Articole

Când scrie proză scurtă, Ludmila Uliţkaia se dovedeşte a fi un păpuşar camaleonic. De la ironia necruţătoare la compasiunea reţinută este doar o schimbare de perspectivă în galeria portretelor care, dintr-un anumit unghi, par inocente şi neajutorate, din altul, parşive şi crude.

Totuşi, au în comun o trăsătură: abilitatea de a regiza nişte ritualuri prin care obţin ceea ce îşi doresc, fie că apelează la umilinţă, intrigi sau tachinări intimidante. Volumul de povestiri Fetiţele. Rude sărmane surprinde două ipostaze: trecerea de la copilărie la adolescenţă (Fetiţele) şi de la pierderile din perioada adultă la resemnarea anevoioasă din ultimii ani de viaţă (Rude sărmane). Pe lângă tabloul vârstelor în Rusia stalinistă, Ludmila Uliţkaia mai surprinde o trecere: de la tihna mic-burgheză la degradarea omului în mahalaua postbelică.

Personajele autoarei sunt expresive, când melancolice şi visătoare, când schimonosite de ură, ca ultim stadiu al deznădejdii. Ceea ce te va impresiona este dorinţa nemiloasă de a-şi abandona protagoniştii în mijlocul dramelor izbucnite din întâmplări banale sau din premeditarea perversă începută cu lupta pentru putere din timpul jocurilor copilăreşti, nu înainte de a le bloca toate căile de ieşire din urzeala sumbră.

Schimbarea tonului afectiv din a doua parte a volumului este bruscă. Citind Fetiţele, întâlniţi o Ludmila Uliţkaia plină de luciditatea rece a observatorului capabil să asiste la pulsaţia vitală din curtea şcolii fără a schiţa simpatia faţă de inocenţa copilăriei sau indulgenţa pentru autorii unor şicane şi farse “nevinovate”. Dimpotrivă, Uliţkaia se detaşează asemenea unui cercetător obsedat nu de umanitatea ridicată la nivelul reflecţiilor, ci de aglomerările de instincte, orgolii, rivalităţi, lupte pentru supremaţie.

Fetiţele arată partea nevăzută a copilăriei, umbrele din spatele surâsurilor şi mugurii acţiunilor ce vor împărţi, mai târziu, oamenii în tabere: cea a sadicilor, a dependenţilor emoţionali, a despoţilor, a viclenilor, a mărinimoşilor. Imitându-i pe biologii care divid viaţa în specii bine definite, între prădători şi exemplare vulnerabile, între supravieţuitori inventivi şi perdanţi incurabili, Ludmila Uliţkaia le refuză copilelor din povestirile ei salvarea nuanţelor, a ieșirii din categoria unde ajung să fie captive. Refuzul de a le oferi o evoluţie de natură umanistă îţi aminteşte de acel Gogol nemilos din prozele Mantaua şi Însemnările unui nebun.

Dacă jocurile psihologice puse la cale de inocentele eleve ce au fost învăţate să îl iubească pe Stalin te-au şocat, portretele din Rude sărmane te înduioşează, aducând o brumă de umanitate peste cioburile ascuţite lăsate în urmă de copilăria spartă într-un acces de revoltă demitizantă împotriva drăgălăşeniei, care nu ţine cu oamenii săraci de la periferia moscovită. Personajele din Rude sărmane îşi adună fleacurile prin care îşi peticesc existenţa după naufragiul în mahalaua dezolantă. Îndură lipsuri, înjosiri sfâşietoare şi orizonturi închise, dar au o putere supraomenească de a le căra în spate şi de a ocoli un final dezumanizant, amintind mai mult de personajele din povestirile scrise de Shalom Alehem şi Danilo Kis.

Indiferent de temă, povestirile scrise de Ludmila Uliţkaia sunt apreciate mai ales de acei cititori dornici să detecteze pasajul ascuns ce duce spre partea subterană a fiinţei, unde zace un rău nedefinit, izvorât din instinct sau din angoase, care nu se dezlănţuie ostentativ, ci şerpuieşte în tăcere prin cotloanele sumbre ale fiecărui personaj.

Sunt o carte. Ficţiune pură, avea să declare, flirtând, Alabama, un alter-ego al Zeldei Fitzgerald, cunoscută, din păcate, datorită rolului de soţie petrecăreaţă a unui mare autor, mai puţin ca dansatoare, pictoriţă şi, înainte de toate, scriitoare promiţătoare.

Citindu-i singurul roman, scris în şase săptămâni, vei avea impresia că stai chiar în faţa Zeldei însăşi, atât de puternică este asemănarea cu protagonista, care păstrează numele statului american unde s-a născut partenera lui F. Scott Fitzgerald. Deşi nu este scris la persoana I, Acordă-mi acest vals creează iluzia unei destăinuiri, prin care vei deveni complicele unei prezenţe feminine acaparante datorită acelui amestec de îndrăzneală adolescentină, senzualitate devoalată prin ironii cu tâlc şi capitulare amânată în jocul ademenirilor ce însoţesc primele confirmări ale feminităţii în ochii celorlalţi.

Cititorii sătui de imaginea strălucitoare a celei mai populare soţii de scriitor din anii nebuni ai Erei Jazz, când faima se câştiga numai prin replicile spumoase precum şampania de la petrecerile oferite de Gatsby, au o singură întrebare. Merită Zelda-scriitoarea interesul iubitorilor de literatură, sau redescoperirea manuscriselor şi a picturilor ei cu iz de avangardă pariziană sunt doar urme lăsate de ifosele unei mondene ce nu mai suporta umbra soţului? Indiferent de opinii sau critici, nu îi poţi nega talentul de a observa tocmai acea umanitate întinsă între doi poli: feminin-masculin, tradiţionalismul din sudul Statelor Unite şi libertinajul cosmopolit din New York, femeia supusă normelor şi o flapper girl neruşinată. Acordă-mi acest vals poate fi considerat jurnalul camuflat în ficţiune a unei femei scindate între valorile unei societăţi ce nu s-a dezobişnuit să împartă lumea în contraste.

Atentă la cele mai mici zvâcniri contradictorii din personalitatea celor din jur, lăsată pradă exuberanţei senzualiste oferite de lumea trecută prin filtrul vizual, melancolică în secret, fragilă şi înzestrată cu arta unui sarcasm seducător, această Zelda-artistă deghizată în tânăra Alabama este un spectacol în sine. Pasionată de balet, dar prea “bătrână” pentru a-şi urma vocaţia, se vede prinsă în capcana femeii născute pentru a trepida continuu, prin senzaţii amplificate, în faţa imaginilor oferite de lumea din jur, dar fără a putea intra vreodată în lumea artiştilor.

Deşi talentată, sensibilă până la prăbuşirea interioară, Alabama este un foc viu obligat să umple numai şemineul frumos decorat din camera unor mondeni risipitori. Călătorește alături de partenerul ei prin Europa, iar pentru cei din jur nu reuşeşte să fie mai mult decât o companioană ispititoare şi o voce provocatoare ce irumpe în replici otrăvitoare chiar în mijlocul discuţiilor purtate de soţul ei, pictorul David (creat dupa chipul şi asemănarea lui Scott Fitzgerald).

Mamă chic, în ochii lui Bonnie, fetiţa ei, irezistibilă consoartă dezordonată, în ochii soţului artist, o fiică rebelă, în ochii tatălui ei, renumitul judecator din Alabama, şocat de numărul decoraţiilor capturate de aceasta la întâlnirile cu militarii seduşi. Protagonista romanului va oscila mereu între visătoarea din sud, care, după modelul lui Scarlett O’Hara, se vede copleşită de imaginea unui singur bărbat, în ciuda mofturilor cu pretenţii de cochetărie, şi femeia emancipată a marilor oraşe, unde morala este fluidă şi egoul subţire precum nişte pahare de cristal sparte în transa unei petreceri nebuneşti. Aceasta este imaginea Zeldei ascunse în Alabama, care, prin replicile pline de umorul deznădăjduitei ce preferă cuvintele usturătoare autocompătimirii, îţi va rămâne în memorie, fie că o placi sau nu.

Deşi este bântuit de prezenţa Zeldei, greu de ignorat, romanul nu are tonul dramatic al unei nefericiri. Este mai degrabă o galerie de imagini ale huzurului moleşitor din vara petrecută în sudul Franţei sau ale oraşelor încărcate, cum erau New York-ul sau Parisul cotropit de Hemingway şi Miller. Scriitura este picturală, Zelda fiind înzestrată cu acel talent rar de a transforma orice clipă sau decor urban într-o dilatare senzorială, imortalizată sub forma unui desen. Proza ei vobeşte cel mai bine despre visul neîmplinit de a deveni pictoriţă. Te vor impresiona descrierile nopţilor pariziene, ale siluetelor obosite, şi emoţiile trezite de corpul supus caznelor din timpul repetiţiilor pentru spectacolul de balet.

Citind Acordă-mi acest vals, roman scris în mediul auster al unui ospiciu din secolul trecut, vei fi tentat să-ţi imaginezi cum ar fi arătat evoluţia în plan artistic a Zeldei, dacă nu s-ar fi născut în conservatorul stat Alabama, atat de bine simbolizat de un tată rigid, ci în Parisul Tamarei de Lempicka şi al cuplurilor de artişti formate după modelul Anais Nin-Henry Miller.

Probabil, Zelda Fitzgerald ar fi strălucit datorită personalităţii efervescente şi a sensibilităţii devenite arma femeii cizelate. Profunzime avea, spiritul de observaţie îi era un bun aliat, iar analiza psihologică era consistentă, după cum dezvăluie chiar primele pasaje ale romanului, unde acea descriere a tatălui sobru prevesteşte drama femeii-artiste din perioada interbelică, mereu divizată între confortul oferit de protecţia masculină şi drumul incert al unei libertăţi volatile.