Cele 90 de pagini îţi par interminabile şi te ţin captiv, iar schimbarea perspectivei şi a ritmului narativ odată cu trecerea de la prima la a doua parte a romanului ar echivala cu divizarea poveştii în două volume, între care este o distanţă de câteva decenii. În prima parte, asişti la scena unei răzbunări căreia îi cade victimă un medic pe care ucigaşii săi îl acuză de torturarea fraţilor şi camarazilor în timpul războiului (nu se precizează despre ce război este vorba, de unde şi atmosfera atemporală ce te face să te gândeşti la universalitatea cruzimii). La scena răzbunării asistă fetiţa medicului, închisă de acesta într-o ascunzătoare din podea. Folosindu-se de gândirea magică din anii copilăriei, ea îşi imaginează propria versiune a coşmarului în urma căruia îşi pierde tatăl şi fratele, iar tăcerea stranie prin care întâmpină privirea unuia dintre criminali atunci când îi este descoperită ascunzătoarea lasă în urmă nişte răspunsuri vagi, suspendate, în cazul în care te întrebi dacă îşi dădea seama de pericol, sau privea totul de parcă ar fi fost un joc al celor mari, care au obligat-o să stea pe margine.
Imaginea copilei, de o delicateţe ivită de sub enigme, străpungătoare în ciuda fragilităţii, contrastează cu schimbul de replici dintre medic şi atacatori, scurs până la urechile ei printre zgomotele stridente şi prelungite la nesfârşit, provocate de rafalele unor împuşcături. La un moment dat, ai impresia că este acel personaj angelic menit să disipeze tenebrele unui infern al terorii şi al violenţei oarbe, aşa cum razele de lumină scăpate printre crăpăturile din lemnul chepengului sub care se adăpostea alungau greutatea sinistră a unei linişti întunecate atunci când adulţii încetau focul.
Cu o mână îşi aranja fusta. Părea un meşteşugar concentrat să-şi finiseze lucrarea. Ghemuită pe-o parte, înlătură imperfecţiunile una câte una. Îşi alinie picioarele până îşi simţi gambele perfect suprapuse, cele două coapse uşor unite, genunchii ca două ceşti în suspensie, una peste alta, gleznele separate de un gol. Verifică din nou simetría pantofilor, împerecheaţi ca într-o vitrină, dar de aceeaşi mărime, ai fi zis tolăniţi de oboseală. Îi plăcea acea ordine. Dacă eşti o scoică, ordinea este importantă. Dacă eşti cochilie şi animal, totul trebuie să fie perfect. Exactitatea te va salva.
În a doua parte, o femeie cochetă, având un corp greu de trecut cu vederea de cei din jur, deşi a lăsat cu ceva vreme în urmă prima tinereţe şi o ţinută seducătoare, îl invită pe vânzătorul de lozuri norocoase la un pahar de vin, servit la terasa din apropiere. Exact când începi să crezi că ai nimerit într-o altă poveste şi te simţi precum un intrus în mijlocul dialogului purtat de doi oameni care se revăd abia după zeci de ani, fără să se recunoască imediat, ţi se dă de înţeles că femeia este nimeni alta decât fiica medicului ucis, iar vânzătorul de la chioşcul loteriei, tânărul care i-a descoperit ascunzătoarea, dar nu a dat-o în vileag. Din acest punct, romanul devine un amestec între amintirile femeii legate de viaţa de după moartea tatălui şi a fratelui ei, care aduce mult cu poveştile borgesiene în care maleficul şi bulgărele infamiei capată o formă atemporală, şi dialogul ce ar putea inspira o piesă de teatru într-un decor mininalist cu jocuri de umbre, în care o simpla întâlnire la o cafenea devine o partidă riscantă de şah, cu piese ce vor căpăta forma unor acuzaşii şi (auto)justificari absurde, dar cât se poate de fireşti pe tabla războiului.
Ce părea o ultimă reglare de conturi din spirala unei răzbunări anunţate, se transformă într-un dialog fascinant, dar şi cutremurător, despre consecinţe, responsabilitatea în vreme de război, legitimitatea violenţei pentru anihilarea duşmanului, definiţia cuvântului inamic, iertare, uitare şi relativizarea adevărului prin intervenţia nuanţelor subiective. O confruntare între feminin şi masculin legată de traumele războiului, o pledoarie pentru justificarea violenţei în numele unui ideal şi o ultimă căutare a umanizării greu de separat de cruzimea în care şi-au înecat amintirile cei ce au cunoscut ororile unor lupte. Nu sunt furnizate detalii scabroase în cartea lui Baricco, nici scene în care sunt descrise lent şi meticulos toate acele suplicii ale războilui care te fac să îţi revizuieşti opiniile referitoare la natura umană. Revolta cititorului este provocată şi aţâţată de schimbul de replici dintre cei doi supravieţuitori ce fac parte din tabere opuse, mai ales de cuvintele bărbatului care a participat la drama trăită de Nina, fetiţa ascunsă cândva sub podeaua din ferma groazei. Sunt nişte cuvinte prin care acesta trece de la asumare şi autoblamare la încercarea de a se ascunde în spatele justificărilor, aducandu-şi aminte de tatăl său, chinuit de cei din tabăra doctorului poreclit Hiena (părintele fetiţei), care şi-a transformat spitalul într-un lagăr.
Exista o mulţime de lucruri pe care trebuia să le distrugem pentru a putea construi ceea ce voiam, nu exista altă cale, trebuia să fim în stare să suferim şi să învăţăm suferinţa, cine ar fi suportat mai multă suferinţă ar fi învins, nu se poate visa o lume mai bună şi să-ţi închipui că ţi-o vor da doar pentru ca tu le-o ceri, ei nu ar fi cedat niciodată, era nevoie să te lupţi şi o dată ce înţelegeai nu mai făceai diferenţa dacă erau bătrâni ori copii, prietenii sau duşmanii tăi, erai gata să răscoleşti pământul, nu era nimic de făcut, nu exista un mod de-a o face care să nu treacă prin rău. Şi când totul părea prea groaznic, noi aveam visul nostru pentru a ne apăra, ştiam că, oricât de mare era preţul, uriaşă ar fi fost şi răsplata, deoarece nu ne luptam pentru un pumn de bani, sau pentru un câmp de cultivat, sau pentru un steag, noi o făceam pentru o lume mai bună, pricepeţi ce vreau să spun?
Dumneavoastră ucideaţi din răzbunare, toţi ucideţi din răzbunare, nu e cazul să vă ruşinaţi, e singurul leac care există împotriva durerii, tot ce s-a găsit pentru a nu înnebuni, e drogul care ne redă capacitatea de a lupta, dar voi nu v-aţi mai eliberat, v-a ars viaţa în întregime, v-a umplut-o cu fantome, pentru a supravieţui celor patru ani de război v-aţi ars toată viaţa.
Aşa cum câte unul se străduieşte să trăiască o singură viaţă, alţii intră în altele mii, şi aceasta-i raţiunea pentru care nu reuşim să evităm comiterea răului.
Atunci se gândi că este de neînţeles viaţa, probabil noi o străbatem cu unica dorinţă de a ne întoarce în infernul care ne-a născut şi de a locui alături de cineva care, o dată, ne-a salvat din acel infern. Încercă să se întrebe de unde vine acea absurdă fidelitate faţă de oroare, dar descoperi că nu avea răspunsuri. Înţelegea doar că nimic nu e mai puternic decât instinctul de a ne reîntoarce acolo unde ne-au distrus şi să răspundem acelei clipe ani de zile. Numai gândindu-ne că acela care ne-a salvat o dată o poate face mereu, într-un lung infern identic celui de unde venim. Dar dintr-o dată, blând. Şi fără sânge.
foto: Gerda Taro; www.utata.org
[…] a transformat o răzbunare într-o legătură vindecătoare. Cei doi protagonişti ai romanului Fără sânge s-au întâlnit prima oară în timpul unui război civil. Ea îl vede pe el cum, alături de alţi […]