Articole

Câteva cuvinte din romanul Portret al artistului în tinereţe, scris de James Joyce, devin şi laitmotivul unei confesiuni feminine într-un stil avangardist (pentru Brazilia anilor ’40), prin care sunt expuse trăirile, stările şi biografia personajului central.

Joana, protagonista din Aproape de inima vijelioasă a lumii îşi rememorează trecutul. Este un trecut reprezentat de copilăria marcată de moartea tatălui şi de o matuşă superstiţioasă, care o credea posedată de rău, numind-o pe Joana, nepoata cea profundă, vipera, şi de căsnicia alături de un bărbat ce oscila între o enigmatica soţie şi o amantă simbolizând farmecul pârguit al maternităţii şi al disponibilităţii femeii arhaice. Confesiunea este voalată şi plină de metafore, aluzii şi pasaje lirice, încât ai impresia că doar zăreşti silueta Joanei printr-un văl translucid ce împresoară patul locuitorilor din ţările având o climă toridă, pentru a-i apăra de insecte.

Cartea lui Clarice Lispector nu se învârte în jurul unei poveşti în sensul clasic. Este mai mult o coagulare a unor amintiri dilatate, în care prezenţele din trecut capătă nişte contururi vagi, specifice unor fantome. Majoritatea pasajelor sunt evocări ale unor episoade din copilărie, pline de aluzii ce invită la interpretări şi populate de personaje fantomatice dornice să îşi întindă spectrul asupra unui prezent fluid, topit de capriciile unei memorii ce scuipă amintiri într-un ritm haotic. Nu există o limită clară între prezent şi trecut, iar cronologia este anulată prin imagini care încep să curgă una într-alta, încât nu ştii unde se termină copilăria şi adolescenţa Joanei şi unde începe relaţia ei cu bărbaţii care îi vor marca existenţa. Anulând ordinea şi coerenţa narativă, scriitoarea braziliană anunţă acea invazie a oniricului şi a suprarealismului bine deghizate în real, specifică boom-ului sud-american.

Citind paginile scrise de Clarice Lispector, plonjezi la rândul tău în inima vijelioasă a unei scriituri feminine, capabile să emane o senzualitate introspectivă, care în loc să deconspire secrete, adânceşte şi mai mult secretele prin aluzii. Poate în secolul nostru, Aproape de inima vijelioasă a lumii nu reprezintă o noutate. Este plină literatura de la Proust încoace de romane scrise la persoana I, în care firul epic este dizolvat în interminabile pasaje supuse memoriei capricioase, pline de flashback-uri şi pendulări obsesive între prezent şi trecutul readus brusc prin amintiri senzoriale. Totuşi, pentru Brazilia anilor ’40 şi pentru întreaga lume sud-americană, tributară încă unui stil abundent, minimalismul specific unei scriituri capabile să pătrundă în intimitatea psihologică a personajului doar prin descrieri şi mărturisiri vagi era dovada unei maturităţi literare şi a unei viziuni inovatoare, mai ales dacă veneau din partea unei debutante.

Abia ieşită din adolescenţă, Clarice Lispector avea să devină una dintre cele mai bune scriitoare din spaţiul sud-american prin acest roman, fiind comparata cu Virginia Woolf şi considerată o variantă feminină a lui Kafka, iar personajul său pare a fi perechea exotică a naratorului din romanele proustiene. Ştie cum să te captiveze şi să te atragă spre universul ei printr-o scriitură feminină îmbibată din plin în tehnicile modernităţii, în care naraţiunea este înlocuită de fluxul senzaţiilor ce devin o membrană subţire între prezentul şi trecutul protagonistei, cărora li se adaugă toate emoţiile greu de exprimat în cuvinte fără a deveni un patetism obositor.

Drama personajului feminin Joana a mai fost transpusă în literatură. Abandonul din copilărie şi triunghiul amoros devenit un supliciu dătător de trăiri precum lama unui cuţit odată descoperit secretul amantlâcului ar fi dus-o pe Clarice Lispector în zona unui roman plin de gesturi şi trăiri sfâşietoare, pe fundalul realist al schimbărilor din societatea braziliana a începutului de secol XX. Dar o debutantă poate răsturna toate aşteptările alegând o cale mai puţin accesibilă: renunţarea la întâmplările ce te ţin cu sufletul la gură în favoarea unui monolog ce transformă drama în desfăşurări senzoariale şi descrieri halucinante, încât devin o poezie modernistă în proză. Comparaţiile din mintea Joanei ce vizează diferenţele dintre ea şi amanta soţului ei- Lidia, reflecţiile despre feminitate, nevoia de libertate a femeii profunde şi înăbuşite în relaţia cu partenerul frustrat că nu-i poate da de cap aşa cum se reuşeşte cu amanta devenită o întruchipare a unei abundenţe senzuale fertile îmbinate cu farmecul tropical, şi răzleţele dialoguri dintre cele două rivale se poartă exclusiv prin aluzii, impresii volatile şi deznodăminte suspendate. Nu se dau sentinţe clare, iar şuvoiul cuvintelor grele este oprit exact în momentul în care scriitura lentă ar fi putut lua calea unui galop narativ, deloc planificat. Tocmai evitarea acestui galop în momentele tensionate, când un cititor ajunge să se identifice, fără voia lui, cu una dintre cele două rivale poate deveni frustrant pentru cei ce doresc o lectură menită să le dea impresia că li se urcă sângele în cap, oferindu-le prilejul unor trăiri cathartice.

Aproape de inima vijelioasă a lumiieste genul de carte apreciată doar de cititorii înzestraţi cu darul răbdării, ce au multe lecturi introspective la activ, mai ales din spaţiul japonez, cunoscut pentru obsesiile trezite de nişte detalii transformate în ecourile stărilor sufleteşti.

Editura Univers, 2014

imagini: favim.com/foto: Darius Klimczak (snapzlife.com)

Pentru cele zece femei din viaţa lui, Nishino a fost un adolescent ispititor datorită unei tăceri misterioase, compensată prin semnalele unui trup aflat în plină dezvoltare, iubitul nestatornic al colegei de apartament sau acel subaltern docil, pe care se puteau baza oricând, dar al cărui erotism ascuns erupea în sala de şedinţe, când se asigura că putea rămâne singur cu şefa ce îl râvnea în secret.

În alte perioade din existenţa lui, a fost colegul de la cursul de gătit econonic, în jurul căruia gravitau toate cursantele trecute de 35 de ani, şi bărbatul trecut de cincizeci de ani, ce nu îşi arăta vârsta în faţa unei studente de nouăsprezece ani, căreia îi spunea că a devenit marea lui iubire, dar fără patos, ci pe acel ton melancolic prin care ascundea înflăcărarea târzie a celui aflat în plină vară indiană.

Uşuraticul rafinat, afemeiatul discret, amantul care se sustrage angajamentului, bărbatul matur cu obsesii expuse cât se poate de subtil, până în momentul cerinţelor emoţionale neaşteptate, eternul burlac adept al relaţiilor pasagere de care au parte femeile trecute de treizeci de ani, aşezate la casa lor. Sunt faţetele unui personaj masculin fluid precum apa ce poate lua orice formă, straniu precum un lac mic, dar adânc şi tulbure. Este genul de personaj având o biografie vagă. Ar putea fi un escroc introvertit, o fiinţă incapabilă de a se ataşa, un adolescent închis în corpul unui adult…şi interpretarile pot continua. Autoarea niponă îţi refuză un potret clar, în schimb îţi prezintă toate avatarurile acestui personaj masculin în funcţie de vârstele psihologice marcate de apariţia celor zece femei ce îl descriu din perspectiva subiectiva expusă în timp ce derulează relaţia cu el.

Nishino este varianta masculină a femeii indescifrabile, ce emană un mister nedefinit şi care scapă oricărei încercari de a o domestici emoţional. Este un personaj tipic pentru literatura niponă contemporană având ca fundal viaţa din metropole, bizar pentru cititorul occidental, dar firesc pentru ficţiunea japoneză, plină de protagonişti ce împrăştie în jurul lor senzualitatea vaporoasă ca un fum pâclos a întrebărilor fără certitudini, dar urmate de nişte schimburi de replici insolite. Nishino este volubil şi charismatic la suprafaţa sociabilului, dar toate femeile din viaţa lui se izbesc de imposibilitatea de a se simţi confortabil în relatia cu el, de a-l iubi. Fiecare interpretează în felul ei aparenta lui incapacitate a de a se dărui sentimental, de a se abandona într-o intimitate afectivă. Femeile care au impresia că s-au ataşat de el într-un mod profund, se trezesc incapabile de a-şi defini propriile trăiri. Parcurgându-le amintirile prelinse printre coincidenţele fugitive ce le obligă să se intersecteze pentru câteva minute în povestirile ce ţin de trecutul iubitului comun, devoalate de acesta pe un ton melancolic în faţa unei noi cuceriri, ai impresia că te uiţi la un film nostalgic despre universul feminin al cărui nucleu este acelaşi bărbat, imaginat mereu altfel. Tocmai această fărâmiţare a imaginii legate de protagonist, în funcţie de capitolele reprezentând câte o amintire povestita de o altă femeie, creeaza iluzia unui volum de proze scurte în stilul lui Haruki Murakami, structura dominată de capriciile memoriei involuntare fiind închegată din evocări trezite brusc la viaţă şi prezentate într-un ritm discontinuu.

Despre femeile ce bântuie memoria unor bărbaţi care nu ştiu nimic despre Celălalt, dar sunt legaţi ca de un fir invizibil de aceea care le-a marcat existenţa, s-a tot scris. Cele zece iubiri ale lui Nishino este replica niponă oferită de o scriitoare pregătită să creeze de data aceasta un personaj masculin ce uneşte amintirile a zece femei din generaţii diferite. L-au cunoscut la vârstele schimbărilor, în împerejurări banale sau atipice, şi au în comun un singur lucru: relaţia cu el a fost una stranie, şi nu fugiţi cu imaginaţia spre gândurile încâlcite ori spre acele preferinţe sexuale bizare ale personajelor japoneze, aşa cum le consideră europenii ce au dat peste operele lui Tanizaki sau ale lui Yoko Ogawa. Straniul din cartea lui Hiromi Kawakami este unul indefinibil, pe care îl percepi asemenea unor peştişori dintr-un iaz improvizat într-o grădină japoneză – au culori vii, care îţi sar imediat în ochi şi nu par să ascunda nimic, ba mai mult, simbolizeaza pacea interioară ideală în mijlocul unui mare oraş, apoi fug din raza ta vizuală pe neaşteptate, de parcă ar fi aspiraţi de un curent nevăzut.

În cartea lui Hiromi Kawakami simţi plutind o atmosferă indescriptibilă, plină de voluptatea clipei trecătoare, des întâlnite în romanele autorilor niponi contemporani din noul val, care descriu singurătatea din marile oraşe, împletind-o cu evadarea în intimitate şi în scenele în care banalul este perturbat de nişte detalii aparent nesemnificative, dar prezentate într-o lumină plină de nostalgie, aşa cum găseşti mai ales în romanele scrise de Haruki Murakami. De fapt, anumite pasaje din cartea lui Hiromi Kawakami îţi amintesc de stilul lui Murakami, doar că în locul unei coloane sonore ce îmbină rock-ul anilor ’60, blues-ul, simfoniile şi jazz-ul din Louisiana, Kawakami preferă fundalul oferit de flashback-urile personajelor feminine, de reflectările acestora.

Dacă ai citit şi Vreme ciudată la Tokio, ai fost probabil impresionat de talentul lui Hiromi Kawakami de a uni elementele unui banal rutinier cu straniul ascuns tocmai în detaliile nesemnificative, dar obsesiv derulate până se creează un ritual zilnic al intimităţii în mijocul unei metropole aglomerate. Este o intimitate pe care o detectezi în firul invizibil ce leagă tăcerea misterioasă, peisajul urban şi obiectele lipsite de conotaţie artistică, pentru a crea impresia unui decor ireal, unde cititorul se poate refugia dacă îi place să citească despre acele poveşti de iubire nostalgice asemenea unui album din trecut, care au finaluri incerte şi dialoguri ce topesc vehemenţa unor decizii grele într-o candoare uşor tristă, precum o compoziţie la saxofon dintr-un bar comsopolit de jazz în mijlocul unei metropole asiatice.

Editura Polirom, 2015

imagini: www.sakura-do.com/foto Hisatomi Tadahiko (ww.emptykingdom.com)

Unul dintre citatele distribuite pe Facebook, însoţit de imaginea clasicului înţelept ce l-a emis, este şi traducerea în engleză a unei reflecţii atribuite lui Coco Chanel într-un film: A woman in love in helpless! Dar stai să o vezi pe Femeia Intelectualăîndrăgostită!, ar spune cititorii unui roman intitulat Pasiune pură, deloc siropos, în ciuda titlului, roman ce i-ar fi plăcut probabil şi celei care a inventat zeiţa emancipată, în pantaloni şi perle. Această intelectuală numita Ester Nilsson suferă de acelaşi sindrom al raţiunii aţipite de somniferul pasiunii, al îndrăgostirii care, în cazul ei, nu naşte monstri şi gesturi necugetate, ci doar gânduri şi reacţii amuzante, livrate alături de reflecţii filosofice sabotate sau deturnate în direcţia unui simţ al umorului spiritual, cum numai oamenii deştepţi, care ştiu să facă haz şi de necaz, au, cel puţin aşa se zice.

Lena Andersson, una dintre cele mai bune scriitoare suedeze contemporane, a scris un roman în care se poate regăsi orice femeie, dar fără să apeleze la o reţetă comercială. În locul fetei sărace îndrăgostite de fantele inaccesibil sau al fecioarei captivate de un psihopat şarmant a la Mr. Grey cel plin de umbre, o avem pe Ester, o poetă şi o eseistă care ajunge să se îndrăgostească de pictorul căruia îi dedicase un studiu. Deşi este o adeptă a independenţei emoţionale susţinute de activităţile mentale, alimentate de voluptăţile unor lecturi variate de cea mai bună calitate, odată căzuta în transa fascinaţiei pentru charismaticul Hugo Rask, un intelectual implicat în cauzele sociale şi mereu gata să le imprime tablorilor sale un mesaj profund, un crez idealist, Ester va trece prin toate fazele îndrăgostirii, inclusiv prin cea a fluctuaţiei euforice, de la agonie la extaz, specifică unei femei care, sub drogul stării de bine induse de susbstanţele ce o iau razna prin creier, ajunge să regreseze pentru câteva zile, revenind la gândurile specifice adolescentei care a fost cândva. Se prăbuşeşte de pe culmile speranţei până în abisul nefericirii doar citind un banal SMS. Aşteaptă ca formulele de politeţe precum: Ne mai auzim, Ţinem legătura sau Vorbim când te întorci să devină certitudini şi promisiuni solemne, urmând apoi să se ia în râs pe ea însăşi, emiţând nişte reflecţii contaminate de un umor inteligent, semn că mai rămâne un loc şi pentru o urmă de luciditate în procesul de îndrăgostire, sub forma observaţiilor autoironice, spre amuzamentul cititorului.

Ester poate trece drept imatură în ochii prietenelor din cauza incapacităţii de a li se opune stărilor ce îi inundă creierul de femeie adultă, trecută de treizeci de ani, ce n-ar mai trebui să se îndrăgostească precum o fetişcană fără minte. Dar poate deveni profundă, amuzantă şi puternică în ochii multor cititoare, mai ales datorită acestui curaj a-şi mai permite să urce în caruselul afectiv, chiar şi la vârsta la care mulţi se joacă de-a oamenii serioşi, minţindu-se că pot rezista unor emoţii puternice fără a crea în ei un mic haos (dătător de plăceri nemărturisite). Ea transformă fascinaţia pentru bărbatul-artist, pentru intelectualul şarmant mai în vârstă decât ea şi cu o vizibilă trecere la femei, într-un şuvoi de gânduri şi reflecţii despre feminitate, autocontrol şi vulnerabilitate, redescoperire şi, mai ales, inspiraţie creatoare. În timp ce prin faţa ochilor defilează momentele petrecute alături de Hugo -artistul transformat în semizeu şi din semizeu într-un copil mare, speriat de propriile sentimente faţă de ea, aşa cum şi le imaginează Ester – protagonista întreţine un dialog cu sine. Vei descoperi un dialog în care arta, umorul şi analiza despre condiţia femeii în relaţia de cuplu se întrepătrund în imaginea unui eros potenţat de intelect şi a unui intelect expansiv datorită unui erotism trecut prin filtrele inspiraţiei artistice.

În mijlocul unui decor scandinav în care epiderma se dezmorţeşte într-un interior boem după ce a luat la pas cartierele artiştilor în plină iarnă, Lena Andersson se dovedeşte a fi o maestră în a surprinde ritualul de trecere de la intimitatea intelectuală, bazată pe seducţia lungilor conversaţii şi a plăcerii amânate prin replici cu dublu înţeles, la cea erotică, nedezlipită aproape deloc de cea dintâi. Plăcerea unei vizite în atelierul bărbatului ridicat pe un piedestal se poate transforma într-o nesperată apropiere, iar lungile dialoguri, într-o defensă a celui ce nu vrea să-şi dea jos masca în faţa unor sentimente bulversante pentru egoul său de vedetă a scenei mondene rafinate. Această trecere nu este lipsită de trăirile care îi coboară pe cei doi protagonişti din Olimpul materiei cenuşii direct în mijlocul muritorilor, cu toate acele fleacuri sentimentale catalogate drept gelozii enervante, revendicări inutile, temeri penibile şi reacţii vulgare. Ca mai toate femeile ce nu vor sa accepte o pierdere, eseista şi poeta Ester se autoamăgeşte, mai ales când îşi spune că biletul ce indica o altă destinaţie a lui Hugo decât cea declarată este un semn al minciunii sofisticate, prin care oamenii deschişi la minte se apără de pretenţiile dictatoriale ale unei sincerităţi deloc necesare când nu vrei să o pierzi pe femeia ideală, în sfârşit descoperită în Ester. Şi tot ca mai toate femeile simte că pătrunde într-un sanctuar când vede prima oară atelierul de pictură al bărbatului iubit, considerându-se deosebită când este lăsată în lumea lui. Nici micile gelozii nu o părăsesc, să nu mai vorbim despre sevrajul ce însoţeşte decizia de a nu-l mai suna când el se arată indisponibil. Degeaba ajunge să-i dea de înteles că toate acele momente de intimitate nu reprezintă pentru el o promisiune a stabilităţii unei vieţi în doi, fie ea şi una în care ambii parteneri promit să nu se plictisească prin cerinte specifice unor oameni arhaici, dornici de a duce o viaţă cuminte, pe alocuri burgheză.

Când iubeşte şi când este luată cu asalt de pasiune, Ester se dovedeşte a fi o femeie ca oricare alta, de aici şi uşurinţa cititoarele de a intra în pielea ei, chiar dacă nu au preocupările acesteia. Suferă precum o femeie care ajunge să citească nişte reviste glossy pentru a uita că el nu mai sună, deşi ea încearcă din răsputeri să se concentreze asupra unor eseuri şi volume cumpărate de la Paris. Vechea întrebare De ce nu mă mai sună? se transformă în revoltă şi în promisiunea respectării unei hotărâri vehemente făcute faţă de sine, prin care vrea să îşi redea o demnitate pierdută. Cedează iar şi iar, şi îi trimite un şir de mesaje, în miez de noapte, bărbatului ce intră şi iese din scenă cu nonşalanţa unui amant superficial sau a unui adolescent care a fost sfătuit de amici să joace rolul indisponibilului arogant. Ester suferă, la rândul ei, de acea bulimie afectivă, prin care îngurgitează avidă gesturile ce îi dau iluzia unei reveniri a lui Hugo în viaţa ei, apoi se ceartă pe ea însăşi după ce a încălcat iar pactul independenţei, a distanţării faţă de barbatul-drog.

Asemenea personajului masculin ce ştie cum să-şi dozeze reacţiile, dispariţiile şi revenirile în peisaj pentru a o determina pe Ester să îl transforme într-un subiect demn de interes datorită reactiilor sale ambigue, ce pot ascunde multe cauze, întoarse în mintea ei pe toate părţile, scriitoarea Lena Andersson ştie cum să îţi întreţină interesul, să te implice afectiv. O face printr-un roman alcătuit exclusiv din gândurile unei protagoniste îndrăgostite. Nu are nevoie de naraţiune, ci doar de lumea interioară a unei singure femei pentru a crea spectaculosul, regăsit în nişte detalii şi trăiri vechi de când lumea şi literatura, dar mereu inedite când ştii cum să le dublezi de umorul ce alungă disperarea şi hăul dezolării în favoarea unei sărbătoriri a celor mai frumoase dintre slăbiciuni.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: @ Denise Grünstein / Aperture Gallery and Bookstore / Swedish Institute, New York Read more at http://www.parisphoto.com/agenda/different-distances#JkPgmKFxcq0kXUYK.99 si Erik Johansson (www.emptykingdom.com)

Kurt Vonnegut face parte din categoria scriitorilor care pot folosi umorul negru lângă o groapă comună fără a cădea în vulgaritatea băşcaliei şi a grotescului. Oricât ar părea de greu, astfel de scriitori pot schimba lacrimile milosului cu acea compasiune plină de umor, prin care învinşii aleşi din populaţia civilă, străină de politica frontului de luptă, îşi (re)capătă demnitatea. Abatorul cinci, un roman-cult inspirat din episoadele celui de-al Doilea Război Mondial, readuce la suprafaţă momentul bombardării unuia dintre cele mai frumoase oraşe-Dresda (considerat Florenţa Germaniei). Peste 100.000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Mulţi au refuzat să audă de mila faţă de locuitorii oraşului. Erau consideraţi nişte mesageri ai nazismului, aşadar o meritau. Abia când un scriitor precum Vonnegut a rupt sigiliul tăcerii colective şi al interdicţiei subînţelese a (re)devenit o normalitate să te revolte distrugerea unui oraş prin transformarea lui într-un crematoriu sub cerul liber.

La rândul său martor al bombardamentului asupra Dresdei în perioada în care ajunsese un soldat căzut prizonier pe frontul german, Kurt Vonnegut îl creează pe Billy Pilgrim, americanul cuminte având o slujbă stabilă şi puţine tentaţii în jur, ce nu ar fi avut motive să-şi părăsească mult prea micul oraş pentru a şti despre existenţa lui şi alte persoane în afara vecinilor. Dar prins în vortexul unui conflict fără precendent în istorie, ajunge în postura de adolescent provincial nimerit într-un oraş măreţ prin frumuseţea arhitecturii, încât ar fi putut deveni un d’Artagnan al zilelor noastre sau, mai bine zis, vărul tălâmb de la ţară al muschetarului, eşuat înainte de-a fi considerat un erou.

Totuşi, Vonnegut îl despăgubeşte pentru neajunsurile unui trup firav, care în ţara oamenilor de succes ajunge să trezească hohote de râs, oferindu-i o soţie ce a venit la pachet şi cu afacerea tatălui ei, pe care harnicul ucenic de altădată, nimeni altul decât Billy, o duce pe culmile profitului. Şi îi mai oferă ceva personajului său: capacitatea de la călători în timp, astfel încât să poată străbate anii în câteva minute. Aşa ajunge din frumoasa Dresda, încă nebombardată, pe o planetă stranie, unde, alături de o vedetă din filmele pentru adulţi, devine unul dintre exponatele umane de la grădina zoologică vizitată de nişte extratereştrii. Astfel, viata lui se împarte între front, reputaţia de stâlp al societăţii şi repetatele călătorii spre misterioasa planetă denumită şi Tralfamadore, cu ai săi tralfamadorieni care ştiu cum să lege clipele vesele între ele, astfel încât să îl înveţe pe Billy să uite de oraşul bombardat, de care se îndrăgostise, în ciuda statutului umil de prizonier. Problemele reapăreau când Billy, rămas văduv, pleca în turneu la posturile de radio pentru a le vorbi pământenilor ce au uitat să trăiască vesel despre înţelepciunea tralfamadorienilor, spre disperarea fiicei sale, care îşi privea tatăl cu spaima călătorului nimerit în acelaşi vagon al ultimului metrou cu excentricul bănuit de psihoză din cauza experienţelor neverosimile povestite cu prea multă fermitate. Tocmai din această pendulare insolită între societatea postbelică, trecutul marcat de imaginea morţii şi planeta extratereştrilor fericiţi naşte întamplări ameţitoare, povestite într-un ritm discontinuu şi halucinant, precum şi multe replici pline de umorul amar degajat de satirizarea naturii umane surprinse în lumina instinctelor distructive.

Citind romanul, vei învăţa să exersezi umanismul de război, în varianta bizară, care te face să râzi în hohote până stârneşti dezaprobarea celor gravi, ce îţi fac semne deloc discrete menite să te certe pentru modalitatea nelalocul ei de a-ţi manifesta compasiunea. Dar ei nu au citit acelaşi roman, cel puţin nu şi acele pagini în care prizonieratul de pe frontul german ajunge să fie transformat de camarazii lui Billy într-o scenetă ce se vrea un musical interpretat de nişte amatori deghizaţi în personajele dinCenuşăreasa prin folosirea unor costume găsite în culisele unui cămin cultural în varianta occidentală a orăşelului uitat de lume. Însăşi existenţa lui Billy este o sfidare a tiraniei ce a pornit luptele din timpul războiului, indiferent de tabere. În timp ce dictatorii cad precum piesele unui domino sinistru, băiatul ce stârnea glume pe front începe să defileze în costumele sale ridicole, ce îi ţin loc de haine, doar că ajunge la performanţa de a defila viu. Este o fantomă ciudată pe străzile bombardate ale Dresdei, pline de cenuşă, dar tocmai prin faptul că poate privi întreaga tragedie colectivă din postura personajului mărunt în aritmetica luptelor îl transformă în cel mai uman dintre martorii posibili.

Deşi pare expediat de pe lună direct pe planeta Pământ (unde cei din gaşca exemplarelor puternice au dreptul să-i înghită pe cei slabi, că doar aşa merg lucrurile), ca apoi să primească un şut cosmic pentru a fi trimis direct pe Tralfamadore, planeta extratereştrilor ce ştiu cum să-şi trăiască viaţa optimişti, mai ceva decât un guru al conferinţelor motivaţionale, Billy îşi păstrează luciditatea. Este luciditatea naivului ce nu s-a maturizat suficient de mult pentru a vedea în ideea de război o necesitate în drumul spre binele omenirii. În ochii săi, pământenii, prin absurdul conflictelor stârnite, i se par la fel de străini de lumea lui precum extratereştrii de pe Tralfamadore.

Editura Art, 2014

imagini: theibtaurisblog.com/albumwar2.com