Articole

Erotimsul ludic-umoristic din compoziţiile incandescente pentru cumpătarea decentei burgheze din Danemarca secolului trecut, dar perfecte pentru ce se anunţa a fi epoca petrecerilor fără sfârşit ale nebunilor ani ’20, o recomandă pe artista Gerda Gottlieb (Alicia Vikander) pentru a fi transformată într-un personaj de poveste controversat-avangardistă despre femeile ce se aflau cu mulţi paşi înaintea epocii lor. Totuşi, The Danish Girl nu este despre ea, ci despre un El – pictorul Einar Wegener (Eddie Redmayne)-nimeni altul decât soţul Gerdei, pe care aceasta l-a îmbrăcat în straie femeieşti pentru a înlocui un model feminin ce ar fi trebuit să-i pozeze, dar care a lăsat-o cu ochii-n soare în ultimul moment al irepetabilei inspiraţii creatoare.

Experienţa înlocuirii unui model feminin a însemnat pentru soţul artistei voluptatea redescoperirii identităţii sexuale oprimate, dar şi a lui Lili, numele atribuit personalităţii sale feminine ţinute ascunse odată cu scindarea între identitatea dezirabilă social -cea masculina-prin care a devenit cunoscut în lumea colecţionarilor de artă ca un talentat peisagist sub numele de Einar, şi cea feminină, readusă brusc la suprafaţă în urma deghizării cu ocazia unui bal nonconformist, iar această revelaţie i-a oferit privilegiul unui deschizător de drumuri. În epoca psihanalizei şi a tabuurilor exibate în cercurile decadenţilor sofisticaţi, el a fost primul bărbat care a optat pentru acea operaţie de schimbare a sexului.

La început, noua identitate a pictorului Einar nu este uşor acceptată de către soţie, fie ea şi nonconformista pictoriţă Gerda Gottlieb, care o consideră pe Lili-identitatea feminina a personajului central – nimic altceva decât o intrusă evadată din imaginaţie în timpul escapadelor în haine feminine ale pictorului. Cu gesturi graţioase şi ţinute extravagante, Lili devine, din acea parte stranie şi compromiţătoare a lumii secrete a lui Einer, o personalitate independentă, cu alegeri vestimentare specifice unei dive extravagante, şi o pictură vie, în adevăratul sens al cuvântului. Peisagistul deghizat în haine feminine ajunge să o inspire pe soţia lui, care îşi va descoperi amprenta creativă şi un stil artistic definitoriu pictând-o pe Lili şi creând acele opere care să impresioneze Parisul aflat la trecerea dintre abundentul stil Art Nouveau şi langoarea lejeră a femeilor din picturile Art Deco ale Tamarei de Lempicka. Lili este din când în când repudiată de parcă ar fi o parte a identităţii neasumate social, ce trebuie extirpată, dar ajunge să domine prin autonimie până într-acolo încât va cere o schimbare de sex – prima din istorie, ni se dă de înţeles. Această dorinţă va duce la o decizie ireversibilă şi la transformarea cuplului într-o prietenie bazată pe o tandreţe şi compasiune ieşite din comun şi dublate de un curaj nebun pentru acea perioadă, în care pictorul ce îşi va lua o identitate feminină era considerat o anomalie, un pervers.

Dar Lili nu apare şi dispare în ritualul tachinărilor, al jocurilor de seducţie despre care se vorbeşte în versurile melodiei cântate senzual solista de la Pink Martini, deşi versul Lily runs when you look away are dreptate într-o oarecare măsură. Lili se arătă la început doar în intimitatea atelierului improvizat într-o mansardă boemă din Copenhaga, fără ca nimeni să ştie, iar descoperirea identităţii femine ascunse într-un corp masculin se dovedeşte a fi mai mult decât un periplu meticulos precum gesturile unei curtezane învăţate cum să se descotorosească de haine şi desuuri cu o lentoare îndelung exersată, aşa cum dă de înţeles scena în care Einar probează primele dresuri sau admiră primul număr de streaptease old school vizionat clandestin în cartierul plăcerilor din Paris, în timp ce adoptă rolul voyeurului pentru a încerca să înveţe mişcările feminine.

Descoperirea identităţii ascunse şi asumarea în public a existenţei lui Lili, partea ascunsă a unei personalităţi scindate până atunci, seamănă mai degrabă cu decojirea graţioasă şi tacticoasă a unui măr, transformând coaja într-o spirală, fără a o rupe. La început se dă jos stratul unei imagini idilice atribuite cuplului boem de artişti, ce trăieşte în inima acelei capitale daneze, care, privită de la geamul atelierului, îţi aminteşte de povestirile scrise de Karen Blixen şi de pulsiunile ce zăceau ascunse printre decorurile luminoase precum o pictură cuminte. Se intră apoi în lumea colecţionarilor snobi şi a boemei decadente, unde pictorul Einar Wegener îşi descoperă şarmul feminin exprimat cu stângăcia unei timide provinciale nimerite în timpul unui bal cu promisiuni deocheate şi flirturi insistente gata să o ia cu asalt pe nou venita Lili. Odată jocul început, urmează ţinutele ce par desprinse din picturile Gerdei, pentru care artistul devenit Lili Elbe pozează, sau din recuzita unei trupe de balet. De la o simplă joacă având un caracter estetic plin de umor, scăpată dintre pereţii atelierului unde un bărbat a îmbrăcat nişte haine feminine pentru a-i servi drept model soţiei afectate de lipsa inspiraţiei, se ajunge la o metamorfoză psihologică, prin asumarea noii identităţi sexuale, călătoria psihanalitică spre trecut şi regăsirea celui mai bun prieten din copilărie al pictorului, ce devine şi cel mai bun aliat al cuplului de artişti ce se transformă într-o prietenie feminină odată cu dispariţia lui Einar pentru a o elibera pe Lili după operaţia de schimbare a sexului. Această metamorfoză care poate părea artificială şi neverosimilă din cauza unei solidarităţi feminine neaşteptate ce înlocuieşte furia soţiei păcălite de bărbatul care şi-a dorit toată viaţa să devină o femeie în timp ce alături de ea juca rolul pictorului-amant, alcătuieşte de fapt nucleul scenariului ce mizează pe replicile în care arta şi umorul plin de compasiune se preling peste scenele în care tensiunea interioară erupe în imaginea unei disperări captive în spectacolul vizual oferit de interioarele caracterizate de abundenţa decorativă de tip Belle Epoque.

Filmul regizat de Tom Hooper li se adresează mai mult celor pasionaţi de pictură, ce pot gusta din plin dialogurile rafinate între doi parteneri artişti şi care pot face legătura dintre anumite detalii-simbol şi lumea interioară a personajelor, unde gesturile unui pictor, schimbul de păreri legate de o compoziţie şi reacţiile emoţionale greu de catalogat nu permit atribuirea unor etichete clare. Scenele inundate de tăcerea degajată de peisajul devenit obsesia ce-i aduce recunoaşterea pictorului Eignar Wegener, în care pădurea ţinutului natal întâlnea mlaştina (compoziţia lui Einar se va dovedi a fi un mod în care detaliile primelor explorări sexuale din copilărie ies la iveală) devin o incursiune deloc lămuritoare, dar plină de sensibilitate, în lumea psihică a personajului. Dacă spectatorul are la activ şi câteva lecturi scandinave (altele decât cele poliţiste) şi anumite cunoştinte despre legătura expresionistă dintre abisurile psihicului şi natură, atunci filmul devine o derulare de imagini în care descoperirea erotică pendulează între o reverie lubric-melancolică specifica unei călătorii pline de rafinament în subteranele fanteziste ale inconştientului şi acea relaţie simbiotică dintre stările devoalate prin introspecţie şi peisajul existent în memoria pictorului travestit, pe care încearcă să îl redea în lumini diferite pe o pânză doar pentru a-şi proiecta angoasele şi incertitudinile moştenite din trecutul marcat de existenţa lui Lili înăuntrul său.

Poate această abordare psihologică a temei, care înlocuieşte discuţiile despre aşa-zisul comportament deviant cu perspectiva estetică asupra sexualităţii umane, va fi suficientă pentru a reduce numărul glumelor şi al parodiilor nesărate difuzate de cei care se simt ofensaţi ori de câte ori tabuurile îi inspiră pe artişti să caute umanitatea sensibilă acolo unde alţii văd numai chipuri schimonosite, anomalii şi mlaştini fetide. Viziunea picturală şi analiza psihologică meticuloasă, dar fără a fi intruzivă pentru scenele în care esteticul primează, introduc filmul The Danish Girl în aceeaşi categorie a peliculelor în care acest subiect este prezentat într-o notă originală şi în care accentul nu cade pe relaţia cu societatea revoltată, ci pe legătura personajelor cu propriile concepţii despre frumos, corporalitate şi autoacceptare, amintind şi de pelicula lui Xavier Dolan – Laurence Anyways – în care dezamăgirile personajelor sufocate de prejudecăţile celor din jur deveneau suportabile datorită evadării într-o lume în care doar explorările artistice erau criteriul validării. Totuşi, spre deosebire de Xavier Dolan, care poate simţi perfect spiritul unei anumite decade pentru a-şi crea personajele, regizorul Tom Hooper nu pare să fi găsit acel mix care să permită sincronizarea între coloana sonoră, stările personajelor şi elementele estetice reprezentative pentru epoca lor, în ciuda efortului evident de a reda interioarele unor locuinţe pariziene interbelice şi cadrele picturale (prea picturale poate) ce amintesc de Copenhaga din compoziţiile lui Paul Gustav Fischer. Deşi culorile alese, decorurile şi tinutele inspirate de acel deceniu în care se făcea trecerea de la manierismul Secession la cizelarea liniei specifice stilului Art Deco ajung să fie o plăcere pentru ochiul spectatorului, tocmai cinefilul avizat, căruia i se adresează regizorul filmului, devine puţin deranjat de încercarea ostentativă prin care acesta doreşte să îi arate că s-a documentat pentru a recrea atmosfera unei epoci. Exagerările decorative şi imaginea pitorească din piaţa de peşte din Copenhaga te vor duce cu gândul mai mult la încercările unui pictor ce preferă să se inspire din paginile unui almanah decât să ia contact el însuşi cu elementele vizuale definitorii pentru decada pe care vrea să o reproducă.

The Danish Girl nu este o pledoarie răsunătoare pentru toleranţă (deşi poate fi percepută ca atare) şi nici cronica unei lupte începute de personajul considerat diferit pentru acceptarea socială, ci mai degrabă un studiu al metamorfozei identitare expuse vizual. Interpretarea actorilor Alicia Vikander şi Eddie Redmayne, ce formează cuplul de artişti, reuşeşte să îi dea filmului acea delicateţe care însoţeşte analiza psihicului, a stărilor ambigue, regăsită în intimitatea unor jurnale. Din păcate, regizorul s-a concentrat atât de mult asupra rolului interpretat de soţul travestit, încât a ignorat emoţiile şi tensiunile din lumea pictoriţei, după ce descoperă noua identitate a partenerului ei, încât reacţiile temperate de înţelegere, specifice unei acceptari dublate de compasiune şi de acea solidaritate feminină ieşită de nicăieri tocmai în momentele înstrăinării din viaţa de cuplu ştearsă peste noapte de apariţia lui Lili, par trase de păr, lipsite de autenticitate. Dacă s-ar fi folosit mai mult de liniştea introspectivă a unui candru lung, în care să-l pună pe Einar în faţa peisajului ce-i amintea de copilărie şi pe care îl readucea în compozitiile sale cu perseverenţa obsedantă a unei fixaţii, şi de scenele în care Gerda ar fi fost lăsată singură, faţă-n faţă cu trăirile greu de exprimat în cuvinte, imaginile picturale prin care impresionează acest film ar fi căpătat mai multă profunzime de natură expresionistă şi nu ar fi rămas nişte simple încercări artificiale de a readuce în prezent o anumită epocă.