La filmul regizat de Abel Ferrara te duci mai ales pentru a fi surprins de interpretarea lui Willem Dafoe, pe care l-ai vedea mai degrabă în rolul unui recuperator sau al unui mafiot slav decât în pielea unuia dintre cei mai influenţi cineaşti, acel Pasolini dornic să ridice spiritul submisiv la rangul de tortură aplicată burgheziei, pe care a scos-o din minţi cu filmele sale despre acea împletire dintre sexualitatea viscerală, dominare, putere şi reverie incandescentă.

Dafoe reuşeşte să întruchipeze un Pasolini melancolic, având uşoare sclipiri existenţialiste în replicile din interviurile prin care încă vrea să mai stârnească stupoare, şi licărul compasiunii din ochii unui monstru sacru decadent, care amână saltul pofticios asupra unui tânăr prostituat ce înfuleca înfometat nişte spaghete cu aerul inocenţei androgine a unui Bachus pictat de Caravaggio (regizorul insistă asupra variantei legate de relaţia dintre orientarea sexuală a lui Pasolini şi crima şocantă ce i-a adus finalul). În afara a două-trei scene abrazive pentru o retină sensibilă şi a celor prin care se anunţă un final cutremurător, deşi mult mai puţin trepidant decât te-ai fi aşteptat la începutul filmului, astfel încât să nu strice pojghiţa nostalgiei aplicate peste scenele picante ce te trimit cu gândul la o bacanală regizată de nişte hipioţi ce abia au citit un tratat erotic indian pe muzica lui Jim Morrison, Pasolini este un film potolit dacă îl compari cu ideile politice sau imaginaţia cineastului a cărui viziune îmbină sublimul cu acel erotism şocant, demn de spectacolele de la banchetele privilegiaţilor din Roma Antică, peste care aplică nuanţele umorului blasfemic la adresa societăţii aşezate.

Departe de a fi o biografie cinematografică, filmul poate fi considerat mai mult o viziune personală asupra ultimelor clipe din viaţa monstrului sacru pe care îl admiră Abel Ferrara. Aceste ultime clipe devin o călătorie delirantă, în care tot ce era şocant pentru Italia lui Pasolini ia calea oniricului ce amestecă scene din Salo şi din universul marginalilor asemănători celor din romanele scrise de controversatul regizor (considerat şi un părinte al Neorealismului în literatură), nelipsind nici opiniile antiburgheze tranşante până la extrem sau cele referitoare la crezul artistic iconoclast. De fapt, pelicula îţi arată un Pasolini ce presimte finalul brutal, fiind gata să lase ca testament un ultim proiect cinematografic având o notă existenţialistă, despre condiţia de pământean. Interpretarea actorului din rolul principal este surprinzătoare prin tonul nostalgic la care nu te-ai fi aşteptat de la un Pasolini care ajunsese la apogeul sfidării furibunde prin filmul-cult Salo. Acest Pasolini jucat de Willem Defoe este memorabil datorită amestecului dintre fragilitate, umorul care provoacă dileme la întâlnirea cu subsolul perversiunilor din umbra fiinţei umane şi cinismul stins de mimica unui colos obosit şi copleşit de propria lume, de la care toţi se aşteaptă să rămâna la condiţia intelectualului teribil, gata să reverse viziuni indecente la petrecerea simandicoasă dată de cei hrăniţi prin convenienţele şi ritualurile ce împart societatea între dominatori şi cei supusi, între victimă şi călău, virilitate şi slăbiciune, conformism şi hedonism sălbatic.

Pasolinirămâne o incursiune provocatoare în intimitatea intelectuală a unui cineast având o imaginaţie precum un cocktail Molotov, dar care va evita mărturisirea în favoarea unui mister pe care fiecare spectator îl va interpreta diferit, considerându-l pe marele Pasolini un pervers genial sau un pesimist diabolic, iar cei care abia acum descoperă epoca de aur a filmului italian vor deveni curioşi în legătaură cu personalitatea, romanele, dar mai ales viziunea cinematografică a unui artist incomod, a cărui dorinţă de a dinamita ipocrizia societăţii italiene din perioada sa îi zguduie până şi pe cei care au impresia că ai vazut deja totul în materie de suplicii transpuse în artă. Tocmai această apropiere subtilă şi tăcută dintre spectator şi personaj rămâne cel mai bun element al filmului. Ai impresia că poti intra pe vârfuri în camera unde Pasolini bate scenarii, fantezii, gânduri şi impresii la o maşină de scris veche, apoi mergi alături de el pe străzile populate de marginali, văzute de pe geamul unei maşini retro conduse de un artist stăpân pe el, dar ajuns în acel stadiu al existenţei în care lumea este privită de la nivelul unui zeu dezamăgit, pentru care şi scârba capătă măreţia inspirată de reflecţii cu iz filosofic acid.

Pasolini a fost proiectat în cadrul BucharEST International Film Festival, ediţia din 2015.

Dacă te apropii de 30 de ani şi majoritatea rudelor aşezate te întreabă când te măriţi atunci când văd că te îmbraci precum o adolescentă care ascultă rock, citeşte mult, are plete, blugi şi cotrobăie prin bagajele împrăştiate în mijlocul holului în timp ce se gândeşte la relaţiile toxice, apoi se duce în toiul nopţii la cel mai bun prieten (căruia îi plac bărbaţii, deci nu poate fi o partidă valabilă pentru o fată cuminte), pentru a-l întreba de ce majoritatea înjurăturilor noastre conţin trimiteri sexuale demne de filmele XXX, atunci vei intra imediat în pielea Cristianei (Elena Popa), personajul central, iar minimalismul scenariului centrat mai mult pe stări şi tăceri prelungite cu mici discuţii specifice unor petreceri de apartament îţi va părea de-a dreptul reconfortant, precum întâlnirea cu acel alter-ego ce îţi poate valida experienţele.

Modul în care ajungi să receptezi filmul Anei Lungu, Autoportretul unei fete cuminţi, depinde foarte mult de identificarea cu personajul ce trăieste o studenţie prelungită cu doctoratul centrat pe tema rezistenţei clădirilor, dorind, în paralel, să înfrunte propriile şubrezeli şi dependenţe emoţionale printre termenii de specialitate, să se acomodeze cu noul rol de unică locatară a unui apartament lăsat de ai ei şi de amantă a unui bărbat charismatic şi uns cu toate alifiile dominării psihologice (interpretat într-o manieră sarcastică hot de actorul Emilian Oprea, cunoscut datorită rolului central din filmul De ce eu?), a cărui nevastă este un oaspete în casa părinţilor Cristianei. Punctul forte al peliculei este alegerea actriţei din rolul principal, Elena Popa, capabilă să îi dea consistenţă veridică protagonistei, reuşind să iesă din tipare prin acea sensibilitate a introvertitei ce aduce dezordinea afectivă şi ezitarea la rangul de ingredient al feminităţii sofisticate. Dacă o placi, vei considera filmul o succesiune de scene familiare, iar personajele vor părea desprinse din grupul tău de amici şi cunoştinţe, alături de care te întinzi la discuţii până dimineaţa, enervat de cicăleala babacilor sau de societate. Pălăvrăgelile de umplere a serilor în care se ascultă Ada Milea şi se înjură sistemul sau valorile promovate de televizini, momentele în care protagonista trage meditativ din ţigară pe balcon sau stând turceşte cu laptopul în braţe după o noapte de insomnie pot fi considerate o parte din rutina multor spectatori ai generaţiei Y, căreia mulţi îi reproşează acea staţionare la graniţa dintre postadolescenţă şi maturizare, fără a se sinchisi de tocita etichetă pe care scrie generaţia debusolată, pusă de cei ce-i amendează nehotărârea, apetitul pentru nişte relaţii de cuplu instabile sau experimentele sexuale.

Subiectul filmului, bazat pe însingurare, pe lipsa comunicarii dintre copilul mare ajuns student şi părinţii ce au tot felul de manii specifice unui colecţionar obsedat de antichităţi inutile, fiind gata să ignore, printre atâtea lucruri din trecut, exact rănile ce ţin de istoria dialogurilor cu fiica lor, ar fi putut lua o turnură dezolantă, creând o atmosferă sufocantă, în care ai fi găsit o protagonistă ce se zbate ca peştele pe uscat îndopat cu Xanax. Există si Xanax în filmul Anei Lungu, şi insomnii, şi neîncredere în propria feminitate (cu simptome ceva mai discrete)…şi tot acel cocktail format din ataşamentul faţă de persoane indisponibile, dialoguri sterile cu părinţii şi relaţiile afective pline de goluri, doar că tot acest amestec este servit cu mult umor, ca la reuniunile din apartamentul celui mai bun prieten, în care se fredonează cântecele studenţiei. Bonus pentru boemii pasionaţi de incursiunile prin anticariate: scenele de interior au intimitatea stranie oferită de aruncarea unor obiecte din altă epocă, menite să acentueze aura feminină ieşită din comun a Cristianei.

Autoportretul unei fete cuminţi a fost proiectat în cadrul BucharEST International Film Festival, ediţia din 2015.

Maşina retro şi actorul îmbrăcat precum un adolescent rebel din anii ’50-’60 care ascultă rock & roll te duc imediat cu gandul la videoclipurile pieselor Arabella şi R U Mine ale celor de la Arctic Monkeys.

Dar această reverie indie este spulberată brusc de peisajul ce pare desprins dintr-o mahala est-europeană bună de folosit ca fundal într-un film regizat de Kusturica, având o coloană sonoră asemănătoare unui cantec de jale în stil rusesc, dar cântat în dialectul Farsi (vorbit şi de iranieni). Şi ar fi rămas în registrul unui Fellini balcanico-persan dacă regizoarea Ana Lily Amirpour nu ar fi ales un decor urban industrial apocaliptic, prezentat nu într-o notă realist-dezolantă, ci halucinantă, în care pompează obsesiv un mix de influenţe muzicale catchy pentru fanii Clubului Control (vechi sau nou), seducându-te încă de la primele imagini dacă eşti un adept al experimentelor cinematografice alb-negru şi al filmelor fără un scenariu liniar. Un bonus pentru cei ce detestă clişeele: o vampiriţă introvertită, cu aer de tânără pierdută şi însingurată, îmbrăcată ca pentru o noapte într-un club underground, purtând un deja iconic tricou cu dungi a la Godard epoque…şi un văl care îţi permite să-i vezi totuşi acele trăsături persane misterioase.

Tulburător, suprarealist pe alocuri, nonconformist ca un film despre anii ’50, senzual-demonic până la sângele gustat de vampiri şi lasciv-melancolic precum notele unui cântăreţ oriental pierdut în periferia occidentală ce-l obligă să-şi pună acordurile pe noile beaturi sofisticate prelucrate pentru nişte urechi rafinate, dar care nu strâmbă din nas când mai dau peste un amestec intercultural, atâta timp cât este şlefuit de un DJ abil. Cam aşa poate fi descris A Girl Walks Home Alone at Night,ce ar putea fi o peliculă-cult pentru (contra)curentul underground în care tot ce poate fi comercial este dus la reciclat şi transformat într-un colaj de influenţe, cum se întâmplă şi cu poveştile despre vampiri din filmul regizoarei iraniene Ana Lily Amirpour, care simte pulsul generaţiei sale formată din hipsteri cultivaţi sau non-hipsteri ce au în comun cu ei dorinţa de a încerca noutăţi fără a fi speriaţi de lipsa unui cineast faimos de pe afiş, de întârzierea confirmărilor venite din partea criticilor sau de schimbarea macazului în direcţia experimentului.

Relaţia destructivă dintre tatăl dependent de narcotice şi fiul nevoit să fure pentru a-i face rost de acea doză vândută de peştele cartierului, gata oricând să-i facă zile fripte unei protagoniste ce pare o Cabiria din zilele noastre datorită unui licăr nostalgic nealterat de sordid, copilul rătăcind cu ochii trişti pe străzile pustii ale unui cartier muncitoresc, sondele cu mişcări neîntrerupte ca nişte capete de monştrii care vor să ciugulească din pământ ca dintr-un corp fără apărare şi imaginea unei rafinării în miez de noapte ar fi putut deveni elementele unui film despre o lume sufocantă, alienată, fără speranţă, în care personajele sunt captive şi nevoite să îşi caute o doză de seninătate în detaliile neînsemnate, minţindu-se că viaţa nefericiţilor de la periferie mai are şi petice de lumină. Dar Amirpour transformă fotografiile unui realism brut (şi brutal) într-o lume ireală, unde speranţa vine din zona fantasticului, a imaginaţiei, fie ea şi sub forma unei iubiri pentru o tânără-vampir sedusă pe nişte piese de indie rock, într-un cuibuşor boem improvizat la subsolul unei clădiri obscure.  

Asemenea fotografiilor alb-negru, care intreţin aparenţa irealului, a misterului şi a ieşirii din timp, filmului lui Amirpour menţine ambiguitatea, încât ai impresia ca îţi refuză dreptul de a-i cataloga filmul, de a-l introduce într-o categorie, jucându-se cu experienţa ta de cinefil. Exact când ai impresia că jocul actoricesc este o încercare de a parodia filmele hollywoodiene cu vampiri sexy, mai introduce nişte scene ce frizează neorealismul, apoi virează brusc spre halucinant. Dacă te bate gandul să iei dramele sociale prea în serios, introduce umorul negru involuntar pentru a-ţi aminti că nu ai voie să lasi emoţiile inspirate de film să devină sfredelitoare, ci doar nişte impresii plutitoare, suspendate până să-ţi încâlcească neuronii prinşi în ganduri profunde.

De fapt, în locul unei drame care să lase în urmă gânduri pregătite să te bântuie, zgândărite de revoltă sau de furia neputinţei de a schimba lumea sumbră a personajelor, A Girl Walks Home Alone at Night îţi livrează mai mult un basm despre cuplul primordial cu tentă de film experimental noir, pe care îl receptezi doar la nivel vizual şi auditiv, de parca ar fi proiectat într-un club mai puţin cunoscut de mase, unde stai pe nişte perne, având capul dat pe spate în semn de visare, în timp ce rulezi nişte amintiri induse de secvenţele alb-negru aranjate într-o succesiune ce mimează relaxarea nonşalantă pe coloana sonoră a unei trupe de indie rock intreruptă din când în când de mixuri electronice de un exotism hipnotic, deep. A Girl Walks Home Alone at Night mizează pe nevoia de candoare a celor gata să o nege în public pentru a nu fi consideraţi patetici, dar care trasar imediat ce muzica le induce transa aceea securizantă ce-i face pe necunoscuţi să rezoneze prin mişcări, soundtrack-ul dezinhibant fiind dublat de o succesiune de fotografii bicolore menite să ridice la suprafaţă tot ceea ce nu poţi spune în cuvinte fără a da peste clişee.

A Girl Walks Home Alone at Night a fost proiectat în cadrul BucharEST International Film Festival, ediţia din 2015.

Din primele 5 minute filmul ne prezinta o atmosfera grea, murdara si aproape claustrofoba. Potrivit pentru un thriller, as spune, desi imi doresc sa se dea cameramanul 5 metri inapoi din cand in cand, pentru ca inteleg foarte greu cine pe cine bate sau impusca, desi ecranul de cinema este imens.

Dupa introducerea fara inflorituri, constructia personajelor continua la un pas verosimil, fara sa para fortata, inghesuita sau cu dorinte lacrimogene.

Alterneaza apoi cu scene de actiune surprinzatoare si intense, suficient de bine incat sa ma tina captivat pana la final, cu riscul de a nu mai ajunge la baie in timp util.

Pe masura ce motivatia fiecarui personaj e fie exploatata, fie intuita, ajung sa cred ca materialul sursa al filmului merita citit. O bila alba asadar pentru Child 44, care, desi facut de americani in Cehia, reuseste un portret cinic si realist dupa Moscova si peisajul rusesc in general in anii de dupa al Doilea Razboi Mondial. Alte bile albe: Gary Oldman, chiar daca are putine scene si Vincent Cassel, pentru amabilitatea de a se desparti de Monica Bellucci si a ne da o mica speranta tuturor.

Sa revenim. Pelicula nu este lipsita de neajunsuri. Pe alocuri pare grabita la montaj iar personajele sunt parca prea aproape de arhetipul literar al eroului sau antieroului romantic. Ceea ce nu pot insa ierta regizorului este nehotararea cu care abordeaza vocea unor rusi cu actori anglofoni. Daca Tom Hardy, in rolul principal, face un efort pana la urma convingator sa dea viata unui erou de actiune cu accent slav, altor personaje li se permite fie un accent britanic curat, fie unul de factura germanica, inducand publicului un sentiment de confuzie si nesiguranta in tratarea naratiunii.

Noi intelegem ca e o proiectie si ca actorii au alta existenta decat personajele. Nu spun ca era mai bun filmul cu actori rusi, dar putea sa fie mai cursiv si poate mai convingator daca erau lasati sa se exprime ceva mai aproape de casa. Pana la urma, si extraterestrii vorbesc bine engleza in filme.