Facebook
Acasă Articole Pagină 170

Articole

Ultimele

Menajeria de sticla – Ce ai devenit dupa liceu

Adriana Gionea
-
0
Menajeria de sticla – Ce ai devenit dupa liceu
Sticla nu mai este o doar o evocare prin metafore a fragilităţii, ci devine un experiment cromatic palpabil, dar care, tocmai prin simplitatea lui, încurajează o sumedenie de proiecţii emoţionale şi sensuri oferite stărilor ambigue trezite de amestecul între alb şi transparenţă. Transparenţa menajeriei de sticlă este omiprezentă în fiecare element al decorului ce permite scoaterea la suprafaţă a unor stări adânci opace, fără a le răpi ambiguitatea ce permite jocul dintre suprafaţă şi abisal, dintre conştient şi inconştient. Datorită interpretării vizuale a titlului prin decor, proiecţii şi lumini, albul şi transparenţa sticlei îţi dau iluzia unui spectacol în care dramele personajelor, interpretate într-o cheie actuală, se petrec într-o bulă din material translucid, plutind între un real ostil fantasmării şi propria realitate subiectivă a protagoniştilor captivi într-un spaţiu detaşat de curgerea orelor. Tot în această bulă detaşată de timp, ecoul stărilor afective se încheagă în sunetele unui experiment avangardist.
Menajeria de sticla - main image
Tennessee Williams a permis să se facă din text pretext. Un pretext al jocului experimental cu proiecţii, mixuri electronice sofisticate şi sfredelitoare, decoruri minimaliste. Simplitatea obiectelor stilizate conţine o abundenţă de simboluri asociate albului translucid care îi conferă scenei atmosfera atemporală a unei capsule futuriste, pe ai cărei pereţi apar şi dispar colaje, elemente grafice şi forme geometrice desprinse parcă dintr-o instalaţie multimedia de artă contemporană îmbinată cu performance-ul avangardist. Şi totuşi, regizoarea Alexandra Penciuc îţi dă impresia că a simţit până unde să întindă jocul cu textul lui Tennessee Williams astfel încât să nu-i dezamăgească pe spectatorii ce se împotrivesc oricărei profanări a variantei inţiale, mizând în acelaşi timp şi pe viziunea personală fresh, în care să se poată regăsi orice spectator contemporan atunci când i se aduce aminte de prăpastia dintre ce-şi dorea să fie în adolsecenţă şi adultul din prezent, dar mai ales de sacrificiile cerute de supravieţuirea de zi cu zi, în care pragmatismul feroce are câştig de cauză.
Este nevoie de mult tact privind manipularea scenografică pentru a reuşi construirea unei punţi de legătură între spectatorul contemporan şi personajele lui Tennessee Williams, aruncate din America sudistă, plină de mentalităţi învechite şi domnişoare fandosite, ornate precum nişte brioşe însiropate cu replici şi conversaţii bombastice pentru a prinde în mrejele adolescentine un proprietar de plantaţie ce şi-a păstrat orgoliilor de stăpân de sclavi. Mama care dorea să îşi mărite urgent fiica timidă pentru a o pune la adăpost, în timp ce îşi tot amintea de pretendenţii bogaţi din tinereţe, şi fata care îşi ocupă timpul cu menajeria de sticlă par nişte extratereştri pentru spectatorul din zilele noastre, care se uită ciudat la obiceiurile şi mentalităţile ce îi despărţeau pe locuitorii tradiţionalişti ai Sudului de modernitatea citadină din anii ’40. Dar cu ajutorul scenografiei semnate de Tudor Prodan şi proiecţiilor însoţite de îmbinări muzicale devenite ecoul stărilor pe care protagoniştii nu le-ar fi putut exprima în cuvinte fără a cădea într-o melodramă, Alexandra Penciuc a putut dispune de textul iniţial după bunul plac, astfel încât să-l determine pe spectator să empatizeze cu nişte personaje venind dintr-o altă cultură şi dintr-o altă epocă.

În primul rând, a facut ceea ce a făcut şi cu decorul: a eliminat din text orice detaliu care putea ancora drama personajelor într-un timp istoric, eliminând tentaţia de a se apropia de o cale bătătorită în abordarea familiară a textului. Mai bine zis a decupat părţi din text până a rămas la acele scene tranşante pentru relaţia mamă-fiu şi pentru ieşirea din cocon a timidei Laura (Cătălina Moga), închisă, la propriu, într-un cocon vestimentar ce aduce mai mult cu piesa de rezistenţă a unei colecţii prezentate în show-ul unui designer japonez futurist. Din acest cocon vestimentar excentric fără a perturba minimalismul decorului, se iveşte Laura, o redută a unei timidităţi confundate cu ancorarea într-o visare infantilă prelungită. Dar în viziunea regizoarei, Laura încetează să mai fie adolescenta ştearsă din imaginarul celor ce l-au citit pe Tennessee Williams, ieşind în evindenţă printr-un umor candid mult mai viu decât al personajului iniţial, dar şi printr-o vestimentaţie care şterge graniţa între femeie şi adolescentă, încât ai impresia că o poţi confunda cu protagonista unui anime japonez, sau cu tinerele harajuku deposedate de culorile ţipătoare în favoarea unui alb imaculat, care încă te derutează prin statutul neclar, situat undeva între Lolita şi adult.

În acest alb ireal îmbinat cu timiditatea exacerbată a Laurei, exprimată simbolic prin gesturi ce-i transformă interacţiunea cu celelalte personaje într-o interpretare la graniţa cu performnace-ul experimental având acea repetitivitate de ritual stilizat, apariţia mamei histrionice rămase în trecut devine unica pată de culoare introdusă pentru a face legătura între bula incolora a personajelor, care preferă evadarea într-o iluzie, şi lumea exterioară, a compromisurilor, a planurilor de salvare. Personajul Amandei, interpretat de llinca Hărnuţ, capabilă să redea tot acel repertoriu amuzant al histrionicei obsedate să-şi confime talentul de a confisca mereu centrul de interes, apare precum o breşă în complicitatea unor personaje ce vor să-i dejoace planul de a-i găsi fiicei ei un pretendent serios. Rămasă cu trauma unui abandon, după ce stâlpul familiei şi-a luat lumea-n cap, îşi  aminteşte mereu de căsătoria nefericită alături de un alcoolic seducător când îl vede pe Tom, fiul ce bate oraşul până spre dimineaţă, şi care, alături de cel mai bun prieten, Jim (Mihai Smarandache), pare un corporatist cu visuri neîmplinite de artist hoinar obligat de ai să-i să-şi ia un job ca toată lumea.

Dar elementul pe care se sprijină abordarea Alexandrei Penciuc nu este reprezentat de importanţa acordată de dramaturg personajului Tom (Emil Măndănac), ci de interacţiunea dintre Jim şi Laura. Semănând cu întâlnirea de peste ani dintre băiatul popular în liceu şi fana secretă, acea elevă invizibilă pentru el, care îl iubea în tăcere, scena însufleţeşte de fapt întregul spectacol, dându-ţi impresia că toate celelalte personaje s-au dizolvat, iar întâlnirea dintre Jim şi Laura putea funcţiona asemenea unei piese de sine statatoare despre aşteptare, însingurare, neîmplinire, irosire, teamă de eşec. Dialogurile celor doi, animate de umorul autoironic gata să trădeze o melancolie mascată devin ingredientul care permite legătura emoţională între personaje, actori şi spectator. Modul în care Jim se autoconvinge în prezenţa Laurei că lui i-a reuşit înfrângerea neîncrederii, jucând fără să vrea rolul unui guru al conferinţelor ţinute de tot felul de magicieni ai stimei de sine, şi ezitările ei te vor face să îţi aminteşti de propriile vise începute în liceu, unele continuate, altele abandonate.

Departe de Sudul Americii tradiţionaliste, care le urmărea ca un spectru pe toate personajele dezrădăcinate din piesele lui Tennessee Williams, Alexandra Penciuc găseşte acele teme comune tuturor oamenilor, indiferent de spaţiul cultural sau de epoca trăită: fuga de sine, masca unui eu fals, trecutul încă nedepăşit, frica de eşec, fuga într-o lume paralelă din imaginar, evaziunea fantasmatică devenită un mecanism de apărare, dar şi o capcană, neîmplinirea şi însingurarea. Toate acestea revin în scena întâlnirii Laurei, cea absorbită de menajeria de sticlă, cu Jim, iubirea adolsecentină ţinută în secret.

Interpretarea celor doi actori îi apropie de problemele spectatorului, care poate regăsi în personaje tipologii întâlnite în viaţa de zi cu zi. Îl va identifica pe tipul obsedat de cursurile ţinute de şarlatanii care se pretind nişte maeştri ai dezvoltării personale servite celor având probleme şi care vor să urce pe scara socială, seducându-şi semenii. Pe angajatul cu mina scârbită, care îşi urăşte jobul şi e gata să lase totul în urmă după ce şi-a sacrificat pasiunea pentru artă şi viaţa aventuroasă. Pe  fata care se crede neînsemnată şi nepregătită să înfrunte lumea din jur.

Între glumele de copii mari, care flirtează spărgându-şi unul altuia baloanele de gumă, îşi fac loc dialogurile psiho-filosofice despre cum se pot depăşi complexele de inferioritate prin acceptarea trăsăturilor considerate de ceilalţi defecte sau despre cum oamenii eşuează în vieţi plictisitoare după ce renunţă la visurile din liceu. Îţi vor aminti de acele discuţii amuzante de la sfârşitul unei petreceri când melancolia dublează mahmureala, şi prin care interlocutorii îşi maschează dorinţa de a se lua şi de a fi luaţi în serios. La final, conversaţia dintre Jim şi Laura, devenită pilonul pe care se sprijină întreaga viziune regizorală, îţi arată cât de departe pot fi anumiţi oameni de visurile lor tocmai atunci când au impresia că s-au apropiat suficient de mult de trecut pentru a-l schimba.

sursa imagini: Point.ro

6 romane pentru indragostiti

Adriana Gionea
-
0
6 romane pentru indragostiti
Dacă este vorba despre cărţi, primim şi cu Valentine’s Day, şi nici Dragobetele nu trebuie refuzat pentru o porţie dublă de lectură primită cadou. Prea multe culori siropoase în jur? Nu-i nimic, ne afundăm ochii într-o carte despre iubire sau le-o facem altora cadou. Un italian, o japoneză, o scandinavă, un parizian ce aminteşte de Brassai, o pariziancă adeptă a unei feminităţi anarhice şi un Casanova deghizat într-un scriitor nostalgic ne ofera niste idei care pot face suportabilă desfaşurarea ostentativă a iubirii consemnate în calendarul sărbătorilor însoţite de campanii agresive de marketing.
Mătase
Matase - coperta

Editura Humanitas Fiction, 2015
Timp de secole, Orientul Îndepărtat a fost sursa unor legende ciudate, dar şi un spaţiu imaginar al evaziunii onirice pentru cei care nu l-au cunoscut niciodată. Pentru norocoşii care se puteau aventura până în Japonia interzisă oricărui străin, Orientul însemna şi promisiunea unor aventuri senzuale clandestine, a unei vieţi duble în compania unor femei cu ochii migdalaţi şi atingeri angelice, gata să transforme sexualitatea într-un performance din care nu lipseau dansul cu evantaie, poezia, ceaiul, sunetele shamisenului sau paravanele de mătase. Deşi era mai degrabă unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi, Herve Joncour, francezul cuminte şi fidel traiului conjugal ajunge să guste din ispitele stranii ale Orientului atunci când alege o altă rută care să-i permită aprovizionarea cu viermi de mătase, ignorând pericolul ce-i pândea pe străinii din secolul al XIX-lea care îndrăzneau să fure secretul aurului japonez, destinat exlusiv simţului tactil. Odată cu bunăstarea, francezul curajos va cunoaşte şi tainele unei feminităţi din altă lume care, se pare, ascunde o legătură neaşteptată cu soţia lui (dacă este vorba despre un roman scris de Alessandro Baricco, trebuie să te aştepţi şi la răsturnarea unor situaţii previzibile, cum ar fi triunghiul amoros ce include o europeană şi o asiatică).

Puteți comanda cartea de aici.
Cele zece iubiri ale lui Nishino
Cele zece iubiri ale lui Nishino - copertaEditura Polirom, 2015
În cazul în care Baricco nu ţi-a hrănit îndeajuns curiozităţile orientale, nişte femei din continentul fanteziilor occidentale o vor putea face mai bine, dar într-un mod introspectiv, subtil şi rafinat, cum ai fost lăsat să crezi ori de câte ori citeai un haiku al doamnelor de la curte sau priveai nudurile unui fotograf japonez ce amesteca tacticos senzualitatea incandescentă cu enigma unui model feminin ce nu se lăsa pradă curiozităţii indecente a privitorului. În romanul Cele zece iubiri ale lui Nishino, una dintre cele mai bune scriitoare japoneze contemporane – Hiromi Kawakami – i-a pregătit bărbatului ce îţi aminteşte de protagoniştii lui Haruki Murakami, nici mai mult nici mai puţin de zece femei, care, pentru a nu-l epuiza, îşi vor depăna pe rând amintirile ce îl includ (şi) pe el. Dacă unei femei i se atribuie nenumărate ipostaze de mintea unor bărbaţi care o pot considera o nestatornică, pregătită oricând să se joace cu nervii lor, să vezi câte feţe poate avea un bărbat japonez în amintirile fostelor sale amante! Puteți comanda cartea de aici
În cafeneaua tinereţii pierdute
In cafeneaua tineretii pierdute - copertaEditura Art, 2014
Părăsim Orientul, cu toate ceainăriile lui şi tăiţeii savuraţi în localul improvizat pe straduţa pitită între zgârie-nori, unde s-au păstrat vechile case din lemn, şi ajungem pe malul stâng al Senei, unde sunt developate fotografii pline de umbre misterioase, în stilul consacrat de Brassai, cu ai săi şarlatani ai nopţii, dar şi câteva instantanee luminoase cu tinerii cafenelelor boeme, imortalizaţi de Bresson. Neavând nici pe departe aerul nonşalant al tinerei lipsite de griji ce se bucura de prezent, pe care o vedeai prin fotografiile dedicate Parisului din anii ’60, protagonista romanului În cafeneaua tinereţii pierdute ademeneşte printr-o timiditate ce îi dă aerul misterioasei seducătoare, pe care tăcerea şi atitudinea rezervată a celei ce ascunde ceva o fac să pară irezistibilă în tumultul cafenelei devenite raiul studenţilor nonconformişti. Fiind un roman scris de Patrick Modiano, aşteaptă-te la iubirea lipsită de certitudini sau declaraţii ostentative si la personaje feminine pline de secretele unei biografii tulburi, pe fundalul unui Paris ireal în ciuda reperelor palpabile, un Paris devenit o parte din Mitul eternei reîntoarceri. Puteți comanda cartea de aici 
Turneu la Bolzano
Turneu la Bolzano - copertaEditura Curtea Veche, 2008
În era lui Casanova, femeile nu se puteau duce când aveau ele chef în cafenele sau alte localuri publice. De fapt, nu puteau să iasă mai deloc din casă, aşadar trebuia să urce el până în gineceul lor pentru a livra plăcerea unei companii plăcute, dar pe furiş, să nu-l prindă soţii păcăliţi. Sandor Marai dă de înţeles că până şi ei au regretat fuga lui Casanova din Veneţia cand s-au trezit cu tihna searbădă, lipsită de acţiunile subversive împotriva moralei rigide. În schimb, este suficient ca un singur soţ şi o fostă iubită părăsită să pretindă revanşa, că toate planurile seducătorului ajung ingredientele unei farse căreia îi cade victimă chiar el. În romanul Turneu la Bolzano vei descoperi un Casanova pe care nu ţi-l imaginai uşor. Este un Casanova ţinut la uşa budoarului de o inocentă sedusă în adolescenţă, dar care, între timp, a devenit o expertă a ispitei urmate de capitularea tergiversată. Bonus: dialogurile sofisticate despre iubire, timp şi nostalgie, care transformă orice roman scris de Sandor Marai într-o bijuterie complicată. Puteți comanda cartea de aici
Iubire
Iubire (coperta)Editura Univers, 2012
Timpul acordat lecturii are mai multă răbdare lângă un şemineu, într-o căsuţă scandinavă înconjurată de zăpadă. Şi tot aici, pasiunile sunt trăite intens de o femeie dezgheţată, care poate fi aspru criticată de mamele grijulii deoarece îşi permite greşeala de a fi neatentă o clipă. Tocmai această clipă desparte firul romanului Iubire în două perspective asupra nevoii de tandreţe: cea a băieţelului neglijat, care îşi caută propriul drum prin zăpadă, spre luminile colorate ale unui parc de distracţii, şi perspectiva mamei ce fuge după văpaia iluzorie a unui ataşament faţă de un străin abia întâlnit. Romanul scris de Hanne Orstavik abordează relaţia dintre feminitate şi maternitate fără blamări, deşi personajul feminin poate fi ţinta unor acuze. Puteți comanda cartea de aici
Clocotul sângelui
Clocotul sangelui - copertaEditura Allfa, 2015
Irene Nemirovsky scrie despre o feminitate descătuşată, care nu-şi refuză plăcerile clandestine atunci când este condamnată la o viaţă searbădă. În romanele sale, femeile îşi găsesc propria libertate, iar bărbaţilor nu le rămâne decât să le-o accepte şi să încerce să le descifreze trăirile. Spre deosebire de alte romane ce i-au definit stilul, Clocotul sângelui te intrigă prin învelişul unei discreţii din alte vremuri, dar sub care aşteaptă zemoasele răzvrătiri, secrete şi neîmpliniri moştenite din mamă-n fiică. Acest roman începe cuminte, precum tabloul unei pasiuni domesticite într-un conac elegant, apoi se transformă în vâlvătaia unor dări în vileag ce nasc şi mai multe nelămuriri decât sentinţe clare. Puteți comanda cartea de aici
sursa feature image: bookdirtblog.blogspot.com

La tete haute (Cu capul sus) – Judecatoarea, ingerul pazitor al unui adolescent

Adriana Gionea
-
0
La tete haute (Cu capul sus) – Judecatoarea, ingerul pazitor al unui adolescent
Când alegi să vezi La tete haute (Standing Tall), ai probabil aceleaşi aşteptări reconfortante alimentate de genul acela de film de la care vrei să primeşti confirmarea salvării unui adolescent crescut într-un mediu ostil, ajuns o pepinieră pentru viitori delincvenţi fără scăpare, iar, dacă ajutorul vine din partea unei judecătoare înzestrate cu darul empatiei şi al încrederii în recuperarea oamenilor căzuţi în iadul marginalilor – interpretată de Catherine Deneuve – pretenţiile de la un scenariu cu tentă umanizantă cresc. În calitate de regizoare care abordează dramele sociale din jurul delincvenţei juvenile, Emmanuelle Bercot (câştigătoare, în 2015, a premiului pentru cea mai buna actriţă la Cannes, datorită filmului Mon Roi)

nu te dezamăgeşte, ba mai mult, pentru cerdibilitatea scenariului evită reacţiile previzibile şi neverosimile pe care le găseşti în poveştile în care îmblânzirea unui adolescent cu tulburări de comportament se face peste noapte, de parcă ar fi un Mowgli luat din jungla periferiei şi dresat rapid pentru a fi prezentat la un dineu la care ascultă cuminte muzică simfonică.
La tete haute - main image
Lungul drum al salvării unui adolescent sălbăticit într-o familie destrămată, având trăsăturile unui viitor infractor periculos din cauza unui amestec între neglijenţa parentală, abandonul şcolar, impulsivitatea ca macanism de apărare, opoziţionismul şi rezistenţa scăzută la frustrare, nu este unul ascendent, ci plin de slalomuri, căderi şi nervi întinşi la maximum, dar nu lipsit de umorul şi candoarea strecurate printre mimici încrâncenate, priviri sfidătoare, gesturi de ştrengar teribilist şi urlete pline de replici obscene, specifice vârstei şi crizei de identitate. Pentru a fenta o abordare pedagogic-moralizatoare ce ar fi părut monotonă, Emmanuelle Bercot a vrut să apese pe acea pedală de acceleraţie care face din ritmul acţiunii cel mai bun catalizator al tuturor calităţilor actoriceşti ale puştiului Malony, interpretat de Rod Paradot, care prin acel cocktail de carismă decadentă, revoltă fără cauză, histrionism obraznic, fragilitate mascată de acea bravadă autodistructivă şi efervescenţă colerică îţi aminteşte de protagonistul din Mommy filmul regizat de Xavier Dolan. Regăseşti acelaşi ritm febril din scena efectuării unor scheme periculoase cu maşina în timp ce versurile de hip-hop în care sunt înjurate autorităţile sparg boxa, spre deliciul mamei amatoare de marijuana ce-l aplaudă de pe bancheta din spate unde mai ţine un copil în braţe, şi în reactiile subversive ale adolescentului pe buza prăpastiei, care îţi lasă impresia că nu mai are ce pierde atunci când trăieşte clipa într-un mod riscant, dar şi în suişurile şi recăderile în golul centrelor de detenţie din timpul redresării sale. Aceeaşi impulsivitate întoarsă împotriva lui este scoasă la atac şi în relaţia cu judecătoarea şi cu Yann (Benoit Magimel), bărbatul căruia îi revine sarcina de a-l readuce pe drumul cel bun (fiind la rândul său un fost adolescent trecut prin şcoala de corecţie).

 

Datorită acestui ritm febril ce permite acumularea tensiunii din relaţia unui adolescent-problemă cu autoritatea, dar şi cu oamenii care vor să-l ajute, reacţiile personajelor din ambele tabere te împiedică să pui etichete în defavoarea nuanţelor. Ţi se va schimba perspectiva pe măsură ce va evolua relaţia personajului cu mediul său, cu oamenii care îi întind răbdători o mână atunci când ameninţă să le-o muşte prin accese de furie, cu fata de la care învaţă afecţiunea, nu înainte de a se comporta precum un copil neglijat ce începe să respingă dovezile de candoare exact atunci când are mai mare nevoie de ele, doar pentru a nu fi iar dezamăgit şi vulnerabil, cu mama incapabilă de a-şi asuma responsabilitatea, comportându-se mai mult ca o soră mai mare considerată oaia neagră a familiei, ce îşi iniţiaza fratele în acţiuni ilegale, ca apoi să dea vina pe el ori de câte ori este prinsă cu mâţa-n sac.

Deşi protagonistul, datorită interpretării lui Rod Paradot, acaparează tot interesul prin reacţiile explozive, oprite cu o secundă înainte de provocarea unor tragedii, scenariul şi alegerea unor actori credibili în rolurile secundare îţi permit să intri în pielea fiecărui personaj, să vezi lumea prin ochii lui şi să-i înţelegi strategiile găsite în ajutarea lui Malony. Pentru a evita clişeele artificiale din relaţia băiatului rău cu acel înger păzitor găsit acolo unde se aştepta mai puţin, adică în tabăra legii, regizoarea creează puntea de legătura dintre judecătoare şi lumea unor marginali, care nu mai cred în propria salvare şi care sunt gata să respingă brutal orice intervenţie din afara mediului lor, prin introducerea unor personaje secundare ce pendulează între cele două lumi, împrumutând strategii din ambele – Yann, un fost adolescent cu tulburări de comportament, devenit ajutorul de nădejde al judecătoarei ce doreşte să-l aducă pe Malony pe calea cea bună, şi Tess (Diane Rouxel), cu farmecul de amazoană androgină având un chip angelic, nimeni alta decât fiica uneia dintre profesoarele de la centrul de reeducare pentru minori. Tess, la rândul ei o adolescentă rebelă trecută prin centru, va deveni iubita lui Malony şi-l va face să caute, pentru prima oară, un sens în tot efortul depus de el şi de cei din jur. Aceste personaje secundare, datorită interpretării şi a situării în zona de graniţă dintre lumea judecătoarei şi lumea protagonistului, îi oferă scenariului acea autenticitate fără de care totul s-ar fi transformat într-o poveste nerealistă despre salvarea unui adolescent.

Meritul lui Emmanuelle Bercot este acela de a prezenta şi limitele sistemului în relaţia cu adolescenţii ce ameninţă să devină viitori delincvenţi. Nu doar adolescentul intrat în programul de corecţie pentru minorii cu tulburări de comportament o comite grav, ci întregul sistem de protecţie, ale cărui strategii se dovedesc a fi o frecţie la picior de lemn, o mascaradă, prin lipsa unor măsuri consecvente, şi a unui ton potrivit care să-i faca faţă unui taifun de reacţii copleşitoare venite din partea unui adolescent rebel, ce găseşte resurse inepuizabile pentru a rezista oricărei intervenţii educaţionale atâta vreme cât toţi cei care vor să-l ajute să iasă la liman par nişte extratereştri cu o viaţă normală, căruia lui îi este străină, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva educatorul său ar trebui să fie un fost băiat de cartier în care să se regăsească, dar care a reuşit până la urmă să stea departe de probleme. Sistemul l-a părăsit pe Malony în braţele unei mame care la rândul ei a ratat examenul de maturizare, care s-a simţit copleşită de îndatoririle ce nu îi permiteau să-şi petreacă toată ziua rulând jointuri alături de iubiţii ocazionali şi care se minţea pe ea însăşi când spunea că îşi vrea copiii lângă ea, aceasta jignindu-i şi spunându-le că vor deveni un nimic în viitor, şi tot sistemul vrea să îl readucă pe calea normalităţii, prea târziu. Regizoarea exploatează hibele salvatorilor astfel încât să te provoace, dorindu-şi acel gen de spectatori implicaţi emoţional, care abia se abţin să nu corecteze deciziile judecătoarei, să nu îşi exprime sfaturile cu voce tare, uitând că se află în sala de cinema.

La tete hauteeste un film despre maturizarea într-o societate plină de contradicţii, de adulţi la rândul lor fragili. Este o maturizare a paşilor mărunţi, a poticnirilor şi a recăderilor, dar este una privită dintr-o perspectivă realistă, din care lipsesc soluţiile-minune, deciziile infailibile şi afecţiunea securizantă din primii ani de viaţă. Este genul de maturizare care trebuie să înceapă mai întâi cu gestionarea frustrărilor provocate de lipsa unui răspuns la întrebarea: Unde ai fost până acum?, iar această gestionare devine o lecţie întreruptă mereu de reacţiile imprevizibile ale personajului ce se vrea autonom, dar îşi este sieşi un stăpân toxic, mai întâi prin deciziile ce-i permit o autosabotare continuă, apoi o reacomodare poticnită cu lumea dezvoltării fireşti ce i-a fost refuzată la momentul potrivit. Adolescentul cu probleme are propria lecţie de predat atunci când ajunge să conştientizeze incapacitatea mamei de a-i purta de grijă, pe care o acceptă într-un stil propriu, când îşi asumă o relaţie de cuplu plină de surprize, când învaţă să accepte ajutorul şi mai ales când începe să privească scepticismul din ochii celor ce nu mai cred în revenirea lui pe făgaşul bun fără a recurge la reacţii agresive pentru a-şi masca neîncrederea şi nivelul scăzut al stimei de sine.

La tete hauterămâne genul de film care dinamitează certitudinile şi lasă în urma lui întrebări şi indignare. Te indignezi când realizezi că autorităţile i l-au încredinţat pe Malony şi pe fratele său mamei neglijente, în urma anchetei sociale demarate când Malony avea doar şapte ani şi nu era totul pierdut, şi încep să năvăleasca apoi tot felul de întrebări legate de modul în care mai poate fi salvat un om răzvrătit împotriva tuturor aspectelor ce i-ar asigura o viaţă normală, asta însemnând legală. Totodată, ajungi să te întrebi dacă există cu adevărat sisteme şi ţări civilizate atunci când apare provocarea delincvenţei juvenile şi de ce până şi în ţările civilizate există marginali.


LYTE video
imagini: www.itaucinemas.com.br/www.theguardian.com

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident – Un brazilian prin Japonia lui Murakami

Adriana Gionea
-
0
Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident – Un brazilian prin Japonia lui Murakami
Brazilianul Joao Paulo Cuenca ignoră acea regulă de aur a titlului scurt, care să nu-ţi taie răsuflarea când îl pronunţi, dar atunci când scrie despre Japonia o face prin tăiosa concizie precum o incizie a minimalismului rafinat precum o porţie de sushi sau un haiku savurat alături de o supă în tuburi de neon, specialitatea casei dintr-un cartier al plăcerilor dintr-un Tokyo unde femeile est-europene sunt frecvente, dar o poloneză ce şi-a petrecut studenţia în Constanţa şi care ajunge în lumea workaholicilor cu fantezii bizare DOAR pentru a le servi băuturi devine o raritate. Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident poate fi considerat portretul nocturn al unei Japonii văzute prin ochii unui gaijin care ajunge să fie de-al locului, asta însemnând de-al Tokyo-ului, atunci când intră în pielea unui corporatist nipon alienat, dar nu din cauza muncii prelungite, ci din cauza privării de intimitate afectivă, descoperită apoi într-o poveste amoroasă bizară alături de o tânără venită de pe malul românesc al Mării Negre.
Aparent simplist, romanul îţi dă impresia că-l poţi da gata în doua-trei ore, dar amănuntele excentrice îţi pregătesc surprize. Ţi se promite o poveste clasică pentru Japonia contemporană descrisă prin ochii unui occidental care vede numai însinguraţi stranii cu fantezii la fel de ciudate, vânzătoare de plăceri îmbrăcate în şcolăriţe şi ahtiate după accesoriile modei vestice, personaje aflate la graniţa dintre verosimil şi aberant, dar perfect credibile în planeta gadgeturilor şi a neoanelor stridente ce umbresc faima ultimelor străzi pe care se auzeau paşii în sandale de lemn ai gheişelor de altădată, o Japonie la care se aşteaptă oricine a cunoscut-o mai degrabă prin romanele unui Murakami decât prin lirismul delicat al lui Kawabata. Bun, dar care Murakami? Nostalgicul îndrăgostit de jazz, blues şi rock’n’roll, pe nume Haruki, sau Ryu, cu al său lirism obscen, ascuns în detalii brutale până la perversiunea scabroasă? Cuenca pare să fi luat ce-i mai bun de la fiecare pentru a-şi face deghizarea şi mai credibilă. A împrumutat de la Haruki Murakami personajul masculin însingurat, cu identitate difuză, în care trecutul se fărâmiţează în particulele ivite anemic precum amprentele neglijent lăsate pe o radiografie, şi lumea citadină stranie în care pluteşte acesta, ca într-un realism magic adaptat la trepidaţiile stridente ale unei metropole ticsite de lumini orbitoare. De la Ryu Murakami preia în schimb apetitul pentru fetişuri ciudate, fanteziile ce frizează devianţa, dar pe care le păstrează mai mult într-un registru al fantasmării onirice, precum şi acel personaj feminin inaccesibil, care îmbină graţia misterioasă cu obiceiuri şi obsesii preluate dintr-o lume considerată a fi decadentă pentru cineva din afara ei.
Poate cea mai bună lecţie pe care o putea învăţa un scriitor occidental de la un japonez este introducerea unei suite de personaje şi întâmplări excentrice, aberante chiar, astfel încat să nu bruscheze realul şi aspiraţia estetică a personajelor ce tânjesc după un gen de puritate captivă în mediile degradante din marile oraşe. Datorită abilităţii de a camufla excentricul în rutina cotidiană, brazilianul reuşeşte să depăşească previzibilul din povestea despre un japonez îndrăgostit de o est-europeană. Daca în anumite pasaje din romanele scrise de Murakami ai impresia că privesti coregrafia unor peşti aurii dintr-un iaz străbătut de un curent menit să tulbure lentoarea, dar pe care nu îl poţi vedea decât prin ecoul vizual de la suprafaţa apei sub forma unor unde precum nişte frisoane, în romanul brazilianului captivat de Japonia, bizarul sumbru ia forme consistente. Nu ai parte de un iaz, ci de apele subterane ale unui trecut dominat de un tată având o strălucitoare carieră de poet enigmatic, devenit stăpânul unui sistem de supraveghere a oraşului Tokyo pus la punct cu ajutorul unui specialist în arta preparării veninosului peste fugu, care patronează Asociaţia de Fugu Armonios. Cu ajutorul acestui sistem de camere video, descris de fiul său (protagonistul romanului, pe nume Shunsuke Okuda) sub forma unui submarin nocturn ce navighează pe sub marele oraş, fiind alcătuit din cipuri introduse în telefoane, camere de filmat şi microfoane ascunse prin încăperi şi oglinzi false puse în băi pentru a furniza spectacolul savurat din Sala Periscopului, poetul malefic, poate vedea inclusiv escapadele erotice ale băiatului său, pe care îl compară cu peştele fugu, care scoate un sunet asemănător cu un plânset de copil când moare.

Tatăl nemilos adoră să-şi umilească fiul dându-i impresia că îi urmăreşte pe un ecran dintr-o cameră secretă clipele petrecute alături de Iulana, poloneza ce a trăit în Constanţa. Îi bântuie viaţa şi o sufocă precum spectrul unei traume descrise metaforic prin imaginea unui crustaceu uriaş, cu chipul diform al unei languste şi antene care se târau pe pământ, iar prezenţa sa ia forma unei excentricităţi malefice introduse de Cuenca pentru a fragmenta naraţiunea suficient cât să creeze o breşă în minimalismul previzibil al poveştii. Prin această breşă intră detaliile care pot devia toată acţiunea redusă la întâlnirile dintre protagonist şi misterioasa Iulana spre un realism magic tipic unui decor urban babilonic, unde amnezia hedonistă din barurile cu bizarerii picante şi extravagante, alienarea, tehnologia şi poezia degradării nocturne oscilează între sensibilitatea (re)umanizantă şi nihilismul visceral cu tentă apocaliptică SF bine deghizată în real, dar care îţi sare în ochi pe neaşteptate înainte de a se închide în acea tăcere niponă ce îi poate oferi unui străin fiorii ieşiţi dintr-o zonă abisală greu de neidentificat pe harta psihicului de către un occidental.

Prin introducerea unor personaje ce stăpânesc arta unei excentricităţi perverse devenite o epidermă artificială ce acoperă emoţiile delicate precum alga ce înveleşte ingredientele unui sushi, autorulreuşeşte să te deruteze chiar în momentul in care îţi propui să înţelegi psihologia personajelor sale. Când vrei să le oferi circumstanţe atenuante, apelând la biografia prin care s-au perindat nestingherite acele traume din copilărie menite să le conserve însingurarea schizoidă, apare un detaliu care deviază explicaţia coerentă, amintundu-ţi că-n locul unei poveşti de iubire desfăşurate firesc, după legile vindecării emoţionale, ai o coregrafie a purităţii străbătute de sinistru, a cotidianului devenit suprarealist datorită unei mutaţii infiltrate în banal, care permite viselor în care Iulana se vedea închisă într-o papuşă abia scoasă din linia de producţie să devină realitate, iar poetul voyeurist nu este străin de această posibilitate coşmarească, ivită pentru a-i face în ciudă fiului castrat psihologic printr-o permanentă supraveghere şi printr-o profeţie ce îi spunea că singurul final pentru o poveste de dragoste este un accident fără supravieţuitori.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident conţine acel mix de ingrediente care să-ţi confirme percepţia despre condimentata viaţă de noapte din Tokyo şi despre fascinaţia unui salaryman japonez pentru feminitatea slavă, dar suficiente detalii ieşite din comun (deşi familiare connaisseurilor într-ale literaturii nipone) încât să evite kitsch-ul cu tentă orientală sau melodrama tăvălită prin imagini vulgare. Cuenca face parte din categoria scriitorilor ce pot găsi un lirism delicat în miezul unor decoruri luminate ţipător şi talentul de a scoate la suprafaţă o sensibilitate naivă ce nu va fi considerată penibilă în miezul unei metropole ce vibrează noapte de noapte în ritmul unui hedonism care să astupe răni emoţionale. Vei mai găsi acel suprarealism extras dintr-o realitate unde simplele amănunte discordante permit manifestarea unor scene demne de un film experimental, unde sexualitatea devoalată prin obiecte simbolice şi amestecul dintre moarte şi erotism, dintre fragilitate şi devianţă, naşte un ritual stupefiant, fără a-şi pierde latura subtilă şi estetică.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident - copertaEdititura Polirom, 2015

Fara sange – Cine te scoate din infern?

Adriana Gionea
-
1
Fara sange – Cine te scoate din infern?
Când îţi pică în mână o carte de (doar) 90 de pagini, ai impresia că o poţi da gata pe parcursul a două călătorii cu metroul de la un capăt la altul, în timp ce te duci şi te întorci de la job, sau în timpul unui ambuteiaj creat de prima zăpadă, considerată pacostea călătorilor din autobuze. Deşi începutul alert şi plin de suspans pare desprins dintr-un thriller filmat în mijlocul unei peisaj arid şi plat din Spania (ar putut fi şi peisajul dezolant de lângă un oraş-fantomă american), romanul Fără sânge nu îţi permite să-l parcurgi rapid, în ritmul febril din primele 20-30 de pagini. După acţiunea dezlănţuită de la început, când ai impresia că vezi un film despre nişte criminali dornici de a se răzbuna pe cel care le-a distrus familiile în timpul războiului, încât ajungi să te întrebi unde este acel Baricco rafinat şi elevat în toată povestea asta sângeroasa ce pare dictată de altcineva, te trezeşti în mijlocul unor dialoguri năucitoare şi pline de sensibilitatea incisivă a supravieţuitorului lucid, pe care îţi vine să le reciteşti la nesfârşit ca pe nişte reflecţii despre natura umană, care să panseze răni trecute şi viitoare.

Cele 90 de pagini îţi par interminabile şi te ţin captiv, iar schimbarea perspectivei şi a ritmului narativ odată cu trecerea de la prima la a doua parte a romanului ar echivala cu divizarea poveştii în două volume, între care este o distanţă de câteva decenii. În prima parte, asişti la scena unei răzbunări căreia îi cade victimă un medic pe care ucigaşii săi îl acuză de torturarea fraţilor şi camarazilor în timpul războiului (nu se precizează despre ce război este vorba, de unde şi atmosfera atemporală ce te face să te gândeşti la universalitatea cruzimii). La scena răzbunării asistă fetiţa medicului, închisă de acesta într-o ascunzătoare din podea. Folosindu-se de gândirea magică din anii copilăriei, ea îşi imaginează propria versiune a coşmarului în urma căruia îşi pierde tatăl şi fratele, iar tăcerea stranie prin care întâmpină privirea unuia dintre criminali atunci când îi este descoperită ascunzătoarea lasă în urmă nişte răspunsuri vagi, suspendate, în cazul în care te întrebi dacă îşi dădea seama de pericol, sau privea totul de parcă ar fi fost un joc al celor mari, care au obligat-o să stea pe margine.

Fara sange - main imageImaginea copilei, de o delicateţe ivită de sub enigme, străpungătoare în ciuda fragilităţii, contrastează cu schimbul de replici dintre medic şi atacatori, scurs până la urechile ei printre zgomotele stridente şi prelungite la nesfârşit, provocate de rafalele unor împuşcături. La un moment dat, ai impresia că este acel personaj angelic menit să disipeze tenebrele unui infern al terorii şi al violenţei oarbe, aşa cum razele de lumină scăpate printre crăpăturile din lemnul chepengului sub care se adăpostea alungau greutatea sinistră a unei linişti întunecate atunci când adulţii încetau focul.

Cu o mână îşi aranja fusta. Părea un meşteşugar concentrat să-şi finiseze lucrarea. Ghemuită pe-o parte, înlătură imperfecţiunile una câte una. Îşi alinie picioarele până îşi simţi gambele perfect suprapuse, cele două coapse uşor unite, genunchii ca două ceşti în suspensie, una peste alta, gleznele separate de un gol. Verifică din nou simetría pantofilor, împerecheaţi ca într-o vitrină, dar de aceeaşi mărime, ai fi zis tolăniţi de oboseală. Îi plăcea acea ordine. Dacă eşti o scoică, ordinea este importantă. Dacă eşti cochilie şi animal, totul trebuie să fie perfect. Exactitatea te va salva.

În a doua parte, o femeie cochetă, având un corp greu de trecut cu vederea de cei din jur, deşi a lăsat cu ceva vreme în urmă prima tinereţe şi o ţinută seducătoare, îl invită pe vânzătorul de lozuri norocoase la un pahar de vin, servit la terasa din apropiere. Exact când începi să crezi că ai nimerit într-o altă poveste şi te simţi precum un intrus în mijlocul dialogului purtat de doi oameni care se revăd abia după zeci de ani, fără să se recunoască imediat, ţi se dă de înţeles că femeia este nimeni alta decât fiica medicului ucis, iar vânzătorul de la chioşcul loteriei, tânărul care i-a descoperit ascunzătoarea, dar nu a dat-o în vileag. Din acest punct, romanul devine un amestec între amintirile femeii legate de viaţa de după moartea tatălui şi a fratelui ei, care aduce mult cu poveştile borgesiene în care maleficul şi bulgărele infamiei capată o formă atemporală, şi dialogul ce ar putea inspira o piesă de teatru într-un decor mininalist cu jocuri de umbre, în care o simpla întâlnire la o cafenea devine o partidă riscantă de şah, cu piese ce vor căpăta forma unor acuzaşii şi (auto)justificari absurde, dar cât se poate de fireşti pe tabla războiului.

Ce părea o ultimă reglare de conturi din spirala unei răzbunări anunţate, se transformă într-un dialog fascinant, dar şi cutremurător, despre consecinţe, responsabilitatea în vreme de război, legitimitatea violenţei pentru anihilarea duşmanului, definiţia cuvântului inamic, iertare, uitare şi relativizarea adevărului prin intervenţia nuanţelor subiective. O confruntare între feminin şi masculin legată de traumele războiului, o pledoarie pentru justificarea violenţei în numele unui ideal şi o ultimă căutare a umanizării greu de separat de cruzimea în care şi-au înecat amintirile cei ce au cunoscut ororile unor lupte. Nu sunt furnizate detalii scabroase în cartea lui Baricco, nici scene în care sunt descrise lent şi meticulos toate acele suplicii ale războilui care te fac să îţi revizuieşti opiniile referitoare la natura umană. Revolta cititorului este provocată şi aţâţată de schimbul de replici dintre cei doi supravieţuitori ce fac parte din tabere opuse, mai ales de cuvintele bărbatului care a participat la drama trăită de Nina, fetiţa ascunsă cândva sub podeaua din ferma groazei. Sunt nişte cuvinte prin care acesta trece de la asumare şi autoblamare la încercarea de a se ascunde în spatele justificărilor, aducandu-şi aminte de tatăl său, chinuit de cei din tabăra doctorului poreclit Hiena (părintele fetiţei), care şi-a transformat spitalul într-un lagăr.

Exista o mulţime de lucruri pe care trebuia să le distrugem pentru a putea construi ceea ce voiam, nu exista altă cale, trebuia să fim în stare să suferim şi să învăţăm suferinţa, cine ar fi suportat mai multă suferinţă ar fi învins, nu se poate visa o lume mai bună şi să-ţi închipui că ţi-o vor da doar pentru ca tu le-o ceri, ei nu ar fi cedat niciodată, era nevoie să te lupţi şi o dată ce înţelegeai nu mai făceai diferenţa dacă erau bătrâni ori copii, prietenii sau duşmanii tăi, erai gata să răscoleşti pământul, nu era nimic de făcut, nu exista un mod de-a o face care să nu treacă prin rău. Şi când totul părea prea groaznic, noi aveam visul nostru pentru a ne apăra, ştiam că, oricât de mare era preţul, uriaşă ar fi fost şi răsplata, deoarece nu ne luptam pentru un pumn de bani, sau pentru un câmp de cultivat, sau pentru un steag, noi o făceam pentru o lume mai bună, pricepeţi ce vreau să spun?

Romanul devine un joc de şah cu vieţi cicatrizate după încercările fiecăruia de a compensa propriul supliciu prin traumatizarea celor din tabăra opusă. Fiecare vrea să-şi regăsească supravieţuirea în memoria chinuită a călăilor. Spre final, justificările personajului masculin, care par desprinse din crezul unui fundamentalist ce merge până-n pânzele albe atunci când vrea să-şi impună dogma referitoare la dintre Bine şi la Rău, primesc nişte replici gata să provoace lungi reflecţii despre natura umană şi umbrele ei cunoscute prin orori.

Dumneavoastră ucideaţi din răzbunare, toţi ucideţi din răzbunare, nu e cazul să vă ruşinaţi, e singurul leac care există împotriva durerii, tot ce s-a găsit pentru a nu înnebuni, e drogul care ne redă capacitatea de a lupta, dar voi nu v-aţi mai eliberat, v-a ars viaţa în întregime, v-a umplut-o cu fantome, pentru a supravieţui celor patru ani de război v-aţi ars toată viaţa.

 

În ultima confruntare dintre victima şi complicele foştilor călăi asişti de pe margine din postura unui spectator la o piesă de teatru purificatoare. Astfel îţi revine datoria de a trage concluziile şi de a te întreba dacă finalul va însemna iertarea, sau lovitura de graţie dată pe neaşteptate, după o ultimă propunere ce-l va surprinde pe unul dintre personaje.

Aşa cum câte unul se străduieşte să trăiască o singură viaţă, alţii intră în altele mii, şi aceasta-i raţiunea pentru care nu reuşim să evităm comiterea răului.
Atunci se gândi că este de neînţeles viaţa, probabil noi o străbatem cu unica dorinţă de a ne întoarce în infernul care ne-a născut şi de a locui alături de cineva care, o dată, ne-a salvat din acel infern. Încercă să se întrebe de unde vine acea absurdă fidelitate faţă de oroare, dar descoperi că nu avea răspunsuri. Înţelegea doar că nimic nu e mai puternic decât instinctul de a ne reîntoarce acolo unde ne-au distrus şi să răspundem acelei clipe ani de zile. Numai gândindu-ne că acela care ne-a salvat o dată o poate face mereu, într-un lung infern identic celui de unde venim. Dar dintr-o dată, blând. Şi fără sânge.

 

Fara sange - copertaEditura Univers, 2015

foto: Gerda Taro; www.utata.org

Tous les matins du monde – Dragoste, pierdere si muzica

Adriana Gionea
-
0
Tous les matins du monde – Dragoste, pierdere si muzica

Un muzician al secolului al XVII-lea într-o poveste ieşită din timp. O alegorie a pasiunii pentru arta devenită raţiunea de a fi şi o parabolă nostalgică precum o vilă renascentistă la apus despre iubire şi pierdere, glorie şi renunţarea la privilegii pentru izolarea în mijlocul sunetelor. Tous les matins du monde poate fi considerat un roman care, deşi te ancorează în atmosfera unei anumite epoci, îţi lasă impresia unei atemporalităţi suspendate în lumea unui artist retras în propriul univers, cum găseşti în acele picturi din secolele XVII-XVIII, în care personajele dintr-o grădină luxuriantă capătă mina diafană a unor statui mitice captive în propriul Eden. Tot într-un paradis şi-a dorit să se izoleze şi Monsieur de Sainte Colombe, un zeu al violei din secolul al XVII-lea, cunoscut datorită concertelor date alături de cele două fiice ale sale, în care interpreta compoziţii ajunse şi la urechile aristocraţilor din preajma regelui. Misterul întreţinut de scriitura lui Pascal Quignard, sumară în detalii biografice şi psihologice privind identitatea acestuia, creează acea aură pe care i-o atribui unui personaj de legendă, unei personalităţi exotice, desprinse de realitatea istorică.

Tous les matins du monde - main imageStraniul ce înconjoară personajul creat de Pascal Quinard este întreţinut de alte două trăsături ale sale, pe lângă talentul ce-i atrage până şi dorinţă regelui de a-l avea aproape: melancolia rămasă în urma unei iubiri pierdute şi austera discreţie înecată în tăcere. Sainte Colombe este un taciturn care ajunge să respingă orice altă formă de comunicare prin artă care nu are legătură cu muzica, singura plăcere furnizată de alt simţ decât cel auditiv fiindu-i oferită de pânzele cu naturi moarte realizate de pictorul Baugin, strâns legate de o prezenţă feminină reîntoarsă dintr-o altă lume. Totuşi, departe de a fi un capcăun virtuoz, un excentric ursuz, zăvorât în propriul talent ca într-o fortăreaţă de nedeschis, Sainte Colombe simte lumea din jur printr-o acuitate afectivă pe care doar marile drame o pot oferi, alegând să exprime doar prin sunetele violei spectacolul babiloniei umane redat de inflexiunile vocii, de la suspinul une tinere fete până la plânsul unui bătrân, de la strigătul de luptă la respiraţia uşoară a unui copil, până la gâfâitul sacadat pe care îl provoacă plăcerea. Aproape izolat de lumea cuvintelor, în cabana din mijlocul pădurii unde compune şi exersează din zori şi până la apus, preferă să păstreze din real doar imaginile ce-i însufleţesc reveriile prin care o poate readuce înapoi pe soţia stinsă mult prea devreme.

Dar timpul celorlalţi se va strecura în oaza încremenită într-o atemporalitate a sunetelor inspirate de vizitele făcute de soţia lui dispărută cu ani în urmă, pe care o percepe la graniţa dintre spectrul oniric şi realitatea carnală. În lumea celorlalţi există un timp al feminităţii abia mijite odată cu metamorfozele fiicelor sale ajunse la vârsta adolescenţei, care îi spionează refugiul pentru a capta ultimele compoziţii păstrate în sacralitatea unui secret de către Sainte Colombe, şi, mai ales, un timp al senzualităţii nestăvilite strecurate în paradisul acordurilor divine ale violei prin sosirea lui Marin Marais, un tânar dornic să-i devină ucenic marelui artist ce şi-a permis să-l refuze până şi pe rege atunci când i s-a oferit mult-râvnitul privilegiu de a transforma Curtea într-o anexă a paradisului său. Departe de credinţa în beneficiile fugii de plăcerile vulgare şi de vanităţile hrănite de un festin regal, ce l-a făcut pe Sainte Colombe să-i arunce sfidător un refuz celui trimis de rege pentru a-l ispiti- Mai bine să-mi lumineze mâinile soarele asfinţitului decât aurul pe care mi-l oferă el. Mai bine cu straiele mele decât cu perucile voastre înfoiate. Mai bine cu găinile mele decât cu violoniştii regelui şi mai bine cu porcii mei decât cu sfinţia voastră – elevul Marin Marais nu se teme de voluptăţile carnale atunci când este ademenit de fiicele maestrului său, şi nici de cochetăria flamboaiantului Versailles.

În ciuda unei aparente frivolităţi şi a înclinării spre deliciile trecătoare, Marin Marais va fi singurul capabil de a exprima în cuvinte tot ceea ce maestrul său refuză, negându-le orice putere în faţa muzicii. După ce îi bulversează existenţa retrasă, acest novice îl va provoca să dea naştere unuia dintre cele mai frumoase dialoguri despre puterea sunetelor din istoria literaturii, care impresionează tocmai prin talentul de a face să vibreze trăirile asociate marilor drame umane prin replici simple, ce nu transformă subtilitatea în disperarea zgomotoasă. Puţine dialoguri au putut face nişte cititori melomani să-şi imagineze sunetele fără a face referire la un portativ, aşa cum a reuşit cel dintre Sainte Colombe şi Marin Marais. Este un dialog ce poate fi considerat şi cântecul de lebădă al compoziţiilor secrete, pe care protagonistul vrea să le facă dispărute după moartea sa, din motive abia ghicite în ultimele vorbe schimbate cu Marais.

Tous les matins du monde te atrege aşa cum o face o străduţa înţesată de anticarii ce îşi expun porţelanurile şi tablourile cu naturi moarte sau amorezi în ţinutele din Parisul altor veacuri. Chiar dacă ţi se par demodate şi pretenţioase pentru spaţiile mici din blocurile cutii de chibrituri în care poţi închiria ieftin una-două camere, transformându-te în fratele de suferinţă al unui boem dintr-o mansardă ce dă spre malul stang al Senei, tot nu rezişti fără să te opreşti în faţa vitrinelor pregătite să expună suvenirurile unei epoci pe care greu ţi-o imaginezi ca fiind reală, cu toate acele personaje, ţinute grele şi cutume stranii pentru lumea iubirilor aduse la zi pe ecranul unui smartphone. Pascal Quignard redă imaginea unei lumi vetuste, în care prăpastia dintre universul personajelor şi lumea noastră nu este adâncită (doar) de obiceiurile diferite sau de vestimentaţia caracterizată de o extravaganţă incomodă, ci mai ales de modul în care aceste personaje filtrează realitatea, printr-o viziune asupra existenţei umane considerată a fi o excentricitate a spiritului chiar şi de spiritualii epocii lor. Totuşi, lectura nu este greoaie şi are efectul unui catarsis reconfortant la confluenţa dintre vizual şi auditiv, dintre iubirea senzuală apăsătoare şi fantasmarea diafană prin care poate fi suportat efemerul fiinţei umane. Tous les matins du monde face parte din categoria romanelor în care nu se reface doar decorul unui trecut, ci însăşi călătoria pentru găsirea unui paradis interior care transformă exteriorizarea frumuseţii prin artă.

Pentru cititorii atinşi mai mult de frumuseţea vizuală, Pascal Quignard a colaborat cu Alain Corneau pentru ecranizarea acestui roman (filmul are acelaşi titlu), în care îi puteţi vedea pe actorii Gerard Depardieu, Guillaume Depardieu, Jean-Pierre Marielle (Sainte Colombe), Anne Brochet şi Carole Richert. Coloana sonoră a filmului ce vrea sa recreeze universul secret al personalui central este asigurată de Jordi Savall, muzicianul catalan dornic să readucă în prezent compoziţiile medievale, renascentiste şi baroce, îndrăgostit, asemenea lui Saint Colombe, de violă.

Tous les matins du monde - copertaEditura Gallimard, 1991

 

picturi: Guy Rose (feature image)/Baugin; WikiPaintings.org/wikiwand.com

Omul de ianuarie – 13, o varsta greu de uitat

Adriana Gionea
-
0
Omul de ianuarie – 13, o varsta greu de uitat
Treişpe, o minunată vârstă nefericită. Nici băiat, nici adolescent. Impacienţă, dar şi timiditate. Incontinenţă emoţională. Este vârsta la care te simţi mare doar în laudele părinţilor care te compară cu mogâldeaţa din pozele în care ai fost bebeluş, o vârstă la care te vei gândi cu nostalgie doar când vor începe să apară primele dureri articulare şi îi vei da dreptate acelui dermatolog hazliu care te-a îmbărbătat spunându-ţi că şi-ar mai dori să aibă şi el coşuri pentru a părea din nou tânăr. Când, pe lângă nesuferitele coşuri, mai apar două alte defecte în calea bărbăţiei care te propulsează în gaşca tipilor populari, cool – bâlbâiala şi talentul poetic- atunci vârsta pubertăţii are numai promisiuni terifiante, cum ar fi poreclele ruşinoase de care nu mai scapi, excluderea, izolarea, umilirea şi timiditatea, iar, dacă ai nimerit şi într-o aşezare unde principalele distracţii au rămas mersul la crâşma comunală şi farsele puştilor faimoşi în anii de şcoală datorită acţiunilor primitive, care mai târziu le vor asigura locuri fruntaşe doar în clubul băutorilor cu feţe buhăite, ce îşi împart pumni în smardoiala dintre ultraşii galeriilor de fotbal, atunci nu-ţi rămâne decât să apelezi la nişte arme ce vor fi mai târziu apreciate doar de fiinţele ajunse la un stadiu evoluat, ce le permite savurarea cuvântului scris şi a frazelor sofisticate – umorul introspectiv şi literatura.
Omul de ianuarie - main image
Dacă ar fi avut o chitară, Jason Taylor, puştiul din Omul de ianuarie, ar fi făcut ravagii în rândul fetelor care nu se mai ruşinează când trebuie să-şi recunoască slăbicunea pentru baieţeii sensibili (în defavoarea bătăuşilor aparent siguri pe ei) atunci când aceşti băieţei cu aer de poeţi cuminţi lasă de înţeles că vor deveni artişti faimoşi. I-ar fi dat probabil versurile sale unui coleg neafectat de bâlbâială şi ar fi pus de-o trupă care să cânte pe la serbări. Dar părinţii lui distanţi emoţional şi aflaţi într-un coflict asemănat cu atacurile din Războiul Malvinelor, într-una dintre poeziile puştiului, consideră şedinţele oferite de un logoped de lux singura soluţie pentru întărirea stimei de sine. Dar babacii pot fi nişte zevzeci aerieni atunci când vine vorba de suferinţele unui puşti special, nu din cauza bâlbâielii, care i s-ar putea ierta dacă ar învăţa cum să-i învineţească pe cei mai slabi decât el pentru a fi considerat şmecher, ci din cauza unui păcat de neiertat în lumea puberilor care împart oamenii în fătălăi şi bărbaţi adevăraţi (fetele sunt excluse, deoarece încă aparţin unei specii necunoscute la vârsta aia, deşi toţi se laudă cu oareşice expediţii prin lumea lor): talentul poetic. Bărbaţii se bat, înjură, agaţă, bravează intimidant, se arată mereu sigur pe ei, păstrează tăcerea cu privire la propriile suferinţe şi nedreptăţile din jur, şi, mai ales, folosesc nişte cuvinte obscene, pe care le slobozesc de parcă ar fi scuipatul de marcare al teritoriului şi de suprimare umilitoare a rivalului. Aşadar, oricine se îndeletniceşte cu arta versului frumos, înainte de a fi considerat un calofil manierist şi pus de poeţii experimentaţi să-i citească mai întâi pe confraţii damnaţi ai versurilor deocheate, de un lirism frust, începe să fie criticat mai întâi de cei de-o vârstă cu el, care îl consideră un homo ce trebuie vânat, nicidecum un geniu precoce.

David Mitchell pare să fi scris această carte pentru defularea puştilor înzestraţi cu darul observaţiei şi cu acea răbdare de a citi la vârsta hormonilor greu de stăvilit, şi care se simţeau adesea înconjuraţi de un ocean al prostiei revărsate, alimentat, întotdeaua, de bătăuşii ce abia puteau duce o frază coerentă până la capăt fără a fi nevoiţi să apeleze la prescurtări, şi care i-au chinuit pentru a conserva mai departe supremaţia musculaturii în detrimentul neuronilor. Este o carte despre ceea ce azi se numeste bullying, înfierat mai mult în cărţile de psihologie decât în realitatea în care hărţuirea celui etichetat ca fiind altfel este acceptată asemenea unui ritual de iniţiere într-ale bărbaţiei de grup vechi de când lumea, despre care se presupune că nu te omoară, ci doar te căleşte pentru acceptarea mai rapidă a nedreptăţilor de mai târziu. Dar, spre uimirea cititorului ales din tabăra neuronilor ce atrăgeau dispreţul celor care îi numeau pe olimpici sau pe cei pasionaţi de lectură ciuma clasei (romanul este voluminos, plin de ironie fină şi trimiteri livreşti, aşadar greu de înţeles şi de parcurs de gaşca din scara de bloc sau a popularilor pentru care să citeşti este naşpa), Omul de ianuarie, în ciuda unor pasaje în care hărţuirea psihologică ia forma unui supliciu tăcut, este o lectură plină de lumină şi de umorul salvator al celui devenit conştient de sine şi de nuanţele contradictorii ale naturii umane, când alţii încă mai consideră bravada teribilistă dintr-un ritual de iniţiere în pubertate drept punctul culminant al succesului şi al ascensiunii sociale.

În cartea lui David Mitchell găseşti un compendiu al răutăţilor din anii de şcoală generală, în care lipsa unei experienţe de viaţă îndestulătoare pentru ego naşte o inocenţă feroce, prin dorinţa de a evita cu orice preţ ridicolul, excluderea din grup şi castrarea socială într-un ritual inventat de şeful găştii şi continuat de locotenenţii terifiaţi (în ciuda măştii de băiat dur purtate în public) de viitorul imaginat pentru un papă-lapte. Şi totuşi, David Mitchell nu îl aruncă pe acest protagonist cu talent de poet în acea lume din Împăratul muştelor, ci mai degrabă într-o pădure unde se ascund localnicii în jurul cărora puştii ce vor să facă pe grozavii ţes legende înspăimântătoare pentru a se lua la întrecere în expediţiile ce sfideaza pericolul. Lumea acestui bâlbâit ce are mereu cuvintele la el, dar se poticneşte din cauza unor consoane devenite ştreangul unui călău nemilos, este brăzdată de lumina subtilă a ironiei ce păstrează o dâră salvatoare de candoare prelinsă printre secretele ce însoţesc primele scene de amor spionate de puberi, primele soţii ce au ca ţinte spaţiul domestic al adulţilor, mult prea absorbiţi de propriile calcule privind întreţinerea grădinii şi obţinerea unei avansări, şi primele iniţieri dureroase din maturizarea imatură.

Pentru a capta aceste dâre subţiri de lumină în mijlocul umilinţelor îndurate din cauza bâlbâielii, Jason Taylor îşi gaseşte doi aliaţi care îi vor şlefui talentul şi îi vor da acea încredere în sine pe care legăturile cu toţi cei de vârsta lui i-o refuza. Primul este ironia redată în scris, semn al unei şlefuiri interioare care transformă furia celui respins în observaţii care anunţă maturizarea prin conştientizarea propriilor emoţii în raport cu lumea exterioară, însăşi romanul, alcătuit din capitolele în care sunt relatate peripeţiile ce iau cu asalt lumea lui Jason de-a lungul fiecărei luni dintr-un an de viaţă, seamănă mai degrabă cu destăinuirile unui preadolescent aflat, în acelaşi timp, la marginea evenimentelor, şi, totodată, adâncit în ele ca într-o apă ce-i va trece de cap şi în care ar vrea să se scufunde, chiar dacă îi este teamă, sperând să descopere ceva mult mai preţios decât respectul celor de aceeaşi vârstă, dar mai greu de exprimat în afara versurilor. Prin această ironie filtrează şi apoi explorează lumea, chiar şi propria bâlbâială, căreia îi dă numele unui Eu ascuns înăuntrul său – Călăul, gata să-i arate ştreangul ori de câte ori Jason-bâlbâitul vrea să lanseze o rafală de replici inspirate, dar până la urmă preferă să tacă pentru a nu ajunge de râsul celorlalţi atunci când se poticneşte.

Al doilea aliat găsit de Jason este un personaj feminin uns cu toate alifiile cochetăriei rafinate, o misterioasă flamandă cu trecut un pic tulbure, care îl iniţiază nu în tainele sexualităţii precoce, în cazul în care ţi-o imaginai asemenea unei curtezane mature cu aerul obrazniciei rotofeie atribite unei Venere cu trup rubensian şi carnaţie provocatoare chiar şi atunci când este trecută, ci în tainele poeziei, ale literaturii europene, ale graiului franţuzesc şi ale băutului matur, în care bărbăţia constă în stăpânirea şi drămuirea cantităţii potrivite de sherry în preludiul ce anunţă marile voluptăţi de mai târziu. Acestei cunoscătoare într-ale vieţii, care se recomandă sub numele de Madame Crommelynck, nu-i plac băieţeii sfioşi care nu pun în versuri ceea ce gândesc, ascunzându-se după nişte dantelării făcute din cuvinte frumoase, dar serbede. Venită dintr-o altă epocă, pare un extraterestru printre colegii necruţători din lumea lui Jason şi a virilităţii confundate cu hormonii şi manifestările instinctuale primitive. Dar această Madame Crommelynck este departe de a fi o relicvă a unei epoci apuse, devenind protagonista singurului capitol în care lumea chinurilor îndurate de Jason este suprimată. Înzestrată cu flerul ce îi poate oferi acea perspectivă lucidă asupra oamenilor născuţi în perioada în care ea se apropia de apusul existenţei, Madame nu este o stafidită, ci o visătoare care, printr-un sarcasm delicat, îl învţă pe Jason cum să detecteze frumuseţea când nu poate defini Frumosul, evitând inutilul festin al exprimărilor bombastice de amorul calofiliei. Iniţierea literară (şi bahică) pregătită de acest personaj feminin şarmant va deveni ea însăşi un deliciu pentru cititorii împătimiţi, Madame transformându-şi elevul într-un book worm înainte de a fi poreclit Viermele, poreclă ce-i va fi atribuită într-un ritual de ostracizare colectivă prin care Vierme este multiplicat în vocile având forţa unor flegme azvârlite compulsiv.

Cine-l apără până la urmă pe sensibilul Jason într-o mare de oameni ai cavernelor? Greu de bănuit într-o lume a puştilor ce se delectează umilind şi construindu-şi reputaţia pe intimidarea celuilalt, o lume în care adulţii sunt fie absenţi, fie nişte prezenţe de tot râsul, preocupaţi mai mult de oferirea unor sfaturi prin care să-şi consolideze mai degraba propriul statut, decât să ofere modele sănătoase. Dar exact când ţi se va strânge inima când vezi că David Mitchell nu-şi lasă personajul să se bucure de frumuseţile marilor descoperiri ce permit acea trecere de la copilărie la adolescenţă fara a-i pregăti un alt episod umilitor regizat de bătăuşii care îl aşteaptă la cotitură şi ţi se umple paharul revoltei când unul dintre adulţi îi spune că trebuie să accepte că viaţa nu este altceva decât o şcoală de corecţie în care fiecare îşi face dreptate devenind la rândul său un alt bătăuş din mulţimea primitivă, Jason îşi găseşte propriile soluţii care să-l scoată din belele, apelând la gesturi extreme pentru un băiat considerat moale şi pregătit să o-ncaseze oricând şi în orice condiţii, dar inofensive în marea brutalităţii care anunţă trezirea hormonilor la pubertate odată cu obsesia pentru statutul privilegiat în grupul puştilor vânători. Jason scapă de şeful bătăuşilor, se face respectat în felul său, fără pumni, are parte de prima noapte la discotecă, de primul sărut, înfruntă primul sentiment de culpabilitate după accidentul celui care îl chinuia lăsându-i tot felul de surprize cu tentă sadică în penar, apoi învaţă să se desprindă de toate întâmplările ce i-au consumat anul maturizării şi l-au învăţat să accepte despărţiri, asumări timpurii, sfârşituri, dar, mai presus de toate, învaţă să-şi păstreze umanitatea, compasiunea, şi să privească în spatele agresivităţii pentru a-şi lua revanşa într-un mod benign precum umorul şi poezia.

În Omul de ianuarie, lui David Mitchell îi reuşeşte de minune acea captare a tranziţiei de la gândirea magică din copilărie la primele semne ale spiritului de observaţie care poate rezista sub presiunea unor descoperiri (uneori) deloc măgulitoare cu privire la sine şi la realitatea din jur, ce apar odată cu schimbările psihologice din adolescenţă. Este o tranziţie greu de surprins astfel încât să nu afecteze autenticitatea scriiturii, mai ales într-un roman în care toate întâmplările sunt redate prin vocea unui personaj de treisprezece ani, în care au supravieţuit fantasmarea şi escapismul în imaginar, dar într-o formă care începe să se debaraseze de soluţiile oferite de fabulaţia infantilă în favoarea unei ancorări în posibilităţile oferite de realitate. Jason ajunge să-i reziste psihic unui asalt umilitor ce nu-i dă prea mari şanse de a riposta pe măsura, dar nu prin intervenţiile miraculoase venite de undeva din exterior, ci printr-o rearanjare a pieselor de puzzle ce îi compun realitatea de care devine conştient, împărţită între lumea interioară, unde îl caută pe adevăratul Eu, lumea celor de vârsta lui, în grupul cărora vrea să se integreze, lumea lui Eliot Bolivar (pseudonimul sub care îşi publică versurile de care nici măcar părinţii nu ştiu) şi lumea adulţilor ce duc un război absurd şi neasumat până la o decizie finală. Când nu mai este copil, dar nici adolescent încă, Jason găseşte soluţiile magice într-o nouă perspectivă ce-i prezintă de fapt varietatea realităţii imperfecte, ce aranjează în aşa fel totul încât lucrurile din acel ianuarie de la treisprezece ani să fie mai uşoare într-un ianuarie revenit când împlineşte paisprezece ani, mai ales după ce descoperă că lumea injectează mereu finaluri începuturilor.

Omul de ianuarie - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

foto: Tricia Porter (artitudes.altervista.org)/pixabay.com

Recenzie The Big Short – In outcasts we trust!

Adriana Gionea
-
0
Recenzie The Big Short – In outcasts we trust!
Pe cât de mult s-ar putea să urăşti bancherii şi obsedaţii de numere transformate în sume, ipoteci şi dobânzi, pe atât de mult vei începe să le iubeşti limbajul acela în care termenii ce definesc subtilităţile financiare pe care doar cei aleşi le descifrează pentru a jongla cu destine şi a conduce lumea după ce au învăţat chineza la ora de economie în timp ce alţi colegi erau interesaţi doar de tabloidele citite pe sub bancă (aia de la şcoala ce va scoate mereu noi consumatori de credite pe bandă rulantă).
Cel puţin asta promite Adam McKay, regizorul filmului The Big Short, care, prin imaginea strălucitoarei decadenţe împănate cu aroganţa speculanţilor pe de Wall Street, foamea de a poseda prin credite tot ceea ce ţi s-a negat toată viaţa şi cu patru Gică-contra având o intuiţie şi nişte idei geniale, mutre de ciudaţi şi cojones sub forma neuronilor ce pot interpreta outside the box cifre, indicatori şi alte semne din alfabetul business pentru a le-o trage bancherilor cu propriile arme, reuşeşte să-ţi smulgă tardiv măcar câteva regrete că nu ai stat mai mult cu burta pe manualul de economie.
Doar că lecţia din sala de cinema este precum un film de acţiune, ce te ţine cu sufletul la gură chiar dacă lipsesc armele, conspiraţiile galactice sau alte efecte speciale, iar în locul eroilor charismatici apar nişte foşti papă-lapte în liceu, ajunşi între timp nişte guru ai pariurilor împotriva băncilor şi a mirajului imobiliar.
The Big Short - main final
The Big Short poate deveni filmul de căpătâi al oricărui profesor care vrea să le facă puţină educaţie financiară puştanilor ce destestă matematica, termenii pretenţioşi ce îi anunţă ca nu vor putea niciodată deveni un lup de pe Wall Street, cum au văzut în filmul cu DiCaprio, ci mai degrabă un peştişor (dar măcar unul informat) bun de prins în plasa ratelor pentru telefoane şmechere şi maşini de fiţe parcate în faţa noului complex de garsoniere.
Are momeala formată din stereotipurile asociate cu traiul de invidiat al cinicilor din lumea financiară – întruniri la hoteluri de lux din Vegas, una-două scene cu stripteuzele ce le fac viaţa mai dulce tocilarilor ajunşi pe cai mari în fruntea băncilor, tipi siguri pe ei – şi toate acele dialoguri care le dau apă la moară celor ce îi urăsc pe bancherii americani ce au provocat marea criză, pe care şi-i imaginau sub forma aceluiaşi portret caricatural apărut şi în film.
Dar, mai presus de toate, filmul oferă acea imagine dezolant-moralizatoare asupra societăţii obsedate de consumul prezentat sub forma unei conspiraţii frauduloase puse la cale de cei ce ascund riscurile anumitor credite, în cârdăşie cu agenţiile de rating şi alte instituţii ce veghează pentru binele cetăţeanului. Doar că tonul educativ-moralizator este şi el îmbibat în cinismul prin care adevărul din spatele crizei îţi este livrat printr-un spectacol întreţinut de colajul unei lumi în colaps aflate la baza oraşului cu zgârie-nori în care aglomeraţia de furnicar dependent de tehnologie acoperă vibraţiile primelor semne de prăbuşire a bunăstării şi a jocului unei ierarhii sociale piramidale sprijinite mai degarabă pe spectacolul reputaţiei livrate în discursuri bombastice şi în costume Armani, decât pe o analiză lucidă ce poate măsura adevărata lungime a plapumei întinse transformate în credite.

Dar cine sunt profesorii versaţi care au mirosit punctul slab când petrecerea şi desfrâul banilor risipiţi era în toi? Patru profeţi ai unei apocalipse anunţate, deghizaţi în patru tipi ciudaţi (mai bine zis, trei, că unul, interpretat de un Ryan Gosling de nerecunoscut, se încadrează perfect din punct de vedere vizual în fauna tipilor deştepţi de pe Wall Street înainte de a-şi da pe faţă arama de rebel), întruchipaţi de vedete ale Hollywood-ului capabile să interpreteze credibil rolul şoricelului de birou workaholic fără sare şi piper, dar care ajunge în centrul acţiunii când alege postura ţăcănitului ce iese din rând şi mizează pe slăbiciunile infailibilelor bănci şi pe breşele templului financiar clădit pe riscantele credite ipotecare după vechiul principiu Las’că fraierul ce-a luat creditul face şi pe dracu-n paişpe şi tot plăteşte.

Exact asta nu crede micul geniu financiar, Michael Burry (Cristian Bale), pe care ochiul de sticlă l-a împiedicat să facă parte din echipa sportivilor populari în liceu şi l-a obligat să-şi asume cu nonşalanţă dificultăţile singurului om ce vede pericolul tăcut în toiul zgomotoasei petreceri a creditelor date-n stânga şi-n drepata cu mâna largă a unui fanfaron ce aruncă teancul cu bani la picioarele unei dansatoare exotice. Având flerul unui ciudat inadaptabil în lumea costumelor şi alura unui puşti excentric rămas în tricoul din studenţie şi amintind mai mult de imaginea lui Steve Jobs la început de carieră, aşa cum este fabricată de Hollywood, doar că-n locul boemiei flower-power descoperi o disidenţă a inteligenţei ce detectează slăbiciunile mainstream-ului financiar pe acordurile chitarei dezlănţuite din piesa Master of Puppets a celor de la Metallica, Burry devine un vizionar al dezastrului, dar viziunile sale nu sunt scânteia ce aprinde focul minţii de pe urmă, ci  (doar) flacăra ce arde mocnit până la finalul ce asigură veridicitatea profeţiei ridiculizate de toată lumea.

Un lucid în iureşul ofertelor şi al combinaţiilor financiare de nerefuzat este precum chemarea la cumpătare a unui abstinent nimerit în timpul unei orgii. Aici intervine Jaret Vennett (Ryan Gosling), nimeni altul decât unul dintre participanţii la orgia consumului – un angajat al Deutschebank care s-a simţit mereu subestimat de fraierii din sistem. El devine o legătură (uneori invizibilă) între personajele poveştii, dar şi cel care pune cap la cap toate piesele acestui puzzle financiar explicat pe înţelesul tuturor.

Când funcţionarul şarmant şi arogant din bancă, dornic să le-o tragă şefilor, conştient de superioritatea lui intelectuală, când amabilul specialist în tainele ingineriei băneşti care se uită direct la cameră şi-ţi vorbeste de parcă ar fi un prezentator înzestrat cu acel umor cinic trecut de partea spectatorului speriat de bănci, Vennett aduce laolaltă câţiva ţăcăniţi geniali, fiecare cu traumele sale ce-i motivează acţiunile contra sistemului ce l-a hrănit, până la un punct – Mark Baum (Steve Carell), managerul unui fond de investiţii care vrea să epureze lumea de nenorociţi distrugând băncile, doi jongleri pe piaţa tranzacţiilor, prezentaţi în ipostaza absolvenţilor isteţi care au făcut primul milion într-o firmă cu sediul în garajul părinţilor, şi un fost vecin inimos al acestora (Brad Pitt), care s-a retras pentru a duce o viaţă bio menită să-i cureţe sufletul pângărit de banii câştigati în timpul carierei de la bursă.

Odată ce şi-au setat obiectivul suprem -acela de a câştiga pariind împotriva curentului general ce promitea o veşnică bunăstare, Fuck the system! devine o polifonie a verdictelor amare despre neputinţa omului contemporan prins ca o marionetă în sforile trase de propriile-i aspiraţii devenite credite, de cei ce-i promit marea cu sarea profitând mai ales de ignoranţa lui în materie de subtilităţi financiare şi de cei care se spală pe mâini de vinovăţie dându-i de înţeles că aşa-i viaţa, singurul în măsura să platească toate pagubele fiind cel ameninţat cu evacuarea când nu-şi poate plăti creditele.

Aruncând toate acele concluzii incomode într-un film ce pare mai degrabă unul de acţiune derulat într-un ritm febril decât o radiografie sobră a mecanismelor din spatele crizei economice, regizorul ştie cum să amestece clişeele referitoare la idealul succesului văzut prin lupa visului american adapatat la marile oraşe, informaţiile de natură enonomică prezentate asemenea unui reportaj îmbrăcat în hainele entertainment-ului, cu imagini din videoclipuri hip-hop şi fete sexy explicând termenii greoi (personajele încep să interogheze subtil oameni din middle management, beneficiari ai creditelor, funcţionari), analiza rece a dezastrului la scară mare, umorul incisiv şi compasiunea astfel încât să nu ducă preocuparea faţă de prezentarea termenilor de specialitate într-o direcţie accesibilă până într-acolo încât să dilueze consistenţa mesajului, dar nici să facă din observaţiile psihologice o poveste cu tentă moralizatoare precum o parabolă cinematografică (deşi ai impresia că a vrut să ridiculizeze până la urmă lupta dintre isteţul David şi invincibilul Goliat când unul dintre personaje le spune ţâncilor fericiţi de confirmarea previziunii că n-ar trebui să sară în sus de bucurie că au nimerit-o după ce au pariat împotriva băncilor, deoarece au pariat de fapt pe colapsul economiei şi pe tragediile a milioane de oameni).

Un alt merit al regizorului este capacitatea de a crea o imagine caricaturală a oamenilor ce întreţin mitul Wall Street fără a contura nişte personaje penibile. Protagoniştii filmului nu anung să se comporte precum nişte circari atunci când se adevereşte că au dreptate, râzându-le fraierilor în faţă şi etalându-şi flerul, deşi în scenele ce te fac să priveşti filmul ca pe unul despre un război cu multe cadavre, aceştia par să joace cât se poate de dur, riscând aproape tot ce au. Cu excepţia cinicului Vennett, toţi ceilalţi îţi dau impresia că s-au ales mai degrabă cu o victorie a la Pirus, cu pierderi prea mari legate de percepţia pe care o vor avea de acum în colo despre lume şi natura umană, rămânând memorabilă scena în care imaginea birourilor părăsite de angajaţii concediaţi după dezastrul Lehman Brothers îl face pe unul dintre personaje să se întrebe unde sunt adulţii în toată povestea asta.

The Big Short ar putea fi pus alături de Pastorala americană a lui Philip Roth datorită efectului demitizant asupra percepţiei colective referitoare la ţara tuturor posibilităţilor, prezentată de multe ori asemenea unei societăţi perfecte. Deşi tratrează dramele umane la nivel macro, jonglând cu posibilităţile oferite de infotainment pentru a umaniza termenii abstracţi, Adam McKay reuşeşte să-ţi focuseze interesul asupra feţelor ce se disting într-o multime nu prin succesul darwnist, ci tocmai prin amploarea dramei personale, a neputinţei.

Protagoniştii sunt nişte învingători cu mină de învinşi, motivaţi de lehamitea saturaţiei în care bălteau muncind cu spor pentru sistemul pe care-l urau, înainte de a paria pe colapsul lui. În unele scene ai impresia că toată acţiunea este surprinsă de o cameră amplasată unde deasupra, pe un zgârie-nori, transformând iminenţa ruinării în foşgăiala unor furnici atât de absorbite de propria rutină încât nici nu bănuiesc dezastrul regizat de minţile abile ce le dirijează viaţa fragmentată în rate, iar în altele, micile aluzii referitoare la traumele prin care a trecut fiecare personaj în parte îţi dă impresia că toată povestea este o pledoarie pentru observarea chipurilor din spatele cifrelor.

În toată această oscilaţie nebunească (dar bine dirijată) între micro şi macro, te întrebi dacă nu cumva întregul mecanism din spatele finanţelor este regizat nu prin exactitatea unor calcule matematice inaccesibile, ci printr-o fluctuaţie impredictibilă a stărilor, dorinţelor, emoţiilor şi temerilor ce acaparează la un moment dat psihicul uman, iar aceşti marginali ai sistemului ce au fost capabili să-i detecteze hibele nu au fost decât urechile pe care hazardul le-a aşezat la locul potrivit în momentul potrivit pentru a capta vorbele auzite într-un bar: Adevărul e precum o poezie, dar majoritatea oamenilor urăşte poezia, mai puţin cei care se mai încumetă să creadă în curajoasa înţelepciune a discreţilor ieşiţi de multă vreme din rândul lumii.

imagini: weminoredinfilm.com/theverge.com

Citește și Margin Call

 

Margin Call

De trei ori in zori – Rasaritul este un sfetnic bun

Adriana Gionea
-
0
De trei ori in zori – Rasaritul este un sfetnic bun

De trei ori în zori, ultimul roman scris de Alessandro Baricco apărut în colecţia Raftul Denisei, este despre dimineţile care vin prea devreme după o noapte în care toate soluţiile finale erau prea clare în timp ce toate problemele vieţii aveau numai întrebări fără vreun răspuns, despre condamnaţii pregătiţi de singura dovadă de altruism şi despre inocenţii care greşesc o singură dată. Şi mai este despre toate acele impasuri dezolante ivite în dimineţile omului modern, care uneori nu poate trece de la o zi la alta fără a se lăsa purtat de planurile nefaste ale altora, după o copilărie deloc liniştită, şi, mai ales, despre salvatorii lui neaşteptaţi, apăruţi la finalul unei nopţi de nesomn, pentru a-i asculta povestea.

De trei ori in zoriAlessandro Baricco a dovedit, în romanele în care vorbeşte despre traume şi pierderi, despre vieţi ajunse într-o fundătură, că poate oferi acea interpretare a unei drame sfâşietoare care să ia forma unor destăinuiri uluitoare despre natura umană, având mai degrabă forţa subtilă a unor cuvinte vindecătoare prin care impactul suferinţei este confirmat, decât apăsarea sufocantă din replicile strigate ale unei disperări. Cele trei poveşti de viaţă din acest roman pot fi receptate aub forma unor nuvele separate, asemenea camerelor unui hotel dintr-o parte mai puţin umblată a oraşului, dar care se dovedesc a fi unite printr-o uşă care îi permite unui singur personaj să se plimbe dintr-o încăpere în alta.

Folosindu-se de consistenţa unor dialoguri ce îţi dau impresia că asişti la o piesă de teatru într-un decor minimalist precum o pictură de Edward Hopper – genul de piesă în care te vezi angrenat în tensiunile unor personaje care se întâlnesc întâmplător şi care îşi vin în ajutor în faţa unei situaţii-limită deconspirate în zori- şi de acel detaliu comun, datorită căruia acest roman ar putea fi uşor confundat cu scenariul unui film ce aduce laolaltă existenţe paralele, intersectate la răsărit pentru a defini fragilitatea umană pe fundalul unei lumi fără speranţă în care doar lumina din zori mai poate oferi iluzia unei evadări, Alessandro Baricco spune trei poveşti de viaţă atât de prezente în literatura de azi, dar tot atât de des lăsate fără un răspuns clar: povestea femeii aflate în căutarea unei ferciri de la care abdicase încă de la început, şi care se trezeşte în postura unui jucător de cărţi nimerit mereu la o masă plină de canalii, ori de câte ori a vrut să o schimbe cu alta pentru a se găsi în situaţii mai bune, povestea unui bărbat pe care o familie violentă l-a învăţat că nu poate ieşi dintr-un dominou al situaţiilor periculoase şi al deciziilor fatale, prin care poate risca să piardă totul, şi povestea celui care a mers din greşeală-n greşeală, dar care se dovedeşte a fi singurul capabil de a salva nişte inocenţi vulnerabili exact în ultimul moment.

Cele trei poveşti de viaţă din roman se citesc pe nerăsuflate, chiar dacă eşti tentat să întrerupi lectura pentru o reflectare asupra propriilor decizii şi certitudini, pe care aceste personaje te invită să le reevaluezi, dar într-un mod cât se poate de discret, asta dacă nu te-ai lăsat păcălit de nota de mister simţită în fiecare început de poveste, menită să te readucă în mijlocul personajelor, în postura de spectator uluit şi intrigat, mai ales atunci când începi să dai semne că propriile gânduri îţi distrag atenţia de la dramele acestora. Baricco se dovedeste a fi, încă o dată, un maestru al veridicităţii neverosimile, în care un personaj este fragmentat în mai multe ipostaze, iar personajele diferite par a fi reflexiile în oglinda unor vârste diferite ale aceluiaşi personaj, într-un realism alternativ, definit de o ruptură între autenticitatea emoţională, cu propriile-i legi fireşti şi coerente, şi posibilităţile credibile ale unui cotidian legiferat doar pentru a pune în ordine, nu pentru a limpezi.

De trei ori în zori, prin ambiguitatea biografică a personajelor, printr-un sens al vieţii care nu se poate descoperit decât în hăţisul pierderilor şi al greşelilor din trecut, nicidecum prin găsirea unui spaţiu necontaminat de hotărâri pripite, dar şi prin aspiraţia spre candoare şi apropierea umană transformată în acea viziune luminoasă, naivă, despre viitor, avută în copilăria alimentată de gândirea magică, îţi aminteşte de acele ore dintre 4 dimineaţa şi primele semne ale răsăritului, cu toate acele senzaţii bizare, în care oboseala şi uşurătatea se contopesc în mijlocul unei mări de gânduri şi concluzii dezamăgitoare despre propriile alegeri, despre ce-ar fi fost dacă. Toate visurile pierdute ale personajelor ce-ţi creează iluzia unui déjà vu ajung să fie resuscitate de o scânteie de speranţă care poate avea forma unei revelaţii ajunse în punctul culminant odată cu ivirea discului incandescent demn de a fi imortalizat într-o fotografie memorabilă înainte ca soluţiile găsite după o noapte fără somn să pară nebuneşti odată cu transformarea zorilor în mâine sau într-o altă zi dintr-un prezent tărăgănat.

 De trei ori in zori - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Poți comanda romanul de aici

picturi: Pictura: Edward Hopper; www.wikiart.org

Youth – Nu este La Grande Bellezza

Adriana Gionea
-
0
Youth – Nu este La Grande Bellezza
Mai ţii minte primele scene din La Grande Bellezza, cu petrecerea burlesc-euforică terminată în acea notă uşor melancolică, des apărută spre dimineaţă, când se sparge cheful, iar năbădăioşii îşi amintesc de tristeţile din viaţa lor, de singurătăţi şi de tipa care a plecat alături de altul? Ei bine, când vezi primele scene din Youth (La Giovinezza), ultimul film regizat de Paolo Sorrentino, ai impresia că au trecut anii, iar Jep Gambardella, bătrânelul rafinat, caustic şi nostalgic, ales ca protagonist în La Grande Bellezza, a fost trimis, de o forţă potrivnică, într-o staţiune liniştită, pentru a sta departe de execese, dar şi de gaşca lui de cheflii racolaţi din toate grupele de vârstă şi din toate mediile. Varianta lui mai îmbătrânită (şi flegmatică) din Youth, interpretată de un Michael Caine pregătit să-şi înuşească autoironia lui Woody Allan, înlocuieşte contemplarea hedonistă scăldată în apele reveriei nostalgice din grădinile şi palatele Cetăţii Eterne cu acel umor cinic sec, tipic unui britanic ajuns nu la poarta strălucitoarei Rome, ci în faţa unor văcuţe blajine de pe o pajişte alpină aflată în apropierea unui hotel de lux populat în principal de septuagenari, şi, pe alocuri, de cupluri ce nu-şi mai vorbesc, de câte o Miss World sau de un actoraş hollywoodian obosit de lupta cu lipsa de sens a celui ce poate avea orice, mai puţin rolul care îi va face pe cei din jur să-l ia în serios.

Youth - main imageConştient de impresia estetică pe care a lăsat-o în urmă filmul ce i-a adus şi un Oscar în palmares, Paolo Sorrentino te face să speri, la începutul filmului, că vei avea parte dacă nu de o continuare, măcar de câteva elemente comune, readuse în Youth sub o altă formă. Şi reuşeşte să te păcălească…până la un punct. Îşi începe noul film tot cu o petrecere, dar una mai cuminte, potrivită unor cheflii ajunşi la un sanatoriu de lux unde trebuie să accepte binefacerile unui repaos prelungit într-un spa, să se culce la ore fixe, iar, la final, dacă sunt cuminţi şi îşi iau toate medicamentele, au parte de reprezentaţia unui fachir, a unei dive cu paiete şi cearcăne şi a unui cover după unul dintre hiturile aflate în repertoriul Florence and The Machine, cântat de vocea suavă a unei soliste ce aduce mai mult cu o şcolăriţă plină de agrafe şi accesorii florale. Nu a uitat nici de acele dialoguri despre viaţă şi moarte, despre ocazii pierdute, compromisuri şi artă, regerete şi iubiri neîmplinite – evocate prin replicile savuroase schimbate între Michael Caine şi Harvey Keitel– şi nici de contrastul între decrepitudinea unui corp masculin şi trupul de zeiţă voluptuoasă pe fundalul unui palat renascentist, de data asta din Veneţia (este singura scenă ce aminteşte de strălucirea din La Grande Bellezza, adaptată la o fantezie nocturnă în Piazza San Marco, devenită o feerie traversată de silueta precum un nud antic a Mădălinei Ghenea, în rest, teaserul ce promitea un fundal desprins din magia Serenissimei se dovedeşte a fi înşelator). Totuşi, un element rămâne consecvent – acea sincronizare muzicală sub forma unor sunete ambientale şi frânturi de compoziţii stranii care străbat întregul film, amintindu-ţi de simfonia ce unea simbolurile Romei într-o coregrafie vizuală inundată de lumină, aparent fără o mare legătură de tip narativ între ele, din La Grande Bellezza, doar că în locul scenelor cu obiective faimoase, ajunse veritabile repere istorice, sunetele din Youth devin fundalul unei perindări de trupuri îmbătrânite, dar nu deposedate de forţa estetică, de o anume sensibilitate şi expresivitate ce însoţesc degradarea fiziologică fără a o face însă degradantă. Este genul de sensibilitate compasivă, dar care nu umileşte, pe care Paolo Sorrentino ajunge să o transmită subtil, transformând-o dintr-un studiu vizual ce ar fi putut fi inspirat din schiţele unui pictor despresiv, care vrea să arate efemerul universului carnal, în solemnitatea unei procesiuni filmate în aşa fel încât lentoarea şi tăcerea personajelor dezolate să fie aduse în pragul unei lumi onirice, rămânând, totuşi, cât se poate de realistă.

În cazul în care acesta este primul film regizat de Paolo Sorrentino pe care îl vezi şi tu cauţi o poveste, nefiind interesat de unghiul de abordare al unui critic exigent, Youth se va dovedi a fi liniştitor şi luminos mai ales dacă faci parte dintre cei înspăimântaţi de reprezentarea imaginară a propriei persoane ajunse la vârsta a treia, dar şi amuzant -replicile demne de umorul sec (tocit în unele scene) storc râsete discrete, mai mult datorită spontaneităţii mimate credibil de personajele centrale, interpretate de Michael Caine, în rolul lui Fred, un dirijor ieşit la pensie şi rugat de trimisul reginei Marii Britanii să o mai încânte măcar o dată printr-un concert oferit în cinstea prinţului consort, şi de Harvey Keitel în rolul lui Mick, un cineast dornic să-şi ia adio de la tinereţe printr-un testament cinemotigrafic. Ai fi tentat să afirmi că protagonistul, interpretat de Michael Caine, a îmbătrânit frumos. Are în spate o carieră de mare dirijor ce îşi permite să se lase îndelung curtat de regina Marii Britanii, care îl vrea doar pe el pentru a-i ura un La mulţi ani! meloman soţului ei, fiica lui grijulie, interpretată de Rachel Weisz, are grijă să îl trimită la un complex de lux din alpii elveţieni, nu ca alţi copii ingraţi, care l-ar fi lăsat singur la un hotel plin de igrasie de la Haerculane, băgându-şi restul de bani în buzunar pentru a-i sparge la Mamaia, şi în piscina înconjurată de păşuni şi munţi, ca-n reclamele pentru ciocolată, îşi petrece timpul depănând amintiri alături de cel mai bun prieten, care îi este şi cuscru, în timp ce priveşte trupul de actriţă siciliană al Mădălinei Ghenea. Mai că-ţi vine să-l blamezi pentru mina depresivă cand are atâtea.

Totuşi, înainte de a-şi recupera pofta de viaţă, ajungând la acele concluzii înţelepte despre frumuseţea efemeră a existenţei ce trebuie gustată până la ultima picatură chiar şi atunci când mâinile care oferă cupa deliciilor au cute şi vene de rău augur, concluzii pe care le va reda prin sunete, neînţelegând binefacerile pălăvragelilor menite să le ridice moralul celor din jur, Fred îşi aminteşte de o soţie căreia nu îi mai dusese flori de zece ani, de neîmplinirea unei dorinţe sexuale în compania unei femei ce-i bântuie amintirile despre îndepărtatele rateuri ale tinereţii, bănuindu-l pe cel mai bun prieten ca i-ar fi suflat-o, beneficiind doar el,pe furiş, de tot ceea ce lui i se refuzase, şi se trezeşte împuns de reproşurile acide scoase la suprafaţă de fiica pregătită să-i amintească de suferinţele mamei înşelate şi ale copiilor ignoraţi în favoarea carierei muzicale, după ce află că a fost înşelată, la rândul ei, de soţul ce a preferat-o pe nimeni alta decât pe celebra Paloma Faith, care ştie cum să-şi joace propria versiune caricaturală, autoironia fiind credibilă, nicidecum o altă apariţie discordantă, cum se întâmplă în cazul multor cântăreţe rugate să-şi joace propriul rol şi care ajung să-şi transforme (foarte) scurta apariţie dintr-un film într-un moment de glorie penibil. Paloma Faith nu este doar o apariţie de umplutură, ea reuşind, prin umor, să se prezinte într-o ipostază în care nu ţi-o închipuiai, parodiind acele videoclipuri pop cu tentă pornografică.

Odată confruntat cu propria apatie în demersul de căutare a unui sens în ceea ce se anunţă a fi ultima perioadă a vieţii sale, personajul central îşi îneacă teama de moarte în umorul necruţător îndreptat în primul rând spre el însuşi, pentru a masca o rezervă inepuizabilă de compasiune gata să-i dezvăluie latura vulnerabilă. Va fi nevoit să iasă din carapacea detaşării erudite şi a ironiei rafinate pentru a-şi consola fiica părăsită de soţ, dar şi cel mai bun prieten abandonat de muza ingrată pe care vrea să o distribuie în filmul de adio. Dincolo de replicile seci, se ivesc fie imagini, fie momente ce taie prelungita apatie a personajelor depresive pentru a le determina să vorbeasca despre visuri, despre speranţe, despre iubirea marcată de pierdere, despre separare, despre frici nerostite şi, mai ales, despre iubirea pe care un părinte nu a ştiut cum s-o exprime la momentul potrivit.

Youth nu este un film despre cei care nu îşi acceptă vârsta, terorizaţi de cutele epidermei, nici despre foamea de tinereţe potolită cu orice preţ, ci despre setea de trăiri, de emoţii capabile să acopere, măcar pentru puţin timp, urmările frivolităţilor din trecut. Din păcate, nostalgia luminoasă, rememorarea trecutului printr-un existenţialism deghizat într-o seninătate uşor sarcastică, dar palidă, nu reuşesc să-ţi inducă toate acele stări afective persistente pe care nu le poţi numi, dar la care te întorci,de parcă ar fi primul răsărit adolescentin după o noapte de libertate, atunci când te sperie proiecţiile imaginare legate de propriul corp ajuns la vârsta marilor despărţiri anunţate de apropierea vârstei a treia, a marilor pierderi bruşte, luate peste picior prin optimismul unor bătrânei cu simţul umorului, spirituali, cum s-ar zice. Replicile filmului ar fi rămas nişte tentative nereuşite de a-i face pe spectatori să râdă în hohote, dar interpretarea actorilor ajunge să le pună în valoare, salvând un scenariu previzibil, ce pare îndopat cu ajutorul unor dialoguri perfecte pentru a furniza citate bune de a fi date mai departe pe Facebook . Dacă Jep Gambardella (din La Grande Bellezza) era un personaj ce salva filmul şi îţi transmitea starea lui de inepuizabilă uimire în faţa experienţelor estetice devenite un sens al existenţei, personajului interpretat de Michael Caine nu i s-a dat voie să-şi ducă reflectările ironice într-o zonă mai profundă, încât revelaţiile privind sensul vieţii şi al evenimentelor din trecut pomenite vag nu ajung la consistenţa dorită de regizor, care l-ar convinge pe spectator că poate exista viaţă şi dincolo de vârsta la care întreaga fiinţă îţi aminteşte că eşti trecător, perisabil. Nu vei avea un spectacol exuberant al vieţii, dar nu vor lipsi în schimb gândurile învelite într-o nostalgie reconfortantă precum recitalul discret ţinut în foişorul unei grădini de vară.

Youth, prin obsesia lui Paolo Sorrentino de a nu se dovedi fi crud în expunerea vizuală a nudurilor ce au lăsat anii tinereţii în urmă, ia forma unei promisiuni legate de savurarea pe îndelete a fiecărei clipe ce te va aduce mai aproape de bucuria de a trăi atunci când trupul îţi va îmbătrâni, dar, amintindu-ţi de La Grande Bellezza, tot ajungi în postura celui care se trezeşte cerând insistent bisul unei vechi piese de succes, tocmai la concertul prin care artistul preferat vrea să îşi promoveze noile creaţii.


LYTE video

 

surse imagini: filmracket.com/ioncinema.com

 

 

1...169170171...306Pagina 170 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026