Articole

Unul dintre citatele distribuite pe Facebook, însoţit de imaginea clasicului înţelept ce l-a emis, este şi traducerea în engleză a unei reflecţii atribuite lui Coco Chanel într-un film: A woman in love in helpless! Dar stai să o vezi pe Femeia Intelectualăîndrăgostită!, ar spune cititorii unui roman intitulat Pasiune pură, deloc siropos, în ciuda titlului, roman ce i-ar fi plăcut probabil şi celei care a inventat zeiţa emancipată, în pantaloni şi perle. Această intelectuală numita Ester Nilsson suferă de acelaşi sindrom al raţiunii aţipite de somniferul pasiunii, al îndrăgostirii care, în cazul ei, nu naşte monstri şi gesturi necugetate, ci doar gânduri şi reacţii amuzante, livrate alături de reflecţii filosofice sabotate sau deturnate în direcţia unui simţ al umorului spiritual, cum numai oamenii deştepţi, care ştiu să facă haz şi de necaz, au, cel puţin aşa se zice.

Lena Andersson, una dintre cele mai bune scriitoare suedeze contemporane, a scris un roman în care se poate regăsi orice femeie, dar fără să apeleze la o reţetă comercială. În locul fetei sărace îndrăgostite de fantele inaccesibil sau al fecioarei captivate de un psihopat şarmant a la Mr. Grey cel plin de umbre, o avem pe Ester, o poetă şi o eseistă care ajunge să se îndrăgostească de pictorul căruia îi dedicase un studiu. Deşi este o adeptă a independenţei emoţionale susţinute de activităţile mentale, alimentate de voluptăţile unor lecturi variate de cea mai bună calitate, odată căzuta în transa fascinaţiei pentru charismaticul Hugo Rask, un intelectual implicat în cauzele sociale şi mereu gata să le imprime tablorilor sale un mesaj profund, un crez idealist, Ester va trece prin toate fazele îndrăgostirii, inclusiv prin cea a fluctuaţiei euforice, de la agonie la extaz, specifică unei femei care, sub drogul stării de bine induse de susbstanţele ce o iau razna prin creier, ajunge să regreseze pentru câteva zile, revenind la gândurile specifice adolescentei care a fost cândva. Se prăbuşeşte de pe culmile speranţei până în abisul nefericirii doar citind un banal SMS. Aşteaptă ca formulele de politeţe precum: Ne mai auzim, Ţinem legătura sau Vorbim când te întorci să devină certitudini şi promisiuni solemne, urmând apoi să se ia în râs pe ea însăşi, emiţând nişte reflecţii contaminate de un umor inteligent, semn că mai rămâne un loc şi pentru o urmă de luciditate în procesul de îndrăgostire, sub forma observaţiilor autoironice, spre amuzamentul cititorului.

Ester poate trece drept imatură în ochii prietenelor din cauza incapacităţii de a li se opune stărilor ce îi inundă creierul de femeie adultă, trecută de treizeci de ani, ce n-ar mai trebui să se îndrăgostească precum o fetişcană fără minte. Dar poate deveni profundă, amuzantă şi puternică în ochii multor cititoare, mai ales datorită acestui curaj a-şi mai permite să urce în caruselul afectiv, chiar şi la vârsta la care mulţi se joacă de-a oamenii serioşi, minţindu-se că pot rezista unor emoţii puternice fără a crea în ei un mic haos (dătător de plăceri nemărturisite). Ea transformă fascinaţia pentru bărbatul-artist, pentru intelectualul şarmant mai în vârstă decât ea şi cu o vizibilă trecere la femei, într-un şuvoi de gânduri şi reflecţii despre feminitate, autocontrol şi vulnerabilitate, redescoperire şi, mai ales, inspiraţie creatoare. În timp ce prin faţa ochilor defilează momentele petrecute alături de Hugo -artistul transformat în semizeu şi din semizeu într-un copil mare, speriat de propriile sentimente faţă de ea, aşa cum şi le imaginează Ester – protagonista întreţine un dialog cu sine. Vei descoperi un dialog în care arta, umorul şi analiza despre condiţia femeii în relaţia de cuplu se întrepătrund în imaginea unui eros potenţat de intelect şi a unui intelect expansiv datorită unui erotism trecut prin filtrele inspiraţiei artistice.

În mijlocul unui decor scandinav în care epiderma se dezmorţeşte într-un interior boem după ce a luat la pas cartierele artiştilor în plină iarnă, Lena Andersson se dovedeşte a fi o maestră în a surprinde ritualul de trecere de la intimitatea intelectuală, bazată pe seducţia lungilor conversaţii şi a plăcerii amânate prin replici cu dublu înţeles, la cea erotică, nedezlipită aproape deloc de cea dintâi. Plăcerea unei vizite în atelierul bărbatului ridicat pe un piedestal se poate transforma într-o nesperată apropiere, iar lungile dialoguri, într-o defensă a celui ce nu vrea să-şi dea jos masca în faţa unor sentimente bulversante pentru egoul său de vedetă a scenei mondene rafinate. Această trecere nu este lipsită de trăirile care îi coboară pe cei doi protagonişti din Olimpul materiei cenuşii direct în mijlocul muritorilor, cu toate acele fleacuri sentimentale catalogate drept gelozii enervante, revendicări inutile, temeri penibile şi reacţii vulgare. Ca mai toate femeile ce nu vor sa accepte o pierdere, eseista şi poeta Ester se autoamăgeşte, mai ales când îşi spune că biletul ce indica o altă destinaţie a lui Hugo decât cea declarată este un semn al minciunii sofisticate, prin care oamenii deschişi la minte se apără de pretenţiile dictatoriale ale unei sincerităţi deloc necesare când nu vrei să o pierzi pe femeia ideală, în sfârşit descoperită în Ester. Şi tot ca mai toate femeile simte că pătrunde într-un sanctuar când vede prima oară atelierul de pictură al bărbatului iubit, considerându-se deosebită când este lăsată în lumea lui. Nici micile gelozii nu o părăsesc, să nu mai vorbim despre sevrajul ce însoţeşte decizia de a nu-l mai suna când el se arată indisponibil. Degeaba ajunge să-i dea de înteles că toate acele momente de intimitate nu reprezintă pentru el o promisiune a stabilităţii unei vieţi în doi, fie ea şi una în care ambii parteneri promit să nu se plictisească prin cerinte specifice unor oameni arhaici, dornici de a duce o viaţă cuminte, pe alocuri burgheză.

Când iubeşte şi când este luată cu asalt de pasiune, Ester se dovedeşte a fi o femeie ca oricare alta, de aici şi uşurinţa cititoarele de a intra în pielea ei, chiar dacă nu au preocupările acesteia. Suferă precum o femeie care ajunge să citească nişte reviste glossy pentru a uita că el nu mai sună, deşi ea încearcă din răsputeri să se concentreze asupra unor eseuri şi volume cumpărate de la Paris. Vechea întrebare De ce nu mă mai sună? se transformă în revoltă şi în promisiunea respectării unei hotărâri vehemente făcute faţă de sine, prin care vrea să îşi redea o demnitate pierdută. Cedează iar şi iar, şi îi trimite un şir de mesaje, în miez de noapte, bărbatului ce intră şi iese din scenă cu nonşalanţa unui amant superficial sau a unui adolescent care a fost sfătuit de amici să joace rolul indisponibilului arogant. Ester suferă, la rândul ei, de acea bulimie afectivă, prin care îngurgitează avidă gesturile ce îi dau iluzia unei reveniri a lui Hugo în viaţa ei, apoi se ceartă pe ea însăşi după ce a încălcat iar pactul independenţei, a distanţării faţă de barbatul-drog.

Asemenea personajului masculin ce ştie cum să-şi dozeze reacţiile, dispariţiile şi revenirile în peisaj pentru a o determina pe Ester să îl transforme într-un subiect demn de interes datorită reactiilor sale ambigue, ce pot ascunde multe cauze, întoarse în mintea ei pe toate părţile, scriitoarea Lena Andersson ştie cum să îţi întreţină interesul, să te implice afectiv. O face printr-un roman alcătuit exclusiv din gândurile unei protagoniste îndrăgostite. Nu are nevoie de naraţiune, ci doar de lumea interioară a unei singure femei pentru a crea spectaculosul, regăsit în nişte detalii şi trăiri vechi de când lumea şi literatura, dar mereu inedite când ştii cum să le dublezi de umorul ce alungă disperarea şi hăul dezolării în favoarea unei sărbătoriri a celor mai frumoase dintre slăbiciuni.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: @ Denise Grünstein / Aperture Gallery and Bookstore / Swedish Institute, New York Read more at http://www.parisphoto.com/agenda/different-distances#JkPgmKFxcq0kXUYK.99 si Erik Johansson (www.emptykingdom.com)

Kurt Vonnegut face parte din categoria scriitorilor care pot folosi umorul negru lângă o groapă comună fără a cădea în vulgaritatea băşcaliei şi a grotescului. Oricât ar părea de greu, astfel de scriitori pot schimba lacrimile milosului cu acea compasiune plină de umor, prin care învinşii aleşi din populaţia civilă, străină de politica frontului de luptă, îşi (re)capătă demnitatea. Abatorul cinci, un roman-cult inspirat din episoadele celui de-al Doilea Război Mondial, readuce la suprafaţă momentul bombardării unuia dintre cele mai frumoase oraşe-Dresda (considerat Florenţa Germaniei). Peste 100.000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Mulţi au refuzat să audă de mila faţă de locuitorii oraşului. Erau consideraţi nişte mesageri ai nazismului, aşadar o meritau. Abia când un scriitor precum Vonnegut a rupt sigiliul tăcerii colective şi al interdicţiei subînţelese a (re)devenit o normalitate să te revolte distrugerea unui oraş prin transformarea lui într-un crematoriu sub cerul liber.

La rândul său martor al bombardamentului asupra Dresdei în perioada în care ajunsese un soldat căzut prizonier pe frontul german, Kurt Vonnegut îl creează pe Billy Pilgrim, americanul cuminte având o slujbă stabilă şi puţine tentaţii în jur, ce nu ar fi avut motive să-şi părăsească mult prea micul oraş pentru a şti despre existenţa lui şi alte persoane în afara vecinilor. Dar prins în vortexul unui conflict fără precendent în istorie, ajunge în postura de adolescent provincial nimerit într-un oraş măreţ prin frumuseţea arhitecturii, încât ar fi putut deveni un d’Artagnan al zilelor noastre sau, mai bine zis, vărul tălâmb de la ţară al muschetarului, eşuat înainte de-a fi considerat un erou.

Totuşi, Vonnegut îl despăgubeşte pentru neajunsurile unui trup firav, care în ţara oamenilor de succes ajunge să trezească hohote de râs, oferindu-i o soţie ce a venit la pachet şi cu afacerea tatălui ei, pe care harnicul ucenic de altădată, nimeni altul decât Billy, o duce pe culmile profitului. Şi îi mai oferă ceva personajului său: capacitatea de la călători în timp, astfel încât să poată străbate anii în câteva minute. Aşa ajunge din frumoasa Dresda, încă nebombardată, pe o planetă stranie, unde, alături de o vedetă din filmele pentru adulţi, devine unul dintre exponatele umane de la grădina zoologică vizitată de nişte extratereştrii. Astfel, viata lui se împarte între front, reputaţia de stâlp al societăţii şi repetatele călătorii spre misterioasa planetă denumită şi Tralfamadore, cu ai săi tralfamadorieni care ştiu cum să lege clipele vesele între ele, astfel încât să îl înveţe pe Billy să uite de oraşul bombardat, de care se îndrăgostise, în ciuda statutului umil de prizonier. Problemele reapăreau când Billy, rămas văduv, pleca în turneu la posturile de radio pentru a le vorbi pământenilor ce au uitat să trăiască vesel despre înţelepciunea tralfamadorienilor, spre disperarea fiicei sale, care îşi privea tatăl cu spaima călătorului nimerit în acelaşi vagon al ultimului metrou cu excentricul bănuit de psihoză din cauza experienţelor neverosimile povestite cu prea multă fermitate. Tocmai din această pendulare insolită între societatea postbelică, trecutul marcat de imaginea morţii şi planeta extratereştrilor fericiţi naşte întamplări ameţitoare, povestite într-un ritm discontinuu şi halucinant, precum şi multe replici pline de umorul amar degajat de satirizarea naturii umane surprinse în lumina instinctelor distructive.

Citind romanul, vei învăţa să exersezi umanismul de război, în varianta bizară, care te face să râzi în hohote până stârneşti dezaprobarea celor gravi, ce îţi fac semne deloc discrete menite să te certe pentru modalitatea nelalocul ei de a-ţi manifesta compasiunea. Dar ei nu au citit acelaşi roman, cel puţin nu şi acele pagini în care prizonieratul de pe frontul german ajunge să fie transformat de camarazii lui Billy într-o scenetă ce se vrea un musical interpretat de nişte amatori deghizaţi în personajele dinCenuşăreasa prin folosirea unor costume găsite în culisele unui cămin cultural în varianta occidentală a orăşelului uitat de lume. Însăşi existenţa lui Billy este o sfidare a tiraniei ce a pornit luptele din timpul războiului, indiferent de tabere. În timp ce dictatorii cad precum piesele unui domino sinistru, băiatul ce stârnea glume pe front începe să defileze în costumele sale ridicole, ce îi ţin loc de haine, doar că ajunge la performanţa de a defila viu. Este o fantomă ciudată pe străzile bombardate ale Dresdei, pline de cenuşă, dar tocmai prin faptul că poate privi întreaga tragedie colectivă din postura personajului mărunt în aritmetica luptelor îl transformă în cel mai uman dintre martorii posibili.

Deşi pare expediat de pe lună direct pe planeta Pământ (unde cei din gaşca exemplarelor puternice au dreptul să-i înghită pe cei slabi, că doar aşa merg lucrurile), ca apoi să primească un şut cosmic pentru a fi trimis direct pe Tralfamadore, planeta extratereştrilor ce ştiu cum să-şi trăiască viaţa optimişti, mai ceva decât un guru al conferinţelor motivaţionale, Billy îşi păstrează luciditatea. Este luciditatea naivului ce nu s-a maturizat suficient de mult pentru a vedea în ideea de război o necesitate în drumul spre binele omenirii. În ochii săi, pământenii, prin absurdul conflictelor stârnite, i se par la fel de străini de lumea lui precum extratereştrii de pe Tralfamadore.

Editura Art, 2014

imagini: theibtaurisblog.com/albumwar2.com

Dacă iubeşti literatura japoneză şi proza lui Yasunari Kawabata, în special, te va fascina acest ultim roman, din păcate neterminat şi publicat abia după moartea lui. Romanul Păpădiile are la bază o poveste ce pleacă de la strania dramă a unei tinere pe nume Ineko. Ea nu mai poate distinge trupul bărbatului iubit, deoarece suferă de o formă stranie de cecitate, survenită în urma unui şoc după ce şi-a văzut tatăl murind într-un accident. Este o afecţiune a corpului generată de o tensiune din adâncurile sufletului, ce îi macină viaţa, precum o tumoră emoţională, neextirpată şi moştenită din adolescenţă. Hisano, iubitul ei, încearcă să o convingă pe mama lui Ineko să renunţe la ideea de a o lăsa internată în sanatoriul din oraşul unde păpădiile au o culoare ireală, sperând că devotamentul şi dragostea lui vor deveni leacul de care ea are nevoie.

Că majoritatea scriitorilor japonezi au o atracţie pentru nişte poveşti de iubire stranii nu îi mai mira pe cititorii fericiţi în faţa unui nou titlu tradus, iar când autorul este un clasic al modernităţii nipone, cum este şi Kawabata, satisfacţia celor ce doresc să simtă spiritul nipon este deplină. Tăcerile înlocuiesc replicile zgomotoase, aluziile dau la o parte dramatismul ostentativ, iar tristeţea sfăşietoare capătă graţia unor flori în a căror descriere se ascunde întreaga intesitate afectivă exprimată în surdină. Kawabata se foloseşte de simbolurile atribuite naturii pentru a le da glas personajelor, ce îşi ascund revendicările, dezamăgirile, furia şi resentimentele în gesturi delicate, lăsând în seama unor detalii florale, a unui peisaj în timpul apusului sau a zgomotelor din jurul unui templu medieval tumultul vieţii interioare ce reverberează mai mult în imagini vizuale, străpunse, din când în când şi de un vuiet îndepărtat, prevestitor.

Spre deosebire de alte romane scrise de Yasunari Kawabata, în care nişte kimonouri, aranjamente florale sau ceşti vechi de ceai vorbesc în locul personajelor, în Păpădiile se înlocuieşte ceremonialul tăcerii estetizate cu al dialogului profund, oprind totuşi la timp replicile tăioase pentru a înlocui cuvintele înţepătoare cu imaginea unei pajişti pline de păpădii sau a unui clopot prin care se transmite o tânguire a tinerei închise în lumea sumbră a unui sanatoriu, departe de fiinţele iubite. Aşa cum te-au obişnuit scriitorii japonezi, dincolo de realitatea brută există o dimensiune mitică, plină de mister şi de simboluri. Însuşi mediul închis unde ajunge Ineko apare înconjurat de fapte ieşite din comun, dar care nu sunt legate de fapte sumbre şi abuzuri asociate unui astfel de loc. Nu sunt prezentate imaginile unei tinere ce rătăceşte cu mintea captivă pe culoarele unui ospiciu şi nici portretele deformate ale pacienţilor bântuiţi de nişte demoni interiori. Sanatoriul amenajat în incinta unui vechi templu budist este învăluit într-o aura mistică, întinzând peste oraş acea atmosferă în care pacea şi atmosfera tulbure, iubirea şi durerea, seninătatea şi demonicul pot convieţui. Pare desprins de lume, iar pacienţii ce sunt lăsaţi să bată clopotele pentru a-şi uşura durerea izolării şi pentru a-şi transmite stările afective devin iniţiaţii unei lumi îndepărtate. Spaţiul în care ajunge Ineko este prezentat doar prin închipuirile mamei şi ale lui Hisano, care poposec la un han din apropiere, având o noapte albă la dispoziţie pentru a hotărâ dacă trebuie să o lase acolo sau să aleaga leacul devotamentului propus de iubitul tinerei, ce se vrea terapeutul acesteia.

În imaginaţia personajelor, sanatoriul amenajat în incinta unui fost templu împrăştie senzaţii stranii, ce nu pot fi exprimate uşor prin cunvinte, provocate şi de legenda unui pacient bătran care îşi găseşte refugiul în copierea unor semne dintr-un vechi text budist ce vorbeşte despre infern şi paradis. Însuşi drumul ce duce de la sanatoriu spre han este presărat cu flori având culori puternice, nefireşti, înflorite înainte de vreme, cu arbori care par să plângă în locul lui Ineko, iar copilul unui localnic ajunge să fie considerat de mama tinerei un spirit din legende. Pentru a menţine atmosfera stranie, Kawabata se joacă puţin cu mintea personajelor sale. Fiecare vede nişte detalii insensizabile, absurde chiar, în ochii celuilalt. În locul unor contraziceri şi halucinaţii, se nasc dialoguri transformate în reflecţii depre iubire, senzualitate, moarte, durere, memorie şi remuşcare.

Deşi ar fi putut urma firul psihanalitic legat de tulburarea lui Ineko, de triunghiul afectiv plin de enigme dintre mamă-fiică devotată-iubit, triunghi vegheat de fantoma tatălui dispărut al lui Ineko, Yasunari Kawabata dovedeşte încă o dată că are un mod aparte de a-şi însuşi inovaţiile prozei psihologice occidentale. În loc să le copieze, preferă să le înţeleagă, apoi să le integreaze subtil în temele sensibilităţii nipone. Respinge analiza psihologică invazivă şi alege imaginile care leagă memoria personală de inconştientul colectiv, prin trimiteri către simboluri mitice şi budiste reinterpretate. Orbirea inexplicabilă a protagonistei şi golul ce înlocuieşte corpul persoanei iubite le dau ocazia mamei şi logodnicului ei să îl umple cu propriu univers afectiv, ţinut sub tăcere. De fapt, Kawabata se foloseşte de un personaj absent – tânăra Ineko- şi de un spaţiu închis – sanatoriul- pentru a scoate la suprafaţă adâncurile imaginarului uman atunci când se întâlneşte cu teama de moarte, de pierdere şi de propriul trecut. Dialogul dintre iubitul şi mama lui Ineko dezvăluie cât de mult se poate schimba perspectiva asupra realităţii în fucţie de trăirile fiecăruia, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva tulburarea lui Ineko este un miraj născut din închipuirea mamei sale, bântuită de trecut şi mai ales de relaţia cu soţul său.

Păpădiileeste genul de roman pe care un cinefil ajunge să-l asocieze cu filmele regizate de Bergman, deoarece peisajele tihnite se îmbibă de straniile emoţii şi închipuiri ale personajelor. Vei găsi aceeaşi legătura dintre memorie, arhetip, natură şi inconştient, capabilă să exprime, chiar şi prin tăcere, acele trăiri primordiale, ce îmbină teama de moarte resimţită ca imposibilitatea de a comunica în prezenţa celor apropiaţi, înstrăinarea, erotismul şi nevoia de a explora relaţia cu sine. Acest roman este reflecţia unei maturizări literare. Asemenea protagonistei sale, ce vede anumite contururi estompate, Kawabata nu mai este interesat de vizual decât atunci când imaginile au ecou. Renunţă la forţa peisajelor picturale şi preferă să le înlocuiască din ce în ce mai mult cu lumea interioară a personajelor, aşa cum acela care îşi pierde vederea încearcă încet, încet să vadă lumea doar prin propriile emoţii proiectate asupra lumii.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Kimiko Yoshida (www.pinterest.com)/Tsuneaki Hiramatsu, “Licurici” (http://rebloggy.com/post/photography-art-japan-landscape-fireflies-tsuneaki-hiramatsu/27899289868)

De la întâlnirea din brutărie, zilele lui fuseseră zahăr topit în foile unei baclavale. Când nu era cu Maiorca era cu micile guri pe care i le băgase în sânge. Carnea în care intrase era ca un gât de şarpe, ca un ceaun în care fierbe şerbetul, ca o taşcă în care dorm pe timp de ploaie cohorte de greieri.Aşa putea suna o poveste de iubire în graiul Bucureştiului fanariot, despre care ştim prea puţine şi pe care îl credem un tărâm corupt, unde şade dracul otoman în şalvari şi cu işlic, mijind parşiv ochii din spatele fumului răspândit de o narghilea. Pe cât de supărat eşti pe Bucureştiul tronurilor cumpărate prin uneltiri josnice şi capete plecate de boieri laşi, pe atât de impresionat vei fi de metamorfoza vecină cu acel realism magic pe care o suferă micul văr al Istanbulului de pe Dâmboviţa în romanul Doinei Ruşti. Chiar şi faptele ce par ireale te uimesc tocmai prin veridicitatea lor, dovedită de existenţa unui document pe care se bazează povestea protagonistului din Manuscrisul fanariot.

Despre Bucureşti s-a tot spus că este un oraş născut dintr-un hazard, la răscrucea drumurilor ce legau Stambulul de marile târguri ale Europei civilizate. Mărginit de mlaştini în jurul cărora se desfăşura nestingherit amorul ilicit, pândit de negustorii de sclavi şi râvnit de şarlatanii ce visau la câştiguri mult prea rapide pe spinarea boierilor lacomi ce îşi etalau trăsurile pe străzile înnămolite, Bucureştiul era un furnicar fetid, plin de colcăiala pestriţă a tipologiilor exotice. Locuitorii şi veneticii erau lipsiţi de o  identitate clară, dar aveau scopuri precise: căpătuiala şi plăcerile simţurilor, deoarece până şi plăcerea trebuia să provină doar din acele simţuri ce nu permit o păstrare îndelungată a unor amintiri în oraşul nestatornicilor. Şi totusi, în Bucureştiul mirosurilor umede ale mlaştinilor şi ale cărnurilor în cruste de migdale, al fustelor înflorate care încingeau fantezii de boieri pe la conace ascunse, al parfumurilor cu mosc şi liliac aduse pentru a fi picurate peste stofele foşgăitoare etalate de levantini, nu simţul olfactiv domina, ci urechea. În ureche ajungeau bârfele despre fapte şi păţanii de necrezut şi tot din ureche pleca fabulosul în care se transforma orice fapt banal, orice dramă amoroasă, orice sentinţă a mitropolitului (un tartor al sufletelor păcătoase de atunci).

Bucureştiul închipuit de scriitoarea Doina Ruşti era un timpan uriaş, ce amplifica fiecare sunet, fiecare geamăt de supliciu sau de voluptate, într-un amestec de jelanie orientală învecinată cu acordul emancipat al primului clavir adus în oraş. Aici urechea  era stăpână, iar bârfa, o sursă de magie, care putea face din eşuarea într-o mlaştină a unui străin care a încercat să zboare cu balonul o poveste despre vraja făcută de o chivuţă supărată pe boieri, ce a dat naştere unui dragon de foc pe cerul Bucureştiului exact în ziua în care fata unui boier a dispărut fără urmă. Tocmai acest Bucureşti se cuibăreşte în urechile adolescentului Ioanis din Salonic, sub forma unui cântec prelins din iatacul sultanului Selim. Visând să devină un mare croitor în cetatea din cântec, descrisă precum un corn al abundenţei hedoniste, Ioanis, un descendent al vlasilor (meglenoromâni) pripăşiţi în Grecia, fuge din oraşul natal mirosind a peşte şi ajunge în Bucureşti, unde este confundat imediat cu faimosul Leun, un slujbaş de ambasador, ce a dat bir cu fugiţii pentru a nu fi obligat să se însoare cu fata unui bijutier. Deşi se zbate să-şi demonstreze adevărata identitate, Ioanis învaţă repede să se bucure de avantajele oraşului în care biografiile sunt nesigure precum pământul mlăştinos din jur, permiţându-i unui străin să devină oricine vrea, să îşi impună identitatea imaginară, ca într-un carnaval devenit realitate.

Povestea din Manuscrisul fanariot ar fi luat drumul unui basm exotic despre iubirea dintre un grec şi o sclavă pe de moşia unuia dintre boierii influenţi din preajma domnitorului Moruzi, dacă fabulosul nu s-ar baza de fapt pe o realitate crudă, demnă de filmul Aferim! al lui Radu Jude. Deoarece legea nu-i permitea unui om liber să se însoare cu o sclavă fără a deveni la rândul său un sclav, Leun are curajul de a se însura cu Maiorca, din şatra moştenită din tată-n fiu pe moşia Doiceştilor, ajungând să-i aparţină boierului ce o deţinea pe iubita lui. Ea era descendenta unor muzicanţi nomazi plecaţi din India cu secole în urmă, dar capturaţi de vânatorii de sclavi de pe drumul Giurgiului şi împrăştiaţi pe moşiile familiilor boiereşti. Totuşi, în ciuda unei realităţi brutale, povestea de iubire are o candoare naivă şi o senzualitate expusă în expresii arhaice ghiduşe, împletite precum aţele colorate din părul Maiorcăi.

Citind romanul, ţi-l poti imagina sub forma unui tablou de Bruegel ajuns pe malul Dâmboviţei, în care fiecare chip spune o poveste, într-un arabesc uman abundent şi zgomotos. Bucureştiul trăia frenetic până la delir, într-o senzualitate gălăgioasă, în slove franţuzite din enciclopedii, amestecate în sudălmi turceşti şi cântece de lăutari chemaţi să povestească prin versuri slobode păţaniile boieraşilor sau ale vreunui amărât păgubit. Aici, printre straie otomane şi giuvaieruri grele îşi făceau loc boieroaice dornice să îşi expună perucile vieneze, aşa cum au văzut la femeile pictate pe clavire. Aşa poate fi descris Bucureştiul care suge destine, apoi împroaşcă barfe şi poveşti. Este oraşul care te scârbeşte, dar care promite nebănuite plăceri, în care graniţa dintre vulgaritate şi rafinament îţi fuge de sub picioare ca pământul îmbibat cu apă. Bucureştiul Maiorcăi şi al lui Leun este un miraj colcăitor, lăsând în urmă nostalgia visătorului ce a intrat aici neavând nimic şi care poate fi momit imediat de un negustor abil ce îi ia ochii etalând chilipiruri şi niste straie peticite, dar pline de culori obraznice, în care mai găseşti strălucirea hainelor din care au fost desprinse.

Doina Ruşti arată cum poţi crea o lume fabuloasă fără a te dezlipi de realitatea consemnată în documentele istorice. Secretul? Să lasi acest fabulos al Bucureştiului să iasă la suprafaţă fără a-l forţa. Tot ce trebuie să faci este să întreţii un realism magic iluzoriu, provenit dintr-o anumită distanţă temporală între cititor şi lumea personajelor. Ceea ce pentru oamenii din Valahia secolului al XVIII-lea era firesc, pentru noi pare o nascocire sau o povestire plină de amănunte ce ar putea trece drept înflorituri ale imaginaţiei. Obiceiurile din Bucureştiul cunoscut de Leun şi de Maiorca, sclavia, uneltirile şi anumite fapte puse pe seama unui folclor urban sunt, de fapt, reale, nicidecum niste fabulaţii exotice. Totuşi, anumite modificări suferite de societate în două secole îi oferă poveştii o notă de ireal, sprijinindu-se pe meteahna oraşului de a lăsa bârfele şi superstiţiile să distorsioneze percepţia faptelor.

Dacă eşti îndrăgostit de Bucureşti şi de legendele ce plutesc în jurul său, Manuscrisul fanariot ţi-l va reda în toată splendoarea lui, prin savoarea unui limbaj arhaic redus la acele cuvinte având sunete ludice. Splendoarea acestui Bucureşti al contrastelor este cea a unui şal de mătase al cărui parfum levantin preţios este contopit cu miasmele unei mahalale gălăgioase printre care se mai strecoară sulemeneli feminine elaborate sau gătelile unui boier ferchezuit ce străbate ţantoş strada cu prăvăliile unor guivaergii, fără a se sinchisi de nişte gură-cască în zdrenţe care deşartă lături unde a călcat piciorul unui ambasador cosmopolit.

Editura Polirom, 2015

imagini: www.facebook.com/pages/Manuscrisul-fanariot/Domnita Elena Sutu (Muzeul Municipiului Bucuresti); adevarul.ro