Când arhipelagul japonez a fost nevoit, la mijlocul secolului al XIX-lea, să îşi redeschidă graniţele (şi graţiile) pentru aventurierii străini, într-un sătuc francez, mătasea era atât o trabă femeiească mult-râvnită, cât şi una masculină, când se transforma în bani. Cel puţin asa era în vremea lui Herve Joncour, protagonistul contemporan cu Flaubert. Acesta îşi lăsa preafrumoasa şi, spre final, surprinzătoarea soţie acasă, la începutul fiecărui octombrie, apoi se reîntorcea în prima duminică din aprilie, la timp pentru a prinde liturghia. Căutarea viermilor de mătase neatinşi de boala care ameninţa să ruineze aşezarea unde filaturile depăşeau numarul cafanelelor şi al prăvăliilor cerea multe luni petrecute în ţara piramidelor, înainte de a-şi lua cineva inima în dinţi pentru a porni spre Japonia, denumită în satul Lavilledieu şi Capătul Lumii.
Despre eroul din Mătase, care îşi salvează aşezarea de la faliment, Baricco nu are pregătite fizionomia şi caracterul unui aventurier uns cu toate alifiile şi mângâiat de mâinile exotice, despre care nu i se povesteşte nevestei, la întoarcere. Era mai degrabă unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi. Tocmai aplecarea spre contemplarea micilor bucurii ale vieţii şi atitudinea reţinută în faţa marilor vanităţi l-au transformat în călătorul ideal pentru o Japonie misterioasă, unde străinii nu erau agreaţi, mai ales dacă veneau să fure viermii de mătase. Infiltrat printre contrabandiştii olandezi, cumpără în secret cantităţi imense de viermi de mătase, transformaţi în aur la întoarcere, dar nu de către protagonistul care visa la un parc în jurul casei, unde, în mijlocul unui lac, vântul să formeze acele mici unduiri ale apei lăsate în urmă de femeia cu trăsături de copilă întâlnită în singura casă din ţara gheişelor în care Herve Joncour putea negocia liniştit preţul viermilor de mătase fara a-şi risca viaţa.
Asemenea lucurilor interzise, dar asociate plăcerii estetice, mătasea ţesea în jurul ei un paienjeniş ademenitor în care prizonierul străin devenea un iniţiat, dar unul aşa cum trebuia să fie în lumea japoneză: tăcut, pregătit să observe, apoi să se abandoneze în imaginile stranii din încăperile pline de paravane pictate şi materiale lunecoase oprindu-şi acel şuvoi de gânduri care blochează cursul natural al privirii contemplative prin întrebări, comparaţii, analize şi dialoguri inutile. Ajuns în satul enigmaticului Hara Kei, japonezul care îi va procura viermii de mătase, Herve învaţa să trăiască în bula de linişte în care doar frumuseţea naturii freamăta în toate sevele şi în bătăile de aripi ce zgârie cerul, apoi deprinde limbajul tactil al preţisoului material de la prezenţa feminină ce îl însoţea pe oaspetele japonez. Era o prezenţă misterioasă, cu trăsături europene inexplicabile într-o ţară unde nu pătrunsese picior de femeie albă, dacă ne luăm dupa spusele oamenilor din satul stăpânit discret de Hara Kei.
Această întâlnire cu Japonia şi cu oamenii care îl apăra de ochiul vigilent al shogunului îi va schimba viaţa lui Herve, transformându-l într-un iniţiat care nu mai poate sta multă vreme departe de senzualitatea revărsată într-o tăcere tacticoasă menită să ocolească drumulul scurt spre canalele plăcerii. Este senzualitatea sporită de aşteptare şi de mijlocirea primelor atingeri printr-o sofisticată punere în scenă a unor jocuri estetice, de umbre ascunse în spatele paravanelor şi de scrisori prefăcute în exerciţii de caligrafie în tuş, la care orice amantă japoneză trebuia să exceleze cu mult înainte de a-şi desface foile de mătase din jurul trupului.
Bariccotransformă călătoria francezului care descoperă Japonia într-o pendulare voluptoasă între două femei – soţia care aşteaptă răbdătoare şi orientala care îl face să viseze la nişte lumi străine. Cele două femei se vor întâlni, într-un mod neaşteptat, în bordelul unei matroane japoneze rătăcite în tara protagonistului, pe care acesta o tocmea doar pentru a-i tălmăci ideogramele ce semănau cu păsările dăruite de Hara Kei amantei cu graţie de gheişă, dar având nişte trăsături de occidentală, nimeni alta decât autoarea scrisorilor de amor traduse pentru Herve. Va fi o întâlnire neobişnuită, care va anima un roman aparent minimalist, dar înşelător precum un rulou japonez pictat, în care personajele şi detaliile au adâncime, deşi legile perspectivei ridicate în slăvi de occidentali sunt ignorate.
Mătasepare un roman simplist, pe care ai tendinţa să-l iei cu tine când aştepti trenul sau într-o minivacanţă, sperând să-l dai gata până la destinaţie, darcapătă nuanţele unei poveşti misterioase, care te invită la o meditaţie vizuală, fiind, dincolo de un anumit punct, o desfăşurare picturală a mitului eternei reîntoarceri. Fiecare capitol dedicat expediţiei lui Herve în Orientul Îndepărtat va începe cu o rememorare obsesivă a itinerariului care include nume considerate nişte legende magice pentru europeanul de acum aproape două secole, ce nu prea se aventura dincolo de graniţele ruseşti ale continentului. Lacul Baikal, o curiozitate a naturii, apă stătătoare şi mare, fluviul Amur, pe care va coborâ spre graniţele chineze, portul Sabirk, de unde navale contrabandiştilor olandezi preluau aventurierii până la Capul Teraya, poarta vestică spre arhipelag, apoi provinciile Ishikawa, Toyama, Niigata şi orasul Shirakawa devin harta unui timp subiectiv. Este un timp comprimat la întoarcere, după bunul plac al dorului de cuibul siguranţei, dar întins precum un rulou de mătase în drum spre acea Japonie care îl îndeamnă pe străin să înveţe mai întai ritualul unei răbdări ce precedă orice regăsire sau câştig.
Multi autori occidentali au încercat să imite stilul clasicilor japonezi când au scris despre lumea din acest roman, dar în locul unei picturi subtile cu flori sau portrete feminine delicate, le-au ieşit nişte aranjamente florale bombastice, demne de un decor Belle Epoque nereuşit, sau nişte siluete de gheişe vulgarizate. Alessandro Baricco nu cade în această capcană pregătită amatarilor. El reuşeşte să se apropie de autenticitate şi de spiritul japonez prin ochii povestitorului care nu îşi ascunde identitatea occidentală. Păstreaza apetitul vesticilor pentru imagini trepidante, de neconceput în tăcerea unei încaperi japoneze din alte vremuri, şi pofta pentru fabulosul unei poveti atemporale, întreţinute prin enumerarea numelor exotice ale ţinuturilor ce permit o trecere de la spaţiul european la cel asiatic. Domoleşte apoi lăcomia europeanului pentru acţiune împrumutand tehnica marilor autori niponi atunci când vrea să descrie liniştea plină de mesaje din jurul satului stăpânit de Hara Kei, peisajele sau misterul femeilor japoneze.
La fel cum o fac maeştrii artei nipone, Baricco te obligă să devii un cititor lent, fără a te plictisi, care acceptă să încetinească tocmai acel ritm febril al lecturii pentru a se bucura de pasaje întregi scufundate în tăcere sau de scenele pline de gesturi inexplicabile, ciudate pentru străini, dar normale în lumea japonezilor. Vei fi surprins de abilitatea scriitorului italian de a crea imagini picturale, asemănătoare celor din cărţile scrise de Kawabata sau de primele doamne japoneze ce s-au aventurat în arta scrisului, precum Sei Shonagon sau Murasaki Shikibu. Anumite pasaje amintesc de picturile chineze ale împăratului chinez Huizong, din timpul dinastiei Sung, devenite surse de inspiraţie pentru artiştii japonezi de la Curte: Urcară împreună coasta colinei până dădură de un luminiş, unde aerul era brăzdat de zborul zecilor de păsări cu ample aripi azurii.
Editura Humanitas Fiction, 2015
