Francoise Sagan este considerată o copilă teribilă a tumultuoşilor ani ’60. O îmbinare între farmecul androgin al lui Jean Seberg şi aerul de rebel nonşalant al unui James Dean cu accent parizian, pare desprinsă din filmele noului val francez, cu ale sale personaje care se consumă repede, trăiesc fără să le pese de consecinţe, au un dor de ducă de nelecuit şi gonesc spre nicăieri şi spre oriunde se pot bucura de intensitatea clipei într-o maşină furată gonind pe Champs-Elysee.
În romanul alter-ego Vânătăi pe suflet, i-a cedat rolul vieţii sale duetului de cuci hoinari format din Eleonore şi Sebastien, care practicau escrocheria sentimentală, incestul psihologic şi (auto)îngheţul amoros în decada plăcerilor afişate ostentativ, trecute în contul unei condiţii de aristocraţi fără avere, dar cu lehamite faţă de rutina unui job full-time şi o poftă nebunească de a trăi o boemie rafinată, acoperită de mimarea lejerităţii morale.
Protagoniştii nu sunt noi în lumea lui Sagan, ei fiind împrumutaţi din piesa de teatru Chateau en Suede, prima scrisă de aceasta, în 1960, care l-a inspirat pe cineastul Roger Vadim să regizeze filmul cu acelaşi nume. Vânătăi pe suflet este o alternanţă între peripeţiile pariziene ale celor doi fraţi cu ataşament bizar şi mărturiile lui Sagan despre greutatea de a scrie un roman, fluctuaţia inspiraţiei artistice, libertatea sexuală, emanciparea femeii şi adicţiile de toate felurile. Pasajele în care este descrisă viaţa de huzur fără ţintă a boemilor decadenţi din Parisul Nouvelle Vague şi libertin de la finalul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 par nişte colaje încropite din fotografiile vintage şi instantaneele ce surprind viaţa tinerilor fără griji şi remuşcări. Exact în momentul în care ai impresia că ai parte de o căltorie previzibilă în Parisul decupat din scenele filmului A bout de soufflé, intervine vocea lui Sagan care întrerupe brusc acţiunea, asemenea unui regizor ce opreşte filmările pentru a-şi face timp să decidă ce traseu vor urma personajele sale, dacă ar trebui să se ducă în cutare loc, să asiste la cutare petrecere şi să accepte avansurile unui star devorat de propria faimă obtinuţă prin vaforuri îndoielnice şi coplesit de prea multă expunere mondenă.
Nimeriţi în Parisul ce se odihnea blazat pe canapeaua dintr-un salon în care domina o dezordine extravagantă după acea petrecere continuă în care s-au transformat anii’60, Eleonore şi fratele ei se trezesc faliţi şi (încă) dependenţi de o trândăvie continuă, şi încep să vâneze potenţiali sponsori, care să fie sedaţi de carisma lui Eleonore sau neveste burgheze plictisite, gata sa fie jefuite afectiv de fratele ei. Păstrându-şi un statut incert în ochii victimelor fascinate de relaţia ambiguă dintre aceştia şi de pâcla misterului seducător ce le ascunde trecutul, Eleonore şi Sebastien par nişte flori exotice, de o salbatică preţiozitate, greu de aclimatizat în Parisul monden, deşi devin imediat noul centru de interes al capitalei. Mimând nepăsarea şi controlându-şi emoţiile printr-un paravan al plăcerilor epidermice, risipesc orice şi se risipesc prin fast, cu nepăsarea şi seninătatea scurtă provocată de abandonul în voia ritmului unui local de noapte sau a serilor din apartamentul de tranzit, după ce îşi dau ultimii bani pe o sticlă de băutură fină.
Dacă spargi peretele fals al frivolităţii de suprafaţă, în spatele unor personaje superficiale ce nu iau (şi nu se iau) nimic în serios vei descoperi nişte reflecţii despre societatea franceză, despre slăbiciunile unei generaţii care nu mai vrea o viaţă chibzuită şi ordonată. Sagan te momeşte prin reflecţiile ei, încât ai impresia că poţi păşi alături de ea pe terenul a ceea ce ar fi putut fi un existenţialism îmbrăcat în ţinute chic, doar că până şi viziunea filosofică s-a lăsat tentată să lenevească la masa unei cafenele scaldate de lumina amiezii, încât se transformă repede într-un spleen al noilor boemi postbelici, adepţi ai unui hedonism lipsit de satisfacţie, pe care toţi copiii terbili din generaţia lui Sagan îl prefăceau într-un gol al apatiei glamour.
Prin cele două personaje (re)create în acest roman, Francoise Sagan reuşeşte să exprime foarte bine aerul timpului său, în care gama culorilor afective nu mai cunoştea înălţimi, ci doar trăiri păstrate la un nivel mediocru, incapabil să nască tragedii cathartice, dileme sau nişte sensuri adânci. Era o decadă obosită de trăirile baroce ale predecesorilor ce prea luau totul în serios. Eleonore si Sebastien se bucurau din plin de avantajele unei perioade în care emoţiile nu mai urlau, ci doar zumzăiau, după cum afirma Sagan despre timpul generaţiei sale.
Vânătăi pe suflet nu este un roman închegat, în sensul clasic, rămânând în schimb una dintre cele mai bune uşi de acces în culisele unei decade ce a dat un anumit stil de viaţă, imortalizat de cineaştii noului val francez, imitat în pictoriale fashion, în imaginaţia celor pasionaţi de moda retro strecurată în ramurile manifestărilor creative. Paginile cărţii sunt un omagiu iconoclast adus frumoşilor nebuni obosiţi înainte de vreme, dar nu de petrecerile fără sfârşit, ci de trăirile vagi, imposibil de explicat, confundate cu plictiseala, nepăsarea, apatia şi acea aparentă dezolare pe care doar iniţiaţii ce i-au citit pe marii poeţi damnaţi ai Franţei o pot înţelege. Totusi, cele două personaje îţi lasă impresia că nu pot fi mai mult decât nişte marionete cărora Sagan le răpeşte trăirile adânci pentru a avea doar ea parte de intensitatea cuvenita personajelor, lasându-i pe cei doi într-un univers ce devine sufocant prin lipsa unei trăiri stridente care să poată sparge prezentul continuu oferit nomazilor din marile oraşe, ce nu pot evada, ci doar se pot muta dintr-un pol al boemiei într-altul.
Editura Art, 2013
Poți comanda cartea de pe Elefant.ro.
Imagini: Bresson (parlez-vousphotography.quietplacetolive.com)/Un Chateau en suede, Roger Vadim (portfolio.lesoir.be)
