hanul lui Manuc. Vei găsi obiecte realizate de meșteri populari, podoabe și artefacte din diferite zone ale țării, dar și diverse preparate culinare și dulciuri pentru toate gusturile. Biletul de intrare pentru târgul de la MȚR este 4 lei, iar pentru elevi, studenți și pensionari este 2 lei, iar pentru târgul de la Hanul lui Manuc biletul costă 10 lei, dar poate fi folosit ca voucher de cumpărături.
Fetitele. Rude sarmane – Papusarul necrutator
Când scrie proză scurtă, Ludmila Uliţkaia se dovedeşte a fi un păpuşar camaleonic. De la ironia necruţătoare la compasiunea reţinută este doar o schimbare de perspectivă în galeria portretelor care, dintr-un anumit unghi, par inocente şi neajutorate, din altul, parşive şi crude.
Totuşi, au în comun o trăsătură: abilitatea de a regiza nişte ritualuri prin care obţin ceea ce îşi doresc, fie că apelează la umilinţă, intrigi sau tachinări intimidante. Volumul de povestiri Fetiţele. Rude sărmane surprinde două ipostaze: trecerea de la copilărie la adolescenţă (Fetiţele) şi de la pierderile din perioada adultă la resemnarea anevoioasă din ultimii ani de viaţă (Rude sărmane). Pe lângă tabloul vârstelor în Rusia stalinistă, Ludmila Uliţkaia mai surprinde o trecere: de la tihna mic-burgheză la degradarea omului în mahalaua postbelică.
Personajele autoarei sunt expresive, când melancolice şi visătoare, când schimonosite de ură, ca ultim stadiu al deznădejdii. Ceea ce te va impresiona este dorinţa nemiloasă de a-şi abandona protagoniştii în mijlocul dramelor izbucnite din întâmplări banale sau din premeditarea perversă începută cu lupta pentru putere din timpul jocurilor copilăreşti, nu înainte de a le bloca toate căile de ieşire din urzeala sumbră.
Schimbarea tonului afectiv din a doua parte a volumului este bruscă. Citind Fetiţele, întâlniţi o Ludmila Uliţkaia plină de luciditatea rece a observatorului capabil să asiste la pulsaţia vitală din curtea şcolii fără a schiţa simpatia faţă de inocenţa copilăriei sau indulgenţa pentru autorii unor şicane şi farse “nevinovate”. Dimpotrivă, Uliţkaia se detaşează asemenea unui cercetător obsedat nu de umanitatea ridicată la nivelul reflecţiilor, ci de aglomerările de instincte, orgolii, rivalităţi, lupte pentru supremaţie.
Fetiţele arată partea nevăzută a copilăriei, umbrele din spatele surâsurilor şi mugurii acţiunilor ce vor împărţi, mai târziu, oamenii în tabere: cea a sadicilor, a dependenţilor emoţionali, a despoţilor, a viclenilor, a mărinimoşilor. Imitându-i pe biologii care divid viaţa în specii bine definite, între prădători şi exemplare vulnerabile, între supravieţuitori inventivi şi perdanţi incurabili, Ludmila Uliţkaia le refuză copilelor din povestirile ei salvarea nuanţelor, a ieșirii din categoria unde ajung să fie captive. Refuzul de a le oferi o evoluţie de natură umanistă îţi aminteşte de acel Gogol nemilos din prozele Mantaua şi Însemnările unui nebun.
Dacă jocurile psihologice puse la cale de inocentele eleve ce au fost învăţate să îl iubească pe Stalin te-au şocat, portretele din Rude sărmane te înduioşează, aducând o brumă de umanitate peste cioburile ascuţite lăsate în urmă de copilăria spartă într-un acces de revoltă demitizantă împotriva drăgălăşeniei, care nu ţine cu oamenii săraci de la periferia moscovită. Personajele din Rude sărmane îşi adună fleacurile prin care îşi peticesc existenţa după naufragiul în mahalaua dezolantă. Îndură lipsuri, înjosiri sfâşietoare şi orizonturi închise, dar au o putere supraomenească de a le căra în spate şi de a ocoli un final dezumanizant, amintind mai mult de personajele din povestirile scrise de Shalom Alehem şi Danilo Kis.
Indiferent de temă, povestirile scrise de Ludmila Uliţkaia sunt apreciate mai ales de acei cititori dornici să detecteze pasajul ascuns ce duce spre partea subterană a fiinţei, unde zace un rău nedefinit, izvorât din instinct sau din angoase, care nu se dezlănţuie ostentativ, ci şerpuieşte în tăcere prin cotloanele sumbre ale fiecărui personaj.
Fargo
Un remake al lui Fargo? De ce nu? Produs chiar de frații Coen, cu o adaptare lejeră a scenariului de Oscar și prezentat sub forma unui serial de 10 episoade, Fargo se anunță interesant.
Lorne Malvo (Billy Bob Thornton – Jayne Mansfield's Car, Parkland) prototipul vagabondului, își stabilește cartierul general în Bemidji, Minessota, unde tendințele lui criminale se fac curând remarcate. Influența lui Malvo se resimte mai ales în persoana agentului de asigurări Lester Nygaard (Martin Freeman – Sherlock), bazat pe personajul interpretat de William H. Macy în filmul original.
În serial apar și Colin Hanks (Band of Brothers, Dexter), Bob Odenkirk (Breaking Bad și spin-off-ul Better Call Saul) și Kate Walsh (Grey's Anatomy).
Interviurile PostModern – Cand se lasa jazz-ul peste Bucuresti, discutam cu Michel Portal
A spus inițial că interviul va dura 10 minute…s-au făcut 40, pline de o energie incredibilă, de o modestie ieșită din tiparele celebrității și de improvizații muzicale inserate savuros în cursul discuției. Chapeau, maître Portal!
Considerat unul din părinții jazz-ului modern francez, compozitor, saxofonist, clarinetist și maestru al improvizației, Michel Portal a susținut un mega recital în cadrul festivalului Jazz in Church, la Biserica Luterană weekendul trecut. Ajuns la vârsta de 79 de ani, maestrul a acceptat o întâlnire cu echipa PostModern, într-o pauză din sesiunea de shopping bucureștean: ceramică românească și CD-uri cu Dinu Lipatti.
Despre București
Michel Portal: Prima vizită mai lungă despre care îmi amintesc s-a petrecut acum patru ani. Am mai vizitat în treacăt Bucureștiul în cadrul turneelor din Europa de Est, dar nu am reținut foarte multe detalii. Bucureștiul mi-a creat senzația unui oraș care vibrează pe prea multe frecvențe simultan. Este un oraș care își caută încă vocea și stilul. Sunt foarte multe clădiri frumoase aici, vechi și pline de personalitate care se pierd într-un melanj cosmopolit bizar. Moda uniformizează și șterge de pe harta stilului orașe precum București – riscăm să trăim într-o lume de copii – după Paris, după Berlin etc.
Despre locurile în care cântă
Michel Portal: Pentru mine nu este atât de important locul în care are loc concertul. Poate fi vorba despre o imensă sală de spectacole, de un stadion, de o catedrală sau de o cafenea cu câteva mese – ceea ce contează cu adevărat pentru mine este conexiunea pe care o simt cu spațiul respectiv. Dacă mă simt în largul meu și îmi găsesc inspirația, pot să improvizez muzică de calitate și asta mă face mulțumit.
Singurele probleme care pot apărea atunci când vorbim despre un spațiu neconvențional sunt legate de acustică – într-o biserică anumite sunete pot rezona deranjant – sau legate de temperatură. Revenind la legătura dintre anumite sonorități și potrivirea lor cu unele locații, am considerat întodeauna muzica lui Mozart extrem de potrivită pentru un recital într-o biserică. Ceva din solemnitatea și totodată puritatea celor două se îmbină minunat.
Despre muzică
Michel Portal: Creierul unui muzician se aseamănă foarte mult cu un computer – în el stau amestecate multe stiluri, multe ore de audiții, multe piese în diferite interpretări și reinterpretări, arii noi și vechi. Unele dintre aceste bucăți muzicale ajung să te obsedeze pentru mult timp, îți stăruiesc în gând și se transformă continuu. În capul unui compozitor este mereu muzică. Eu, deoarece improvizez pe scenă, încerc să păstrez zonele sonore care mă inspiră într-un cadru septic, puțin influențabil la orice stimul nou.
Despre inspirație
Michel Portal: Am descoperit acest lucru pe parcursul timpului – inspirația nu vine la comandă. Dacă ești obosit, trist, tracasat, sunetele se inhibă și atunci trebuie să recurgi la artificii tehnice, fapt care nu mă mulțumește. Noi, francezii, avem o vorbă : Tot ce e nou, e frumos (n.a – Tout nouveau, tout beau) și acest lucru este aplicabil și în muzică. Mă inspiră emoția primului contact cu o persoană nouă, un loc nou, o situație pe care nu am mai trăit-o. De aceea și pe scenă caut mereu noi colaborări, noi artiști care să mă scoată din zona de confort și care să îmi stimuleze creativitatea.
Despre muzica de film
Michel Portal: A existat o perioadă în viața mea când m-am simțit teribil de obosit de tot ceea ce presupune viața între două spectacole – multe drumuri cu avionul, multe orașe, multe țări într-un timp foarte scurt. Energia mea era la pământ și tot ce doream era să stau locului. Mi s-a propus atunci să fac muzică pentru filme și mi-am spus că merită încercat. Era un nou vocabular muzical cu care puteam experimenta. Procesul de creație este diferit: pornești de la o imagine, de la o descriere, un scenariu și acel moment îți inspiră o anumită secvență sonoră. Spre exemplu, vezi o fată la fereastra unei clădiri albastre. Ar fi ridicol să-i asociezi acestui cadru o secvență de jazz (n.a – începe să fredoneze un solo energic de trompetă). Și atunci trebuie să gândești diferit și asta m-a atras cel mai mult.
Despre modă și timpuri
Michel Portal: Vin de la Muzeul Enescu, neschimbat de la ultima mea vizită, un loc superb, dar în care oamenii nu se înghesuie. Nu mai este la modă. Pățesc același lucru dacă inserez în repertoriul meu muzica lui Enescu – este frumoasă, mi se spune, dar publicul nu o cere. Traversăm o perioadă de criză în toate domeniile artistice, în care, din păcate, singura măsură a succesului a ajuns să fie dorința publicului. Dacă mergi într-un magazin de muzică, te sperii – ești înconjurat de teancuri de CD-uri, care, până la ora prânzului se dublează. Se produce masiv, tehnologia a simplificat totul – poți face remixuri cu Orchestra Sălii Radio din București și cu o fată din Bucovina care cântă o doină veche fără să te miști un centimetru din studioul tău de înregistrări din Paris.
Revenind, dacă îi vei cere vânzătorului din magazinul de cd-uri să-ți recomande ceva, vei primi cel mai firesc răspuns: Habar nu am! Nu am timp să ascult tot ce primesc, deci nu mai ascult deloc!
