Modul în care vei recepta povestea rescrisă a spectaculoasei muze transformate în soţia captivă a celui mai iubit scriitor al tumultuoşilor ani ’20 – F.S. Fitzgerald- depinde şi de prezenţa în biblioteca ta a singurului roman scris de aceasta, Acordă-mi acest vals. Dacă paginile scrise de Therese Ann Fowler sunt prima întâlnire cu efervescenta Zelda, atunci o vei percepe, în prima jumătate a cărţii de ficţiune, ca pe o prostuţă adorabilă din Sud, cu gesturi de histrionică veleitară, pentru care talentul de (mereu) viitoare balerină, încercările de a picta şi gândurile închegate în articole despre noul model de feminitate nu depăşesc superficialitatea unui moft de adolescentă rebelă, pierdută într-un orăşel conservator.
În schimb, dacă i-ai citit romanul, acest portret reinterpretat seamănă cu dansul unui fluture ce iese din coconul provincial întâlnit în Sudul lui Scarlett O’Hara (acel Sud cu nostalgii colonialiste) pentru a zbura nestingherit pe străzile New York-ului interbelic, unde Prohibiţia, contrar planurilor, a dat naştere unor petreceri cum nu se mai văzuseră, în cabaretele clandestine sau în saloanele de la Ritz, unde egoul mondenilor era spumos precum şampania şi fragil precum nişte cupe dintr-un cristal preţios, dar uşor de spart în timpul unei petreceri din Era Jazz de o flapper girl dezlănţuită. Dar acest fluture nu poate rămâne la nesfârşit captiv lângă aura de semizeu teribil din jurul bărbatului scriitor şi vrea un loc al său, care va deveni anticamera mistuirii finale a celui neîmplinit.
Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald nu este o biografie, dar ficţiunea reuşeşte să recreeze lumea Zeldei, iar multe pasaje din roman îţi dau impresia că ţi-au căzut în mână confesiunile scrise de însăşi Zelda, scriitoarea ajungând să recurgă, asemenea eroinei care a inspirat-o, la multe observaţii şi introspecţii transformate în imagini picturale, aşa cum făcea şi Alabama, un alter-ego al Zeldei şi protagonista romanului Acordă-mi acest vals. Tocmai abilitatea de a se deghiza în Zelda printr-o credibilă scriitură la persoana I, urmând să o privească dintr-un unghi lucid, străpungător precum durerea de cap după o petrecere nebună din anii ’20, o transformă pe Therese Anne Fowler într-o admiratoare înşelătoare a zeiţei care dansează un dezinhibat Charleston, se urcă pe mese pentru a propune toasturi memorabile şi care ameninţă supremaţia marelui Fitzgerald la petrecerile unde acesta încerca să le intre în graţii lui Picasso, Ezra Pound, Hemingway sau Cocteau. Exact când ţi se dă de înţeles că magnetismul Zeldei se bazează doar pe farmecul exterior şi pe rochiile cu model îndrăzneţ, nefiind mai mult decât o visătoare zăpăcită dependentă de petreceri extravagante şi incapabilă de profunzimi artistice, deşi vrea să devină, la rândul ei, o creatoare, autoarea te ia peste picior asemenea unei flapper girl criticate de o mamă cu înfăţişare victoriană, transformând-o pe Zelda în cel mai bun observator al epocii lui Gatsby.
De fapt, despre această epocă a primei mari eliberări feminine vorbeşte autoarea, cuplul Zelda-Scott nefiind decât un simbol al succesului care a consacrat un nou tip de scriitor şi o noua tiplogie de soţie din preajma unui scriitor. Fitzgerald este scriitorul care învaţă să profite de apariţiile mondene extravagante, de ieşirile zgomotoase, scandaloase în ochii celorlalţi petrecăreţi, gata să renunţe la imaginea de cârtiţă ursuză pentru a păşi în lumina reflectoarelor care îi permit să-şi plătească dimineţile de mahmureală într-un apartament de cinci stele, după ce s-a dat în stambă alături de soţia care a sărit într-o fântână arteziană doar pentru a furniza hrana pentru ziarele care i-a ridicat în Olimpul stăpânit până atunci de baieţii de bani gata din Ivy League, ce se bucurau de privilegiile unei averi strânse de-a lungul a câteva generaţii de antreprenori tenace, gata să fie risipite la petrecerile ce i-ar fi trezit invidia până şi lui Gatsby. La randul sau, Zelda refuza ingratul rol de accesoriu seducator din arsenalul sotului ce vrea sa isi domine cercul artistic. Are o ironie înţepătoare, care o face să pară o broşă strălucitoare ce subliniază ţinuta unei petrecăreţe sofisticate, dar având un ac pe post de instrument de scris, ce pătrunde dincolo de materialul ce îţi poate lua ochii pentru a-i dezvălui lipsurile nevăzute.
Therese Anne Fowler o leagă pe Zelda Fitzgerald de spiritul anilor ’20, ea ajungând să asiste la noile schimbări din viaţa femeilor care abia şi-au câştigat dreptul de a lua în stăpânire spaţiul public, de a se bucura de plăcerile flirtului nepăsându-le de încadrarea în categaoria tinerelor fluşturatice. Sunt femeile care fumează şi expiră fumul prin gesturi languroase şi priviri de felină rasată, uşor ameţită, dar sigură pe ea. Îşi tund părul, se bucură de forţarea graniţelor dintre feminin şi masculin, renunţă la furouri şi corsete pentru a purta rochiile mătăsoase direct pe trup şi, mai presus de orice, vor să li se arate ostentativ că sunt dorite, să fie ispitite şi să ispitească la râdul lor, să devina amante zvăpăiate înainte de a li se cere să-şi exercite rolul matern. Totuşi, în ciuda unei dezinvolturi asumate, prin care îşi exersa mişcările de Charleston pe ritmurile febrile de jazz în saloanele din oraşul natal, unde l-a intalnit pe tânărul Fitzgerad, un yankeu pierdut în Sud, Zelda rămâne suspendată între modelul tinhei din copilărie şi lumea descoperită alături de Scott, unde morala burgheză din ţinutuile plantaţiilor de bumbac, în care fetele semănau cu răsfăţata Scarlett O’Hara înainte de-al întâlni pe Rhett Butler, se topeşte în viaţa nomadă ce o poartă din New York pe malurile Senei, paradisul în care îşi căutau inspiratia mulţi scriitori americani din perioada interbelică.
Venită Sudul unde femeile care ieşeau din tiparele morale riscau să fie o Blanche Dubois din Un tramvai numit “Dorinţă”, Zelda, aşa cum o priveşte Therese Anne Fowler, este adolescentă care ştie că trebuie să rămână la graniţa dintre soţia devotată şi petrecareaţa naivă, dar alege să îşi urmeze vocaţia de artistă în ciuda dezaprobărilor reflectate în atitudinea conservatoare a soţului ei, uneori nesigur în faţa şarmului copleşitor al Zeldei, care prin talentul de balerină frântă înainte de vreme, prin scurtele proze publicate sub numele acestuia şi prin lecţiile de pictură avangardistă ameninţă să-l eclipseze în cercurile intelectuale. Pentru a evolua, Zelda şi-a asumat, la finalul adolescenţei, riscul de a se urca în caruselul unei vieţi alături de un scriitor supus toanelor unei inspiraţii fluctuante, dar care i-a promis o existenţă precum o petrecere fără sfârşit. Din acest carusel, viaţa Zeldei a încetat să mai caute repere fixe, iar lumea a devenit o succesiune ameţitoare şi euforică de imagini cu femei fatale care flutura provocator evantaiele din pene şi afişează tinute de zeiţe extravagante, aşa cum le mai poţi vedea doar în ilustratele Art Deco.
Cuplului Zelda-Scott Fitzgerald i se alătura un alai de artişti inovatori care şi-au modelat epoca după bunul plac, hotarăţi să nu piardă nici un prilej de a-şi trasforma existenţa într-un iureş al notorietăţii excentrice, al revărsării nonşalante de slăbiuciuni devenite arsenalul unei popularităţi ademenitoare. Aceste slăbiciuni erau noile arme ale zeilor boemi ce străbăteau staţiunile rafinate pe Coasta de Azur, din sudul Italiei, reîntorcându-se toamna în inima cartierelor decadente, dar ofertante ale Parisului. Fără greşeli, amănunte picante şi goana după risipirea de sine, cuplul Scott-Zelda nu ar fi reuşit să modeleze acei ani ’20 în care nu mai existau persoane, ci personaje, în care personalităţile deveneau vedete mondene cu sau fără voia lor, în care tinerii nebuni şi trişti erau idolii noii generaţii răsărite la finalul Primului Război Mondial şi, mai ales, în care notorietatea nu însemna să apari pur şi simplu într-o prestigioasă revistă literară, ci să devii tu însuţi o apariţie (acea Apariţie!).
Citind romanul, te pui în pielea unui tânăr din anii ’20, îndrăgostit de literatură şi de jazz, care şi-ar dori viaţa Zeldei şi a lui Scott, aşa cum o prezintă gazetele, acea viaţă perfectă, în care petrecerile sunt urmate de întâlniri cu marii artişti, iar hedonismul rafinat este dublat de pulsaţia creativă şi flerul scriitorului care îşi poate simţi perioada şi generaţia, captându-i esenţa care îi va transforma romanele şi prozele într-un simbol, într-o lectură-cult. Alături de Zelda, a cărei voce este re-creată de autoare, simţi emoţiile celor doi americani teribili, gata să ia lumea cu asalt, să traiască altfel decât părinţii lor, sperând, asemenea unor novici, să lase o impresie bună în salonul de la Paris al lui Gertrude Stein, unde au fost primiţi cu braţele deschise unor curiozităţi de crema avangardei, semn că toate eforturile lui Fitzgerald de a deveni vizibil i-au creat lui, dar şi Zeldei, o faimă ce le preceda apariţia, oriunde se duceau, făcându-i pe toţi să le doreasca apropierea pentru a-i găsi în ei pe frumoşii risipitori din romanele şi povestirile scrise de Scott (inspirate de gândurile Zelda).
Pe măsura ce te apropii de ultima parte a romanului, vei asista la metamorfoza nebanuită a Zeldei. În Parisul dominat de legenda femeilor precum faimoasa Coco Chanel, femeile crescute în Sudul Americii, de unde provenea şi ea, deveneau fade, primitive şi demodate. Pe măsura ce Scott se apropie cât mai mult de Hemingway şi de modelul bărbatului care devine un tiran pregătit să descurajeze orice tentativă de emancipare intelectuală a soţiei admirate în cercul marilor artişti, Zelda renunţă la petrecerea continuă pentru disciplina orelor de balet, în timpul căruia învaţă despre sacrificiile şi vocaţia de artistă. Obligată să renunţe la un contract prin care ar fi devenit prim-solistă la Napoli, din cauza geloziei lui Scott, ce îşi dorea o muză captivă, deghizată într-o frumusică un pic aeriană, Zelda se refugiază în pictură şi în scris. Din păcate, umbra unui soţ narcisist (aşa cum îl prezentau unii apropiaţi ai Zeldei), ce nu suporta un rival, cu atât mai puţin unul în rochie, îi neagă talentul şi o convinge să renunţe la semnătura ei pentru a trece sub semnătura lui prozele scurte scrise de ea pentru nişte reviste celebre.
Alături de singurul roman scris de Zelda Fitzgerald, povestea spusa de Therese Anne Fowler te face să redefineşti rolul unei muze datorită emancipării şi reflecţiilor despre rolul femeii în societate, în acea societate a începutului de secol XX, când arta, independenţa financiară şi asumarea erotismului subtil (sau nu) în spaţiul public şi în literatură au spart cercul restrâns al grupurilor intelectuale dominate de bărbaţi.
Editura Humanitas Fiction, 2015
Poți găsi cartea aici.
Imagini: www.dollhousebettie.com/equals.youplusme.com
