Articole

Redescoperit prin ochii unor personaje feminine, Parisul bulelor de timp, al nostalgiei şi al noptii precum o pâclă senzuală şi plină de umbre capătă vene, puls, emoţii accelerate dătătoare de hotărâri şi reacţii pe cât de imprevizibile pe atât de aproape de buza prăpastiei şi a mortii, de care personajele masculine se apropie cu pas lent, doar pentru a contempla un trecut evaziv sau a reflecta la golurile identitare. Patrick Modiano foloseşte rareori personaje-naratoare de gen feminin, dar când o face, dă peste cap aşteptările cititorilor săi obişnuiţi cu plimbările introspective ale personajelor masculine, care sunt nişte martori pasivi ai evenimentelor, de cele mai multe ori prinşi în trecutul bântuit de o imagine paternă fantomatică, devenită purtătoarea unui nimb al secretomaniei cu tentă malefică.

Protagonistele din cele trei poveşti ce alcătuiesc volumul Des inconnues nu sunt cu nimic mai prejos în tentativa lor de a recupera un trecut simţit cu voluptatea nostalgiilor, doar că, spre deosebire de personajele masculine, nu îşi potolesc durerile sfâşietoare prin imaginile fotografice ale unui prezent continuu, suspendat, folosite ca sedative de boemii de pe malul stâng atunci când anulează timpul şi destinaţiile precise ale propriei existenţe, ci le transformă în senzaţii palpabile, în temeri şi angoase ce pulsează sfredelitor, încât ajung să taie şi apoi sa disipeze acel abur misterios care le oferă cărţilor scrise de Modiano farmecul unor fotografii interbelice alb-negru, în care portretele anonimilor sunt străbătute de o enigmă inexplicabilă, ce îi salvează de la vulgaritate până şi pe marginalii din imaginile captate de Brassai. Protagonistele debusolate, ajunse la o răscruce deasupra căreia rămân suspendate fără a şti ce şi pe cine caută, devin vocile unei naraţiuni la persoana I în cadrul unor nuvele fără titlu, ce par mai degrabă nişte capitole din structura unui roman în care protagoniştii nu se cunosc între ei, dar sunt legaţi de repetitivitatea unor emoţii comune, de apartenenţa la acelaşi stil de viaţă şi la aceeaşi generaţie.

Cele trei personaje feminine sunt nişte fugare dornice de a-şi câştiga libertatea în inima Parisului. Cu excepţia unuia dintre ele, toate provin dintr-un oraş unde nu se întâmplă evenimente ofertante pentru visurile lor de a vedea lumea, despre care au o percepţie neclară, dar unde cei din jur le dau de înţeles ca ar fi posesoarele unei frumuseţi răpitoare ce le poate duce departe şi de care ele nu ţin cont atunci când se aruncă orbeşte în mijlocul unor prezenţe masculine ce le marchează trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturitatea revelată în iposteze cinice şi, unori hâdă şi hrăpăreaţă, alteori haotic-anxioasă, deşirată ca într-o defilare de imagini specifice noului val cinematografic din anii ’60. Îţi este greu să le plasezi într-o anumită perioadă. Ar putea să fie acele mondene anonime ale hedonismului efemer din Parisul interbelic, fugite cu primul tren din mijlocul unui provincialism domestic sufocant şi aterizate în apartamentul unei prietene veterane într-ale vieţii decadente şi unse cu toate alifiile, sau noile simboluri feminine ale reveriei Nouvelle Vague.

O adolecentă respinsă la o selecţie de manechine pentru un magazin de lux care ia primul tren către Paris, unde o aşteaptă o străină pe care a întâlnit-o în timpul unei vacanţe în Spania, fiica unui bărbat controversat în micul orăşel, care, abandonată de mama ursuză într-un internat ţinut de nişte maici rigide, ajunge să viseze la Paris, fără a intui şi reversul admiraţiei trezite de timpuriu în rândul bărbaţilor, şi o tânără londoneză rugată să aibă grijă de un apartament din Paris în lipsa proprietarului împrumută vocile pentru noi perspective feminine asupra acelui oraş ieşit din timp atunci când este străbătut de personajele create de Patrick Modiano. În primele pagini, scriitorul Parisului himeric vrea să te ademenească prin acea prospeţime nonşalantă, de o senzualitate luminoasă, pe care o regăseşti în portretele tinerilor de la cafenelele faimoase, transformaţi în emblemele unui stil de viaţă invidiat de toţi admiratorii lui Bresson şi ai generaşiei sale, apoi promisiunea trândavei reverii ludice sub forma unor instantanee din viaţa boemilor este disipată de atmosfera unei lumi având orizonturi obturate ce se strâng în jurului protagonistelor, sufocându-le şi obligându-le să se lase în voia unor personaje masculine pline de secrete mistice, sumbre sau perverse, de care se vor debarasa prin decizii neaşteptate.

Dacă în povestea primului personaj feminin regăseşti o parte din atmosfera unui Paris nostalgic suspendat deasupra timpului, un Paris al boemilor fără ţintă ce lasa malul stâng al Senei pentru nişte localuri mondene cochete, în povestea celui de-al doilea personaj, Parisul devine un vis inaccesibil, aruncand-o pe tânăra singuratică într-o situaţie-limită. Abia în povestea celei de-a treia protagoniste găseşti Parisul umbrelor evanescente, dar sunt niste umbre transformate în senzaţiile inexplicabile ale unor frici difuze, ale unor angoase ce par desprinse dintr-un film psihologic întunecat, în care personajul central este prizonierul propriilor emoţii care devin un filtru bizar, ce reţine doar anumite percepţii anxiogene, dar anesteziate numai în prezenţa unui aşa-zis profesor cu preocupări oculte şi aura unui îndrumător spiritual (genul de personaj cu preocupări ezoterice, întâlnit şi în romanul Accident nocturne). Toate cele trei personaje feminine, care îşi rememorează anii adolescenţei (timpurii sau târzii), au în comun lipsa unei identităţi clare, abandonul, fragilitatea legăturilor familiale,  revolta, anxietatea care le parazitează explorările, dar mai ales un şarm neasumat, care va îndrepta căutarea unei figuri paterne absente, a unei fotografii sau a unui oraş închipuit spre o destinaţie neaşteptată.

Atunci când îşi alege personaje feminine pentru a le transforma în acel gen de narator gata de a ţi se confesa prin tonul unei sincerităţi înşelătoare, care, paradoxal, foloseşte amănuntele şocante pentru a lăsa cât mai multe goluri atunci când vrei să alcătuieşti un puzzle din aceste destăinuri, Patrick Modiano lichefiază pâcla misterelor din jurul protagoniştilor ce par desprinşi din fotografiile realizate de Brassai pentru a le da consistenţă unor eroine întâlnite mai degrabă într-un thriller noir, în care sursa fiorilor se găseşte doar în interiorul lor. În poveştile din volumul Des inconnues, toate stările afective ce s-ar fi putut disipa într-o memorie inaccesibilă devin apăsătoare, dar imaginile vagi capătă o consistenţă narativă în care suspansul dens înlocuieşte, în multe scene sau dialoguri, ambiguitatea care domină în romanele în care personajele centrale sunt cele masculine.

Des inconnues îţi dezvăluie un Modiano care poate ieşi lejer din zona subtilităţii absolute pentru a se juca într-un mod rafinat şi cât se poate de tăios cu trăirile feminine vizibile şi trepidante, ce despart adolescenţa de acele revelaţii zguduitoare care prezic o şlefuire iminentă a sinelui gata de a înfrunta orice dramă. Conştiente de trăirile bulversante ce ies din zona emoţiilor difuze care pulsează mocnit, protagonistele sale se abandonează apoi în apartamentele unor parizieni salvatori, reîntorşi în lumea unor amintiri neclare odată jucat rolul episodic al enigmaticului excentric.

Editura Gallimard, 1999

sursa imaginilor: Andre Kertesz; en.wikipedia.org

Crăiasa Zăpeziiar fi trebuit să fie un basm contemporan fără happy ending, despre intelectualii care au eşuat într-o speluncă de la periferia New York-ului. Dar în locul unei atmosfere gri, dezolante până la depresie, care te-ar face să arunci romanul celui vinovat de Orele dacă ai intoleranţă la personaje ce fac alegeri greşite, apoi se abandonează lungilor introspecţii pentru a le întoarce pe toate părţile doar, doar ar putea amâna gestul ce le-ar scoate cuţitul din rană, găseşti o speranţă care pâlpâie inocent şi acea poftă de viaţă a învinşilor ce se mai pot bucura de strania frumuseţe a unui apus spectaculos, într-un peisaj urban, sau de albul halucinant al ninsorii ce poate face dintr-o stradă desfundată o imagine feerică.

De o astfel de lumină spectaculoasă în plină iarnă are parte şi Barrett. În timp ce traversează Central Park amintindu-şi de plecarea neanunţată (şi inexplicabilă) a iubitului său, vede culorile unui cer invadat de aurora boreală. Nu l-ar fi mirat în cazul în care ar fi traversat un ţinut scandinav, dar la New York, relatarea bizarei experienţe vizuale ar fi însemnat controale neurologice şi vizite la psihiatru, aşadar decide să tacă. Nu îi spune nici măcar fratelui său Tyler, de care nu avea secrete niciodată, simţindu-se apărat de faima lui din liceu şi de nimbul de boem trecut, mereu în căutarea momentului perfect pentru a debuta în industria muzicii de calitate, alături de chitara sa, care îi aduce venituri suplimentare în localul unde este barman, deşi mulţi i-ar fi văzut pe Tyler şi pe fratele său Barett la catedra unei şcoli prestigioase.

Personajele lui Michael Cunningham ar fi avut toate motivele pentru a-şi împărtăşi experinţa legată de lumina boreală ce nu trebuia să apară în mijlocul New York-ului. Le-ar fi făcut să creadă într-un miracol, singurul capabil de a-i salva din fundătura unde s-au împotmolit vieţile lor, intersectate şi povestite prin trucul amintirilor suprapuse sau al biografiilor precum nişte încăperi având uşi comune. Dar toate aceste personaje au fost create pentru a dărâma printr-o tandră decădere mitul new york-ezului cu viaţă de vis. Conform percepţiei unui pragmatic, Barrett este un talent universitar ce a murit speranţă, vânzând ţinute excentrice în magazinul unei prietene, iar fratele sau, Tyler, un adolescent bătrân ce speră să compună acel cântec magic prin care să o vindece pe iubita lui bolnavă de cancer. Lor li se adaugă personaje secundare, de un farmec excentric, asemenea unei clădiri extravagante la vremea ei, dar ale cărei faţadă şi încăperi au decăzut atunci când toţi au lăsat în urmă cartierul plăcerilor pe care îl însufleţea pentru a-şi muta centrul de interes în altă zonă, iar singurii locatari au ramas nişte marginali ce i-au confundat aerul sofisticat de altadată cu bizareria.

Acţiunea sumară, dizolvată încă de la primele pagini în lungi reflecţii, confesiuni şi flashback-uri bântuite de lumina nepământeană arătată lui Barrett într-o seară de noiembrie, se derulează între nopţile ce fac trecerea într-un alt an, când, printre decoraţiunile stridente ce animă apartamentul sărăcăcios protagoniştii îşi fac lor înşişi promisiuni, dar şi celorlalţi, îşi doresc să piardă Bush alegerile, să se termine războiul din Irak, să se vindece Beth, iubita lui Tyler, să se mute în alt cartier, deşi visătorii ca ei au ştiut mereu cum să-şi transforme cămăruţele de la periferie într-un refugiu boem plin de antichităţi şi într-un spaţiu al intimităţii afective.

Editura Polirom, 2014

Romanul poate fi comandat de aici.

Michael Cunningham a scris un roman în care tristeţea are farmecul ei atunci când nevoia de puritate şi foamea emoţională înlocuiesc disperarea livrată în imagini hiperrealiste cu întoarcerea spre nevoia de miracol din copilărie, dar nu miracolul oferit de instanţe superioare nevăzute, ci de gândirea magică, prin care toate se rezolvă, măcar în imaginar. Când nu pot disipa brusc realitatea descrisă asemenea unui zeu ce shimbă grandoarea unui final demn de o tragedie cu zeflemeaua, personajele se întorc spre sine, spre îmbrăţişările celorlalţi, spre propriile vinovăţii şi, mai ales, spre mecanismul sucit al psihicului ce adoră trăirile opuse aşteptărilor şi paradoxurile.

În basmul cu oameni trişti, Crăiasa Zăpezii locuieşte într-o împărăţie cu blocuri vechi şi vecini pentru care ameninţarea morţii înseamnă găsirea unui sens într-o existenţă la întâmplare. Aici, numai albul uniform al omătului depus poate aduce repaosul odihnitor în haosul regatului interior, unde planurile şi gândurile zac împrăştiate în miile de nuanţe ale însingurării.

surse imagini: newyorklovestories.tumblr.com; Janet Ternoff (terminalillusions.wordpress.com)

Cees Nooteboom are talentul de a găsi acel straniu din real fără a brusca luciditatea personajelor prin efecte halucinante. Irealul se deghizează în amintiri voalate, în ritualuri cotidiene date peste cap, în ecourile unei iubiri pierdute şi regăsite peste ani şi în plasarea unor personaje introspective în peisaje atemporale. Spre deosebire de alte romane ale autorului neerlandez traduse în limba română, Pierdutul paradis transformă volatilitatea realităţii din jurul personajelor într-o serie de revelaţii emoţionale dense, palpabile, la graniţa dintre carnal şi ezoteric, dintre angelic şi păgân, dintre fragilitatea unei siluete vaporoase din pictura lui Botticelli şi apăsarea instinctuală de la tropice. De la extazul estetic în faţa unui tablou renascentist şi pierderea de sine printr-un dans african candomble din Bahia nu este decât un pas firesc în universul în care oamenii deghizaţi în heruvimi răsar din dulapuri uitate în calea unui critic literar deznădăjduit şi artefactele celor mai vechi triburi devin un refugiu vindecător pentru o rememorare a durerii.

Protagoniştii romanului îşi traduc durerea şi pierderile folosindu-se de voluptăţile şi reveriile vizuale. Simbolurile primitive, ritualurile africane şi pictura italiană devin un alfabet al stărilor greu de înţeles prin cuvinte, dar mult mai clare atunci când sunt invocate prin reacţiile manifestate la nivel corporal, încât ai impresia că asişti la trezirea Sindromului Stendhal, provocat de frumuseţea unei opere de artă îmbogăţite şi acompaniate de ritualurile dansului tămăduitor moştenit de la sclavii africani ajunşi în Brazilia.

E oarecum halucinant să vezi pentru prima oară un tablou pe care nu-l ştii decât din reproduceri. Nu-ţi vine să crezi că te uiţi la cel adevărat, că într-o bună zi, acum atâtea sute de ani, Botticelli a stat aici şi l-a privit cu ochi care au dispărut demult, după ce aplicase din pensulă ultima tuşă (…) Efectul magic al originalului îmi provoacă o ameţeală pe care n-o pot descrie (…) Am văzut odată în Bahia o ceremonie de candomble. Femeia care dansa era cu totul pierdută pentru lume; dacă în acea clipă cineva ar fi scos-o din transă, ea s-ar fi prăbuşit la pământ. Despre aşa ceva e vorba.

În Pierdutul paradis, Nooteboom transformă volatilitatea amintirilor desprinse de spaţiu şi timp în corpuri, atingeri, dureri, redate prin metafízica unui cotidian distorsionat subtil. Îngerii săi îşi transformă aripile în carne şi carnalul în fantezii angelice, încât eroticul şi zborul paradiziac se vor substitui într-un firesc al realului exotic. Personajele sale glisează natural între lumea purităţii şlefuite prin viziunea sofisticată din imaginarul renascentist şi acea sălbăticie de nestăvilit a unei abandonări păgâne în sacralitatea tribală. Îngerii la care visează însetate sunt cu o aripă într-o linişte diafană regăsită în portretele Fecioarei privite de maeştri florentini şi cu cealaltă în praful stârnit de mişcările frenetice ale picioarelor de abanos în timpul unui ritual candomble.

– Închipuie-ţi.
– Ce să-mi închipui?
– Că te culci cu un înger. Asta-i,îintr-adevăr, ceva special, aripile, fâlfâitul şi foşnetul din clipa orgasmului. Când şi le întinde larg şi zboară cu tine în văzduh. (…)
– Singurul înger care ţi-ar plăcea e cel din Toledo, cu aripile fantastice, al lui El Greco, care aproape că-i târât în cer.
– Cel cu nas cârn? Mersi. Dar acela chiar că inspiră forţă.

Romanul scris de Nooteboom prezintă lumea văzută de Alma, o tânără captivată până la fixaţia onirică de reprezentările îngerilor în pictură, asemenea unui tablou în care traumele şi vindecările sunt redate prin fantazări privind reîntoarcerea la originile umanităţii simbolizate de cele mai vechi triburi de aborigeni, de legende sub forma unor tatuaje efemere, a unei incursiuni erotice într-un desert născător de reverii suprarealiste alături de urmaşul celui mai vechi trib. Pentru a face posibilă pendularea între diferitele dimensiuni ale realităţii stratificate şi dilatate în funcţie de trăirile personajului feminin, Nooteboom sterge aşteptările avute în faţa unei poveşti de iubire trăite alături de un băştinaş neconvertit la pervertirea urbană şi începe să introducă nişte elemente banale, pe care le manevrează astfel încât să obţină un supranatural prezentat cât se poate de natural şi un realism ce-şi ia zborul fără a tulbura imaginile cotidiene. Descrie amintirea senzorială rămasă în urma unui viol în favelă prin metafora unui nor negru, atribuită Almei, foloseşte o coloană sonoră cu vocea lui Bjork pentru a exprima spasmele cutremuratoare ale traumei şi alege o atmosferă caniculară şi ruina unei clădiri pentru a transforma un decor urban brutal într-un loc unde căutarea unor figuranţi cu aripi de îngeri şi posturi de statui încremenite în timpul unui festival permite o deghizare a suprarealului în banal. Dacă mai apar şi alte două ingrediente ale straniului trăit cu voluptatea setei de evadare din real – întinderile pustii, dătătoare de iluzii onirice şi dispariţia neaşteptată a unuia dintre personajele ce formează cuplul din roman – poţi avea încredere în imaginarul unui scriitor capabil de a întreţine apetitul pentru acel tip de fabulos prelins discret, fără a transforma lectura într-un kietsch bun pentru odihnirea neuronilor.

În această atmosferă specifică unui real fabulos are loc întâlnirea dintre Alma, plecată alături de prietena ei Almut în căutarea triburilor aborigene din Australia, pentru a le înţelege mai bine arta, şi Erik Zondag, un critic literar acid, ajuns într-un impas vecin cu depresia. Întâlnirea lor va fi una desprinsă de tumultul cotidian, dar înecată în sunetele transei stridente din timpul unui beach party, cu aripi de înger alergând spre mare şi un final neaşteptat pentru bărbatul captivat de Alma. O va pierde şi o va regăsi într-un context neaşteptat, în care discuţiile referitoare la motivele despărţirii şi la perspectiva unei revederi se dizolvă în replici vagi şi înţelesuri opace. Trecerea de la cotidian la ireal fără a recurge la nişte artificii supranaturale sau magic-realiste ostentative nu este uşor de stăpânit. Este nevoie de aluzii bine proporţionate şi de jonglarea cu elementele banale pentru a ieşi, paradoxal, din zona verosimilului, rămânând în acelaşi timp între limitele familiarului identificat în repere spaţiale reale. Punctele de intersectare a personajelor sunt reale. Oraşele sunt uşor de identificat pe harta geografică.

De unde vin, totuşi, acele trăiri intraductibile, specifice intrării într-o altă lume, în care scurgerea timpului este oprită, iar naraţiunea minimalistă, la prima citire, te face să crezi, după ce ai parcurs anumite pasaje, că te întorci dintr-o călătorie reconfortantă şi năucitoare totodată, că între primele rânduri şi ultima pagină a trecut o lungă durată de timp, greu de asociat unui microroman. Să fie modul inedit, plin de metafore, prin care Alma decide să îşi închidă rănile sufleteşti provocate de viol, transformarea unei traume într-o suită de simboluri apropiate de un lirism mai degrabă vizual-suprarealist decât senzorial, cum te-ai fi aşteptat? Sau poate infiltrarea unor trimiteri spre mitologiile asociate primilor oameni alungaţi din Paradis, dar nu prin imagini vizuale bine închegate, ci prin aluziile din versurile scrise de Rilke sau de John Milton. Deşi îşi plasează acţiunea între spaţii geografice şi umane diferite, personajele sale călătorind afectiv între Sao Paolo, Australia, Olanda şi Austria. Totuşi, Nooteboom evită capcana exotismului desfăşurat în decoruri cu vegetaţia luxuriantă. Straniul din acest roman glisează între descrierea atmosferei sufocante prin metafore anestetziante şi peisajele unei tăceri care amintesc de lirismul dens al lui Constantjin Huygens: Funingine albă, pene tocate.

Editura Humanitas Fiction, 2015

Cartea poate fi comandată aici.

sursa imagini: en.wikipedia.org; Mark Rothko (saraangel.ca)

Un tânăr este lovit de o maşină, apoi semnează o declaraţie în care vinovaţii sunt scoşi basma curată, el primind în schimb o sumă considerabilă. Dar nu suma îl interesează de fapt, ci femeia din maşina implicată. O caută, dar pare să se fi evaporat într-un Paris al nopţilor ce fac trecerea de la timpul realităţii la unul subiectiv, în care actele de identitate se dizolvă într-o pâclă nocturnă ce învăluie mai toate amintirile personajelor din romanele scrise de Patrick Modiano, încât ai impresia că mai există un Paris, unul atemporal, în care nimic nu mai este clar, şi în care eşti atras ca într-un spaţiu al suspansului ezoteric, doar că, în locul unor formule mistice, ai parte de irealul poveştilor cu personaje clandestine, la graniţa maleficului, dar care înlocuiesc pericolul cu voluptatea misterului. Accident nocturne, n.red.romanul a fost citit direct în limba franceză, continuă demersul scriitorului de a reface harta unui Paris recuperat din memoria precum un abur venit de nicăieri, din care ies şarlatani, spectre ale unor apropiaţi ce şi-au fabricat identităţile sau cartiere şi bulevarde periferice dispărute.

Mulţi îi atribuie Parisului nocturn carnalitatea romanelor scrise de Miller, timpul dilatat al saloanelor de opium din perioada interbelică, siluetele feminine dezinvolte sau atmosfera cufundată în acea stranie întunecime vaporoasă din fotografiile realizate de Brassai, pe care nu-l poţi exclude atunci când pomeneşti de Parisul văzut de Patrick Modiano. Deşi renunţă la erotismul fotografiilor alb-negru din cartierele plăcerilor în favoarea unor imagini voalate, în care personajele clandestine devin umbre evaporate, Modiano păstreaza acelaşi interes pentru Parisul senzual ieşit din timp şi transformat într-o zonă liberă, unde protagonistul experimentează eterna reîntoarcere la o întâmplare ale cărei personaje cu biografii recuperate din evidenţele publice îşi schimbă identităţile şi par a fi în mai multe locuri deodată sau în nici unul, dacă vrei să le verifici adresa.

Romanul Accident nocturne continuă periplul printr-un Paris al salturilor în timp şi al dezrădăcinaţilor aflaţi în căutarea unor piese-lipsă din propriul trecut. Străzile amintirilor şi reperele istorice devin fluide în orasul lui Modiano şi îşi pierd locul pe harta realului, alunecând într-un suprarealism urban creat, paradoxal, prin mijloacele unei raportări cât se poate de lucide la real, ce poate lua forma unei investigaţii detectiviste. După cum se întâmplă în toate romanele sale, ce au fost scrise astfel încât să pară o destăinuire la persoana I, protagonistul-narator devine un captiv al propriului trecut de care a vrut să se îndepărteze prin toate mijloacele odată ieşit din adolescenţa plină de umbre şi goluri identitare, ca mai apoi, un eveniment neaşteptat să-i bulverseze memoria şi să-l oblige să caute personaje sumbre şi enigmatice din alte decenii. În cazul personajului central din roman, evenimentul declanşator este un accident de maşină din Place des Pyramides, care îi prilejuieşte întâlnirea cu o prezenţă feminină ce pare o reincarnare a unui trecut-fantomă, cu părinţi absenţi, implicaţi în afaceri tulburi şi nedefinite, binefăcătoare ce nu-i stau mult prin preajmă şi nopţi de iarnă care miros a eter. Acest miros al eterului devine un stimulent al flashback-urilor ce par nişte instantanee realizate de fotografii Parisului alb-negru, având rolul pe care îl deţinea faimosul desert în romanele introspective ale lui Marcel Proust.

Mirosul ascuţit al eterului anulează graniţa dintre decenii, încât personajul-narator se trezeşte într-un Paris ciudat, în a cărui existenţă ar fi crezut mai degrabă un asiatic pentru care mitul eternei reîntoarceri şi normalitatea straniului nu sunt plăsmuirile unui excentric având prea multe lecturi ezoterice la activ, ci o altă faţetă, mai greu sesizabilă, a firescului. Aşa cum siluetele din fotografiile lui Brassai sunt înconjurate de un nimb de lumină laptoasă ce poate face din promiscuitatea şi vulgaritatea unor străzi rău famateo imagine dintr-un timp străin, care pluteşte spre o lume invizibilă, dar simţită prin fiorii infiltraţi în toţi porii privitorului şi în langoarea plină de umbre de pe chipul personajelor, zilele care se succed accidentului în care a fost implicat protagonistul fac parte dintr-un timp dilatat, pâclos, în care anotimprile se suprapun, personajele din prezent par nişte reincarnări ale celor din trecut, iar un profesor deghizat într-un guru le vorbeşte despre mitul eternei reîntoarceri şi aplicabilitatea lui în real unor studenţi ce şi-au mutat sala de curs în localurile boeme obscure. Pentru acest personaj central, spaţiul eterne reîntoarceri poate fi găsit în grădinile Trocadero, în camerele de hotel unde accesul se poate face şi sub identităţi false, dar şi în cafenelele rămase pe harta unui oraş paralel multă vreme de la demolarea clădirilor vechi de lângă maidanul de la periferie.

De câte ori citeşti o carte scrisă de Modiano ai impresia ca asişti la o îmbinare dintre o investigaţie, un film noir fără dezlănţuiri finale înfiorătoare, dar plin de suspansul volatilizat în aluzii ambigue, şi un paienjeniş al fantomelor scăpate dintr-o memorie nerevendicată şi neasumată. La un moment dat încetezi să mai urmăreşti firul narativ deşirat în impresii vagi, lăsând nostalgia după un oraş pe care nu l-ai cunoscut să te cuprindă pe măsură ce străbaţi bulevardele şi cartierele mai puţin cunoscute alături de personajul central. Tocmai prin această falsă nostalgie indusă unor cititori străini, care s-au născut prea târziu pentru a cunoaşte Parisul din trecutul său, devine Patrick Modiano un scriitor capabil de a crea un real himeric doar prin mutarea dintr-un deceniu în altul a unui carneţel plin de adrese, însemnări şi date ale unor biografii evazive, sau prin mutarea unui personaj într-un alt colţ al oraşului exact în momentul în care informaţiile păreau să alcătuiască un puzzle coerent, urmând să reapară apoi într-o cafenea discretă, unde să iniţieze degajat nişte conversaţii despre nimicurile cotidiene pentru a se putea eschiva prin eleganţa unui dialog întreţinut de amorul prezentului suspendat.

Editura Gallimard, 2003

Imagini: Andre Kertesz (www.houkgallery.com/exhibitions) si Brassai (onequalitythefinest.com)

Clocotul sângeluiare farmecul nopţilor tomnatice petrecute într-un conac franţuzesc, lângă un şemineu, alături de un pahar de vin a cărui aromă este învăluită în mirosul fructelor coapte. Şi te-ai putea lăsa păcălit de Irene Nemirovsky, această Francoise Sagan a Parisului interbelic, ajungând să-l invidiezi pe aventurierul Silvio, care, înainte de a se retrage la gura sobei şi-a permis extravaganţa de a renunţa la viaţa liniştită de moştenitor bogat şi la mondenităţile pregătite unui burlac pentru a rătăci din Congo până în pădurile virgine din ţinuturile reci. Dar exact când Silvio renunţă la gustul vinului năvalnic, încercând un buchet mai potolit, văpaia din şemineu începe să degaje o căldura menită să trezească epiderma prin acea lavă din sangele încălzit nu de un pahar, două de vin în plus, ci de secretele amoroase ce spulberă liniştea idilică a celor din familia sa.

Acest roman ţi se va părea unul atipic pentru stilul care a făcut-o celebră pe Irene Nemirovsky, dacă ai cunoscut-o prin romanele Neînţelegerea, Duşmanca sau Balul. Evenimentele nu mai sunt privite prin ochii unor personaje feminine însetate de libertate şi de pasiuni tabu, care tânjesc după tumultul Parisului nebun, ci prin amintirile unui personaj masculin rătăcitor, ce se încolăcesc peste un prezent fad asemenea iederei ce se prelinge peste un chateau, iar decorurile specifice unei capitale franceze în plină epocă de aur a descătuşării libertine sunt înlocuite de imaginile unui sat pe cât de pitoresc, pe atât de neprimitor cu oamenii (dar mai ales cu femeile) ce îşi permit să se lase mistuiţi de ispitele ce le dilată zilele monotone îmbibate de un provincialism îmbâcsit.

Descrierile picturale ale naturii şi ale scenelor de interior amintesc de tablourile cu scene domestice luminate de nuanţa lăptoasă a braţelor delicate acoperite de faină, ce redau imaginea unei femei ce îşi păstreaza cochetăria senzuală chiar şi atunci când frământă aluatul, şi îţi dau impresia că ai în faţă încercarea unei scriitoare de a imita stilul unui clasic decrepit din secolul al XIX-lea. Dar observaţiile psihologice adânci şi protagonistele ce îşi oferă dreptul de a se abandona unor aventuri erotice discrete, pe care însă le savurează cu voluptatea păstrării unui secret subversive, te readuc în secolul modernizării scriiturii feminine, când Irene Nemirovsky deschidea nişte drumuri noi în ceea ce priveşte modul îndrăzneţ de a prezenta feminitatea în literatură. Deşi Clocotul sângelui este scris din perspectiva unei voci masculine căreia i se atribuie observaţiile incisive domolite de melancolia, reflecţiile şi revelaţiile seducătoare asupra psihologiei feminine întâlnite mai degrabă la protagoniştii dintr-un roman scris de Sandor Marai, încât ai impresia că Nemirovsky l-a spionat când acesta a scris Lumânările ard până la capăt, personajele feminine sunt de fapt acelea care uimesc prin secretele ce sunt gata să provoace tragedii, să răstoarne liniştea şi morala provincial-burgheză încremenită de sute de ani.

Când nepoata lui Silvio îi povesteşte despre fapta cutremurătoare a celui ce-i devenise amant, tihna părinţilor ei, al căror mariaj reprezenta pentru el tabloul armoniei conjugale, degajând o căldura molatecă pentru aventurierul rătăcitor întors la matcă, se fărâmiţează, iar bârfele rostite în surdină ale ţinutului plin de conace intrate în posesia unor locuitori posaci, încuiaţi şi clevetitori, încep să capete forma unei agitaţii ce a cuprins ramăşiţele unor obiecte înainte de a fi mistuite până la capăt. Pentru Irene Nemirovsky, personajele feminine adulterine nu sunt imorale, ci purtătoare ale unui drept ancestral revendicat de fiinţele care vor să simtă într-o lume unde oamenii sunt sufocaţi de ipocrizie şi acceptă normele rigide înainte de a-şi permite să traiască nesăbuit, să-şi pună întrebări incomode. Adulterul feminin este perceput de Irene Nemirovsky, atunci când scrie despre el, drept un strigăt secret al unei protagoniste nefericite, un manifest clandestin al emancipării afective gata să cucerească noi nuanţe emoţionale, în acei ani în care Madame Bovary sau Georges Sand scandalizau încă, iar tema erotismului feminin în literatură era mai mult abordată de scriitori decât de scriitoare.

Helene şi Colette, mamă şi fiică, ajung să repete aceleaşi greşeli ce alimentează un secret transgeneraţional, doar că, spre deosebire de alte personaje feminine create de Irene Nemirovsky, nu se lăfăie sfidător în plăcerile ascunse ale relaţiilor interzise, revendicându-şi dreptul de a se redescoperi ca formă de protest într-o lume a bărbaţilor, ci sunt aproape răpuse de remuşcări, ajungând să ceară îndurare. Drama lor, moştenită din generaţie în generaţie precum bijueriile preţioase şi blănurile de zibelină, ar fi putut anunţa o desfăşurare previzibilă a romanului, dar acele reflecţii memorabile referitoare la modul în care secretele şi aventurile galante dezvăluie metamorfozele feminităţii te vor împiedica să laşi cartea din mână chiar dacă te enervează poveştile de pe vremuri. Gândurile personajului Silvio, năucit de modul în care secretele dezvăluite îi schimbă opiniile referitoare la femeile din jurul său, percepute drept nişte statui ale castităţii, nu se demodează, păstrându-şi sensul şi în zilele noastre.

Asemenea pergamentelor de altădată, pe care anticii au scris istorisiri amoroase şi pe care, mai târziu, călugării le-au răzuit răbdător, ca să aştearnă în locul lor povestea vreunui sfânt, înconjurată de desene naive, femeia de acum douăzeci de ani dispăruse cu totul în spatele lui Helene din prezent (…) Cine a cunoscut adevărata femeie- amantul sau soţul? Oare femeile acestea sunt atât de diferite? Sau sunt inseparabile, legate una de cealaltă într-un mod subtil. Sunt alcătuite din două substanţe ce alcătuiesc împreună o a treia, care nu seamănă cu niciuna dintre primele două? Asta ar însemna că nici bărbatul, nici amantul nu cunosc femeia adevărată.

Clocotul sângelui surprinde acea ultimă văpaie a secretelor feminine ce îi joacă o farsă unui faun epuizat, ce şi-a înecat în serile de singuratate dorul după anii în care prindea nimfe, lăsând simţurile amorţite să-l asigure că urmează iarna înţelepciunii specifice unei singurătăţi asumate. Pentru Silvio, acest faun obosit, sângele abia în toamna existenţei dă cu adevărat în clocot, dar este clocotul produs de vulcanul altora. Lui nu-i mai rămâne decât să contemple ipostazele feminine ce se vor sustrage unui sens al dreptăţii adoptat de nişte personaje masculine ce devin ridicole încercând să invoce pedepsele unui tribunal de tip burghez, încât ajungi să te întrebi dacă protagonistele infidele nu sunt, în acest roman, decât nişte prezenţe alegorice dintr-un tablou satiric prin care se vrea demitizarea farmecului discret al vieţii construite pe ceritudinile altora, moştenite fără drept de refuz.

Irene Nemirovskynu s-a dezis nici în Clocotul sângelui de acel tip de personaj feminin ce vrea să calce în picioare vechile moravuri, să facă praf chibzuinţa de parcă ar fi farfuriile din lut grosolan ale unei rude ciufute, gata să adulmece gândurile ascunse pentru a prevesti tragedii. Pe măsură ce te vei apropia de final, vei descoperi cum toate remuşcările personajelor feminine devin doar nişte atitudini prevăzătoare în micul târg al clevetitorilor având pretentii de mici burghezi, ce se raportează la pasiuni şi emoţii cu aceeaşi zgârcenie ce îi face să lase în paragină saloanele cochete ale palatelor cumpărate la un preţ mic de la cei ce vor să evite falimentul peste noapte. Ştiind ce-i poate pielea unei scriitoare precum Irene Nemirovsky, speri ca toate aceste remuşcări aparente să fie date la o parte în favoarea unei risipe afective pe care oamenii din sătucul pitoresc unde se petrece acţiunea o condamnă cu multă înverşunare, astfel încât să iasă iar la suprafaţă imaginea subversivă a feminităţii.

Editura Allfa, 2015

sursa imagini: www.pinterest.com; Musetouch Visual Arts Magazine (pictura: The Roses of Heliogabalus, detail, by Sir Lawrence Alma-Tadema, 1888;)