Există un poet ascuns în fiecare personaj din cărţile japoneze. Dacă nu îşi aşterne pe hârtie reveriile prin care preface până şi detaliile banale într-un haiku despre o sepie insipidă, are grijă să îşi transforme viaţa într-un film derulat cu încetinitorul pentru a savura fiecare amănunt neînsemnat, fiind adesea considerat de către occidentalul grăbit un masochist însingurat, lăsat pradă răbdării pe post de călău.

Pentru cine avea impresia că nu se mai poate visa poetic într-un Tokio invadat de tehnologie, personajele autoarei Hiromi Kawakami devin reincarnări contemporane ale vechilor japonezi capabili să admire zeci de minute o gradină zen plină de pietricele sau prunii înfloriţi. Singura diferenţă constă în obiectele interesului estetic. În loc de flori şi grădini (în aparenţă) austere, protagoniştii romanului Vreme ciudată la Tokio aleg bateriile colecţionate pentru a derula trecutul într-o melancolie tăcută sau micile gustari exotice şi bizare care însoţesc nişte cupe de sake. În jurul lor ţes dialoguri sumare, dar însoţite de mimici şi gesturi expresive, cum numai personajele japoneze reuşesc, fără a părea ursuze sau plate.

Reacţia faţă de acest roman, care a fost inclus în lista celor demne de a primi Man Asian Literary Prize, depinde foarte mult de relaţia dintre preferinţele tale în materie de lectură şi stilul minimalist al multor autori niponi actuali. Un cititor aflat pentru prima oară în faţa unui roman japonez contemporan va considera Vreme ciudată la Tokio dovada unei simplităţi mediocre, neînţelegând dorinţa multor edituri internaţionale de a-l promova. Totuşi, cei familiarizaţi cu maniera japonezului de a camufla misterul tocmai în acest minimalism de suprafaţă, amânând eruperea insolitului în cotidian până când necruţătorul cititor învaţă lecţia răbdării şi a subtilităţii, vor fi capabili să ghicească sub pretextul unei după-amieze liniştite, în care protagoniştii sunt invitaţi de un necunoscut să culeaga nişte ciuperci sălbatice începutul unei călătorii iniţiatice, în timpul căreia destăinuirile se ridică precum aburul înmiresmat deasupra unei bucăţi de peşte ce însoţeste serile stropite cu sake din belşug, acea băutură devenită liantul între o femeie introvertită până la însingurare şi fostul ei profesor de literatură.

Deşi ar fi putut scrie o poveste clasică despre bărbatul matur, şarmant, capabil să întreţină dialoguri complicate, şi tânăra ce se teme de ataşamentul îndelungat, poveste ce poate zgândări nişte răni din trecutul fiecăruia, devenite sursa unui supliciu şi a unor dependenţe afective, Hiromi Kawakami preferă o reţetă curajoasă. Alege un ritm încetinit şi un roman introspectiv cu scene statice, petrecute mai mult într-un local anonim unde cele două personaje se aşteaptă unul pe celălalt în faţa tejghelei pe care sunt aşezate cupele de sake alături de combinaţiile stranii pe post de aperitive. În locul dialogurilor decisive, al jocului de-a şoarecele şi pisica dintre bărbatul uns cu toate alifiile, obişnuit să deţină controlul, şi fosta elevă care îl dezarmează cu tact, Kawakami descrie scenele repetitive, gesturile monotone şi replicile întrerupte de tăcerile în care se preling destăinuirile referitoate la pierderile din trecut, mizând pe cititorul având o experinţă îndelungată acumulată prin cărţile populate de personajele japoneze interiorizate. Este genul de cititor răbdător, care ştie că poate aştepta o gratificare la finalul unei acţiuni încetinite şi a unei simplităţi exasperante a stilului, pregătindu-se pentru ivirea neanunţată a unor elemente şi episoade aflate la graniţa dintre real şi oniricul aruncat în mijlocul unei nesfârşite monotonii de Kawakami.

Vreme ciudată la Tokio este mai mult decât o înlănţuire de întâlniri acompaniate de tradiţionalele cupe de sake păstrate în barul obscur înghiţit de metropola agitată, unde îşi unesc singurătăţile profesorul taciturn şi fosta elevă neinteresată de materia predată de el. Nu vei avea parte de imaginea unei relaţii bizare şi tumultuoase, cu accente groteşti în ochii unora, în schumb, vei descoperi cronica unei intimităţi emoţionale născute din goluri umplute de închipuirea şi impresiile cititorului, de nişte călătorii onirice la un han de pe malul mării sau de tăceri care ascund o uşă spre o altă lume şi reflecţii asupra singurătăţii.

Vreme ciudată la Tokio este un roman tipic pentru minimalismul asumat de scriitorii japonezi care preferă să îşi mascheze priceperea folosindu-se de un stil auster în defavoarea unei desfăşurări epice abundente şi dinamice. Este romanul apropierii umane, al plăcerii târzii, surprinzătoare precum o vară indiană, împărtăşită prin detalii simbolice pline de nostalgia delicată, în discretul stil nipon.

Editura Polirom, 2015

Vreme ciudată la Tokio poate fi cumpărat de pe Elefant.ro

Imagini: http://www.wallcoo.net si T. Enami (foto); designerfied.com

Ah… a sosit si runda finală de mulțumit jumătatea feminină și de alergare frenetică după cadouri faine, dar la fel de bune ca și cele de la ultimele sărbători. E ultimul hop și apoi revenim cu toții la viețile noastre normale în care nu avem nevoie de o sărbătoare pentru a ieși în oraș.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Chappie. Film plasat în viitor, în care ordinea este păstrată de roboţi (da, un soi de Robocop). Atunci când androidul Chappie e furat de la Poliţie, el primeşte o nouă configuraţie şi noi programe, care îl transforma în primul robot cu abilitatea de a gândi şi de a trăi sentimente proprii.

Jimmy's Hall – Salonul lui Jimmy. Filmul prezintă lupta activistului politic James Gralton, exilat din Irlanda anilor ’20, când se promova o campanie împotriva ameninţării comuniste (numită în lumea anglo-saxonă Red Scare). Daca vreţi să stiţi mai multe consultaţi recenzia noastră.

The Loft – Ispita. Cinci tipi căsătoriţi închiriază, în secret, un penthouse, pentru a-l transforma în cuibuşorul de nebunii unde să-şi aducă amantele ocazionale, să-şi îndeplinească fanteziile nedezvăluite consoartelor şi să dea petreceri deocheate.

În weekend-ul acesta citim…

O nouă povestire scurtă de la the one, the only… Steven King

Recenzii ale filmelor Maps to the Stars, în regia lui David Cronenberg si ’71 de Yann Demange

Sfaturi de la regizorul Andrei Tarkovsky pentru tineri.

În weekend-ul acesta ascultăm…

O compilaţie de cântece spaniole în anticiparea turneului de flamenco al lui Joachim Cortez. 

În weekend-ul acesta mergem la…

Serile double-bill Cristian Nanculescu: Solo in progress (creat împreună cu Nicoleta Moise) & CCO/Creatie Coregrafica Original pe 6 martie şi Natura umana – Georgeta Corca& Lay(ers) – Cristina Lilienfeld pe 8 martiedin cadrul Festivalul Like CNDB #1

Frumoasa calatorie a ursilor panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt  – Piesa de teatru prezintă relaţia unui cuplu pentru care un one-night stand va deveni o relaţie plină de simboluri mistice referitoare la perechea primordială.

Poezia visului – un spectacol în care versurile onirice ale lui Emil Botta, puse în scenă cu un singur actor

Mama Mia – piesă de teatru despre exigenţele mamei virginei de 29 de ani, Phillomene, cu privire la alegerea pretendenţilor acesteia

Confesiunile unui câine– piesă de teatru careare ca subiect lecţiile de supravieţuire ale unui câine comunitar, a cărui poveste de viaţă l-a făcut celebru, prezentate în stil TEDx. Intrarea e liberă.

Manila – Opera Indie Pop – proiect muzical născut undeva între Filipine și România, între muzică și performance art, între jurnalism de investigație și storytelling cross-media.

Târgul de Mucenici (moldoveneşti), în curtea Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Yummy…

Multe romane scrise de Patrick Modiano se construiesc în jurul unui căutător de trecuturi şi de identităţi, pentru care Parisul dintre perioada Ocupaţiei şi nebunii ani ’60 devine o mitologie plină de umbre, mistere, şarlatani şi traficanţi de biografii modificate. Printre aceşti căutători de trecuturi şi de fantome se află şi o adolescentă de 19 ani, singuratică şi orfană, dar capabilă să caute un fir de umanitate de care să se agaţe în Babilonul de pe Sena. O cheamă Therese, iar în copilărie mama ei i-a dat un nume de scenă destinat unei viitoare dansatoare cu pretenţii de actriţă precoce – Micuţa Bijou. Ea ar fi trebuit să ducă mai departe faima stinsă a mamei care, în urma unui accident ce i-a distrus gleznele, a căzut din lumea baletului direct în stridenţa cabaretelor ieftine, asemenea unui cal de curse dus la abator când nu a mai fost bun de exploatat pe altarul faimei.

Despre această mamă, ce îşi schimba identităţile precum nişte desuuri burleşti sumare, în funcţie de mediul din care provenea bărbatul ce o întreţinea temporar, Micuta Bijou aflase că murise în Maroc, ţara unde fugise alături de un magrebian misterios, lasându-şi copila într-un tren după ce i-a atârnat la gât un bilet pe care scrisese destinaţia – adresa unei foste colege de scenă, ce locuia în afara Parisului, bazându-se pe mila călătorilor intrigaţi de prezenta unui copil dezorientat în tren, care să o ghideze spre adresa indicată de cuvintele de pe bilet. Totuşi, peste ani, în apropierea unei staţii de metrou din Paris, Therese redevine Micuţa Bijou când zăreste o femeie într-un mantou galben spălăcit, care semăna foarte mult cu mama pe care o credea moartă într-o ţara exotică. Din acest moment, începe să o urmarească precum un detectiv zelos, înzestrat cu abilităţile discreţiei.

Cei familiarizaţi cu obsesia lui Modiano pentru acei protagonişti aflaţi în căutarea unor persoane ce le-au marcat anii copilăriei vor zâmbi în faţa detectivei Bijou. Ştiu deja că Patrick Modiano amână răspunsurile şi certitudinile privind adevărata identitate a personajelor sale volatile şi nu se vor aşteapta ca femeia în galben să îşi recunoască trecutul în faţa celei care se consideră fiica neglijată, speriată cândva de crizele de furie ale fostei dansatoare uitate. S-ar putea ca silueta în galben să nu fie decât himera din imaginaţia unei adolescente orfane aflate în căutarea unui punct fix de care să se agaţe şi de la care să primească nişte răspunsuri menite să cârpească o memorie plină de rupturi. Dar pentru Modiano contează mai mult căutarea decât regăsirea, imposibilă în cazul unor protagonişti cu trecuturi diluate de ambiguitate şi aluziile unor personaje secundare la fel de alunecoase precum certitudinile şarlatanilor mitomani ce alcătuiesc fauna clandestină a Parisului decadent cunoscut de Bijou prea devreme. În timp ce urmăreşte mantoul galben prin staţiile de metrou, în amiezile unor zile terne, Bijou începe să pună cap la cap indiciile captate atunci când trăgea cu urechea la bârfele fostelor dansatoare ce rivalizau pe scene ieftine cu mama ei. Apariţiile masculine dubioase din timpul Ocupaţiei, apartamentul select ce avea de fapt alţi proprietari, dar a fost locuit pe ascuns de mama ei, vorbele răutşcioase, care includeau adevăruri pişcătoare spuse pe jumătate, şi amintirile lăsate de imaginea unei mame fără noroc, se perindă prin memoria protagonistei asemenea unui carusel halucinant, în care trecutul şi prezentul se înlocuiesc reciproc într-un ritm ameţitor.

Deşi Modiano este un maestru al subtilităţii şi al sugestiilor ce învăluie certitudinile în ceaţa secretelor ce nu sunt lăsate să prindă formă, în Micuţa Bijou s-a hotărât să lichefieze umbrele înainte de a se evapora, lăsând o parte din indiciile trecutului să se depună peste prezentul subţire, chiar dacă sunt la fel de zgârcite în faţa întrebărilor puse de personajele sale. Spre deosebire de romanele dedicate Parisului boem al fotografilor din cafenele, Micuţa Bijou nu îţi mai permite acea plimbare degajată prin capitala imortalizată de Bresson sau Doisneau în momentele lor mai vesele, ci te obligă să te implici emoţional în drama protagonistei. Modiano este capabil să abordeze marile drame lăsate în urmă de un război mondial într-o formă ce păstrează o licărire nostalgică atunci când disperarea se instalează, de parcă ar fi un fotograf ce imortalizează chipuri visătoare în mijlocul unei periferii apăsătoare, dar în Micuţa Bijou drama personajului central are consistenţa unui periplu coşmăresc demn de analiza unui psihanalist interesat de relaţiile tulburate dintre părinţi şi copii, acelaşi tip de periplu regăsit şi în căutarile personajului din Bulevardele de centură, unroman în care aceeaşi imagine a părintelui fantomatic bântuie prezentul dezlânat şi plin de goluri identitare.

Despre Bijou s-ar putea spune că ar fi o Cosette din umbra cabaretelor, dar în cazul ei nu există un Jean Valjean reabilitat şi mărinimos. Pentru Modiano, vindecarea de trecut şi ieşirea din marasmul în care plutise mama ei se face pe cont propriu şi prin acceptarea unei lumi pline de căutari, fără claritatea răspunsurilor. Pentru a nu se pierde, le mai oferă personajelor sale acea lumină ce străbate uitarea pe străzile unor localuri ale plăcerii aflate în paragină, care îţi aminteşte de licărirea stranie ce însoţeşte liniştea voluptoasă din fotografiile lui Brassai. Micuţa Bijou ar putea fi acea Cosette uitată printre străini de una dintre femeile anonime imortalizate de fotograful Parisului nocturn.

Editura Humanitas Fiction, 2014

imagini: Robert Doisneau (parlez-vousphotography.quietplacetolive.com si www.pariszigzag.fr)

Un loc moare în momentul în care dispar oamenii ce îşi amintesc istoria neoficială. Este acea istorie fără date clare legate de anii conflictelor, ai batăliilor sau ai tratatelor de pace, dar plină, în schimb, de legende locale, personaje pitoreşti şi tragedii ale dezrădăcinării forţate. Istoria Crimeei din Medeea şi copiii ei este istoria în care anii respectă doar cronologia transgeneraţională, a legăturilor afective ce înnoadă etnii şi rup bariere culturale sau religioase.

O astfel de păstrătoare a istoriei nescrise poate fi considerată şi Medeea Mendes, născută Sinopli, ultima din fosta colonie a grecilor din Crimeea. Ea a refuzat să se teamă de staliniştii care au epurat insula de venetici şi a rămas în casa moştenită de la soţul ei, un dentist evreu plin de umor, ca mai toţi cei din neamul lui care au vrut să supravieţuiască psihic. În această casă, aproape de mare, se reunea în fiecare vară numeroasa familie împrăştiată în toată Rusia, până la graniţele Caucazului şi ale Asiei Centrale. Pe lângă obişnuitele daruri, Medeea, devenită mătuşa preferată, primeşte secretele amoroase, trădările dureroase, pierderile, toate acceptate în lumina blândă a verilor târzii cu seninătatea unei sfinte ce a vazut prea multe pentru a înlocui duhul toleranţei cu asprimea.

Dacă ar exista o sfântă patroană a păcătoşilor fără vină, care poate ierta viciile morale ce încalcă vechiul canon al fidelităţii şi al vieţii amoroase cumpătate, aşa cum există sfinţii cauzelor pierdute, ai marinarilor, ai orfanilor sau ai săracilor, Medeea Sinopli ar fi aceea. Pentru ea, care ţinea toate posturile, străbătea kilometri întregi pentru a putea ajunge la slujbă şi nu mai renunţa la hainele negre după moartea soţului (despre care va afla un secret zguduitor), nepoatele adulterine, ce se hârjoneau cu amanţii prin împrejurimile casei ei, apoi îşi îmbrăţişeau copiii şi bărbaţii cu aceeaşi naturaleţe castă, nu erau decât nişte purtătoare nevinovate ale visurilor poetice, nişte visătoare sabotate de propriile porniri artistice. Nu le aproba, dar nici nu le reproşa ceva. Asista precum inocentul pasiv la zbuciumul unei lumi care voia să evolueze într-o dezordine senzuală, lipsită de încruntare. În ochii Medeei, slăbiciunile infidelităţii şi legăturile interzise descoperite în scrisorile dosite în căptuşeli şi buzunăraşe ascunse nu deveneau tablouri hâde ale decăderii fără speranţă, ci un dat al vieţii, care, dacă nu o atrage şi îmbie la ispită, măcar să fie luat ca atare chiar şi de cel care nu şi-a permis “greşelile” erosului.

Cititorii îndrăgostiţi de literatura slavă, care au descoperit-o pe Ludmila Uliţkaia prin volumele de proze scurte, vor fi uimiţi să vadă o altă faţă a scriitoarei deschizând romanul Medeea şi copiii ei, în care povesteşte despre o Crimee uitată, ce aminteşte de cosmopolitul Balcic de altădată, o Crimee în care grecii, tătarii, armenii şi evreii trăiau în pace, iar creştinii învăţaţi să se teamă de evrei din cauza miturilor întunecate puse pe seama lor sfârşeau prin a ceda legăturilor mixte şi armenii tradiţionalişti se înfrăţeau cu familiile din colonia grecilor fără şcoală când împărtăşeau alchimia baclavalelor, învăţată de la vecinii otomani. În locul tonului specific unui sarcasm cinic şi a unei atitudini de narator deghizat în păpuşar nemilos când a scris prozele din Fetiţele. Rude sărmane, Uliţkaia împrumută duioşia personajului său, creând un paradis al iertării şi transformând casa ultimei grecoaice din Crimeea într-o arcă a lui Noe unde sunt îmbarcate perechi unite de câte o slăbiciune de care familiile respectabile se ruşinează. Dar nu este o arcă a salvării din faţa propriilor păcate, ci din faţa potopului moraliştilor nesăbuiti, ce vor să distrugă liniştea prin deconspirări tardive inutile, căci, pentru sfintele precum această Medeea, dezgroparea secretelor dureroase rămâne o sminteală şi un sacrilegiu de neiertat, chiar şi atunci când este vorba despre trădarea supremă.

Deşi Medeea şi copiii ei este un roman, fanii Ludmilei Utiţkaia, ce nu şi-o pot imagina decât în postura de bijutier caustic al prozelor scurte, vor descoperi în această carte o serie de portrete secundare ce pot alcătui nişte miniaturi epice, în care se ascund poveşti bizare, decizii excentrice şi biografii ieşite din comun printr-o simplitate demnă de o pictură naivă cu tâlcuri spuse pe un ton comic şi totuşi amar. Multe dintre aceste personaje secundare amintesc, datorită răbdarii şi migalei sisifice prin care îşi duc în spate dramele acceptate printr-o înteleaptă resemnare, căreia îi atribuie sensuri neaşteptate, de protagoniştii din Fetiţele. Rude sărmane, doar că au fost decupate din tabloul dezolant al periferiei moscovite şi aduse în mijlocul unor peisaje stranii, dar pline de un lirism domol, ascuns mereu de Uliţkaia sub masca povestitorului sfredelitor, ce abia acum şi-a făcut puţin timp şi pentru observarea unui ţărm spectaculos precum cel din marinele lui Aivazovski.

Editura Humanitas Fiction, 2014

picturi: Ivan Aivazovski (www.artsunlight.com) si Joaquin Sorolla (art-yearly.tumblr.com)