Articole

Dacă iubeşti literatura japoneză şi proza lui Yasunari Kawabata, în special, te va fascina acest ultim roman, din păcate neterminat şi publicat abia după moartea lui. Romanul Păpădiile are la bază o poveste ce pleacă de la strania dramă a unei tinere pe nume Ineko. Ea nu mai poate distinge trupul bărbatului iubit, deoarece suferă de o formă stranie de cecitate, survenită în urma unui şoc după ce şi-a văzut tatăl murind într-un accident. Este o afecţiune a corpului generată de o tensiune din adâncurile sufletului, ce îi macină viaţa, precum o tumoră emoţională, neextirpată şi moştenită din adolescenţă. Hisano, iubitul ei, încearcă să o convingă pe mama lui Ineko să renunţe la ideea de a o lăsa internată în sanatoriul din oraşul unde păpădiile au o culoare ireală, sperând că devotamentul şi dragostea lui vor deveni leacul de care ea are nevoie.

Că majoritatea scriitorilor japonezi au o atracţie pentru nişte poveşti de iubire stranii nu îi mai mira pe cititorii fericiţi în faţa unui nou titlu tradus, iar când autorul este un clasic al modernităţii nipone, cum este şi Kawabata, satisfacţia celor ce doresc să simtă spiritul nipon este deplină. Tăcerile înlocuiesc replicile zgomotoase, aluziile dau la o parte dramatismul ostentativ, iar tristeţea sfăşietoare capătă graţia unor flori în a căror descriere se ascunde întreaga intesitate afectivă exprimată în surdină. Kawabata se foloseşte de simbolurile atribuite naturii pentru a le da glas personajelor, ce îşi ascund revendicările, dezamăgirile, furia şi resentimentele în gesturi delicate, lăsând în seama unor detalii florale, a unui peisaj în timpul apusului sau a zgomotelor din jurul unui templu medieval tumultul vieţii interioare ce reverberează mai mult în imagini vizuale, străpunse, din când în când şi de un vuiet îndepărtat, prevestitor.

Spre deosebire de alte romane scrise de Yasunari Kawabata, în care nişte kimonouri, aranjamente florale sau ceşti vechi de ceai vorbesc în locul personajelor, în Păpădiile se înlocuieşte ceremonialul tăcerii estetizate cu al dialogului profund, oprind totuşi la timp replicile tăioase pentru a înlocui cuvintele înţepătoare cu imaginea unei pajişti pline de păpădii sau a unui clopot prin care se transmite o tânguire a tinerei închise în lumea sumbră a unui sanatoriu, departe de fiinţele iubite. Aşa cum te-au obişnuit scriitorii japonezi, dincolo de realitatea brută există o dimensiune mitică, plină de mister şi de simboluri. Însuşi mediul închis unde ajunge Ineko apare înconjurat de fapte ieşite din comun, dar care nu sunt legate de fapte sumbre şi abuzuri asociate unui astfel de loc. Nu sunt prezentate imaginile unei tinere ce rătăceşte cu mintea captivă pe culoarele unui ospiciu şi nici portretele deformate ale pacienţilor bântuiţi de nişte demoni interiori. Sanatoriul amenajat în incinta unui vechi templu budist este învăluit într-o aura mistică, întinzând peste oraş acea atmosferă în care pacea şi atmosfera tulbure, iubirea şi durerea, seninătatea şi demonicul pot convieţui. Pare desprins de lume, iar pacienţii ce sunt lăsaţi să bată clopotele pentru a-şi uşura durerea izolării şi pentru a-şi transmite stările afective devin iniţiaţii unei lumi îndepărtate. Spaţiul în care ajunge Ineko este prezentat doar prin închipuirile mamei şi ale lui Hisano, care poposec la un han din apropiere, având o noapte albă la dispoziţie pentru a hotărâ dacă trebuie să o lase acolo sau să aleaga leacul devotamentului propus de iubitul tinerei, ce se vrea terapeutul acesteia.

În imaginaţia personajelor, sanatoriul amenajat în incinta unui fost templu împrăştie senzaţii stranii, ce nu pot fi exprimate uşor prin cunvinte, provocate şi de legenda unui pacient bătran care îşi găseşte refugiul în copierea unor semne dintr-un vechi text budist ce vorbeşte despre infern şi paradis. Însuşi drumul ce duce de la sanatoriu spre han este presărat cu flori având culori puternice, nefireşti, înflorite înainte de vreme, cu arbori care par să plângă în locul lui Ineko, iar copilul unui localnic ajunge să fie considerat de mama tinerei un spirit din legende. Pentru a menţine atmosfera stranie, Kawabata se joacă puţin cu mintea personajelor sale. Fiecare vede nişte detalii insensizabile, absurde chiar, în ochii celuilalt. În locul unor contraziceri şi halucinaţii, se nasc dialoguri transformate în reflecţii depre iubire, senzualitate, moarte, durere, memorie şi remuşcare.

Deşi ar fi putut urma firul psihanalitic legat de tulburarea lui Ineko, de triunghiul afectiv plin de enigme dintre mamă-fiică devotată-iubit, triunghi vegheat de fantoma tatălui dispărut al lui Ineko, Yasunari Kawabata dovedeşte încă o dată că are un mod aparte de a-şi însuşi inovaţiile prozei psihologice occidentale. În loc să le copieze, preferă să le înţeleagă, apoi să le integreaze subtil în temele sensibilităţii nipone. Respinge analiza psihologică invazivă şi alege imaginile care leagă memoria personală de inconştientul colectiv, prin trimiteri către simboluri mitice şi budiste reinterpretate. Orbirea inexplicabilă a protagonistei şi golul ce înlocuieşte corpul persoanei iubite le dau ocazia mamei şi logodnicului ei să îl umple cu propriu univers afectiv, ţinut sub tăcere. De fapt, Kawabata se foloseşte de un personaj absent – tânăra Ineko- şi de un spaţiu închis – sanatoriul- pentru a scoate la suprafaţă adâncurile imaginarului uman atunci când se întâlneşte cu teama de moarte, de pierdere şi de propriul trecut. Dialogul dintre iubitul şi mama lui Ineko dezvăluie cât de mult se poate schimba perspectiva asupra realităţii în fucţie de trăirile fiecăruia, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva tulburarea lui Ineko este un miraj născut din închipuirea mamei sale, bântuită de trecut şi mai ales de relaţia cu soţul său.

Păpădiileeste genul de roman pe care un cinefil ajunge să-l asocieze cu filmele regizate de Bergman, deoarece peisajele tihnite se îmbibă de straniile emoţii şi închipuiri ale personajelor. Vei găsi aceeaşi legătura dintre memorie, arhetip, natură şi inconştient, capabilă să exprime, chiar şi prin tăcere, acele trăiri primordiale, ce îmbină teama de moarte resimţită ca imposibilitatea de a comunica în prezenţa celor apropiaţi, înstrăinarea, erotismul şi nevoia de a explora relaţia cu sine. Acest roman este reflecţia unei maturizări literare. Asemenea protagonistei sale, ce vede anumite contururi estompate, Kawabata nu mai este interesat de vizual decât atunci când imaginile au ecou. Renunţă la forţa peisajelor picturale şi preferă să le înlocuiască din ce în ce mai mult cu lumea interioară a personajelor, aşa cum acela care îşi pierde vederea încearcă încet, încet să vadă lumea doar prin propriile emoţii proiectate asupra lumii.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Kimiko Yoshida (www.pinterest.com)/Tsuneaki Hiramatsu, “Licurici” (http://rebloggy.com/post/photography-art-japan-landscape-fireflies-tsuneaki-hiramatsu/27899289868)

De la întâlnirea din brutărie, zilele lui fuseseră zahăr topit în foile unei baclavale. Când nu era cu Maiorca era cu micile guri pe care i le băgase în sânge. Carnea în care intrase era ca un gât de şarpe, ca un ceaun în care fierbe şerbetul, ca o taşcă în care dorm pe timp de ploaie cohorte de greieri.Aşa putea suna o poveste de iubire în graiul Bucureştiului fanariot, despre care ştim prea puţine şi pe care îl credem un tărâm corupt, unde şade dracul otoman în şalvari şi cu işlic, mijind parşiv ochii din spatele fumului răspândit de o narghilea. Pe cât de supărat eşti pe Bucureştiul tronurilor cumpărate prin uneltiri josnice şi capete plecate de boieri laşi, pe atât de impresionat vei fi de metamorfoza vecină cu acel realism magic pe care o suferă micul văr al Istanbulului de pe Dâmboviţa în romanul Doinei Ruşti. Chiar şi faptele ce par ireale te uimesc tocmai prin veridicitatea lor, dovedită de existenţa unui document pe care se bazează povestea protagonistului din Manuscrisul fanariot.

Despre Bucureşti s-a tot spus că este un oraş născut dintr-un hazard, la răscrucea drumurilor ce legau Stambulul de marile târguri ale Europei civilizate. Mărginit de mlaştini în jurul cărora se desfăşura nestingherit amorul ilicit, pândit de negustorii de sclavi şi râvnit de şarlatanii ce visau la câştiguri mult prea rapide pe spinarea boierilor lacomi ce îşi etalau trăsurile pe străzile înnămolite, Bucureştiul era un furnicar fetid, plin de colcăiala pestriţă a tipologiilor exotice. Locuitorii şi veneticii erau lipsiţi de o  identitate clară, dar aveau scopuri precise: căpătuiala şi plăcerile simţurilor, deoarece până şi plăcerea trebuia să provină doar din acele simţuri ce nu permit o păstrare îndelungată a unor amintiri în oraşul nestatornicilor. Şi totusi, în Bucureştiul mirosurilor umede ale mlaştinilor şi ale cărnurilor în cruste de migdale, al fustelor înflorate care încingeau fantezii de boieri pe la conace ascunse, al parfumurilor cu mosc şi liliac aduse pentru a fi picurate peste stofele foşgăitoare etalate de levantini, nu simţul olfactiv domina, ci urechea. În ureche ajungeau bârfele despre fapte şi păţanii de necrezut şi tot din ureche pleca fabulosul în care se transforma orice fapt banal, orice dramă amoroasă, orice sentinţă a mitropolitului (un tartor al sufletelor păcătoase de atunci).

Bucureştiul închipuit de scriitoarea Doina Ruşti era un timpan uriaş, ce amplifica fiecare sunet, fiecare geamăt de supliciu sau de voluptate, într-un amestec de jelanie orientală învecinată cu acordul emancipat al primului clavir adus în oraş. Aici urechea  era stăpână, iar bârfa, o sursă de magie, care putea face din eşuarea într-o mlaştină a unui străin care a încercat să zboare cu balonul o poveste despre vraja făcută de o chivuţă supărată pe boieri, ce a dat naştere unui dragon de foc pe cerul Bucureştiului exact în ziua în care fata unui boier a dispărut fără urmă. Tocmai acest Bucureşti se cuibăreşte în urechile adolescentului Ioanis din Salonic, sub forma unui cântec prelins din iatacul sultanului Selim. Visând să devină un mare croitor în cetatea din cântec, descrisă precum un corn al abundenţei hedoniste, Ioanis, un descendent al vlasilor (meglenoromâni) pripăşiţi în Grecia, fuge din oraşul natal mirosind a peşte şi ajunge în Bucureşti, unde este confundat imediat cu faimosul Leun, un slujbaş de ambasador, ce a dat bir cu fugiţii pentru a nu fi obligat să se însoare cu fata unui bijutier. Deşi se zbate să-şi demonstreze adevărata identitate, Ioanis învaţă repede să se bucure de avantajele oraşului în care biografiile sunt nesigure precum pământul mlăştinos din jur, permiţându-i unui străin să devină oricine vrea, să îşi impună identitatea imaginară, ca într-un carnaval devenit realitate.

Povestea din Manuscrisul fanariot ar fi luat drumul unui basm exotic despre iubirea dintre un grec şi o sclavă pe de moşia unuia dintre boierii influenţi din preajma domnitorului Moruzi, dacă fabulosul nu s-ar baza de fapt pe o realitate crudă, demnă de filmul Aferim! al lui Radu Jude. Deoarece legea nu-i permitea unui om liber să se însoare cu o sclavă fără a deveni la rândul său un sclav, Leun are curajul de a se însura cu Maiorca, din şatra moştenită din tată-n fiu pe moşia Doiceştilor, ajungând să-i aparţină boierului ce o deţinea pe iubita lui. Ea era descendenta unor muzicanţi nomazi plecaţi din India cu secole în urmă, dar capturaţi de vânatorii de sclavi de pe drumul Giurgiului şi împrăştiaţi pe moşiile familiilor boiereşti. Totuşi, în ciuda unei realităţi brutale, povestea de iubire are o candoare naivă şi o senzualitate expusă în expresii arhaice ghiduşe, împletite precum aţele colorate din părul Maiorcăi.

Citind romanul, ţi-l poti imagina sub forma unui tablou de Bruegel ajuns pe malul Dâmboviţei, în care fiecare chip spune o poveste, într-un arabesc uman abundent şi zgomotos. Bucureştiul trăia frenetic până la delir, într-o senzualitate gălăgioasă, în slove franţuzite din enciclopedii, amestecate în sudălmi turceşti şi cântece de lăutari chemaţi să povestească prin versuri slobode păţaniile boieraşilor sau ale vreunui amărât păgubit. Aici, printre straie otomane şi giuvaieruri grele îşi făceau loc boieroaice dornice să îşi expună perucile vieneze, aşa cum au văzut la femeile pictate pe clavire. Aşa poate fi descris Bucureştiul care suge destine, apoi împroaşcă barfe şi poveşti. Este oraşul care te scârbeşte, dar care promite nebănuite plăceri, în care graniţa dintre vulgaritate şi rafinament îţi fuge de sub picioare ca pământul îmbibat cu apă. Bucureştiul Maiorcăi şi al lui Leun este un miraj colcăitor, lăsând în urmă nostalgia visătorului ce a intrat aici neavând nimic şi care poate fi momit imediat de un negustor abil ce îi ia ochii etalând chilipiruri şi niste straie peticite, dar pline de culori obraznice, în care mai găseşti strălucirea hainelor din care au fost desprinse.

Doina Ruşti arată cum poţi crea o lume fabuloasă fără a te dezlipi de realitatea consemnată în documentele istorice. Secretul? Să lasi acest fabulos al Bucureştiului să iasă la suprafaţă fără a-l forţa. Tot ce trebuie să faci este să întreţii un realism magic iluzoriu, provenit dintr-o anumită distanţă temporală între cititor şi lumea personajelor. Ceea ce pentru oamenii din Valahia secolului al XVIII-lea era firesc, pentru noi pare o nascocire sau o povestire plină de amănunte ce ar putea trece drept înflorituri ale imaginaţiei. Obiceiurile din Bucureştiul cunoscut de Leun şi de Maiorca, sclavia, uneltirile şi anumite fapte puse pe seama unui folclor urban sunt, de fapt, reale, nicidecum niste fabulaţii exotice. Totuşi, anumite modificări suferite de societate în două secole îi oferă poveştii o notă de ireal, sprijinindu-se pe meteahna oraşului de a lăsa bârfele şi superstiţiile să distorsioneze percepţia faptelor.

Dacă eşti îndrăgostit de Bucureşti şi de legendele ce plutesc în jurul său, Manuscrisul fanariot ţi-l va reda în toată splendoarea lui, prin savoarea unui limbaj arhaic redus la acele cuvinte având sunete ludice. Splendoarea acestui Bucureşti al contrastelor este cea a unui şal de mătase al cărui parfum levantin preţios este contopit cu miasmele unei mahalale gălăgioase printre care se mai strecoară sulemeneli feminine elaborate sau gătelile unui boier ferchezuit ce străbate ţantoş strada cu prăvăliile unor guivaergii, fără a se sinchisi de nişte gură-cască în zdrenţe care deşartă lături unde a călcat piciorul unui ambasador cosmopolit.

Editura Polirom, 2015

imagini: www.facebook.com/pages/Manuscrisul-fanariot/Domnita Elena Sutu (Muzeul Municipiului Bucuresti); adevarul.ro

Ascultă cum cântă vântulsi Pinball, 1973 sunt două microromane scrise special pentru nostalgicii răbdători, ce îşi revăd amintirile din verile trecute ca pe nişte fotografii polaroid. Sunt acel gen de fotografii în care siluetele se disting vag, în luminile unui apus de august cu gust de bere, senzaţii amplificate de zăpuşeala încărcată de vapori marini şi discuţii care miros a corpuri sărate. Nu sunt nişte amintiri ordonate într-un album, ci scoase dintr-o cutie uitată în apartamentul de celibatar, apoi împrăştiate pe pat într-o după-amiază cu sunete de pick-up bine păstrat de cineva îndrăgostit de muzica anilor ’50-’60, pe care nu i-a prins, dar despre care adoră să citească.

Cele două romane sunt închegate mai mult din impresiile, amintirile erotice pe ritmuri de jazz şi blues şi din reflectările unui personaj tipic pentru lumea lui Haruki Murakami: introvertit, singuratic, aparent banal, a cărui existenţă citadină se reduce la memoria bântuită de câteva prezenţe feminine misterioase, apărute de nicăieri, precum şi de 1-2 prieteni ce i-au marcat studenţia, la rândul lor având o biografie vagă. Acest personaj-narator nu are nume, şi nici orşelul unde se reîntoarce în timpul verii pentru a-şi rememora primele experienţe sexuale în acorduri obsedante de jazz şi rock din anii ’60. Dacă nu ai fi citit numele unui autor japonez pe copertă, ai fi zis că ai în faţă impresiile despre vara nostalgică a unui fost student hipiot din California, întors în orăşelul de pe coasta populată mai mult în sezonul estival pentru a depăna amintiri alături de cel mai bun prieten din copilărie, în barul de suflet.

Dar până şi cosmopolitul Murakami, îndrăgostit de proza lui Fitzgerald şi a lui Capote, de Beatles şi de jazzmanii americani, păstrează ceva din spiritul unui scriitor nipon. Are acel talent specific de a face din decoruri plate şi din cotidianul monoton un spectacol ce te umple de nişte senzaţii bizare, fugitive, dar pline de voluptatea efemerului ce amestecă nostalgia dulce, melancolia şi tristeţea omului din metropole. Personajul său este ataşat de arta occidentală, dar simte lumea ca un japonez veritabil, ce poate găsi sensuri profunde chiar şi în banalităţi. Protagonsitul se dovedeşte a fi capabil să transforme un banal joc de Pinball într-o inexplicabilă obsesie ce ascunde o meditaţie despre timp, regăsire, sentimentul de părăsire şi acea trăire stranie ce pluteşte în atmosfera din cărţile scrise de Murakami. Este o atmosferă ireală în mijlocul realului, pe care nu o poţi descrie raţional, ci doar simţi, ca pe un curent ce te străbate pe neaşteptate şi îţi trezeste o sete de a găsi, la rândul tău, emoţii amestecate, pe care le credeai pierdute în trecut.

Ascultă cum cântă vântulşi Pinball, 1973, care alături de romanul În căutarea oii fantastice alcătuiesc Trilogia Şobolanului, sunt două cărţi publicate la începutul carierei lui Murakami, dar traducerea lor în limba română după nişte romane faimoase precum: La sud de graniţă, la vest de soare sau Pădurea norvegiană îţi creează iluzia unui deja-vu. În loc să le vezi asemenea unor puncte de plecare pentru maturizarea unui viitor scriitor japonez pe care îl aşteaptă un succes internaţional, le vei considera un colaj format din frânturile desprinse din alte romane. Protagonistul-narator din ambele romane îţi va aminti de Watanabe, personajul central din Pădurea norvegiană, marcat de anii protestelor studenţeşti, de lecturile şi de muzica preluată din Occident, dar mai ales de prezenţele feminine stranii, ce emană un erotism enigmatic şi evanescent, şi care dispar fără explicaţii. Îşi trăieşte clipa într-un prezent continuu, tulburat din când în când de trepidaţiile lăsate în urmă de flashback-urile ce par desprinse dintr-un film experimental în care nelumescul irumpe din monotonia cotidiană, dar fără efecte speciale.

Dacă nu ai mai citit şi alte romane scrise de Haruki Murakami, cele incluse în acest volum ţi se vor părea exasperant de minimaliste, dezlânate şi inferioare celor scrise de nişte clasici de calibrul lui Kawabata, Mishima sau Tanizaki. În schimb, dacă ai fost deja sedus de proza lui Murakami, aceste două microromane vor fi receptate asemenea unui album cu sunete nostalgice ale unei formaţii ce îşi permite să renunţe la forţa compoziţională pentru a se odihni repetând aceleaşi teme, succesul anterior fiind suficient pentru a scoate un disc special pentru fanii care au toată colecţia de albume.

Ascultă cum cântă vântulşi Pinball, 1973 au fost traduse mai ales pentru cei care au rezonat cu emoţiile personajului tipic din romanele scrise de Haruki Murakami. Nu pot fi apreciate fără să existe iluzia unei intimităţi afective între acesta şi cititor, iar Murakami reuşeşte să-şi transforme protagoniştii într-un alter-ego al celor îndrăgostiţi de stilul său. În cazul în care te numeri printre cei ce abia aşteaptă o nouă apariţie din seria de autor dedicată lui Haruki Murakami, s-ar putea să ai iluzia unui schimb de impresii şi destăinuiri cu personajul central, exact cum este schimbul de secrete între doi prieteni care se reîntâlnesc.

Aşa cum sunt şi majoritatea romanelor sale, şi aceastea seamănă mai mult cu fluxul în care se preling stări, senzatii, amintiri evazive derulate în fata unui apus, dar şi impresii distorsionate de modul în care imaginaţia se suprapune peste acele percepţii clare furnizate de real. Toate par derulate cu încetinitorul în faţa unui apus de la finalul verii, pe coasta unui orăşel anonim, ce ar fi putut fi pe oricare ţărm din lume. Foarte multe scene ale romanului îţi amintesc de un film francez din anii ’60, ce imită feliile de viaţă desprinse din existenţa tinerilor ce deapănă amintiri din timpul revoltelor studenţeşti, în timp ce se tachinează pe malul mării, alternând pălăvrăgeala de umplutură cu destăinuirile întrerupte brusc, exact în momentul în care spontaneitatea dezvăluirilor pe un ton ghiduş risca să ia o turnură gravă, gata să tulbure ziua luminoasă de vară.

Criticat din cauza minimalismului şi a temelor ce se repetă obsesiv, Murakami şi-a câştigat nişte cititori fideli tocmai datorită unui telent rar de a extrage misterul şi anumite simboluri latente din scene banale şi dialoguri sumare, încât nu vei ştii de unde vine acea voluptate a nostalgiei ce ar fi trebuit să degaje doar tristeţea sfâşietoare a celui părăsit. Prin cele două romane, Murakami a reuşit să vorbească despre condiţia umană ca spectacol al existenţei în surdină, lăsând mai mult coloana sonoră atât de prezentă în romanele sale consacrate să vorbească în locul tăcerii tipic japoneze.

Editura Polirom, 2015

imagini: Ohsang Yoo (en.japantravel.com)/www.tokyotimes.com/shitamachi-sunset/

Iar avem parte de o noapte albă plină de artă cu ocazia Nopţii Albe a Muzeelor. Însă, dacă cozile nu sunt pe placul vostru, mai sunt o grămadă de alte evenimente conexe cum ar fi Romanian Design Week sau Art Safari. Deci e clar, ieşim cu toţii în oras în acest weekend. 

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Mad Max: Fury Road– Mad Max: Drumul furiei. Alături de Charlize Theron și Nicholas Hoult (Warm Bodies, Jack the Giant Slayer), Tom Hardy va spune continuarea poveștii anti-eroului australian, aflat în mijlocul unui război de data asta, The Road War, povestit în retrospectivă, prin mărturiile celor care i-au supraviețuit.

Live. Dramă românească despreEma (Rodica Lazăr), o prezentatoare TV de succes, gazda unei apreciate emisiuni de investigații care e dispusă să își pună la bătaie sănătatea, dar și toate resursele pentru a scoate adevărul la iveală. Unul dintre cazuri o aduce în mijlocul unui scandal politic de proporții care îi va schimba dramatic viața. 

Doar cu buletinul la Paris. Comedie românească în regia lui Șerban Marinescu, o satiră la adresa societății românești, țesută în jurul unui profesor modest de limba franceză, care toată viața a visat să vadă Parisul.

Coconut The Little Dragon 3D – Coconut micul dragon. Coconut, un dragon de foc mititel, este însărcinat să păzească iarba de foc care îi conferă neamului său un dar unic, acela de a sufla flăcări, dar se trezește că cineva a furat-o de sub nasul lui.

În weekend-ul acesta citim…

Despre cum să scriem un roman. Cine ştie, poate staţi în casă şi vreţi să scrieţi o nuvelă de weekend.

Despre pozele din partea a doua a proiectului fotografului rus Murad Osmann, Follow Meîn care acesta este condus prin lume de iubita sa, Nataly Zakharova.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Puţin David Bowie. Puţin mai mult David Bowie.

În weekend-ul acesta mergem la…

NOAPTEA MUZEELOR 2015– în care muzeele bucureştene sunt deschise între orele 18.00-04.00.

Noaptea Albă la Pensionatul Domnesc de Fete – unde ascultăm povești despre elevele pensionului, despre femeile din perioada interbelică.

Romanian Design Week la Hanul Gabroveni şi nu numai –  proiect dedicat în întregime designului românesc, care se adresează atât publicului larg, cât și profesioniștilor. 

Art Safari la Garajul Ciclop – unde vom găsi 70 de galerii, instituții și spații de proiect într-un spațiu unic.

Instalart/ Obiect/ 003. Inspired by BASF– expoziţie care ne aşteaptă cu obiecte care ne simplifică viața, ne-o îmbunătațesc, ne-o înfrumusețează.

optimistic party by urban monkey pres. Moonlight Breakfast– petrecere cu mâncare delicioasă

Expoziţia Tohoku– prezintă 120 de lucrări din partea a nouă fotografi individuali şi un colectiv din Japonia.

V for Vintage FIESTA– târg de creații ale designerilor români care au pregătit colecții capsulă inspirate de tematică.

Flori pentru Algernon– spectacol confesiune inspirat din romanul cu acelaşi nume al lui Daniel Keyes.

Când arhipelagul japonez a fost nevoit, la mijlocul secolului al XIX-lea, să îşi redeschidă graniţele (şi graţiile) pentru aventurierii străini, într-un sătuc francez, mătasea era atât o trabă femeiească mult-râvnită, cât şi una masculină, când se transforma în bani. Cel puţin asa era în vremea lui Herve Joncour, protagonistul contemporan cu Flaubert. Acesta îşi lăsa preafrumoasa şi, spre final, surprinzătoarea soţie acasă, la începutul fiecărui octombrie, apoi se reîntorcea în prima duminică din aprilie, la timp pentru a prinde liturghia. Căutarea viermilor de mătase neatinşi de boala care ameninţa să ruineze aşezarea unde filaturile depăşeau numarul cafanelelor şi al prăvăliilor cerea multe luni petrecute în ţara piramidelor, înainte de a-şi lua cineva inima în dinţi pentru a porni spre Japonia, denumită în satul Lavilledieu şi Capătul Lumii.

Despre eroul din Mătase, care îşi salvează aşezarea de la faliment, Baricco nu are pregătite fizionomia şi caracterul unui aventurier uns cu toate alifiile şi mângâiat de mâinile exotice, despre care nu i se povesteşte nevestei, la întoarcere. Era mai degrabă unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi. Tocmai aplecarea spre contemplarea micilor bucurii ale vieţii şi atitudinea reţinută în faţa marilor vanităţi l-au transformat în călătorul ideal pentru o Japonie misterioasă, unde străinii nu erau agreaţi, mai ales dacă veneau să fure viermii de mătase. Infiltrat printre contrabandiştii olandezi, cumpără în secret cantităţi imense de viermi de mătase, transformaţi în aur la întoarcere, dar nu de către protagonistul care visa la un parc în jurul casei, unde, în mijlocul unui lac, vântul să formeze acele mici unduiri ale apei lăsate în urmă de femeia cu trăsături de copilă întâlnită în singura casă din ţara gheişelor în care Herve Joncour putea negocia liniştit preţul viermilor de mătase fara a-şi risca viaţa.

Asemenea lucurilor interzise, dar asociate plăcerii estetice, mătasea ţesea în jurul ei un paienjeniş ademenitor în care prizonierul străin devenea un iniţiat, dar unul aşa cum trebuia să fie în lumea japoneză: tăcut, pregătit să observe, apoi să se abandoneze în imaginile stranii din încăperile pline de paravane pictate şi materiale lunecoase oprindu-şi acel şuvoi de gânduri care blochează cursul natural al privirii contemplative prin întrebări, comparaţii, analize şi dialoguri inutile. Ajuns în satul enigmaticului Hara Kei, japonezul care îi va procura viermii de mătase, Herve învaţa să trăiască în bula de linişte în care doar frumuseţea naturii freamăta în toate sevele şi în bătăile de aripi ce zgârie cerul, apoi deprinde limbajul tactil al preţisoului material de la prezenţa feminină ce îl însoţea pe oaspetele japonez. Era o prezenţă misterioasă, cu trăsături europene inexplicabile într-o ţară unde nu pătrunsese picior de femeie albă, dacă ne luăm dupa spusele oamenilor din satul stăpânit discret de Hara Kei.

Această întâlnire cu Japonia şi cu oamenii care îl apăra de ochiul vigilent al shogunului îi va schimba viaţa lui Herve, transformându-l într-un iniţiat care nu mai poate sta multă vreme departe de senzualitatea revărsată într-o tăcere tacticoasă menită să ocolească drumulul scurt spre canalele plăcerii. Este senzualitatea sporită de aşteptare şi de mijlocirea primelor atingeri printr-o sofisticată punere în scenă a unor jocuri estetice, de umbre ascunse în spatele paravanelor şi de scrisori prefăcute în exerciţii de caligrafie în tuş, la care orice amantă japoneză trebuia să exceleze cu mult înainte de a-şi desface foile de mătase din jurul trupului.

Bariccotransformă călătoria francezului care descoperă Japonia într-o pendulare voluptoasă între două femei – soţia care aşteaptă răbdătoare şi orientala care îl face să viseze la nişte lumi străine. Cele două femei se vor întâlni, într-un mod neaşteptat, în bordelul unei matroane japoneze rătăcite în tara protagonistului, pe care acesta o tocmea doar pentru a-i tălmăci ideogramele ce semănau cu păsările dăruite de Hara Kei amantei cu graţie de gheişă, dar având nişte trăsături de occidentală, nimeni alta decât autoarea scrisorilor de amor traduse pentru Herve. Va fi o întâlnire neobişnuită, care va anima un roman aparent minimalist, dar înşelător precum un rulou japonez pictat, în care personajele şi detaliile au adâncime, deşi legile perspectivei ridicate în slăvi de occidentali sunt ignorate.

Mătasepare un roman simplist, pe care ai tendinţa să-l iei cu tine când aştepti trenul sau într-o minivacanţă, sperând să-l dai gata până la destinaţie, darcapătă nuanţele unei poveşti misterioase, care te invită la o meditaţie vizuală, fiind, dincolo de un anumit punct, o desfăşurare picturală a mitului eternei reîntoarceri. Fiecare capitol dedicat expediţiei lui Herve în Orientul Îndepărtat va începe cu o rememorare obsesivă a itinerariului care include nume considerate nişte legende magice pentru europeanul de acum aproape două secole, ce nu prea se aventura dincolo de graniţele ruseşti ale continentului. Lacul Baikal, o curiozitate a naturii, apă stătătoare şi mare, fluviul Amur, pe care va coborâ spre graniţele chineze, portul Sabirk, de unde navale contrabandiştilor olandezi preluau aventurierii până la Capul Teraya, poarta vestică spre arhipelag, apoi provinciile Ishikawa, Toyama, Niigata şi orasul Shirakawa devin harta unui timp subiectiv. Este un timp comprimat la întoarcere, după bunul plac al dorului de cuibul siguranţei, dar întins precum un rulou de mătase în drum spre acea Japonie care îl îndeamnă pe străin să înveţe mai întai ritualul unei răbdări ce precedă orice regăsire sau câştig.

Multi autori occidentali au încercat să imite stilul clasicilor japonezi când au scris despre lumea din acest roman, dar în locul unei picturi subtile cu flori sau portrete feminine delicate, le-au ieşit nişte aranjamente florale bombastice, demne de un decor Belle Epoque nereuşit, sau nişte siluete de gheişe vulgarizate. Alessandro Baricco nu cade în această capcană pregătită amatarilor. El reuşeşte să se apropie de autenticitate şi de spiritul japonez prin ochii povestitorului care nu îşi ascunde identitatea occidentală. Păstreaza apetitul vesticilor pentru imagini trepidante, de neconceput în tăcerea unei încaperi japoneze din alte vremuri, şi pofta pentru fabulosul unei poveti atemporale, întreţinute prin enumerarea numelor exotice ale ţinuturilor ce permit o trecere de la spaţiul european la cel asiatic. Domoleşte apoi lăcomia europeanului pentru acţiune împrumutand tehnica marilor autori niponi atunci când vrea să descrie liniştea plină de mesaje din jurul satului stăpânit de Hara Kei, peisajele sau misterul femeilor japoneze.

La fel cum o fac maeştrii artei nipone, Baricco te obligă să devii un cititor lent, fără a te plictisi, care acceptă să încetinească tocmai acel ritm febril al lecturii pentru a se bucura de pasaje întregi scufundate în tăcere sau de scenele pline de gesturi inexplicabile, ciudate pentru străini, dar normale în lumea japonezilor. Vei fi surprins de abilitatea scriitorului italian de a crea imagini picturale, asemănătoare celor din cărţile scrise de Kawabata sau de primele doamne japoneze ce s-au aventurat în arta scrisului, precum Sei Shonagon sau Murasaki Shikibu. Anumite pasaje amintesc de picturile chineze ale împăratului chinez Huizong, din timpul dinastiei Sung, devenite surse de inspiraţie pentru artiştii japonezi de la Curte: Urcară împreună coasta colinei până dădură de un luminiş, unde aerul era brăzdat de zborul zecilor de păsări cu ample aripi azurii.

Editura Humanitas Fiction, 2015