Facebook
Acasă Articole Pagină 171

Articole

Ultimele

Mlastina (La isla minima) – O ancheta in plina dictatura a tacerii

Adriana Gionea
-
0
Mlastina (La isla minima) – O ancheta in plina dictatura a tacerii

La isla minima - thumbMlaştina(La isla minima), apreciat de criticii premiilor Goya, este genul de film în care NU finalul anchetei poliţiste şi elucidarea misterului privind indentitatea criminalului sunt importante, ci revelaţiile psihologice despre natura umană prinsă în păienjenişul unei comunităţi lipsite de speranţă, încremenite în resemnare şi târâte de pe-o zi pe alta de legile tăcerii sinistre. Iar dacă această societate aleasă pentru a reflecta slăbiciunile umane adunate la un loc se restrânge la o comunitate din Spania rurală, abia ieşită de sub regimul lui Franco, atunci vei avea un tablou al modului în care o dictatură, ca model universal de supremaţie diabolică, şi-a păstrat cutumele înfiorătoare în reflexele cotidiene de autoconservare cu preţul toleranţei faţă de atrocităţi, asemenea unei căpuşe ale cărei picioare rămân înfipte în carnea victimei parazitate.

Aşa cum îi sta bine unui scenariu demn de acea îmbinare dintre filmul poliţist şi thrillerul psihologic, atrocităţile nu sunt prezentate ostentativ, în scene sângeroase, dar se infiltrează prin tăceri complice sau detalii care pot amplifica fiorii spectatorului la graniţa dintre suspans, revoltă şi dezgustul faţă de laşitatea colectivă pe măsură ce sunt scoase măruntaiele dintr-un peşte lipicios, în timp ce se vorbeşte despre trecutul victimelor şi este admirat penajul sângeriu al unei păsări pe fundalul unui apus în nuanţe incandescente. Modul în care sunt alese cadrele şi sunt derulate scenele având cea mai mare încărcătură dramatică îţi dă de înţeles că trebuie să te pregăteşti psihologic pentru a pătrunde într-o lume necunoscută, deşi a fost acolo de la începutul timpului, când au fost create şi peisajele mirifice, captate de undeva de sus, dar şi toate acele scursuri abjecte infiltrate în mijlocul naturii virgine. Imaginile ce par captate de un ochi omniscient, omniprezent, al unei instanţe ce sălăşluieşte undeva deasupra lumii, ţin locul introducerii de tipul A fost odată ca niciodată, doar că magicul tărâm atemporal include un realism visceral şi fecioare despletite arunctate cât colo de un prince charming local ce se dă băiat rău. La isla minina îţi promite o poveste între cer şi pământ, cu toate ingredientele unei parabole moderne despre păcatele capitale, despre frumuseţea umană putrezită în mijlocul convieţuirii resemnate cu acel rău prezentat în forma lui cât se poate de lumească, debarasată de nuanţele interpretării subiective şi de metaforele unui liber arbitru.

Încă de la primele scene, care prezintă imaginea din satelit a localităţii ce pare aruncată în mijlocul unor canale mlăştinoase, mărginite de stufăriş, dar şi de terenuri aride, simţi că eşti pregătit dinainte să descoperi nişte amănunte şocante, ale unui rău atemporal, dar bine ascuns în coconul pietrificat al unor cutume locale, în care imaginea justiţiei este deformată, la fel şi percepţia privind pedepsele, consecinţele şi raportul de forţe dintre victime şi călăi. De fapt, cadrele menite să amplifice suspansul atât de bine dozat în detalii şi mimici, încât aproape că nu mai este nevoie de replici prin care să-ţi fie transmise concluziile, oscilează între peisajul misterios şi rău-prevestitor, văzut de sus, şi agitaţia de la sol, unde încep să fie descoperite, în stufărişul paradiziac, corpurile unor tinere mutilate, despre care localnicii nu au cuvinte frumoase atunci când vine vorba de reputaţia lor. Ce au în comun victimele? Toate au vrut să părăsească orăşelul unde şansele unor visuri împlinite deveneau aproape nule, odată prinse într-o letargie socială marcată de sărăcie, corupţie bine împământenită şi greve fără vreun rezultat notabil, şi toate au fost iubitele unui fante local având alura unui loverboy penibil care imita modelele masculine din revistele de modă. Ar mai fi şi alte puncte comune, dar localinicii se feresc să ofere informaţii, şi nici garda civilă nu este prea fericită atunci când anchetatorii Juan (Javier Gutierrez) şi Pedro (Raul Arevalo) agită stufărişul secretelor în care traficul cu heroina, braconajul şi contrabanda rotunjesc veniturile tuturor când se termină sezonul recoltei.

Arşiţa umedă ce pune stăpânire pe localitatea uitată de lume, prejudecăţile arhaice privind moralitatea adolescentelor ucise, rezistenţa în faţa unor anchetatori ce nu sunt de-ai locului alcătuiesc un peisaj al dezolării sinistre şi al suspansului demn de o poveste ieşită din timp. Viziunea regizorală a lui Alberto Rodríguez (After,Seven Virgins) îmbină elementele unui thriller cu atmosfera misterioasă a unui roman sud-american în care superstiţiile şi crimele formează o încrengătura ce depaşeşte nevoia de justiţie raţioanală, devenită inutilă, amintindu-ţi de satul descris în faimosul roman scris de Guillermo Arriaga – Un dulce miros de moarte – peste care se presară acel malefic atemporal cu tentă existentialistă noir, având rădăcini abisale scoase la suprafaţă fără a se recurge la cuvinte, din povestirile şi romanele scrise de Juan Carlos Onetti, cu al său oraş fictiv, care disimula realul în forma lui uneori brutală şi dezolantă. Scenariul permite o amplificare a suspansului şi a misterului care te ţine cu sufletul la gură cu cât ritmul acţiunii este încetinit pentru a le permite detaliilor sugestive să se lăfăie în prim-plan fără a fi nevoie de o prelungire a cadrelor pentru a crea impresia că ai de-a face cu acel no man’s land încremenit în propriile-i legi nescrise, încât oricine doreşte să le schimbe devine un intrus, cu atât mai izolat şi ţinut la distanţă cu cât isistă să fie considerat un reprezentant al autorităţii centrale, aşa cum sunt şi cei doi anchetatori cu viziuni opuse, în pielea cărora intră, printr-un rol credibil, actorii Javier Gutierrez şiRaul Arevalo.

De fapt, acest no man’s land, în care până şi crimele au ritualuri bine ancorate în legile arhaice ale dominaţiei machiste, ale luptei pentru supravieţuire şi ale rănilor cicatrizate într-o crustă a tăcerii colective, putea fi la fel de bine un sat dintr-o ţară sud-americană aflată sub dictatură şi în care grupările paramilitare fac legile în comunităţile izolate, sau un oraş din sudul segregaţionist al Statelor Unite – relaţia dintre cei doi anchetatori care ajung să reprezinte opoziţia dintre cel provenit dintr-un mediu tradiţionalist, care nu crede în civilizarea peste noapte şi preferă să îşi termine ancheta imitând stilul de viaţă al localnicilor până într-acolo încât îşi desfăşoară interogatoriile în cârciumă dând de băut pentru descreţirea limbilor, şi cel care vrea să apere idealul unei societăţi emancipate, democratice, îţi aminteşte de relaţia dintre cei doi anchetatori interpretaţi de Gene Hakman şi Willem Dafoe în Mississippi Burning, deoarece şi în filmul Mlaştina adevărul zace îngropat în teroare, iar capacul odată ridicat scoate la iveală o colcăială de secrete ce duc spre un fel de baron local ce îşi făcea de cap într-un han pitoresc, spre un şef al poliţiei vândut acestuia şi spre un tată îndurerat ce are propriile învârteli. La fel ca în filmul despre sudul retrograd, pistele ce vor duce la elucidarea crimei devin o breşă facută până la urmă de cei supuşi terorii în sistemul machist, prin vocea personajelor feminine şterse, fantomatice în desişul afacerilor masculine cu temelii mâloase, în care toţi au de câştigat dacă ştiu când să întoarca privirea de la nedreptatea în formele ei groteşti.

La isla minima este un film pe care îl apreciezi şi datorită unui scenariu care te ţine captiv până la ultima scenă, chiar dacă îţi dai seama după primele 20-30 de minute că finalul anchetei este previzibil. Într-un loc unde nimic nu pare să se fi schimbat de când au fost lăsate pe lume sărăcia, frica, ispita şi lăcomia feroce, asemenea unor amulete ce fac trecerea, în cazul “fericit”, spre şlefuirea instictelor pentru adaptarea la normele sângeroase, iar în cazul nefericit, spre lumea celor morţi, până şi enigmele sinistre ce însoţesc delictele rămân departe de complicatele mecanisme ale unui rău sofisticat ce ar permite o prelungire a misterului şi o inducere în eroare a spectatorului. La un moment dat ai impresia că adevăratele motive care te fac să vezi filmul până la capăt nu sunt nici pe departe suspansul şi expectanţele privind ingeniozitatea anchetei detectiviste, ci o inepuizabilă şi tentantă curiozitate de a privi încă o dată, dintr-o postură securizantă de spectator, simbioza purulentă între atrocitate şi complicitatea devenită un mecanism al unei autoconservări ce ignoră scrupulele.

Revolta, pe care o simţi încă de la începutul filmului alături de personajele impresionate până la furie de moartea victimelor, rămâne doar o scânteie în privirea acuzatoare a unui poliţist care descoperă un detaliu terifiant din biografia colegului său de anchetă, apoi ia forma detaşării unui spectator ce priveşte a nu ştiu câta oară un documentar despre lupta pentru supremaţie într-o mlaştină, unde animalele şi-au păstrat reflexele unui creier rudimentar, de reptilă. Asemenea unor trândave reptile ce pândesc, dar nu ies din habitatul previzibil, majoritatea personajelor din film îţi arată că nu trebuie să cauţi adevărul, ci doar să îl aştepţi, deoarece misterul nu rezidă în motivele din spatele atrocităţilor, ci în mecanismele interioare care le-au conservat intacte, aceleaşi mecanisme care te pot împiedica să te bucuri de finalul unui anchete în care dreptatea nu este decât un detaliu accidental şi efemer al ciclicităţii instinctuale ce ajunge să redefineasca binele şi răul într-o lume sufocată între mlaştină şi cer, în acel spaţiu suspendat, care apare obsesiv în cadrele ce permit trecerea de la un indiciu al anchetei la altul.


LYTE video

The Danish Girl – Eliberarea femeii ascunse

Adriana Gionea
-
0
The Danish Girl – Eliberarea femeii ascunse

Erotimsul ludic-umoristic din compoziţiile incandescente pentru cumpătarea decentei burgheze din Danemarca secolului trecut, dar perfecte pentru ce se anunţa a fi epoca petrecerilor fără sfârşit ale nebunilor ani ’20, o recomandă pe artista Gerda Gottlieb (Alicia Vikander) pentru a fi transformată într-un personaj de poveste controversat-avangardistă despre femeile ce se aflau cu mulţi paşi înaintea epocii lor. Totuşi, The Danish Girl nu este despre ea, ci despre un El – pictorul Einar Wegener (Eddie Redmayne)-nimeni altul decât soţul Gerdei, pe care aceasta l-a îmbrăcat în straie femeieşti pentru a înlocui un model feminin ce ar fi trebuit să-i pozeze, dar care a lăsat-o cu ochii-n soare în ultimul moment al irepetabilei inspiraţii creatoare.

Experienţa înlocuirii unui model feminin a însemnat pentru soţul artistei voluptatea redescoperirii identităţii sexuale oprimate, dar şi a lui Lili, numele atribuit personalităţii sale feminine ţinute ascunse odată cu scindarea între identitatea dezirabilă social -cea masculina-prin care a devenit cunoscut în lumea colecţionarilor de artă ca un talentat peisagist sub numele de Einar, şi cea feminină, readusă brusc la suprafaţă în urma deghizării cu ocazia unui bal nonconformist, iar această revelaţie i-a oferit privilegiul unui deschizător de drumuri. În epoca psihanalizei şi a tabuurilor exibate în cercurile decadenţilor sofisticaţi, el a fost primul bărbat care a optat pentru acea operaţie de schimbare a sexului.

The Danish Girl - Gerda picteazaLa început, noua identitate a pictorului Einar nu este uşor acceptată de către soţie, fie ea şi nonconformista pictoriţă Gerda Gottlieb, care o consideră pe Lili-identitatea feminina a personajului central – nimic altceva decât o intrusă evadată din imaginaţie în timpul escapadelor în haine feminine ale pictorului. Cu gesturi graţioase şi ţinute extravagante, Lili devine, din acea parte stranie şi compromiţătoare a lumii secrete a lui Einer, o personalitate independentă, cu alegeri vestimentare specifice unei dive extravagante, şi o pictură vie, în adevăratul sens al cuvântului. Peisagistul deghizat în haine feminine ajunge să o inspire pe soţia lui, care îşi va descoperi amprenta creativă şi un stil artistic definitoriu pictând-o pe Lili şi creând acele opere care să impresioneze Parisul aflat la trecerea dintre abundentul stil Art Nouveau şi langoarea lejeră a femeilor din picturile Art Deco ale Tamarei de Lempicka. Lili este din când în când repudiată de parcă ar fi o parte a identităţii neasumate social, ce trebuie extirpată, dar ajunge să domine prin autonimie până într-acolo încât va cere o schimbare de sex – prima din istorie, ni se dă de înţeles. Această dorinţă va duce la o decizie ireversibilă şi la transformarea cuplului într-o prietenie bazată pe o tandreţe şi compasiune ieşite din comun şi dublate de un curaj nebun pentru acea perioadă, în care pictorul ce îşi va lua o identitate feminină era considerat o anomalie, un pervers.

The Danish Girl - Einar 2Dar Lili nu apare şi dispare în ritualul tachinărilor, al jocurilor de seducţie despre care se vorbeşte în versurile melodiei cântate senzual solista de la Pink Martini, deşi versul Lily runs when you look away are dreptate într-o oarecare măsură. Lili se arătă la început doar în intimitatea atelierului improvizat într-o mansardă boemă din Copenhaga, fără ca nimeni să ştie, iar descoperirea identităţii femine ascunse într-un corp masculin se dovedeşte a fi mai mult decât un periplu meticulos precum gesturile unei curtezane învăţate cum să se descotorosească de haine şi desuuri cu o lentoare îndelung exersată, aşa cum dă de înţeles scena în care Einar probează primele dresuri sau admiră primul număr de streaptease old school vizionat clandestin în cartierul plăcerilor din Paris, în timp ce adoptă rolul voyeurului pentru a încerca să înveţe mişcările feminine.

The Danish Girl - oglindaDescoperirea identităţii ascunse şi asumarea în public a existenţei lui Lili, partea ascunsă a unei personalităţi scindate până atunci, seamănă mai degrabă cu decojirea graţioasă şi tacticoasă a unui măr, transformând coaja într-o spirală, fără a o rupe. La început se dă jos stratul unei imagini idilice atribuite cuplului boem de artişti, ce trăieşte în inima acelei capitale daneze, care, privită de la geamul atelierului, îţi aminteşte de povestirile scrise de Karen Blixen şi de pulsiunile ce zăceau ascunse printre decorurile luminoase precum o pictură cuminte. Se intră apoi în lumea colecţionarilor snobi şi a boemei decadente, unde pictorul Einar Wegener îşi descoperă şarmul feminin exprimat cu stângăcia unei timide provinciale nimerite în timpul unui bal cu promisiuni deocheate şi flirturi insistente gata să o ia cu asalt pe nou venita Lili. Odată jocul început, urmează ţinutele ce par desprinse din picturile Gerdei, pentru care artistul devenit Lili Elbe pozează, sau din recuzita unei trupe de balet. De la o simplă joacă având un caracter estetic plin de umor, scăpată dintre pereţii atelierului unde un bărbat a îmbrăcat nişte haine feminine pentru a-i servi drept model soţiei afectate de lipsa inspiraţiei, se ajunge la o metamorfoză psihologică, prin asumarea noii identităţi sexuale, călătoria psihanalitică spre trecut şi regăsirea celui mai bun prieten din copilărie al pictorului, ce devine şi cel mai bun aliat al cuplului de artişti ce se transformă într-o prietenie feminină odată cu dispariţia lui Einar pentru a o elibera pe Lili după operaţia de schimbare a sexului. Această metamorfoză care poate părea artificială şi neverosimilă din cauza unei solidarităţi feminine neaşteptate ce înlocuieşte furia soţiei păcălite de bărbatul care şi-a dorit toată viaţa să devină o femeie în timp ce alături de ea juca rolul pictorului-amant, alcătuieşte de fapt nucleul scenariului ce mizează pe replicile în care arta şi umorul plin de compasiune se preling peste scenele în care tensiunea interioară erupe în imaginea unei disperări captive în spectacolul vizual oferit de interioarele caracterizate de abundenţa decorativă de tip Belle Epoque.

The Danish Girl - cameraFilmul regizat de Tom Hooper li se adresează mai mult celor pasionaţi de pictură, ce pot gusta din plin dialogurile rafinate între doi parteneri artişti şi care pot face legătura dintre anumite detalii-simbol şi lumea interioară a personajelor, unde gesturile unui pictor, schimbul de păreri legate de o compoziţie şi reacţiile emoţionale greu de catalogat nu permit atribuirea unor etichete clare. Scenele inundate de tăcerea degajată de peisajul devenit obsesia ce-i aduce recunoaşterea pictorului Eignar Wegener, în care pădurea ţinutului natal întâlnea mlaştina (compoziţia lui Einar se va dovedi a fi un mod în care detaliile primelor explorări sexuale din copilărie ies la iveală) devin o incursiune deloc lămuritoare, dar plină de sensibilitate, în lumea psihică a personajului. Dacă spectatorul are la activ şi câteva lecturi scandinave (altele decât cele poliţiste) şi anumite cunoştinte despre legătura expresionistă dintre abisurile psihicului şi natură, atunci filmul devine o derulare de imagini în care descoperirea erotică pendulează între o reverie lubric-melancolică specifica unei călătorii pline de rafinament în subteranele fanteziste ale inconştientului şi acea relaţie simbiotică dintre stările devoalate prin introspecţie şi peisajul existent în memoria pictorului travestit, pe care încearcă să îl redea în lumini diferite pe o pânză doar pentru a-şi proiecta angoasele şi incertitudinile moştenite din trecutul marcat de existenţa lui Lili înăuntrul său.

The Danish Girl - EinarPoate această abordare psihologică a temei, care înlocuieşte discuţiile despre aşa-zisul comportament deviant cu perspectiva estetică asupra sexualităţii umane, va fi suficientă pentru a reduce numărul glumelor şi al parodiilor nesărate difuzate de cei care se simt ofensaţi ori de câte ori tabuurile îi inspiră pe artişti să caute umanitatea sensibilă acolo unde alţii văd numai chipuri schimonosite, anomalii şi mlaştini fetide. Viziunea picturală şi analiza psihologică meticuloasă, dar fără a fi intruzivă pentru scenele în care esteticul primează, introduc filmul The Danish Girl în aceeaşi categorie a peliculelor în care acest subiect este prezentat într-o notă originală şi în care accentul nu cade pe relaţia cu societatea revoltată, ci pe legătura personajelor cu propriile concepţii despre frumos, corporalitate şi autoacceptare, amintind şi de pelicula lui Xavier Dolan – Laurence Anyways – în care dezamăgirile personajelor sufocate de prejudecăţile celor din jur deveneau suportabile datorită evadării într-o lume în care doar explorările artistice erau criteriul validării. Totuşi, spre deosebire de Xavier Dolan, care poate simţi perfect spiritul unei anumite decade pentru a-şi crea personajele, regizorul Tom Hooper nu pare să fi găsit acel mix care să permită sincronizarea între coloana sonoră, stările personajelor şi elementele estetice reprezentative pentru epoca lor, în ciuda efortului evident de a reda interioarele unor locuinţe pariziene interbelice şi cadrele picturale (prea picturale poate) ce amintesc de Copenhaga din compoziţiile lui Paul Gustav Fischer. Deşi culorile alese, decorurile şi tinutele inspirate de acel deceniu în care se făcea trecerea de la manierismul Secession la cizelarea liniei specifice stilului Art Deco ajung să fie o plăcere pentru ochiul spectatorului, tocmai cinefilul avizat, căruia i se adresează regizorul filmului, devine puţin deranjat de încercarea ostentativă prin care acesta doreşte să îi arate că s-a documentat pentru a recrea atmosfera unei epoci. Exagerările decorative şi imaginea pitorească din piaţa de peşte din Copenhaga te vor duce cu gândul mai mult la încercările unui pictor ce preferă să se inspire din paginile unui almanah decât să ia contact el însuşi cu elementele vizuale definitorii pentru decada pe care vrea să o reproducă.

The Danish Girl - main imageThe Danish Girl nu este o pledoarie răsunătoare pentru toleranţă (deşi poate fi percepută ca atare) şi nici cronica unei lupte începute de personajul considerat diferit pentru acceptarea socială, ci mai degrabă un studiu al metamorfozei identitare expuse vizual. Interpretarea actorilor Alicia Vikander şi Eddie Redmayne, ce formează cuplul de artişti, reuşeşte să îi dea filmului acea delicateţe care însoţeşte analiza psihicului, a stărilor ambigue, regăsită în intimitatea unor jurnale. Din păcate, regizorul s-a concentrat atât de mult asupra rolului interpretat de soţul travestit, încât a ignorat emoţiile şi tensiunile din lumea pictoriţei, după ce descoperă noua identitate a partenerului ei, încât reacţiile temperate de înţelegere, specifice unei acceptari dublate de compasiune şi de acea solidaritate feminină ieşită de nicăieri tocmai în momentele înstrăinării din viaţa de cuplu ştearsă peste noapte de apariţia lui Lili, par trase de păr, lipsite de autenticitate. Dacă s-ar fi folosit mai mult de liniştea introspectivă a unui candru lung, în care să-l pună pe Einar în faţa peisajului ce-i amintea de copilărie şi pe care îl readucea în compozitiile sale cu perseverenţa obsedantă a unei fixaţii, şi de scenele în care Gerda ar fi fost lăsată singură, faţă-n faţă cu trăirile greu de exprimat în cuvinte, imaginile picturale prin care impresionează acest film ar fi căpătat mai multă profunzime de natură expresionistă şi nu ar fi rămas nişte simple încercări artificiale de a readuce în prezent o anumită epocă.


LYTE video
 foto: Annie Leibovitz for Vogue Magazine

Fericirea inainte de succes (?)

Post Modern
-
1
Fericirea inainte de succes (?)

Cum ar fi dacă am bifa fericirea înainte de a fi oameni de succes? Să amânăm ascensiunea rapidă atunci când vine la pachet cu efectele unei epuizări ce ne taie pofta de viaţă? Unii ne spun că se munceşte mai cu spor dacă ne place tot ceea ce facem, iar alţii, dimpotrivă, ne încurajează de pe margine când alergăm spre succes, afirmând că merită orice sacrificiu.

Fericirea poate facilita atingerea succesului, susţine profesorul Emma Seppala de la Universitatea Stanford. În cartea The Happiness Track, citată de publicaţia Business Insider, Emma Seppala oferă şi o altă perspectivă asupra obsesiei pentru succes, care a persistat în societatea anglo-saxonă, fiind încurajată de părinţi, profesori şi mai ales de angajatorii în căutare de cărbuni proaspeţi şi ieftini. Din păcate, spune aceasta, angajaţii aleg să pună succesul înaintea fericirii. Aşadar vor să parcurgă invers drumul, alergând mai întâi după rezultatele ce i-ar propulsa cât mai sus, sperând să atingă astfel mult-visata fericire.

Successaholism is the new Workaholism. Dependenţa de rezultate a dus la inventarea unui nou termen ce rimeaza cu workaholism. Și anume successaholism. Oamenii căzuţi în capcana successaholism-ului seamănă cu acei consumatori de substanţe care promit atingerea stării de bine. Odată ce s-au dus efectele acestei doze, încearcă disperaţi să facă rost de alta, şi de alta, şi de alta, pentru a se putea simţi iar bine, deşi nu-şi pot defini fericirea, pe care o reduc la senzaţiile unei plăceri de moment. Aşa este şi cu atingerea unui rezultat. Odată savurată victoria, mulţi oameni aflaţi în căutarea unei afirmări în plan social şi profesional au impresia că nu au obţinut îndeajuns de multe rezultate pentru atingerea succesului menit să le aducă fericirea. De aceea se avântă în alte provocări, ajungând mai degrabă la epuizare (burnout) decât la fericire.

Dezvoltarea biologică ne poate sabota. Suntem construiţi în aşa fel încât să obţinem plăcerea devenind receptivi la orice realizare, oricât de mică ar părea, deoarece bucuria atingerii acestui rezultat este asociată cu eliberarea dopaminei, un neurotransmiţător ce devine responsabil pentru producerea stării asociate plăcerii. Seppala aminteşte concluzia unei cercetări prin care s-a descoperit că oamenii ce lucrează mai mult, implicându-se în realizarea sarcinilor dificile, au parte de o mai mare cantitate de dopamină eliberată în acea parte a creierului răspunzătoare cu obţinerea unei recompense. Aşadar, creierul eliberează substanţa plăcerii ori ce câte ori mai bifăm un task dus la bun sfârşit, răspundem eficient la un mail urgent sau terminăm raportul având un deadline (aproape) imposibil de respectat.

Combaterea oboselii

Successaholism-ul devine cu atât mai periculos cu cât este asociat numărului mare de stimuli care bombardează creierul în fiecare zi, ducând la ispita multitasking-ului. Multitasking-ul, la care aspiră mulţi angajaţi, nu este susținut de stadiul de dezvoltare a creierului, “programat” să se concentreze asupra unei singure sarcini. Seppala ne recomandă să începem renunţarea la successaholismul-ul care ne oboseşte (mai ales la nivel emoţional) prin renunţarea la multitasking.

Câţiva paşi simpli de urmat:

Evitarea unor stimuli veniţi din mediul exterior, cum ar fi volumul telefonului mobil care anunţă un nou mesaj, pentru a nu consuma resursele atenţiei.

Prioritizarea activităţilor (şi) în functie de importanţa emoţională. N-ar trebui să ne simţim vinovaţi că am ales o activitate mai puţin importantă pentru succesul profesional, cum ar fi mersul la film alături de prieteni sau la un târg de carte, în detrimentul unor articole despre bursă, atâta vreme cât înseamnă un pas mare pentru confortul nostru emoţional.

Evaluarea importanţei unui rezultat pentru starea de bine, prin întrebarea Am nevoie cu adevărat de acest rezultat pentru a mă simţi bine azi?

Trăieşte aici şi acum, în ciuda planurilor pe termen lung. Pentru a reduce nivelul de stres, este nevoie să arunci la gunoi toate acele acţiuni care nu îţi ameninţă planurile pe termen lung, dar odată supraevaluată importanţa lor, ajung să îţi consume energia de zi cu zi. Dacă întârzierea ducerii la bun sfârşit a unui task nu are consecinţe grave, poţi lucra într-un ritm care să îţi permită şi relaxarea.

Bucuriile mici ale vieţii. Nimic nu reduce goana după succesul definit de alţii aşa cum reuşesc micile momente în care ne îndeplinim capriciile efemere, dar care pot înfrumuseţa fiecare zi. Nu ignora senzaţiile oferite de traversarea parcului în drum spre locul de muncă, alegând un drum mai lung, cafeaua de la începutul programului, concertul de chitară de la o ceainărie sau paginile din cartea preferată, la care ai tendinţa de a renunţa pentru a citi acele mailuri venite după încheierea programului şi despre care ştii dinainte că pot fi amânate.

Sursa foto: Nila Sivatheesan https://www.flickr.com/photos/star1671/

De ce multitasking-ul iti scade IQ-ul

Post Modern
-
0
De ce multitasking-ul iti scade IQ-ul

Nu de puţine ori ai impresia că faci munca a zece oameni. Totul începe dimineața, când punem cheile în rucsac, în timp ce vorbim cu prietena/ul, citim un email și încercăm să nu scăpăm telefonul mobil în timp ce preluăm un apel de neratat. Mai mult, înregistrăm în memorie și ultímele știri de la radio despre zonele cu ambuteiaje din drumul spre birou. Totuşi, la finalul zilei am uitat unde am pus cheile, ce i-am spus prietenului şi ce anume anunţau ştirile de la radio.

E dificil să fii eficient în goana continuă după bifarea cât mai multor sarcini de pe listă. În cartea The Organized Mind, specialistul în psihologie cognitivă Daniel J. Levitin pare să-ţi dea dreptate, asigurându-te că nu te plângi aiurea de suprasolicitare. Multitasking-ul nu numai că le pune piedici rapidităţii şi concentrării (aliaţii tăi în activitatea cu deadline-uri presante). Conform unui studiu făcut de specialiştii de la University of London, multitasking-ul scade scorul obţinut la testele de IQ, având acelasi efect asupra scorului ca în cazul unui consum de marijuana sau al privării de somn.

Numărul stimulilor asupra cărora ne putem concentra atenţia este limitat

Aşadar, neatenţia înseamnă de fapt o atenţie suprasolicitată. Până şi geniilor le mai scapă detaliile din jur, dacă se dovedesc irelevante pentru interesele şi activităţile lor. Poate doar ochiul soacrei este capabil să înregistreze atâtea detalii în acelaşi timp.

Inattentional blindness

Specialiştii în neuropsihologie numesc fenomenul inattentional blindness. Ce înseamnă? Că nu mai vedem ceea ce se află chiar sub ochii noştri. Când au studiat limitele atenţiei umane, Christopher Chabris şi Daniel Simons au făcut un experiment. Le-au cerut participanţilor să fie atenţi la numărul de pase al jucătorilor de baschet cu tricouri albe, ignorându-i pe cei cu tricouri negre. În timpul meciului, un om deghizat în gorilă intră pe teren şi-şi loveşte pieptul cu mâinile, imitând gesturile gorilei. Nici unul dintre participanţii concentraţi asupra jucătorilor nu-l observă pe omul deghizat în gorilă. Încă o dată atentia şi-a făcut bine treaba, astfel încât participanţii să vadă numai detaliile cerute de sarcină. Creierul ignoră detaliile care nu sunt prioritare pentru o anumită sarcină, iar după rezolvarea ei, riscăm să nu mai ţinem minte toate detaliile privind activităţile ce se derulau concomitent în proximitatea noastră în timp ce noi răspundeam la un mail ultraimportant sau ne concentram asupra unui raport având un deadline potrivit mai mult pentru James Bond.

Evoluţia creierului este de vină

Multitaskingul este o invenţie ajunsă la modă abia în a doua jumătate a secolului trecut, în schimb, creierul nostru a evoluat permiţând concerntrarea atenţiei şi mobilizarea tututor celorlalte resurse neuropsihice asupra unei singure sarcini. Trebuie să fim răbdători. Va mai dura până se va adapta la solicitările multitasking-ului.

Soluţii:

Pe lângă ajutorul oferit de tehnologie prin aplicaţiile care facilitează prioritizarea sarcinilor şi reîmprospătarea memoriei încărcate, pe lângă trainingul zilnic făcut la birou, perfecţionându-ţi abilităţile, poti apela şi la câteva trucuri:

Rutina ne crește eficiența

Organizează-ţi sarcinile zilnice astfel încât să depistezi o rutină care va reduce numarul task-urilor ce te vor lua prin surprindere. Vei avea mai multe şanse de a-ţi lăsa un interval de timp neocupat, pentru cerinţele imprevizibile.

Ce se aseamănă se poate sincroniza

Grupează-ţi task-uri similare sau între care ai depistat o relaţie logică sau o sincronizare, dacă eşti nevoit să faci mai multe lucruri dintr-o dată.

Trăieşte clipa! Lecţia lui Aici şi acum

Încearcă să faci abstracţie de problemele ce nu au legătură cu activitatea, imaginandu-ţi că totul se întâmplă aici şi acum, astfel încât să eliberezi creierul de stimulii şi de informațiile ce nu au legătură cu task-ul presant.

Keep calm şi nu te gândi la pedeapsă!

Ignoră imaginea proiectată într-un viitor imediat în care vei fi certat din cauza unui deadline imposibil de respectat, astfel resursele psihologice nu vor mai fi angrenate în combaterea unui pericol imaginar, în loc să fie consumate în activitatea ce trebuie dusă până la capăt urgent. Conform zicalei Keep calm and … completați singuri.

Practic, chiar dacă nu faci 5 lucruri în același timp ci doar unul singur dar te gândești de exemplu să deschizi email-ul care tocmai ce ți-a aterizat în căsuța de mail, IQ-ul efectiv îți scade cu 10 puncte. Este ceea ce Glenn Wilson numește infomania.  Deci să stăm calmi și să ne concentrăm pe o singură activitate, pe rând. Atât cât se poate…

Sursa foto: Flickr, autor https://www.flickr.com/photos/ryantron/


LYTE video

 

Citește și Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?

 

Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?

 

Anii de aur – Rockerul iranian se dezlantuie

Post Modern
-
0
Anii de aur – Rockerul iranian se dezlantuie

Rockerul ăsta cu origini persane nu a ştiut să muşte ca un adevărat imigrant descurcăreţ din oportunităţile găsite în Marele Măr, însă frazele sale în care se înghesuie reveriile psiheledelice muşcă din tine cu forţa hulpavă, misticismul visceral şi viziunile sulfurice demne de un beatnik junk de talia lui William Burroughs, pentru a fi apoi domolite brusc în punctul culminant de un erotism liric şi extatic desprins parcă din romanul Beautiful Losers scris de Leonard Cohen, alt muzician celebru şi prin turnura ezoteric-halucinantă pe care o ia sexualitatea în paginile sale.
Comparat cu viziunea hoinarului Kerouac asupra existenţei umane văzute asemenea unui road-trip care alimentează idealurile unui hipiot ce vrea să întâlnească la un moment dat un guru taman în India, romanul Anii de aur este un amestec introspectiv (şi debusolant), seducător şi ameţitor de poezie în proză, aventuri pasagere, tripuri narcotice dătătoare de revelaţii pe muzica lui Stravisnky şi meditaţii îmbibate în melancolia exasperantă a unui damnat ce nu-şi mai găseste locul în plina criză de inspiraţie. Îl poţi învinui pe muzicianul Ali Eskandarian (cunoscut şi datorită colaborării cu trupa de imigranţi iranieini The Yellow Dogs), de un trai dezordonat, la care visează mulţi puşti cuminţi îndrăgostiţi de muzica rock, gata să dea confortul din casa părinţilor pe o călătorie a pierzaniei creatoare de acorduri demenţiale care scufundă publicul în delir şi fanele în extazul din culise, imediat după concert. Şi vei găsi toate acestea în lumea personajului-narator din cartea sa, care trăieşte viaţa pregătită unui artist din New York, obligat să împartă mansarda găsită în Brooklyn cu alţi puşti ce vin şi pleacă din mirajul unor turnee care nu mai încep, ale unor versuri întrerupte de petrecerile asezonate din abundenţă cu multe jointuri dolofane, cocaină şi opiu sintetic.
Din primele 10-20 de pagini ai fi sigur că ai în faţa ochilor aceeaşi poveste a rockerului născut să aibă parte de puicuţe ahtiate după senzaţii tari, colegi de orgii ajunşi nişte artişti rataţi îmbrăcaţi precum nişte boschetari, ce-şi fac veacul prin dezordinea din apartamentul improvizat într-o clădire aflată în paragină, impresari dubioşi, concerte în baruri obscure şi o faimă scurtă, ce durează exact cât ţine ieşirea meteorică din underground printr-un one hit wonder înainte de prăbuşirea fizică şi psihică în marea de narcotice, alcool şi scârbă faţă de sine în timpul sevrajului exasperant. Dar în cazul artistului cu origini exotice se mai adaugă peripeţiile unui marginal provenit din rândul imigranţilor pierduţi în periferia obscură a New York-ului şi acel perpetuu dute-vino între oraşul de adopţie şi fraţii de suferinţă spirituală izgoniţi din Iran, mulţi dintre ei deveniţi adevărate enciclopedii vii de artă contemporană, oricând gata să discute înflăcărat despre jazz, teatru şi poezie persană cu oricine le cere să-şi aminteasca de o ţară pierdută, dar păstrată cu abnegaţie în ghetoul azilanţilor.
Dacă ai de gând să laşi cartea de-o parte, sătul fiind de aceleaşi imagini stereotipe legate de rockerul pierdut pe drumul spre glorie din cauza dependenţelor şi a lehamitei depresive din scurtele ore de luciditate, vei fi atras înapoi de pasajele stupefiante, care îţi dau aşteptările peste cap atunci când nimereşti peste reflecţiile trepidant-vizionariste ale unui poet iluminat reincarnat în pielea unui muzician amator de tripuri bizare, induse nu (întotdeauna) de ciuperci halucinogene, ci de propriul joc imaginar cu inconştientul colectiv. Acest imaginar seamănă cu străduţele dintr-un vechi oraş iranian, care se întretaie pentru a obliga lumile şi realităţile contradictorii să se întâlnească. Ai impresia că până şi o simplă cotitură în labirintul interior al personajului dă spre o lume nebănuită, plină de umorul dezolant al damnatului ce se priveşte în oglinda lucidităţii fără speranţă, dar şi de voluptatea clocotitoare având acea turnură profetică dată de percepţia unei autodistrugeri de neoprit atunci când rockerul meditativ încheie o destăinuire convalescentă privind existenţa lipsită de speranţă cu o neaşteptată partidă de amor trăita de el sau povestita de colegul de apartament ce se crede un priapic rege persan reincarnat într-un intelectual sardonic gata să-şi racoleze nimfele printr-un cocktail de citate luate din Camus şi Dostoievski. La început, asişti la transa creativă a unui poet ce îşi scrie marea operă pe genunchi, hălăduind asemenea unui homeless condamnat să îşi reverse iluminările de profet decăzut în mijlocul barurilor dubioase, apoi ajungi să dai peste nişte reflecţii îmbibate într-un existenţialism lubric de la finalul unui threesome ce-i lasă protagonistului (doar) impresiile cu iz grotesc trezite de îmbrăţişările tentaculare din stampa lui Hokusai –Visul soţiei de pescar.
Periplul rockerului din Anii de aur ia forma unei poezii în proză cu trepidaţii neaşteptate între două reprize de prizat cocaină, iar episoadele orgiastice din categoria sex, drugs and rock’n’ roll sunt garnisite cu interludiile unui misticism coşmăresc suprarealist de tipul celui găsit în reveriile opiomanului din romanul-cult al Iranului modern – Bufniţa oarbă, doar că-n locul peisajelor apocaliptice de la marginea unei cetăţi persane vezi decorurile unei metropole care nu doarme niciodată, ajutându-l pe artistul trăind la limita supravieţuirii să se împace mai uşor cu menirea celui ce face din noapte zi, prin exilarea într-o existenţă suspendată în zile cu planuri eşuate, proporţionate simetric precum liniuţele prafului alb.

Cu fiecare pagină citită, ţi se induce impresia că stai în faţa unei personalităţi versatile, care ascunde mai multe faţete. Poate juca rolul unui adolescent având certitudinea de nealungat că prea multă compasiune văzută în privirea celor din jur îl poate umili şi începe să împroaşte cu sarcasmul din cuvintele fetide în cei pe care îi consideră nişte irecuperabili conformişti nefericiţi, ca mai apoi să îţi amintească de temerile şi visurile unui copil dezrădăcinat, fugit din Iranul devastat de atacurile irakiene şi de fundamentalişti. Dar poate trece uşor de la rolul inadaptatului dezabuzat şi teribilist la copilul mare, capabil să ceară şi să dea înapoi compasiune printre zeflemeaua transformată în mecanism de apărare. Exact când ai devenit sigur că i-ai descoperit faţeta luminoasă, intervine profetul apocaliptic, ale cărui viziuni de un nihilism înspăimântător asupra societăţii moderne obsedate de consum şi de putere se lasă inundate de revelaţiile produse de invocarea unei culturi persane antice. Un cinic gata să acundă multe frici, un versificator în proză, cuprins de convulsiile unei transe distructive ţinute în frâu prin epifaniile unui ascet care a lăsat razele abstinenţei şi baia de lumină pentru haosul setei de plăceri, un şaman urban având viziunile şi charisma lui Jim Morrison şi exaltarea sofisticată a unui poet persan. Ali Eskandarian este toate aceste personalităţi contopite asemenea unor jocuri de imagini, iar anii săi de aur, în ciuda unei străluciri orbitoare, se consumă într-un ritm năucitor şi devin subţiri precum foiţa pe care sunt ascunse prafurile euforiei vândute clandestin de un dealer din Bronx.

În loc să-ţi inducă acel gust amar al căutării exasperante ajunse la un eşec anunţat, călătoria rockerului persan care se împarte între New Yok, Dallas, L.A şi Teheran este plină de izbucnirile unei duioşii neaşteptate, asemenea unei lumini care transformă priveliştea de la ultimul etaj al unei foste clădiri industriale din Brookyln în promisiunea unui nou început, de care se lovea în momentele de prăbuşire şi cântăreţul neîmplinit din romanul Crăiasa Zăpezii, scris de autorul cărţii Orele, Michael Cummingham. De fapt, pendularea personajului din Anii de aur între oniricul alimentat de substanţe şi toate acele speranţe dătătoare de o linişte promiţătoare cu privire la un viitor, ce hrăneşte nevoia de afecţiune ca sens al existenţei şi evadarea lui în lumea prezenţelor feminine păstrate pe termen lung, te fac să confunzi primele pagini cu lumea personajelor din romanul Crăiasa Zăpezii, scris de Cummingham,dar până când Ali Eskandarian îşi aminteşte de rădăcinile persane, de unde îşi trage sevele acel apetit nestăvilit pentru lirismul dens, pasaje meditative ce alunecă într-o zonă a fanteziilor suprarealiste şi revelaţiile pline de simboluri sub forma unor tripuri halucinante aţâţate de muzică.

Anii de aur, departe de a fi un roman în sensul clasic, este mai degrabă o spirală psihedelică de revelatii bizare, trăiri apăsătoare, monologuri onirice, zbateri epuizante şi pasaje hedoniste salvate de la vulgaritate prin talentul autorului de a găsi frumuseţea ireală în refugiile fetide ale celor obligaţi, uneori, să poate masca unor marginali ai marilor oraşe.

Anii de aur - copertaEditura Polirom, 2015

Soloviov si Larionov – Te regasesti in trecutul altora

Post Modern
-
0
Soloviov si Larionov – Te regasesti in trecutul altora
Alegerea unei teme pentru disertaţie nu este niciodată independentă de căutarea propriului sine, mai ales când studentul se învârte în jurul unui personaj istoric deopotrivă apreciat şi controversat, devenit grandios în imaginarul colectiv, acel spaţiu în care nu se mai face distincţia între istorie şi ficţiune.

Dacă scoţi dintre paranteze timpul, graniţa dintre ficţiune şi realitate dispareavea să afirme Soloviov, un student aspirant la o carieră de prestigiu în elucidarea trecutului, meditând la propriile-i pierderi şi dezrădăcinări atunci când explora biografia generalului Larionov, un semizeu din tabăra Albilor care, imediat după revoluţia înfăptuită de Lenin, a întârziat ocuparea Crimeii de către bolşevici, numiţi şi Roşii. De fapt, ambiţiosul student Soloviov, plecat dintr-o aşezare improvizată (de şase case) într-o staţie de cale ferată uitată într-un colţ de Rusie sovietică, devine interesat doar de un anumit episod, misterios până la inexplicabil, din viaţa generalului Larionov, episod care, odată clarificat, ar putea oferi un răspuns la întrebarea ce-i frământă pe majoritatea profesorilor de istorie din Sank Petersburg: De ce a fost lăsat în viaţă (şi în micul palat deţinut de familia sa la Ialta) generalul ţarist Soloviov de către bolşevici, după ce a făcut tot posibilul să îi alunge din Crimeea?

O ancheta detectivistă plină de note de subsol, transformată într-o reflecţie asupra modului în care este sau ar trebui privită o biografie (re)creată de istoricii obsedaţi de informaţiile păstrate în documenteleserioase, oficiale? Sau o dejucare abilă precum farsa unui erudit năştrusnic gata să demitizeze obiectivitatea recuperată prin datele reale atunci când se doreşte înţelegerea şi analizarea unei personalităţi istorice fascinante până într-acolo încât ajunge să transforme clădirea impozantă a unei academii într-un furnicar de fiinţe tipicare şi migăloase, care vor să atingă o parte din gloria lui Larionov prin etalarea unui nou detaliu cules din informaţiile spectaculoase găsite printre rândurile autobiografice lăsate de general? Soloviov şi Larionov este genul de roman citit pe mai multe niveluri, obligându-şi cititorul să-l parcurgă numai prin adoptarea unor atitudini diferite faţă de adevărul istoric, între care trebuie să oscileze rapid. Mai întâi trebuie să ia istoria în serios până la venerare, mai ales când este scrupulos proporţionată în date şi note de subsol, apoi să înceteze a se mai lua pe Sine în serios tocmai atunci când ajunge sclavul şi gardianul acestor note de subsol, care se dovedesc a fi (doar) un joc asumat al scriitorului Evgheni Vodolazkin cu sobrietatea istoriei, fără a o duce în derizoriu. Jocul erudit(iei) porneşte de la găsirea celor două nume din titlul romanului – Soloviov şi Larionov – care, prin literele comune sau rimă, încurajează paralelismele, coincidenţele imaginare (sau reale) şi apropierea de personaliatea legendară ce l-ar fi putut ţine pe novicele student la distanţă, urmând a se da jos de pe soclu într-un moment neaşteptat, pentru a căpăta vene, slăbiciuni şi enigme ce ţin de psihologia contradicţiilor umane, în timpul admirării unui apus de soare pe digul de la Ialta, asemenea unui personaj cehovian.

Soloviov si Larionov - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Dacă te-a convins, poți comanda cartea de aici

Între generalul Larionov, un mit (inventat de Vodolazkin) al Rusiei ţariste, şi tânăra speranţă a vieţii academice petersburgheze, un self made man dintr-o aşezare neînsemnată – Soloviov – există acea distanţă suficientă pentru a împărţi cititorii în două tabere. Una este formată din cei care se regăsesc în povestea studentului perseverent fără privilegii, venit din provincie, dar îndepărtat cât se poate de mult de provincialism atunci când îşi expune cercetarile în lucrările prezentate la marile conferinţe. Din a doua tabără fac parte cei care deplâng acea decădere a fastului aristocratic reprezentat de generalul descendent din înalta societate ţaristă, ce a pus mare preţ pe tradiţia militară transgeneraţională, cu a sa eleganţă prigonită de plebea revoltată, care, odată cu alungarea nobililor de către bolşevici, a declarat perimate manierele indispensabile unui militar de carieră din vremea Ţarului, care trebuia să cunoască atât paşii unui mars, cât şi pasii de dans atunci când îşi scotea uniforma la marile recepţii, să citească atent operele clasicilor şi să exerseze postura unei statui antice, de a cărei eleganţă nu trebuie să se debaraseze nici în cele mai grele condiţii de pe front. În vremea şcolilor frecventate de copiii elitei petersburgheze, milităria nu însemna barbarie, şi nici defularea unor frustrări acumulate în timpul aşa-zisei lupte împotriva inechităţii sociale. Cel puţin aceasta este imaginea creată în mintea studentului sărac acaparat de misterele din jurul generalului Larionov.

 

Distanţa temporală (dar şi de natură socială) nu conduce la ură, ci la o serie de reverii nostalgice legate de trecerea de la pubertate la maturitate, de primii fiori ai erotismului precoce, sau de modul în care fiinţa umană poate rezista într-o societate unde vechile sale valori sunt marginalizate prin teroare…o teroare suspendată în mod enigmatic de anumite împrejurări din viaţa lui Larionov după războiul civil din Rusia anilor ’20, şi pe care Soloviov doreşte să le descopere căutând însemnările acestuia cu ajutorul uneia dintre iubite, a cărei mame i-a stat alături lui Larionov în ultimii lui ani de viaţă. Între cele două personaje aparţinând unor medii şi epoci îndepărtate, Vodolazkin întinde fire care le apropie brusc, apelând la coincidenţe privind nişte evenimente din biografia lor, devoalate nu înaintea unei lungi aşteptări care testează răbdarea cititorului preocupat mai mult de naraţiunea detectivistă a romanului, plină de suspans, însemnări secrete şi personaje secundare despre care intuieşte, ghidat şi de autor, că i-au ascuns informaţii preţioase legate de cheia misterului din jurul generalului. Soloviov şi Larionov au taţi a căror activitate a fost legată, la un moment dat, de liniile de cale ferată, iar în micuţa aşezare încropită de lucrătorii feroviari de unde provenea Soloviov s-ar fi putut ascunde băiatul generalului Larionov, şi nici Liza, prima iubire adolescentină a lui Soloviov, nu era străină de biografia mai puţin ştiută a generalului retras în Crimeea.

Totuşi, aceste detalii ce trasează linii paralele, dar permit şi găsirea unor puncte de interesecţie a celor două personaje despărţite de timp, nu par deloc ingrdientele menite să resusciteze o intrigă poliţistă care să îi ţină captivi pe cititorii speriaţi de marea densitate, în cadrul anumitor pasaje, a informaţiilor (uneori) aride, ce ţin de tacticile militare sau de metodele de cercetare. Aceste coincidenţe nu sunt manevrate până la capăt de lungul traseului narativ, rămânând elipitice şi ambigue, încât ajung să dilueze ancheta lui Soloviov topind acele date istorice consistente în imaginea vaporoasă, plină de melancolie, a unei lumi dispărute, care pare desprinsă de spaţiu şi de timp chiar şi atunci când ajunge să fie recuperată din memorie sau din însemnările salvate către Soloviov în urma unor peripeţii care trec şi prin palatul unui aristocrat din Crimeea. Însuşi generalul pare mai degrabă un colos pregătit să renunţe la distanţa impusă de haina militară, înlocuind instrucţia şi gesturile sobre cu plimbările discrete pe malul mării, înserările petrecute sub lumina cehoviană a Ialtei imperiale, ascunse printre construcţiile sovietice, şi dialogurile despre frumuseţea şi efemerul corpului uman, purtate alături de farmacistul oraşului. Celor care detestă asprimea unei atitudini milităroase, Larionov li se va înfăţişa în lumina unei veri care poate fi redată prin atmosfera inundată de lumină şi de nostalgiile stranii din tablourile pictate de Gustave Caillebotte sau de Ivan Aivazovski.

Exact atunci când te aşteptai la o personalitate austeră şi rigidă, Vodolazkin creează un personaj în care statura impozantă de pe front, îndelung exersată în şcoală militară, şi dovezile unei compasiuni solare dublate de gesturile unei eleganţe contemplative din alte timpuri, adâncesc şi mai mult enigma generalului aprig restras pe malul mării, unde petrece din ce în ce mai multe ore, de parcă şi-ar fi înlocuit sobrietatea militară cu melancolia voluptuoasă a unui literat care îşi scrie memoriile. Dar cum să transformi un personaj statuar într-o prezenţă melancolică absorbită de lumina delicată a unei înserări savurate din locul unde a privit înaintarea inamicilor primitivi, ce i-au călcat în picioare lumea şi au distrus paradisul Art Nouveau construit de părinţii săi pe ţărmul Crimeii pierdute? Vodolazkin are propriile trucuri. Îl transformă pe generalul Larionov într-un spectru al unei Rusii pe care o mai găseşti doar la Ermitaj sau în povestirile clasicilor, apoi îi adaugă staturii impozante reveria şi demnitatea celui pe care disciplina aristocraţiei militare l-a învăţat să accepte greutăţile şi teroarea cu eleganţa unui lord stăpân pe sine, fără a înlocui umanitatea cu înfumurarea vanitoasă a unui portret expus în salonul somptuos al unui palat baroc. Acestei imagini greu de ataşat la biografia demnă de un mare general a cărui faimă se putea dovedi sufocantă pentru cei din jur şi apăsătoare pentru sine însuşi după răpirea privilegiilor atribuite de bolşevici aristocraţiei, Vodolazkin îi atribuie un aer nostalgic, evanescent, adesea întreţinut de amănuntele rătăcite de nişte personaje secundare ce apar exact în momentul în care trebuie să ofere o informaţie vitală pentru cercetarea lui Soloviov, dar evaporate chiar înainte ca firul informaţiei să ajungă până la deznodământ.

Excentrice, seducătoare, groteşti sau dezgustătoare, toate aceste personaje care se agaţă de biografia generalului, înfrumuseţând-o sau parazitând-o, întreţin iluzia unui timp suspendat, a unei contopiri între istorie şi ficţiune şi a reîntoarcerii spre lumea unei memorii prezentate sub forma reveriei vizuale tarkovskiene. Ce-i drept, i se poate reproşa lui Vodolazkin tocmai renunţarea la consistenţa filosofică din românul prin care şi-a cucerit majoritatea cititorilor din afara ţării natale – Laur (deşi mitul aşa-zisului nebun întru Cristos, întreţinut mai ales în spaţiul medieval slav, reapare sub o altă formă şi în imaginea generalului Larionov), roman comparat adesea cu filmul Andrei Rubliov, regizat de Tarkovski. Pătruns în lumea cititorilor din afara spaţiului rus printr-un roman dens şi matur, după şlefuirea stilului, Vodolazkin rămâne în mintea lor prin aliajul dintre filosofia şi misticismului arhaic ortodox din Laur, şi farmecul oricărui alt roman citit după acesta poate fi considerat doar o pâlpâire anemică pe lângă simbolurile criptice prin care Vodolazkin a recuperat acea lume greu de înţeles în afara spaţiului slav şi a unui realism magic specific imaginarului medieval răsăritean.

Pentru cititorii dornici să perceapă şi o altă faţetă literară a lui Vodolazkin, desprinsă de spiritualitatea medievală slavă, romanul Soloviov şi Larionov, care precede capodopera sa (Laur), este o călătorie a iniţierii şi a maturizării, în care suspansul, meditaţia referitoare la memoria istoriei şi melancolia luminoasă păstrată sub apusurile din Crimeea dispărută captează ultimele zvâcniri serene a unei lumi închise în memoriile unor personaje devenite martorii din urmă ai unei epoci alungate brutal. Generalul Larionov, prin contradicţiile biografiei sale risipite precum paginile unor însemnări sustrase pe ascuns, este pentru Crimeea năpădită de bolşevicii încrâncenaţi din romanul lui Vodolazkin ceea ce este personajul feminin central din romanul Medeea şi copiii ei (scris de Ludmila Uliţkaia) pentru Crimeea grecilor, sefarzilor şi tătarilor scăpaţi de furibunda omogenizare forţată din timpul stalinismului – ultima redută a unei istorii pentru care încrengăturile memoriei afective sunt mai importante decât acurateţea datelor verificate şi răsverificate spre a fi transformate în preţioase note de subsol.

Soloviov şi Larionov este povestea unei obsesii care prinde viaţă în mintea unui istoric, transformându-se uşor în oglinda căutătorului de trecuturi neconsemnate şi ascunse în memoriile pierdute ale unui general devenit o legendă plină de enigme, dar şi un spectacol melancolic al vieţii derulate sub culorile nostalgice ale unui apus captiv în cochetăria vetustă a Ialtei.

6 romane pentru a trece cu bine si cu dragoste de Valentine’s Day

Post Modern
-
0

Des inconnues – Parisul fugarelor

Adriana Gionea
-
0

Redescoperit prin ochii unor personaje feminine, Parisul bulelor de timp, al nostalgiei şi al noptii precum o pâclă senzuală şi plină de umbre capătă vene, puls, emoţii accelerate dătătoare de hotărâri şi reacţii pe cât de imprevizibile pe atât de aproape de buza prăpastiei şi a mortii, de care personajele masculine se apropie cu pas lent, doar pentru a contempla un trecut evaziv sau a reflecta la golurile identitare. Patrick Modiano foloseşte rareori personaje-naratoare de gen feminin, dar când o face, dă peste cap aşteptările cititorilor săi obişnuiţi cu plimbările introspective ale personajelor masculine, care sunt nişte martori pasivi ai evenimentelor, de cele mai multe ori prinşi în trecutul bântuit de o imagine paternă fantomatică, devenită purtătoarea unui nimb al secretomaniei cu tentă malefică.

Protagonistele din cele trei poveşti ce alcătuiesc volumul Des inconnues nu sunt cu nimic mai prejos în tentativa lor de a recupera un trecut simţit cu voluptatea nostalgiilor, doar că, spre deosebire de personajele masculine, nu îşi potolesc durerile sfâşietoare prin imaginile fotografice ale unui prezent continuu, suspendat, folosite ca sedative de boemii de pe malul stâng atunci când anulează timpul şi destinaţiile precise ale propriei existenţe, ci le transformă în senzaţii palpabile, în temeri şi angoase ce pulsează sfredelitor, încât ajung să taie şi apoi sa disipeze acel abur misterios care le oferă cărţilor scrise de Modiano farmecul unor fotografii interbelice alb-negru, în care portretele anonimilor sunt străbătute de o enigmă inexplicabilă, ce îi salvează de la vulgaritate până şi pe marginalii din imaginile captate de Brassai. Protagonistele debusolate, ajunse la o răscruce deasupra căreia rămân suspendate fără a şti ce şi pe cine caută, devin vocile unei naraţiuni la persoana I în cadrul unor nuvele fără titlu, ce par mai degrabă nişte capitole din structura unui roman în care protagoniştii nu se cunosc între ei, dar sunt legaţi de repetitivitatea unor emoţii comune, de apartenenţa la acelaşi stil de viaţă şi la aceeaşi generaţie.

Cele trei personaje feminine sunt nişte fugare dornice de a-şi câştiga libertatea în inima Parisului. Cu excepţia unuia dintre ele, toate provin dintr-un oraş unde nu se întâmplă evenimente ofertante pentru visurile lor de a vedea lumea, despre care au o percepţie neclară, dar unde cei din jur le dau de înţeles ca ar fi posesoarele unei frumuseţi răpitoare ce le poate duce departe şi de care ele nu ţin cont atunci când se aruncă orbeşte în mijlocul unor prezenţe masculine ce le marchează trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturitatea revelată în iposteze cinice şi, unori hâdă şi hrăpăreaţă, alteori haotic-anxioasă, deşirată ca într-o defilare de imagini specifice noului val cinematografic din anii ’60. Îţi este greu să le plasezi într-o anumită perioadă. Ar putea să fie acele mondene anonime ale hedonismului efemer din Parisul interbelic, fugite cu primul tren din mijlocul unui provincialism domestic sufocant şi aterizate în apartamentul unei prietene veterane într-ale vieţii decadente şi unse cu toate alifiile, sau noile simboluri feminine ale reveriei Nouvelle Vague.

O adolecentă respinsă la o selecţie de manechine pentru un magazin de lux care ia primul tren către Paris, unde o aşteaptă o străină pe care a întâlnit-o în timpul unei vacanţe în Spania, fiica unui bărbat controversat în micul orăşel, care, abandonată de mama ursuză într-un internat ţinut de nişte maici rigide, ajunge să viseze la Paris, fără a intui şi reversul admiraţiei trezite de timpuriu în rândul bărbaţilor, şi o tânără londoneză rugată să aibă grijă de un apartament din Paris în lipsa proprietarului împrumută vocile pentru noi perspective feminine asupra acelui oraş ieşit din timp atunci când este străbătut de personajele create de Patrick Modiano. În primele pagini, scriitorul Parisului himeric vrea să te ademenească prin acea prospeţime nonşalantă, de o senzualitate luminoasă, pe care o regăseşti în portretele tinerilor de la cafenelele faimoase, transformaţi în emblemele unui stil de viaţă invidiat de toţi admiratorii lui Bresson şi ai generaşiei sale, apoi promisiunea trândavei reverii ludice sub forma unor instantanee din viaţa boemilor este disipată de atmosfera unei lumi având orizonturi obturate ce se strâng în jurului protagonistelor, sufocându-le şi obligându-le să se lase în voia unor personaje masculine pline de secrete mistice, sumbre sau perverse, de care se vor debarasa prin decizii neaşteptate.

Dacă în povestea primului personaj feminin regăseşti o parte din atmosfera unui Paris nostalgic suspendat deasupra timpului, un Paris al boemilor fără ţintă ce lasa malul stâng al Senei pentru nişte localuri mondene cochete, în povestea celui de-al doilea personaj, Parisul devine un vis inaccesibil, aruncand-o pe tânăra singuratică într-o situaţie-limită. Abia în povestea celei de-a treia protagoniste găseşti Parisul umbrelor evanescente, dar sunt niste umbre transformate în senzaţiile inexplicabile ale unor frici difuze, ale unor angoase ce par desprinse dintr-un film psihologic întunecat, în care personajul central este prizonierul propriilor emoţii care devin un filtru bizar, ce reţine doar anumite percepţii anxiogene, dar anesteziate numai în prezenţa unui aşa-zis profesor cu preocupări oculte şi aura unui îndrumător spiritual (genul de personaj cu preocupări ezoterice, întâlnit şi în romanul Accident nocturne). Toate cele trei personaje feminine, care îşi rememorează anii adolescenţei (timpurii sau târzii), au în comun lipsa unei identităţi clare, abandonul, fragilitatea legăturilor familiale,  revolta, anxietatea care le parazitează explorările, dar mai ales un şarm neasumat, care va îndrepta căutarea unei figuri paterne absente, a unei fotografii sau a unui oraş închipuit spre o destinaţie neaşteptată.

Atunci când îşi alege personaje feminine pentru a le transforma în acel gen de narator gata de a ţi se confesa prin tonul unei sincerităţi înşelătoare, care, paradoxal, foloseşte amănuntele şocante pentru a lăsa cât mai multe goluri atunci când vrei să alcătuieşti un puzzle din aceste destăinuri, Patrick Modiano lichefiază pâcla misterelor din jurul protagoniştilor ce par desprinşi din fotografiile realizate de Brassai pentru a le da consistenţă unor eroine întâlnite mai degrabă într-un thriller noir, în care sursa fiorilor se găseşte doar în interiorul lor. În poveştile din volumul Des inconnues, toate stările afective ce s-ar fi putut disipa într-o memorie inaccesibilă devin apăsătoare, dar imaginile vagi capătă o consistenţă narativă în care suspansul dens înlocuieşte, în multe scene sau dialoguri, ambiguitatea care domină în romanele în care personajele centrale sunt cele masculine.

Des inconnues îţi dezvăluie un Modiano care poate ieşi lejer din zona subtilităţii absolute pentru a se juca într-un mod rafinat şi cât se poate de tăios cu trăirile feminine vizibile şi trepidante, ce despart adolescenţa de acele revelaţii zguduitoare care prezic o şlefuire iminentă a sinelui gata de a înfrunta orice dramă. Conştiente de trăirile bulversante ce ies din zona emoţiilor difuze care pulsează mocnit, protagonistele sale se abandonează apoi în apartamentele unor parizieni salvatori, reîntorşi în lumea unor amintiri neclare odată jucat rolul episodic al enigmaticului excentric.

Editura Gallimard, 1999

sursa imaginilor: Andre Kertesz; en.wikipedia.org

Craiasa Zapezii – Aurora boreala din Central Park

Adriana Gionea
-
0

Crăiasa Zăpeziiar fi trebuit să fie un basm contemporan fără happy ending, despre intelectualii care au eşuat într-o speluncă de la periferia New York-ului. Dar în locul unei atmosfere gri, dezolante până la depresie, care te-ar face să arunci romanul celui vinovat de Orele dacă ai intoleranţă la personaje ce fac alegeri greşite, apoi se abandonează lungilor introspecţii pentru a le întoarce pe toate părţile doar, doar ar putea amâna gestul ce le-ar scoate cuţitul din rană, găseşti o speranţă care pâlpâie inocent şi acea poftă de viaţă a învinşilor ce se mai pot bucura de strania frumuseţe a unui apus spectaculos, într-un peisaj urban, sau de albul halucinant al ninsorii ce poate face dintr-o stradă desfundată o imagine feerică.

De o astfel de lumină spectaculoasă în plină iarnă are parte şi Barrett. În timp ce traversează Central Park amintindu-şi de plecarea neanunţată (şi inexplicabilă) a iubitului său, vede culorile unui cer invadat de aurora boreală. Nu l-ar fi mirat în cazul în care ar fi traversat un ţinut scandinav, dar la New York, relatarea bizarei experienţe vizuale ar fi însemnat controale neurologice şi vizite la psihiatru, aşadar decide să tacă. Nu îi spune nici măcar fratelui său Tyler, de care nu avea secrete niciodată, simţindu-se apărat de faima lui din liceu şi de nimbul de boem trecut, mereu în căutarea momentului perfect pentru a debuta în industria muzicii de calitate, alături de chitara sa, care îi aduce venituri suplimentare în localul unde este barman, deşi mulţi i-ar fi văzut pe Tyler şi pe fratele său Barett la catedra unei şcoli prestigioase.

Personajele lui Michael Cunningham ar fi avut toate motivele pentru a-şi împărtăşi experinţa legată de lumina boreală ce nu trebuia să apară în mijlocul New York-ului. Le-ar fi făcut să creadă într-un miracol, singurul capabil de a-i salva din fundătura unde s-au împotmolit vieţile lor, intersectate şi povestite prin trucul amintirilor suprapuse sau al biografiilor precum nişte încăperi având uşi comune. Dar toate aceste personaje au fost create pentru a dărâma printr-o tandră decădere mitul new york-ezului cu viaţă de vis. Conform percepţiei unui pragmatic, Barrett este un talent universitar ce a murit speranţă, vânzând ţinute excentrice în magazinul unei prietene, iar fratele sau, Tyler, un adolescent bătrân ce speră să compună acel cântec magic prin care să o vindece pe iubita lui bolnavă de cancer. Lor li se adaugă personaje secundare, de un farmec excentric, asemenea unei clădiri extravagante la vremea ei, dar ale cărei faţadă şi încăperi au decăzut atunci când toţi au lăsat în urmă cartierul plăcerilor pe care îl însufleţea pentru a-şi muta centrul de interes în altă zonă, iar singurii locatari au ramas nişte marginali ce i-au confundat aerul sofisticat de altadată cu bizareria.

Acţiunea sumară, dizolvată încă de la primele pagini în lungi reflecţii, confesiuni şi flashback-uri bântuite de lumina nepământeană arătată lui Barrett într-o seară de noiembrie, se derulează între nopţile ce fac trecerea într-un alt an, când, printre decoraţiunile stridente ce animă apartamentul sărăcăcios protagoniştii îşi fac lor înşişi promisiuni, dar şi celorlalţi, îşi doresc să piardă Bush alegerile, să se termine războiul din Irak, să se vindece Beth, iubita lui Tyler, să se mute în alt cartier, deşi visătorii ca ei au ştiut mereu cum să-şi transforme cămăruţele de la periferie într-un refugiu boem plin de antichităţi şi într-un spaţiu al intimităţii afective.

Editura Polirom, 2014

Romanul poate fi comandat de aici.

Michael Cunningham a scris un roman în care tristeţea are farmecul ei atunci când nevoia de puritate şi foamea emoţională înlocuiesc disperarea livrată în imagini hiperrealiste cu întoarcerea spre nevoia de miracol din copilărie, dar nu miracolul oferit de instanţe superioare nevăzute, ci de gândirea magică, prin care toate se rezolvă, măcar în imaginar. Când nu pot disipa brusc realitatea descrisă asemenea unui zeu ce shimbă grandoarea unui final demn de o tragedie cu zeflemeaua, personajele se întorc spre sine, spre îmbrăţişările celorlalţi, spre propriile vinovăţii şi, mai ales, spre mecanismul sucit al psihicului ce adoră trăirile opuse aşteptărilor şi paradoxurile.

În basmul cu oameni trişti, Crăiasa Zăpezii locuieşte într-o împărăţie cu blocuri vechi şi vecini pentru care ameninţarea morţii înseamnă găsirea unui sens într-o existenţă la întâmplare. Aici, numai albul uniform al omătului depus poate aduce repaosul odihnitor în haosul regatului interior, unde planurile şi gândurile zac împrăştiate în miile de nuanţe ale însingurării.

surse imagini: newyorklovestories.tumblr.com; Janet Ternoff (terminalillusions.wordpress.com)

Pierdutul paradis – Ingeri cu aripi de carne

Adriana Gionea
-
0

Cees Nooteboom are talentul de a găsi acel straniu din real fără a brusca luciditatea personajelor prin efecte halucinante. Irealul se deghizează în amintiri voalate, în ritualuri cotidiene date peste cap, în ecourile unei iubiri pierdute şi regăsite peste ani şi în plasarea unor personaje introspective în peisaje atemporale. Spre deosebire de alte romane ale autorului neerlandez traduse în limba română, Pierdutul paradis transformă volatilitatea realităţii din jurul personajelor într-o serie de revelaţii emoţionale dense, palpabile, la graniţa dintre carnal şi ezoteric, dintre angelic şi păgân, dintre fragilitatea unei siluete vaporoase din pictura lui Botticelli şi apăsarea instinctuală de la tropice. De la extazul estetic în faţa unui tablou renascentist şi pierderea de sine printr-un dans african candomble din Bahia nu este decât un pas firesc în universul în care oamenii deghizaţi în heruvimi răsar din dulapuri uitate în calea unui critic literar deznădăjduit şi artefactele celor mai vechi triburi devin un refugiu vindecător pentru o rememorare a durerii.

Protagoniştii romanului îşi traduc durerea şi pierderile folosindu-se de voluptăţile şi reveriile vizuale. Simbolurile primitive, ritualurile africane şi pictura italiană devin un alfabet al stărilor greu de înţeles prin cuvinte, dar mult mai clare atunci când sunt invocate prin reacţiile manifestate la nivel corporal, încât ai impresia că asişti la trezirea Sindromului Stendhal, provocat de frumuseţea unei opere de artă îmbogăţite şi acompaniate de ritualurile dansului tămăduitor moştenit de la sclavii africani ajunşi în Brazilia.

E oarecum halucinant să vezi pentru prima oară un tablou pe care nu-l ştii decât din reproduceri. Nu-ţi vine să crezi că te uiţi la cel adevărat, că într-o bună zi, acum atâtea sute de ani, Botticelli a stat aici şi l-a privit cu ochi care au dispărut demult, după ce aplicase din pensulă ultima tuşă (…) Efectul magic al originalului îmi provoacă o ameţeală pe care n-o pot descrie (…) Am văzut odată în Bahia o ceremonie de candomble. Femeia care dansa era cu totul pierdută pentru lume; dacă în acea clipă cineva ar fi scos-o din transă, ea s-ar fi prăbuşit la pământ. Despre aşa ceva e vorba.

În Pierdutul paradis, Nooteboom transformă volatilitatea amintirilor desprinse de spaţiu şi timp în corpuri, atingeri, dureri, redate prin metafízica unui cotidian distorsionat subtil. Îngerii săi îşi transformă aripile în carne şi carnalul în fantezii angelice, încât eroticul şi zborul paradiziac se vor substitui într-un firesc al realului exotic. Personajele sale glisează natural între lumea purităţii şlefuite prin viziunea sofisticată din imaginarul renascentist şi acea sălbăticie de nestăvilit a unei abandonări păgâne în sacralitatea tribală. Îngerii la care visează însetate sunt cu o aripă într-o linişte diafană regăsită în portretele Fecioarei privite de maeştri florentini şi cu cealaltă în praful stârnit de mişcările frenetice ale picioarelor de abanos în timpul unui ritual candomble.

– Închipuie-ţi.
– Ce să-mi închipui?
– Că te culci cu un înger. Asta-i,îintr-adevăr, ceva special, aripile, fâlfâitul şi foşnetul din clipa orgasmului. Când şi le întinde larg şi zboară cu tine în văzduh. (…)
– Singurul înger care ţi-ar plăcea e cel din Toledo, cu aripile fantastice, al lui El Greco, care aproape că-i târât în cer.
– Cel cu nas cârn? Mersi. Dar acela chiar că inspiră forţă.

Romanul scris de Nooteboom prezintă lumea văzută de Alma, o tânără captivată până la fixaţia onirică de reprezentările îngerilor în pictură, asemenea unui tablou în care traumele şi vindecările sunt redate prin fantazări privind reîntoarcerea la originile umanităţii simbolizate de cele mai vechi triburi de aborigeni, de legende sub forma unor tatuaje efemere, a unei incursiuni erotice într-un desert născător de reverii suprarealiste alături de urmaşul celui mai vechi trib. Pentru a face posibilă pendularea între diferitele dimensiuni ale realităţii stratificate şi dilatate în funcţie de trăirile personajului feminin, Nooteboom sterge aşteptările avute în faţa unei poveşti de iubire trăite alături de un băştinaş neconvertit la pervertirea urbană şi începe să introducă nişte elemente banale, pe care le manevrează astfel încât să obţină un supranatural prezentat cât se poate de natural şi un realism ce-şi ia zborul fără a tulbura imaginile cotidiene. Descrie amintirea senzorială rămasă în urma unui viol în favelă prin metafora unui nor negru, atribuită Almei, foloseşte o coloană sonoră cu vocea lui Bjork pentru a exprima spasmele cutremuratoare ale traumei şi alege o atmosferă caniculară şi ruina unei clădiri pentru a transforma un decor urban brutal într-un loc unde căutarea unor figuranţi cu aripi de îngeri şi posturi de statui încremenite în timpul unui festival permite o deghizare a suprarealului în banal. Dacă mai apar şi alte două ingrediente ale straniului trăit cu voluptatea setei de evadare din real – întinderile pustii, dătătoare de iluzii onirice şi dispariţia neaşteptată a unuia dintre personajele ce formează cuplul din roman – poţi avea încredere în imaginarul unui scriitor capabil de a întreţine apetitul pentru acel tip de fabulos prelins discret, fără a transforma lectura într-un kietsch bun pentru odihnirea neuronilor.

În această atmosferă specifică unui real fabulos are loc întâlnirea dintre Alma, plecată alături de prietena ei Almut în căutarea triburilor aborigene din Australia, pentru a le înţelege mai bine arta, şi Erik Zondag, un critic literar acid, ajuns într-un impas vecin cu depresia. Întâlnirea lor va fi una desprinsă de tumultul cotidian, dar înecată în sunetele transei stridente din timpul unui beach party, cu aripi de înger alergând spre mare şi un final neaşteptat pentru bărbatul captivat de Alma. O va pierde şi o va regăsi într-un context neaşteptat, în care discuţiile referitoare la motivele despărţirii şi la perspectiva unei revederi se dizolvă în replici vagi şi înţelesuri opace. Trecerea de la cotidian la ireal fără a recurge la nişte artificii supranaturale sau magic-realiste ostentative nu este uşor de stăpânit. Este nevoie de aluzii bine proporţionate şi de jonglarea cu elementele banale pentru a ieşi, paradoxal, din zona verosimilului, rămânând în acelaşi timp între limitele familiarului identificat în repere spaţiale reale. Punctele de intersectare a personajelor sunt reale. Oraşele sunt uşor de identificat pe harta geografică.

De unde vin, totuşi, acele trăiri intraductibile, specifice intrării într-o altă lume, în care scurgerea timpului este oprită, iar naraţiunea minimalistă, la prima citire, te face să crezi, după ce ai parcurs anumite pasaje, că te întorci dintr-o călătorie reconfortantă şi năucitoare totodată, că între primele rânduri şi ultima pagină a trecut o lungă durată de timp, greu de asociat unui microroman. Să fie modul inedit, plin de metafore, prin care Alma decide să îşi închidă rănile sufleteşti provocate de viol, transformarea unei traume într-o suită de simboluri apropiate de un lirism mai degrabă vizual-suprarealist decât senzorial, cum te-ai fi aşteptat? Sau poate infiltrarea unor trimiteri spre mitologiile asociate primilor oameni alungaţi din Paradis, dar nu prin imagini vizuale bine închegate, ci prin aluziile din versurile scrise de Rilke sau de John Milton. Deşi îşi plasează acţiunea între spaţii geografice şi umane diferite, personajele sale călătorind afectiv între Sao Paolo, Australia, Olanda şi Austria. Totuşi, Nooteboom evită capcana exotismului desfăşurat în decoruri cu vegetaţia luxuriantă. Straniul din acest roman glisează între descrierea atmosferei sufocante prin metafore anestetziante şi peisajele unei tăceri care amintesc de lirismul dens al lui Constantjin Huygens: Funingine albă, pene tocate.

Editura Humanitas Fiction, 2015

Cartea poate fi comandată aici.

sursa imagini: en.wikipedia.org; Mark Rothko (saraangel.ca)

1...170171172...306Pagina 171 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026