Girls: Sezonul 4

După un sezon 3 inegal, 2015 ne duce un sezon 4 al serialului Girls extrem de liniar (și superior) calitativ. Despre ce este vorba? Despre Hannah, bineînțeles.

Lena Dunham ne oferă în Girls variații pe aceeași tema: de ce este capabilă Hannah, se va schimba ea vreodată, sau lumea se va schimba pentru a-i face loc? De data aceasta, întrebările se pun într-un cadru nou: Hannah părăsește siguranța – descoperită retrospectiv – New York-ului, cu rețeaua de sprijin alcătuită din prieteni și familie, și acceptă provocarea pe care o reprezintă seminarul de scris din Iowa. Acolo va trebui însă să înfrunte o provocare neașteptată: criticile valide.

Celelalte trei fete se confruntă cu propriile încercări: Marnie (Alisson Williams) învață că muzica ei nu va fi acceptată în mod unanim, iar Shoshanna (Zosia Mamet) și Jessa (Jemima Kirke) își pun ordine în viață la sfârșit de etape: facultate în primul caz, reabilitare în al doilea. Per ansamblu, sezonul patru este unul de stabilire a protagniștilor într-un nou teritoriu, maturitatea.

House of Cards: Sezonul 3

House of Cards, serialul-experiment al Netflix, a ajuns la al treilea sezon, unul care aduce o atenuare a tonului și o deplasare a centrului de interes.

L-am lăsat pe Frank Underwood (Kevin Spacey) instalat în noul său birou (temporar), în funcția de președinte al Statelor Unite. Sezonul trei reînnoadă firul din punctul final al sezonului doi și ne prezintă o nouă fațetă a mașinăriei politice. Dacă până acum personajele se mișcau cumva la baza aisbergului, arborând o putere ascunsă vederii profanilor, acum protagoniștii sunt într-o poziție de o vizibilitate extremă.

Această schimbare se traduce în fire narative precum cel care urmărește scrierea unei cărți despre Frank, sau transformarea lui Claire Underwood în al doilea stâlp de forță al serialului. Dacă ar fi să rezumăm în două cuvinte sezonul trei al House of Cards, acestea ar fi Robin Wright

Wolf Hall

Wolf Hall, adaptarea în șase părți a romanului omonim al lui Hilary Mantel, are un miez istoric arhicunoscut: activitatea lui Cromwell în timpul domniei regelui Henric al VIII-lea. Miniseria nu cade însă niciun moment în banalitate, datorită echipei excelente (britanice, fiindcă așa par să stea lucrurile în ultimul timp) responsabile pentru adaptare. 

Cel care se ocupă de concentrarea ficțiunii istorice a lui Mantel în doar șase episoade este Peter Straugham, responsabil pentru scenariile unor filme precum Tinker Taylor Soldier Spy sau The Debt. Toate episoadele sunt regizate de Peter Kosminsky, cunoscut pentru Wuthering Heights (varianta cu Ralph Fiennes și Juliette Binoche). 

Wolf Hall ne prezintă o lume pe punctul de a exploda, ale cărei dinamici ne aduc aminte de faptul că modernitatea s-a configurat în perioada transpusă pe ecran: inventarea tiparului, popularizarea Bibliei și globalizarea comerțului vorbesc despre colapsul ordinii prestabilite și generarea de noi oportunități.

True Story

James Franco și Jonah Hill nu sunt două nume pe care le asociem în general cu etichete precum thriller, dramă sau mister. Cei doi apar însă într-un astfel de proiect, True Story, debutul cinematografic al lui Rupert Goold. De data aceasta nu îi vom putea acuza că se joacă pe ei înșiși.

Jurnalistul Michael Finkel (Hill) este dat afară de la New York Times după ce iese la iveală faptul că-și împănează articolele cu o doză bună de ficțiune. Tocmai când toate porțile par să i se închidă în față, Finkel primește o nouă șansă într-o formă neobișnuită. Christian Longo (Franco), acuzat de a-și fi omorât soția și copiii, este prins după ce evitase un timp urmărirea poliției sub numele fals de Michael Finkel. 

Jurnalistul decide să stabilească un pact cu Longo: acces total la povestea adevărată a criminalului, în schimbul unor ore de scris – ficțiune sau articole de investigație? True Story se anunță o poveste despre linia extrem de fină care separă adevărul de minciună, cu doi actori care și-au desfășurat de cele mai multe ori activitatea în această zonă de nedeterminare. În film apare și Felicity Jones (The Theory of Everything).  

A doua șansă

Vara aceasta ne delectăm cu actorul carismatic din Game of Thrones, Nikolaj Coster-Waldau, într-o dramă în regia lui Susanne Bier (Serena, Things We Lost in the Fire).

Andrew şi Simon sunt doi poliţişti care au vieţi complet diferite. Andrew are o viaţă fericită de familie, în timp ce Simon este divorţat şi îşi petrece majoritatea timpului liber la clubul de striptease din oraş. Totul se schimbă în momentul în care primesc prin staţie un apel de urgenţă pentru o ceartă domestică.

A doua șansă (En chance til) pune problema uşurinţei cu care uităm de justiţie şi lege când ne confruntăm cu lucruri de neimaginat.

Recomandări pentru weekend-ul 3-5 aprilie

În acest sfârșit de săptămână le urăm un “La mulți ani!” tuturor celor cu nume de flori și le urăm sărbători pascale faine. Și vă spunem și unde să vă sărbătoriți ziua.

 

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

 

Clouds of Sils Maria – Nori peste Sils Maria. Unul din filmele selectate să concureze în cadrul Festivalului de la Cannes de anul acesta, povestea se centrează în jurul actriței Maria Enders, jucată de talentata Juliette Binoche, care aflată la apogeul carierei sale, este rugată să apară în piesa care a făcut-o faimoasă acum douăzeci de ani. 

Fast and Furious 7 – Furios şi iute 7. Continuă seria de succes în care Vin Diesel şi regetatul Paul Walker îşi reiau rolurile lui Dominic Toretto şi Brian O'Conner. Cu cazierul curăţat şi liniştiţi alături de vechii lor prieteni, cei doi încearcă să îşi facă o nouă viaţă, dar soarta nu e de partea lor.

Amazonia 3D. Pădurea amazoniană e prezentată prin povestea unei maimuțe capucin. Sai s-a născut și a crescut în captivitate, până ce se prăbușește cu avionul și rămâne singur în pădurea tropicală. Își începe aventura extraordinară în care se confruntă cu prădători de temut.

Tinker Bell and the Legend of the NeverBeast – Clopoțica și Legenda Bestiei de Nicăieri. Tinkerbell revine cu o aventură ieşită din comun: când una dintre suratele ei, încrezătoare că înfăţişarea nu spune nimic despre inima unei fiinţe, se împrieteneşte cu o misterioasă creatură gigantică, Clopoţica nu ştie dacă să se teamă sau nu pentru siguranţa zânelor. 

 

În weekend-ul acesta citim…

 

O listă cu cele mai faine reprezentări ale vieţii la hotel din istoria cinema-ului.

 

Despre In Pieces, o carte franceză a cărei autoare, Marion Fayolle, a ilustrat relaţiile umane într-un fel aparte.

 

Câteva gânduri haioase ale companionilor noştri păroşi din cartea artistului şi comediantului Christopher Rozzi, Tiny Confessions.

 

În weekend-ul acesta ascultăm…

 

Un album de la cântăreţul canadian Garou, care urmează să ne viziteze pe 8 aprlie la Sala Palatului în cadrul concertului Rhythm and Blues.

 

În weekend-ul acesta mergem la…

 

Steampunker – New Media & Digital Art Show, eveniment care ne așteaptă cu Ateliere, demonstrații, workshop-uri live, proiecții film, ambrotipie și expoziții de: fotografie, artムdigitală 2D, ilustrație și print, gaming, bandă desenată românească, instalație multimedia, instalații Tesla, grafică, pictură, sculptură, robotică, printing 3D, robotică, fashion, modelaj și o petrecere Steampunk. 

Prin Bucureștii lui Mircea Eliade– traseu-cultural pietonal care cuprinde istoria și poveștile mahalalelor Negustori, Sfinților, Mântuleasa și Vergului, legătura acestor locuri cu Mircea Eliade, dar și istoria prezenței personajelor lui Mircea Eliade în acest spațiu „încărcat de semne magice”.

TABLOULanti-piesă după Eugen Ionesco înregia lui Alexandru Nagy

4M2 Patru Metri Pătraţi – Platforma de teatru social– piesă de teatru cu intrare liberă despre solidaritate și responsabilitate, construit în jurul poveștii ultimilor patru metri pătrați de verdeață dintr-o mare metropolă. 

PINOCCHIO – Spectacole-lectură și workshop-uri muzicale pentru copii. Foaierul ARCUB se transformă din nou într-un tărâm de poveste. Între 11.00 și 13.00, copiii vor putea lua parte la ateliere creative și activități inedite ce duc la dezvoltarea abilităților lor artistice. 

Proiecție specială Marussia la MŢR– în prezența regizoarei românce Eva Pervolovici

Duminica pasionaţilor de boardgames – duminica aceasta la Fantasia Club.

Tinker Bell and the Legend of the NeverBeast

Aventurile lui Tinkerbell (Mae Whitman) continuă în această primăvară cu o stituatie specială. Animația explorează mitul antic al unei ceaturi de fabulă ale cărei răgete distante atrag atenția suratei zână a lui Tinkerbell, Fawn (Ginnifer Goodwin). 

Cea din urmă dorește să demonstreze tuturor că înfăţişarea nu spune nimic despre inima unei fiinţe, așa că aduce acel animal imens și ciudat în mijlocul comunității ei. Celelalte zâne nu-l acceptă și plănuiesc să captureze creatura până nu le distruge casa, iar singura ei salvare sunt Tinkerbell și Fawn.

Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald – Artista de la sfarsitul petrecerii

Modul în care vei recepta povestea rescrisă a spectaculoasei muze transformate în soţia captivă a celui mai iubit scriitor al tumultuoşilor ani ’20 – F.S. Fitzgerald- depinde şi de prezenţa în biblioteca ta a singurului roman scris de aceasta, Acordă-mi acest vals. Dacă paginile scrise de Therese Ann Fowler sunt prima întâlnire cu efervescenta Zelda, atunci o vei percepe, în prima jumătate a cărţii de ficţiune, ca pe o prostuţă adorabilă din Sud, cu gesturi de histrionică veleitară, pentru care talentul de (mereu) viitoare balerină, încercările de a picta şi gândurile închegate în articole despre noul model de feminitate nu depăşesc superficialitatea unui moft de adolescentă rebelă, pierdută într-un orăşel conservator.

În schimb, dacă i-ai citit romanul, acest portret reinterpretat seamănă cu dansul unui fluture ce iese din coconul provincial întâlnit în Sudul lui Scarlett O’Hara (acel Sud cu nostalgii colonialiste) pentru a zbura nestingherit pe străzile New York-ului interbelic, unde Prohibiţia, contrar planurilor, a dat naştere unor petreceri cum nu se mai văzuseră, în cabaretele clandestine sau în saloanele de la Ritz, unde egoul mondenilor era spumos precum şampania şi fragil precum nişte cupe dintr-un cristal preţios, dar uşor de spart în timpul unei petreceri din Era Jazz de o flapper girl dezlănţuită. Dar acest fluture nu poate rămâne la nesfârşit captiv lângă aura de semizeu teribil din jurul bărbatului scriitor şi vrea un loc al său, care va deveni anticamera mistuirii finale a celui neîmplinit.

Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald nu este o biografie, dar ficţiunea reuşeşte să recreeze lumea Zeldei, iar multe pasaje din roman îţi dau impresia că ţi-au căzut în mână confesiunile scrise de însăşi Zelda, scriitoarea ajungând să recurgă, asemenea eroinei care a inspirat-o, la multe observaţii şi introspecţii transformate în imagini picturale, aşa cum făcea şi Alabama, un alter-ego al Zeldei şi protagonista romanului Acordă-mi acest vals. Tocmai abilitatea de a se deghiza în Zelda printr-o credibilă scriitură la persoana I, urmând să o privească dintr-un unghi lucid, străpungător precum durerea de cap după o petrecere nebună din anii ’20, o transformă pe Therese Anne Fowler într-o admiratoare înşelătoare a zeiţei care dansează un dezinhibat Charleston, se urcă pe mese pentru a propune toasturi memorabile şi care ameninţă supremaţia marelui Fitzgerald la petrecerile unde acesta încerca să le intre în graţii lui Picasso, Ezra Pound, Hemingway sau Cocteau. Exact când ţi se dă de înţeles că magnetismul Zeldei se bazează doar pe farmecul exterior şi pe rochiile cu model îndrăzneţ, nefiind mai mult decât o visătoare zăpăcită dependentă de petreceri extravagante şi incapabilă de profunzimi artistice, deşi vrea să devină, la rândul ei, o creatoare, autoarea te ia peste picior asemenea unei flapper girl criticate de o mamă cu înfăţişare victoriană, transformând-o pe Zelda în cel mai bun observator al epocii lui Gatsby.

De fapt, despre această epocă a primei mari eliberări feminine vorbeşte autoarea, cuplul Zelda-Scott nefiind decât un simbol al succesului care a consacrat un nou tip de scriitor şi o noua tiplogie de soţie din preajma unui scriitor. Fitzgerald este scriitorul care învaţă să profite de apariţiile mondene extravagante, de ieşirile zgomotoase, scandaloase în ochii celorlalţi petrecăreţi, gata să renunţe la imaginea de cârtiţă ursuză pentru a păşi în lumina reflectoarelor care îi permit să-şi plătească dimineţile de mahmureală într-un apartament de cinci stele, după ce s-a dat în stambă alături de soţia care a sărit într-o fântână arteziană doar pentru a furniza hrana pentru ziarele care i-a ridicat în Olimpul stăpânit până atunci de baieţii de bani gata din Ivy League, ce se bucurau de privilegiile unei averi strânse de-a lungul a câteva generaţii de antreprenori tenace, gata să fie risipite la petrecerile ce i-ar fi trezit invidia până şi lui Gatsby. La randul sau, Zelda refuza ingratul rol de accesoriu seducator din arsenalul sotului ce vrea sa isi domine cercul artistic. Are o ironie înţepătoare, care o face să pară o broşă strălucitoare ce subliniază ţinuta unei petrecăreţe sofisticate, dar având un ac pe post de instrument de scris, ce pătrunde dincolo de materialul ce îţi poate lua ochii pentru a-i dezvălui lipsurile nevăzute.

Therese Anne Fowler o leagă pe Zelda Fitzgerald de spiritul anilor ’20, ea ajungând să asiste la noile schimbări din viaţa femeilor care abia şi-au câştigat dreptul de a lua în stăpânire spaţiul public, de a se bucura de plăcerile flirtului nepăsându-le de încadrarea în categaoria tinerelor fluşturatice. Sunt femeile care fumează şi expiră fumul prin gesturi languroase şi priviri de felină rasată, uşor ameţită, dar sigură pe ea. Îşi tund părul, se bucură de forţarea graniţelor dintre feminin şi masculin, renunţă la furouri şi corsete pentru a purta rochiile mătăsoase direct pe trup şi, mai presus de orice, vor să li se arate ostentativ că sunt dorite, să fie ispitite şi să ispitească la râdul lor, să devina amante zvăpăiate înainte de a li se cere să-şi exercite rolul matern. Totuşi, în ciuda unei dezinvolturi asumate, prin care îşi exersa mişcările de Charleston pe ritmurile febrile de jazz în saloanele din oraşul natal, unde l-a intalnit pe tânărul Fitzgerad, un yankeu pierdut în Sud, Zelda rămâne suspendată între modelul tinhei din copilărie şi lumea descoperită alături de Scott, unde morala burgheză din ţinutuile plantaţiilor de bumbac, în care fetele semănau cu răsfăţata Scarlett O’Hara înainte de-al întâlni pe Rhett Butler, se topeşte în viaţa nomadă ce o poartă din New York pe malurile Senei, paradisul în care îşi căutau inspiratia mulţi scriitori americani din perioada interbelică.

Venită Sudul unde femeile care ieşeau din tiparele morale riscau să fie o Blanche Dubois din Un tramvai numit “Dorinţă”, Zelda, aşa cum o priveşte Therese Anne Fowler, este adolescentă care ştie că trebuie să rămână la graniţa dintre soţia devotată şi petrecareaţa naivă, dar alege să îşi urmeze vocaţia de artistă în ciuda dezaprobărilor reflectate în atitudinea conservatoare a soţului ei, uneori nesigur în faţa şarmului copleşitor al Zeldei, care prin talentul de balerină frântă înainte de vreme, prin scurtele proze publicate sub numele acestuia şi prin lecţiile de pictură avangardistă ameninţă să-l eclipseze în cercurile intelectuale. Pentru a evolua, Zelda şi-a asumat, la finalul adolescenţei, riscul de a se urca în caruselul unei vieţi alături de un scriitor supus toanelor unei inspiraţii fluctuante, dar care i-a promis o existenţă precum o petrecere fără sfârşit. Din acest carusel, viaţa Zeldei a încetat să mai caute repere fixe, iar lumea a devenit o succesiune ameţitoare şi euforică de imagini cu femei fatale care flutura provocator evantaiele din pene şi afişează tinute de zeiţe extravagante, aşa cum le mai poţi vedea doar în ilustratele Art Deco.

Cuplului Zelda-Scott Fitzgerald i se alătura un alai de artişti inovatori care şi-au modelat epoca după bunul plac, hotarăţi să nu piardă nici un prilej de a-şi trasforma existenţa într-un iureş al notorietăţii excentrice, al revărsării nonşalante de slăbiuciuni devenite arsenalul unei popularităţi ademenitoare. Aceste slăbiciuni erau noile arme ale zeilor boemi ce străbăteau staţiunile rafinate pe Coasta de Azur, din sudul Italiei, reîntorcându-se toamna în inima cartierelor decadente, dar ofertante ale Parisului. Fără greşeli, amănunte picante şi goana după risipirea de sine, cuplul Scott-Zelda nu ar fi reuşit să modeleze acei ani ’20 în care nu mai existau persoane, ci personaje, în care personalităţile deveneau vedete mondene cu sau fără voia lor, în care tinerii nebuni şi trişti erau idolii noii generaţii răsărite la finalul Primului Război Mondial şi, mai ales, în care notorietatea nu însemna să apari pur şi simplu într-o prestigioasă revistă literară, ci să devii tu însuţi o apariţie (acea Apariţie!).

Citind romanul, te pui în pielea unui tânăr din anii ’20, îndrăgostit de literatură şi de jazz, care şi-ar dori viaţa Zeldei şi a lui Scott, aşa cum o prezintă gazetele, acea viaţă perfectă, în care petrecerile sunt urmate de întâlniri cu marii artişti, iar hedonismul rafinat este dublat de pulsaţia creativă şi flerul scriitorului care îşi poate simţi perioada şi generaţia, captându-i esenţa care îi va transforma romanele şi prozele într-un simbol, într-o lectură-cult. Alături de Zelda, a cărei voce este re-creată de autoare, simţi emoţiile celor doi americani teribili, gata să ia lumea cu asalt, să traiască altfel decât părinţii lor, sperând, asemenea unor novici, să lase o impresie bună în salonul de la Paris al lui Gertrude Stein, unde au fost primiţi cu braţele deschise unor curiozităţi de crema avangardei, semn că toate eforturile lui Fitzgerald de a deveni vizibil i-au creat lui, dar şi Zeldei, o faimă ce le preceda apariţia, oriunde se duceau, făcându-i pe toţi să le doreasca apropierea pentru a-i găsi în ei pe frumoşii risipitori din romanele şi povestirile scrise de Scott (inspirate de gândurile Zelda).

Pe măsura ce te apropii de ultima parte a romanului, vei asista la metamorfoza nebanuită a Zeldei. În Parisul dominat de legenda femeilor precum faimoasa Coco Chanel, femeile crescute în Sudul Americii, de unde provenea şi ea, deveneau fade, primitive şi demodate. Pe măsura ce Scott se apropie cât mai mult de Hemingway şi de modelul bărbatului care devine un tiran pregătit să descurajeze orice tentativă de emancipare intelectuală a soţiei admirate în cercul marilor artişti, Zelda renunţă la petrecerea continuă pentru disciplina orelor de balet, în timpul căruia învaţă despre sacrificiile şi vocaţia de artistă. Obligată să renunţe la un contract prin care ar fi devenit prim-solistă la Napoli, din cauza geloziei lui Scott, ce îşi dorea o muză captivă, deghizată într-o frumusică un pic aeriană, Zelda se refugiază în pictură şi în scris. Din păcate, umbra unui soţ narcisist (aşa cum îl prezentau unii apropiaţi ai Zeldei), ce nu suporta un rival, cu atât mai puţin unul în rochie, îi neagă talentul şi o convinge să renunţe la semnătura ei pentru a trece sub semnătura lui prozele scurte scrise de ea pentru nişte reviste celebre.

Alături de singurul roman scris de Zelda Fitzgerald, povestea spusa de Therese Anne Fowler te face să redefineşti rolul unei muze datorită emancipării şi reflecţiilor despre rolul femeii în societate, în acea societate a începutului de secol XX, când arta, independenţa financiară şi asumarea erotismului subtil (sau nu) în spaţiul public şi în literatură au spart cercul restrâns al grupurilor intelectuale dominate de bărbaţi.

  Editura Humanitas Fiction, 2015

Poți găsi cartea aici.

Imagini: www.dollhousebettie.com/equals.youplusme.com

Tribul – Instinctele tacerii

0

Un hibrid între un experiment cinematografic şi un film realist despre problemele adolescenţilor din centrele educaţionale pentru surdo-muţi ale fostei Uniuni Sovietice? O parabolă despre lipsa Binelui când guvernează legea tăcerii? O lecţie despre cum poţi îmbina instinctele agresive şi apropierile răzleţe în jungla unui internat?

O adaptare mută a romanelor Împăratul muştelor şi Căpitanii nisipurilor? Indiferent de percepţia şi interpretările criticilor de la Cannes şi ale cinefililor occidentali şocaţi de o realitate devenită rutină pentru estici, Tribul, regizat de Miroslav Slaboshpitsky, a fost deja trecut pe lista filmelor care aduc o noutate în privinţa unghiului din care sunt privite agresivitatea şi exploatarea celor aflaţi în centrele pentru copii şi adolescenţi aşa-zişi cu probleme, având toate şansele de a deveni un film cult şi o reîntoarcere spre începuturile cinematografiei de artă, când emoţiile transmise contau foarte mult în relatia dintre viziunea regizorului, tehnica folosită şi reacţiile privitorului.

Tribuleste un film lipsit de vocile personajelor, de replici vorbite, încât ai impresia că sala de cinema s-a transformat într-un bazin în care plonjezi brusc şi nu mai poţi auzi sunetele, ci doar vedea gesturile unor personaje rapace, înfricoşate, furioase, resemnate sau, dimpotrivă, absente. Este lumea unei şcoli pentru copiii şi adolescenţii surdo-muţi din Ucraina postsovietică, unde clădirile cenuşii, mobilierul învechit, prăpastia dintre autorităţi şi cei pe care ar trebui să îi apere rămân cele pe care le-am cunoscut noi înşine sau le-am aflat-o din cărţile sau din amintirile celor din perioada comunistă, acea perioadă în care gunoiul era băgat sub preş. Dar în universul adolescenţilor care învaţă cum să se descurce singuri într-o lume în care unul dintre profesori încurajează ierarhia puterii din afacerea cu obiecte vândute de cei mici şi slabi prin trenuri, urmând să fie jefuiţi de masculii dominatori, iar pe cei din grupul bătăuşilor îi învaţă cum să devină proxeneţii colegelor mai împlinite din punct de vedere fizic, nimic nu poate sta mult sub preş.

Există o relaţie schizofrenă apărută între lumea subterană, nocturnă, populată de adolescenţii lăsaţi de izbelişte, care îşi fac propria lege, şi lumea profesorilor ca prezenţe trecătoare, ce se risipesc repede după scenele care îi fac să pară nişte figurine penibile, înzestrate cu gesturile specifice limbajului de lemn al unui adult naiv, care nu ştie, nu vede şi nu aude violenţa nici măcar atunci când sunt scoase nişte scâncete ascuţite, scurte, ajunse la suprafaţa oceanului de tăcere abia după ce a străbătut adâncurile şi s-a luptat cu neputinţa celui pentru care drama şi traumele sunt izolate fonic. Nu ştim mare lucru despre lumea din afara tribului nocturn feroce. Adulţii sunt reprezentaţi doar prin mişcări ce amintesc de manifestările prilejuite de sosirea unui mărunt activist de partid într-un sătuc uitat de lume, unde în sfârşit se poate vedea pe sine ca fiind mare. Nici despre identitatea protagoniştilor nu ştim mai nimic, iar această absenţă a lămuririlor este doar un artificiu prin care se poate crea acea lume misterioasă, izolată, unde instinctele scapă de sub control şi formează crusta dezumanizării, desprinsă din când în când în momentele în care sălbăticia imită o candoare năvalnică, gata să muşte dacă i se cere să stea prea mult.

Încă din primele minute ajungi să întelegi care sunt cei ce fac regulile pe coridoarele şi în dormitoarele cămininului, existând un lider cu apucături de interlop est-european, nişte vulnerabili ce nu se pot opune, nişte locotenenţi fideli şi nişte foste victime trecute de partea agresorilor. Un astfel de agresor provenit dintr-o victimă este şi nou-venitul “peşte” în lumea internatului, care se adaptează repede, rezistă în timpul ritualului psihologic de iniţiere care include bullying-ul, furtul, supunerea în faţa şefului şi, în final, umilirea celor mai slabi decât el, deşi, la rândul său, încă mai păstrează ezitările unui novice abia intrat în lumea sălbatică şi fără speranţă a internatului. Dar totul se schimbă când îi vine rândul să fie proxenetul colegelor duse noaptea în parcarea destinatată camioanelor. În timpul unei astfel de ieşiri conştientizează atracţia faţă de una dintre cele două fete devenite prostituate şi, din banii câştigaţi în urma diverselor combinaţii, ajunge să cumpere la rândul său câteva minute de plăcere în compania ei.

Ce putea rămâne doar un simplu act mecanic, devine o apropiere tulburătoare, urmată de promisiunea unei apropieri sufleteşti, singura de care va avea parte în acel mediu ostil. Chiar şi modul în care au fost filmate scenele intimităţii sexuale ies din zona vulgarităţii, explorând trecerea de la erotismul dintr-o lume sălbatică, instinctuală, la ataşament, doar că tot despre reacţii tumultuoase va fi vorba când ataşamentul riscă să fie tulburat din nou de lupta pentru dominare şi de promisiunea făcută adolescentelor minţite că vor duce o viaţă mai bună dacă obţin pasaportul către Italia, dar şi de o sarcină de care se va scăpa printr-un avort clandestin (pretextul pentru singura scenă în care vocea unuia dintre personaje răzbate dincolo de muţenie ca urmare a unui dureri, rămând scena cu adevărat cutremurătoare a filmului tăcut).

Dacă nu ar fi fost un film cu actori care se exprimă doar prin limbajul semnelor, Tribul ar fi rămas doar o altă poveste realistă despre moştenirea sovietică şi fantomele sale care încă mai bântuie modul în care este perceput omul şi dreptruile sale în Europa de Est. Apartamentul unde se fac avorturile clandestine, mobilierul învechit, şcoala cu pereţi scorojiţi şi decorurile din anii ’70-’80 amintesc de cartierele muncitoreşti ale oraşelor comuniste, aşadar nu ar fi adus nimic nou sub cerul gri, în lumea cinefilului estic deja familiarizat şi informat cu privire la dramele sociale din film. Dar tocmai lipsa vocilor te obligă să renunţi la ordonarea predictibilă a întâmplărilor care pot forma o poveste tocmai pentru a simţi mai bine teroarea din jurul personajelor, angoasa, neputinţa, pe care nu le exprima zgomotos, ca într-un film realist ce te indeamna să îţi schimb mentalitatea. Totul se păstreaza în tăcere, acea tăcere acoperită de ambiguitate, în care nu poţi ghici aproape deloc reacţiile personajelor, unele părând chiar inexplicabile prin lipsa dorinţei de a evada. Regizorul nu vrea un spectator care să strige imediat împotriva nedreptăţilor, ci unul care mai întâi poate rămâne alături de personaje pentru a simţi lumea lor, pentru a le observa relaţiile, cu totul altele în subteranele tăcerii.

Deşi este un film în care imaginile par nefiltrate de simboluri, mergând până aproape de explicit, comunicarea prin semne întreţine acea ambiguitate care te intrigă şi te face sa devii conştient de corpul uman desprins de carnalitatea primitivă ce abundă în film, ca sursă a oprimării şi a exploatarii, pentru a redescoperi anticamera emoţională a epidermei, a mişcărilor, a privirilor, exact ca într-un dans contemporan, unde mesajele trupului şi modificările mimicii sunt răvăşitoare şi, în acelaşi timp, sublime. Tăcerea nu este dublată de reflcţii, de scene statice în care un personaj este surprins în timp ce se gândeşte uitându-se în gol, ci de gesturi neanunţate, şocante în anumite scene. Nu este tăcerea introspecţiei, ci una care ţipă. Gesturile au ceva dintr-un dans experimental şi din jocurile bazate pe exerciţii de patomimă, doar că aceste personaje nu mai ştiu de multă vreme să se joace.

Lumea subterană a personajelor trebuie luată ca atare, fără posibilitatea unei salvări metafízice sau a dorinţei de a schimba ceva. În filmul lui Miroslav Slaboshpitsky, din rău se iese printr-un rău mai ţipător, chiar şi în tăcere. Este lumea în care apropierea umană se confundă cu sexualitatea primordială, prelungită prin atingeri când şovăitoare la finalul actului erotic, când brutale. Personajele trăiesc prin emoţii puternice, primare, iar pierderea celui devenit obiectul atracţiei capăta forma unei furii ca dovadă de afecţiune.

Pe toată durata filmului, ai impresia că asişti la observarea unei lumi subterane, existente doar pentru iniţiaţi, negată de majoritatea oamenilor, iar mişcările personajelor, codul evaziv al gesturilor, lipsa unei subtitrări şi a unei interpretări întreţine un mister din altă realitate, modul în care au fost filmate scenele dându-ţi impresia că toate personajele vor să te ghideze în lumea lor secretă, ademenindu-te cu secretele doar de ei cunoscute, urmând să se comporte de parcă au şi uitat de tine, care te vei ţine după ele, în timp ce aştepţi să vină din moment în moment o prezenţă malefică pentru a le înhăţa.

 

Cu toate că supravieţuiesc într-o lume crudă, fără compasiune, protagoniştii nu caută o portiţă de scăpare, cu excepţia puştiuluicare o vede ameninţată cu dispariţia pe cea care i-a oferit iluzia unei apropieri umane în mijlocul unei insule de brutalitate. Adolescenţii din internat în lumea lor nocturnă, în subsolul societăţii şi în absenţa totală a normelor oficiale. Îşi fac propria realitate, în care loviturile, gesturile bruşte şi trăirile afective se ivesc precum izbucnirile unui vulcan în mijlocul neputinţei, arătându-ţi că pentru aceste personaje, zvâcnirile de afecţiune nu pot naşte decât confuzii în lumea dominată de sexualitatea animalică, de brutalitate, iar încercarea de păstra cât mai aproape persoana care poate naşte atasamentul prelungit dincolo de carnal nu poate face decât ravagii.

The Avengers: Age of Ultron

Joss Whedon continuă seria The Avengers cu cel de-al doilea film, Age of Ultron. Cu un trailer cel puțin interesant – I've Got No Strings din Pinocchio pe fundal -, cel mai nou film Marvel ar putea dovedi încă o dată că supereroii sunt noul laborator experiemntal al cineaștilor. 

Tony Stark (Robert Downey Jr.), sau Geppetto, dacă vreți, crează un robot capabil să controleze armata de roboți în eventualitate unei retrageri a lui Stark, Ultron (James Spader). Acesta își declară însă independența citând cântecul deja pomenit și pornește lupta în New York. 

The Avengers își pun în mișcare toate forțele pentru a-l contracara. Asta presupune o listă extrem de lungă de vechi cunoștințe: Captain America – Chris Evans, The Incredible Hulk – Mark Ruffalo, Thor – Chris Hemsworth, Black Widow – Scarlett Johansson et al., cărăra li se adaugă Scarlet Witch – Elizabeth Olsen și Quicksilver – Aaron Taylor-Johnson. Oare câte minute pe ecran s-au alocat fiecăruia?  

Ultimele articole