Facebook
Acasă Articole Pagină 167

Articole

Ultimele

Circling the Sun – Africa unei amazoane scandaloase, care a indraznit sa devina pilot

Adriana Gionea
-
0
Circling the Sun – Africa unei amazoane scandaloase, care a indraznit sa devina pilot

După ce a surprins tensiunile amoroase şi literare din epoca lui Hemingway în The Paris Wife, Paula McLain a revenit cu povestea unei personalităţi feminine controversate, acuzate de libertinaj într-o societate îngustă pentru acele fiice ale Evei aflate cu mulţi paşi înaintea vremurilor în care s-au născut şi a bărbaţilor ce le-au fost competitori în meserii asupra cărora ei deţinuseră monopolul până atunci. Este vorba despre Beryl Markham, una dintre primele femei care au pilotat, devenită faimoasă datorită scandalosului gust pentru independenţă într-o lume rigidă şi depăşirii unui record nebunesc în traversarea, cu avionul, a Oceanului Atlantic, în anii ’30, după ce uimise prin succesul ei ca dresoare de cai în coloniile africane, unde femeilor europene le fusese rezervat doar statutul de Penelopa mondenă, ce-şi cheltuia banii pe mătăsuri şi cocktailuri savurate la cluburi luxoase din Nairobi sau Mombasa, în timp ce aştepta întoarcerea soţului dintr-un safari periculos.

Inspirat din memoriile lui Beryl –West with the Night – promovate şi datorită interesului acordat de Hemingway, ce a ridicat în slăvi calităţile de scriitoare ale amazoanei aviator, după ce a vrut să verifice, fără succes, în timpul unui safari din Kenya, şi alte calităţi atribuite lui Beryl de bârfitorii ce nu vedeau cu ochi buni emanciparea ei profesională, şi nici sfidarea graniţelor vestimentare dintre sexe, Circling the Sun va fi o lectură irezistibilă pentru cei dornici să vadă lumea prin ochii femeilor ce au marcat secolul XX, şi care au fost seduşi de peisajele din Kenya lui Karen Blixen, descrise în cartea Out of Africa, dar şi captate apoi în filmul cu acelaşi nume având-o pe Meryl Streep în rolul principal. De altfel, Beryl şi autoarea daneză au fost foarte bune prietene, ambele fiind marcate de personalitatea aceluiaşi bărbat, aviatorul cu origini aristocrate- Denys Finch Hatton (interpretat de Robert Redford în Out of Africa), şi alături de care au format un triunghi amoros, explorat de Paula McLain într-o manieră care ignoră picanteriile în favoarea unei solidarităţi feminine sudate prin dorinţa de a cunoaşte alte culturi, setea de libertate, nonconformism, fascinaţia pentru Kenya sălbatică, dezamăgiri, pierderi şi mai ales de inadaptarea la standardele conservatoare mai rigide ca niciodată în comunitatea exclusivistă cu pretenţii elitiste a coloniştilor din high class-ul britanic. În această comunitate de aventurieri bogaţi şi hedonişti care ţineau totuşi la faţada unei reputaţii impecabile, Beryl aterizase precum un meteorit bizar şi ispititor în acelaşi timp, fiind considerată o femeie aşa cum nimeni nu-şi închipuia că putea exista, şi a cărei autonomie era socotită o provocare scandaloasă.

Circling The Sun - main imagefoto: AP/http://www.newsday.com/entertainment/books

Deşi promite să aibă toate ingredientele unui roman perfect pentru scenariul unei pelicule hollywoodiene filmate în Africa peisajelor luxuriante şi a răsăriturilor spectaculoase cu stoluri de păsări Flamingo deasupra unui lac, încât să pară o replică dată idilei înfiripate între personajele interpretate de Meryl Streep şi Robert Redford, Circling the Sun se dovedeşte a fi mai mult decât o pastişă neasumată a memoriilor şi poveştilor scrise de Karen Blixen. Chiar dacă primele pagini amintesc de peisajele şi de lumea triburilor ce înconjurau ferma şi plantaţiile de cafea ale baronesei daneze îndragostite de Kenya, Paula McLain reuşeşte să evite clişeele şi asemănările izbitoare, în ciuda plecării de la nişte detalii familiare cititorului îndrăgostit de Africa prezentată în cărţile europenilor interbelici. Spre deosebire de cartea lui Karen Blixen, în care găseşti povestea unei aristocrate rafinate care până la urmă reuşeşte să exploreze şi să înţeleagă lumea şi cultura Kenyei, acest roman are în centru o protagonistă care urmează un traseu invers. Crescută aproape de triburile ale căror secrete şi ritualuri le cunoscuse după ce prietenia cu fiul unui războinic local a făcut-o să îndure mai uşor abandonul matern şi prezenţa unui tată nu prea comunicativ, aviatoarea a trebuit să pornească spre o lume necunoscută: cea a unor playboy cheltuitori având generozitatea celor care pariază pe o amazoană ca Beryl de amorul excentricităţii, a femeilor ce-si îneacă amarul în cochetăria opulentă şi a nobililor aventurieri. O lume unde o femeie emancipată, care dorea să traiască pe cont propriu, devenea un trofeu sexual mai preţios ca fildeşul, iar fiecare dialog despre cursele de cai, la care participau şi cei dresaţi de Beryl, putea fi semnalul unui flirt neruşinat în ochii martorilor de la distanţă.

Image by © Bettmann/CORBIS
Image by © Bettmann/CORBIS

Din Kenya sălbatică, dar previzibilă pentru o femeie ce şi-a petrecut copilăria alergând prin savană şi învăţând să se apere de şerpi, de hiene şi de lei alături de băieţii ce luat parte la ritualurile de iniţiere, Beryl nimereşte direct în jungla coloniştilor din lumea civilizată, dar captivă în mentalitatea primitivă ce încuraja segregarea şi discriminarea femeilor. La început are ezitările şi complexele unei adolescente obişnuite mai mult cu prezenţa cailor, stinghere printre femeile ce îşi păstraseră garderoba ce se potrivea mai degrabă unor serate mondene din Londra sau Paris, nu acelui Nairobi care semăna la început cu un sat extins, şi printre snobii autosuficienţi şi ignoranti, ce doreau să le fie cărat şi pianul într-un safari. Apoi îşi descoperă propriile atuuri în lupta pentru autonomie şi devine, fără să vrea, sufletul vieţii mondene condimentate cu zvonuri deocheate după ce se impune într-o lume a bărbaţilor seduşi de curajul ei şi de amestecul între libertinajul pus pe seama femeii divorţate şi limbajul corporal ambiguu atribuit unei amazoane inaccesibile, implicate în câteva escapade clandestine înainte de renunţarea la căsnicia nefericită alături de un bărbat distant.

Circling the Sun - calulwww.laphamsquarterly.org

În această lume în care nu contau decât abilităţile feminine dovedite în jonglarea cu amantlâcurile ce presupuneau schimburile între partenerii unor cupluri legate de prietenii vechi, fără a renunţa la discreţie, în arta seducţiei ca sport monden şi în disiparea bârfelor devenite indispensabile precum un joc de societate câştigat de cel gata să distorsioneze cel mai bine impresiile false, Beryl îşi câştigă libertatea financiară şi afectivă. Armăsarii preţioşi dresaţi de ea se impun în mai toate cursele, iar Karen Blixen îi devine cea mai bună prietenă în ciuda unei rivalităţi provocate de întâlnirea cu Denys Finch Hatton, bărbatul alături de care îşi va accepta feminitatea aparte, îşi va explora emoţiile din perspectiva setei de libertate, va zbura pentru prima oară şi va cunoaşte urmarile cu două tăişuri a emancipării sexuale .

Circling the Sun - Denyswww.thetweedpig.com

Întâlnirea lui Beryl cu Denys, care a fost şi marea iubire a scriitoare Karen Blixen, nu este începutul unei rivalităţi feminine cu drame şi reacţii explozive, ci mai degrabă cu explorări afective în tăcerea înghiţită de nopţile opace din mijlocul naturii, cu aluzii transmise prin versurile lui Whitman despre trăirile neîmblânziţilor, citite lângă foc sau recitate în preludiul unei întâlniri clandestine. Relaţia dintre Beryl şi Denys are intermitenţele unui sezon ploios, cu puhoaie intempestive şi certitudini fluide, în timp ce legătura afectivă care o apropie de Karen Blixen devine solidă, bazată pe experienţele înstrăinării, ale singurătăţii femine într-o lume tradiţionalistă, înglodată în prejudecăţi şi norme sociale absurde, pe destăinuiri oprite la timp, înainte de a distruge loialitatea salvatoare a unei mari prietenii. Ambele sunt reprezentările diferite ale feminităţii sofisticate. Beryl, datorită sofisticatului joc androgin, curajului de amazoană perseverentă, ce învaţă cum să îmblânzească atât pericolele Kenyei, cât şi acea imprevizibilă junglă a societăţii patriarhale unde mişunau nestingherite snobismul retrograd şi obsesia pentru aparenţe. Karen, datorită unui talent artistic marcat de observaţii adânci şi viziuni insolite asupra dramelor şi relaţiilor umane, atât de bine expuse şi în volumul Povestiri de iarnă.

Legătura celor două va fi singura oază de umanitate în lumea civilizată unde Beryl va lupta pentru a se elibera de nişte parteneri sufocanţi, inclusv de tatăl copilului ei, un aristocrat ce prefera să se ascundă sub fusta mamei interesate de supravieţuirea arborelui genealogic. Se va zbate cu demnitate pentru rezista în ciuda unei reputaţii distruse de bârfe, pentru a evita falimentul, pericolele ce dădeau târcoale primelor tentative de zbor din secolul trecut, adesea urmate de prăbuşiri catastrofale, şi, mai ales, pentru a învăţa cum să trăiască privind cicatricile unor traume provocate de abandon, de pierderea unei saricini, de înstrăinarea de singurul bărbat pe care l-a iubit şi care a înţeles-o, acceptându-i idealurile de emancipare. Presărată cu dialoguri profunde şi tensiuni abil temperate de umorul rafinat, nicidecum cu trăirile vulcanice dintr-un triunghi amoros, această relaţie de prietenie ce depăşeşte limitările unui rivalităţi devine cheia explorărilor psihologice din povestea lui Beryl spusă de Paula McLain astfel încât să unească într-o legătură ombilicală relaţiile afective şi comuniunea aproape mistică, primordială, cu natura.

The lake was as still as a skin, as if this were the first morning of the world. I stopped and let the pony drink his fill, and when I monted again I clucked him from a walk into a canter, and the flamingos rose and turned like a tide. They swept one way over the rim of the lake, all pail bellies and furled wings, and then twisted back as a single body, a gyration of colour that swept up me inside it. I had been sleeping, I realized. Since the moment my father had told me the farm was finished, I’d been asleep or on the run or both. Now, there was sun on the water and the sound of a thousand flamingos beating the air. I didn’t know what would happen now. How it would be with Denys and Karen, or how all these snarled feelings inside me would be set to rights. I had no earthly idea of any of it, but at least I was awake now. At least there was that.

Ce se anunţa a fi încă un roman despre fetiţa crescută în puritatea sălbăticiei de la începutul timpurilor, apoi smulsă pentru a face faţă cerinţelor dintr-un mediu citadin încropit în inima unei colonii britanice îndepărtate dar cât se poate de aproape datorită unor norme rigide păstrate cu sfinţenie, ca în saloanele aristocraţiei, ajunge să te surprindă prin modul în care autoarea captează, apoi începe să picure fiecare semn al schimbării din lumea interioară a protagonistei astfel încât să resprire în acelaşi ritm cu schimbările unui peisaj în culorile apusului, ale turmelor de elefanţi, ale crestelor indigo, ale pădurilor înmiresmate ce promit să recucerească teritoriul coloniştilor. Asemenea unor animale sălbatice, a căror prezenţă imprevizibilă o accepţi cu admiraţie şi conştientizare a pericolului adus de o reacţie bruscă de intimidare şi de gonire a lor în tentativa de a domestici un tărâm imposibil de stăpânit fără a-i respecta legile, trăirile personajelor sunt acceptate cu tact, luate ca atare, interpretate şi citite după descifrarea unui alfabet interior diferit în cazul deschizătorilor de drumuri aflaţi între două lumi.

Romanul Circling the Sun a fost oferit de libraria Okian.

Circling The Sun - coperta 

Dincolo de calea ferata – Femeia care nu mai asteapta si melancolia zgomotoasa a periferiei suportabile

Adriana Gionea
-
0
Dincolo de calea ferata – Femeia care nu mai asteapta si melancolia zgomotoasa a periferiei suportabile

Dincolo de calea ferată este un film ce include tot alaiul românismelor din pauperitatea unei lumi aflate la marginea oraşelor, dar amestecate de Cătălin Mitulescu în cadre nocturne ce-i oferă ghiveciului burlesc de mahala întinsă de-a lungul căii ferate -unde citadinul este un rustic plin de kitsch, iar satul este mai degrabă un avorton al periferiei urbane de care îl despart câmpul de bălării – o duioşie nesperată. O descoperi în plimbările printre şinele de tren, în gesturile ezitante ale unui cuplu (aflat în pragul despărţirii), în expresivitatea caricaturală animată de un taraf pentru o nuntă săracă, în interpretarea nostalgică a unei melodii italiene parodiate senzual în faţa unor meseni băuţi care pun în scenă zicala A fost o nuntă frumoasă, numai bătaia a ţinut trei zile!, într-un obiect elegant ce salvează prin stranietate babilonia prostului gust al amărăştenilor ce vor să îngroape lipsurile prin fastul unei nunţi sau în contrastul dintre tăcerea ce anticipează luarea unei hotărâri şi degringolada muzicală ce se aude în depărtarea animată de frenezia ritualului nupţial.

Vei aprecia la Cătălin Mitulescu modul în care a reuşit să îmbine toate asocierile vizuale care ne fac să fugim de noi atunci când vedem România săracilor, fără a repeta aceleaşi nuanţe terne ale unei dezolări gri. Nu vezi culorile moarte, specifice periferiei postcomuniste şi apocaliptice pestru cei fără de speranţă, care fug afară imediat ce prind ocazia unui job prin Italia, aşa cum a făcut şi protagonistul interpretat de Alexandru Potocean (Nuntă mută, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, 4 luni, 3 saptamani şi 2 zile), care va decide să lase cafeneaua de pe malul idilic al unui lac italian pentru a se reîntoarce la femeia lui când vede că nu-i mai răspunde la telefon, o femeie ce se dovedeşte a fi altfel decât o ştia când a plecat.

O fi noaptea care îi dă o notă duios-melancolică hărmalaiei fonice specifice marginii de oraş trezite din când în când de sunetul obsesiv al trenurilor ce trec pe lângă nişte locuinţe cu ajustări încropite din banii celui ce munceşte în străinătate. O fi apropierea zorilor, în acel timp al protagoniştilor suspendat între ce au lăsat în urmă şi ce au găsit la întoarcere, între ceea ce sperau la început şi ce vor găsi în fiecare zi de acum în colo. O fi neprevăzutul ce îi prinde pe cei doi făcându-şi mărturisiri întrerupte de acidităţi împotmolite într-o tăcere evazivă ce însoţeşte dezvăluirea infidelităţii. O fi decizia inspirată a regizorului de a înlocui manelele cu mai mult sau mai puţin suportabilele hituri cu tâlc dintr-un repertoriu lăutăresc adaptat la lirismul strident de mahala contemporană. O fi răbdarea – nefirească în ochii celor ce văd periferia asemenea unui focar de primivism, brutalitate şi cutume retrograde – prin care personajele înlocuiesc reproşurile zgomotoase cu priviri în care subînţelesurile şi ambiguitatea alternează în tăcerile ce despart nişte replici, de multe ori monosilabice, ale femeii ce vrea să exprime nemulţumirea. Cert este că, în ciuda unui scenariu minimalist ce pare neterminat şi a unui cadru urban marginal, ce bântuie majoritatea peliculelor autohtone şi care îi face pe mulţi spectatori să evite filmele româneşti, toate detaliile greu digerabile devin suportabile. Chiar şi cele imposibil de acceptat în lumea spectatorilor educaţi, ce fug departe de manifestările stridente ale conaţionalilor de la periferie ce dănţuiesc frenetic în faţa blocului pe muzici levantine plagiate, fură mireasa pentru a o plimba prin faţa Ateneului (Arcul de Triumf era în plină renovare), preferă nuanţele tari ale materialelor ieftine ce imită satinul şi-şi cheltuie banii câştigaţi afară dând chefuri cu lăutari pentru a se făli în faţa neamurilor.

Dincolo de calea ferată reuşeşte la adune la un loc toate obiceiurile deranjante, ce ne aduc în pragul unei relaţii masochiste, de iubire şi ură cu noi înşine când ne amintim naţionalitatea, dar face din ele nişte declanşatoare ale compasiunii. Este compasiunea pentru cei cărora le-a mai rămas doar cacofonia periferiei unde satul şi oraşul se întâlnesc într-o degringoladă greu de schimbat, dar mai uşor de înfrumuseţat între orele ce despart noaptea destăinuirilor de răsărit.

Regizorul pleacă de la o temă ofertantă pentru un film despre înstrăinare, ce sparge singularitatea experienţei personale în consecinţe sociale, având aşadar un impact ce depăşeşte sfera individuală. Este vorba despre acea dramă a românilor nevoiţi să renunţe la rutina familială securizantă pentru a-şi găsi un loc de muncă în altă ţară, menit să asigure supravieţuirea familiei. Intrudoce această dramă în criza unui cuplu. Din momentul părăsirii unui peisaj occidental, filmul devine o succesiune în care personajul feminin, interpretat de Ada Condeescu, presară cu picătura, în surdină, câteva reproşuri usturătoare, în tentativa de a transforma gelozia bărbatului, reîntors acasă, într-un joc ambiguu dinaintea unei despărţiri. Crepusculul amoros invadat de zgomotul unor trenuri care vin şi pleacă este un contrast molcom între fermitatea propoziţiilor ce ar fi putut smulge multe scântei din virilitatea masculului lovit în plexul orgoliului şi gesturile protagonistei care lasă loc unei breşe ce ar permite reîntoarcerea timpului pierdut.

Într-un realism brutal, gelozia bărbatului care află că femeia lăsată acasă, cu tot cu îndatoririle materne, l-a înşelat pentru că nu a mai putut răbda singurătatea şi toanele unei soacre guralive, s-ar fi putut tranforma dacă nu în gesturi, măcar în declaraţii necugetate despre onoarea partenerei. Dar Cătălin Mitulescu vrea să compenseze lipsa unui ritm narativ alert şi a exploziei emoţionale, care să resusciteze atenţia prin dramatism, folosindu-se de câteva reacţii ale personajelor ce nu se încriu în aşteptările majorităţii. În loc să intre direct în miezul problemei şi să-şi reproşeze unul altuia răceala primelor gesturi schiţate în momentul revederii, personajele îşi aruncă replici monosilabice prin care se contrazic fără a da impresia unei tensiuni escaladante. Apelează la tertipurile evaziv-ludice ale unor adolescenţi când încearcă să evite cuvintele dureroase, vrând să se despartă şi parcă nu. Virează apoi (brusc) de la tăcerea ce amână deznodământul prin impresii vagi asupra mesajului, sustras din reacţii, spre unele replici prin care ar vrea să mimeze vehemenţa unui verdict final. dare este un verdict de care nu se simt în stare, în ciuda exprimării directe a dorinţei ei de a încheia relaţia. Nici măcar scena în care ea mărturiseşte nonşalant că l-a înşelat deoarece el a tot amânat reîntoarcerea acasă, blamându-l pentru neglijenţa emoţională în relaţia lor, nu dinamitează intensitatea joasă, aproape ternă, a reacţiilor. Momentul în care punctul culminant al confesiunii ei este urmat de gesturile prin care el asamblează o ustensilă culinară pentru făcut paste de casă, apoi i-o arată cu entuziasmul unui copil care vrea să deturneze tensiunea prin abaterea atenţiei asupra unei jucării, pare desprinsă dintr-o piesă de teatru cu decor minimalist şi mici scântei de umor involuntar sărite din acea discrepanţă între nişte reacţii fireşti aşteptate de spectator şi cele greu de înţeles ale personajelor. La un moment dat, gesturile îi fac pe cei doi protagonişti să pară nişte naivi ce nu mai înţeleg nimic din problema lor şi din gravitatea mărturisirilor incomode.

Fără a merge prea departe în direcţia unei stranietăţi la care face totuşi apel într-un anumit grad pentru a salva de la vulgarizare autenticitatea cu iz social, precum şi povestea celor două personaje de la o simplitate supărătoare, Cătălin Mitulescu revigorează ceea ce pare a fi încă o poveste clişeistică despre tristeţea românului de rând. O face prin îmbrăcarea familiarului supărător, reflectat mai ales de vestimentaţia ce denunţă apartenenţa la un mediu uitat de civilizaţie, într-o candoare a intimităţii emoţionale ce sfidează valorile răsărite într-o lume favorabilă grobienilor, şi prin găsirea unei adâncimi sufleteşti în simulacrul unui derizoriu pus în scenă pe fundalui unei nunţi devenite scena unor tachinări în registrul burlesc al unui recital neanunţat oferit de protagonistă, plin de un glamour de mahala specific unor ţinute fistichii sau unor interioare decorate astfel încât să pregătească o reapropiere afectivă şi, în acelaşi timp, să amintească de motivele tensiunilor prin contrastul între obiectele unei bunăstări casnice şi unele părţi neprimitoare ale casei neterminate. Este derizoriul care a devenit un mecanism de apărare ce impiedică un eventual duel verbal, oprit la timp de sunetele asurzitoare ale unor trenuri ce par să vină de oriunde şi apoi să se piardă în zare, ca simboluri ale nepăsării faţă de oamenii care nu se văd atunci când în vagoane toţi se gândesc la propria evadare şi nu mai disting aşezările paralele cu şinele, răsărite fantomatic printre bălării şi zgomotele unei cumetrii.

Dincolo de calea ferată este genul de film pe care fie îl respingi, fie îl priveşti din postura unui spectator empatic şi plin de compasiune, invitat să participe afectiv la felia de viaţă încărcată de sunete familiare, tipologii întâlnite la orice colţ de stradă periferică, aduse când în prim-plan, când trimise înapoi în fundal pentru a nu perturba intimitatea cuplului aflat în plină criză. Acest cuplu nu pare contaminat de vibraţiile impetuoase ale ritmurilor frenetice demne de o poveste plină de gelozii terminate cu ochi învineţiţi. Liniştea nostalgică din jurul personajelor ademenite spre capcana replicilor dureroase rămâne acel aspect nelumesc prin care se face delimitarea între lumea gălăgioasă a unui mediu social precar, în care manifestarile stridente sunt o formă de mascare a dezolării şi a însingurării, şi dramele cuplului expuse în surdina unor aluzii neduse până la capătul fitilului exploziv. Regizorul a făcut în aşa fel încât povestea de iubire să-ţi lase impresiile specifice unei scene de viaţă pline de autenticitate, iar imaginile cu tentă realistă să evedeze într-o zonă vizuală desprinsă de grotescul unui spaţiu populat de marginalizaţi.


LYTE video

feature image: aarc.ro/Strada Film

 

The Boss’s Daughter (La fille du patron) – Fata tatei nu e ceea ce pare

Adriana Gionea
-
0
The Boss’s Daughter (La fille du patron) – Fata tatei nu e ceea ce pare

La fille du patron (The Boss’s Daughter) este o poveste de iubire inundată de o luminozitate duioasă, împachetată în realismul muncitoresc actual din ţările occidentale, şi care este perfectă pentru perioada în care se derulează un campionat de fotbal (sau de rugby), în cazul în care o femeie chiar insistă ca partenerul de viaţă acuzat de insensibilitate să se uite cu ea la un film despre iubiri imposibile. Spre norocul celui obligat să urmărească un film de dragoste între două meciuri, cel regizat de Olivier Lousteau (care este şi protagonistul filmului, un magrebian dur când trebuie şi, în acelaşi timp, sensibil cu femeile delicate abia ieşite din adolescenţă) durează exact cât trebuie, astfel încât să nu-l ducă la exasperare prin replici siropoase şi acel supliciu al sentimentalismelor în cadre lungi, regizorul gestionând clişeele pentru a evita melodrama şi invazia scenelor obositoare, cu gelozii, reproşuri şi complexe generate de lupta de clasă adusă în planul amoros, iar ca bonus pentru spectatorii de gen masculin are câteva scene ce redau perfect suspansul din minutele decisive ale unui meci, frenezia galeriei, spiritul de echipă şi gălăgia dintr-un vestiar, cu tot cu tachinările misogine legate de ultimele cuceriri ce o au în prim-plan de fata şefului şi cu dansurile tribale de încurajare virilă dinaintea meciului de rugby.

Aparent este un film al cărui scenariu pare simplu şi nesatisfăcător pentru cei dornici să asiste la scene dramatice de cuplu menite să ofere o perspectivă răvăşitoare în urma unei analize psihologice a cauzelor de la baza conflictelor sau a deciziilor dintr-un triunghi amoros ce uneşte lumea bogaţilor, reprezentată de elevata fată a patronului, şi lumea celor plini de griji, reprezentată de soţia muncitorului, îndemnată de femeile ofuscate de privilegiile fetelor răsfăţate să o pună la punct şi de trofeul disputat – bărbatul cu salopetă şi virilitate retro care, în spatele unei fizionomii neandhertaliene ascunde o sensibilitate şi o stăpănire de sine în prezenţa tipei ce îl atrage demne de un gentleman printre golani, care ar fi putut obţine mai multe de la viaţă. Totuşi, La fille du patron câştigă la capitolul autenticitate, interpretare actoricească, umor şi devierea clişeelor mai ales prin seninătatea degajată de perspectiva umanizantă asupra unui mediu în care mulţi se abrutizează.

Considerat de către directorul Bucharest International Film Festival, Sylvain Auzou, drept un film aparte în peisajul cinematografic francofon din ultimii ani, La fille du patron îţi oferă o imagine a societăţii franceze mai puţin digerabile de cei obişnuiţi cu filmele în care, începând cu era Nouvelle Vague, Parisul este de fapt personajul principal, cu ai săi visători lăsaţi în voia experimentelor intelectual-erotice sofisticate şi incandescente. În locul cafenelelor ai interiorul unei fabrici de textile, cu toate maşinăriile zgomotoase, iar singura distracţie a personajelor sunt meciurile de rugby din campionatul firmelor, la care muncitorii participă cu dedicarea şi efortul ce i-ar face de ruşine pe mulţi jucători profesionişti. Doar scenele în care fata şefului se simte liberă pe motocicleta celui mai bun angajat al tatălui ei, dar un simplu muncitor în ochii acestuia, îţi mai amintesc de jovialitatea amanţilor ce gonesc nonşalant pe Champs-Elysee.

Nu vei avea parte de nişte drame prezentate în imagini apăsătoare demne de un neorealism reciclat, legat de problemele clasei muncitoreşti, cu limitări impuse de sărăcie, mizerie şi disperare, datorită perspectivei candide asupra tipologiilor umane ce ar fi părut grosolane dacă regizorul nu le-ar fi prezentat astfel încât spectatorul să aibă impresia că se află printre ele, ca parte a feliei de viaţă ecranizate, nicidecum din postura unui observator ce priveşte de undeva de sus zbaterile oamenilor ce trudesc într-o fabrică. Această perspectivă plină de sensibilitate asupra umanităţii dintr-un mediu muncitoresc se datorează omagiului adus de regizor tatălui, la rândul său un muncitor, de unde probabil şi preocuparea pentru autenticitatea jocului actoricesc prin care până şi personajele secundare au expresivitate, identitate autonomă şi un chip vizibil în poza colectivă de grup a echipei, chiar dacă nu este unul charismatic.

Idila se anunţă previzibilă, aproape arhetipală în poveştile despre cotrastele (mai ales sociale) care se atrag. Ea, fata patronului, cu perspective strălucitoare asigurate de şcoli înalte, El, muncitorul harnic, având o înfăţisare virilă şi atitudinea celui ce refuză linguşelile în faţa şefului atunci când nu e de acord cu deciziile luate sus, calităţi greu de găsit în lumea ei, cu băiaţei ajunşi în funcţii de conducere doar pentru că s-au gudurat pe lângă şefi. Dar Olivier Lousteau, care se preferă pe sine în rolul protagonistului, începe să nuanţeze tipologiile previzibile ce absorb prejudecăţile precum un burete. Ea, interpretată de Christa Theret, nu este nici pe departe o Paris Hilton. Are înfăţişarea unei fete sensibile ce a preferat studiul în locul petrecerilor nebune, afişează o atitudine sfioasă, ce trădează o şcolăriţă aparent timidă şi modestă, şi duioşia fetei cuminţi, numai bună pentru a fi coruptă de cel mai bun muncitor al tatălui său, cu mai multă experienţă de viaţă, un aer de rebel exotic pe motocicletă şi lider în echipa de rugby a fabricii, pe care o şi antrenează. Doar că nici el nu e ceea ce pare. Nu participă la bârfele deocheate ale colegilor şi nici nu le dă apă la moară când aceştia fac nişte comentarii vulgare la adresa fetei şefului, venite pentru a face un studiu privind îmbunătăţirea ergonomică a vieţii angajaţilor în timpul orelor petrecute în fabrica tatălui ei. Nu-şi bruscheză nici soţia care în ulimul timp îi refuză invitaţiile erotice. Se trezeşte la timp pentru a-şi duce fata la şcoală chiar şi după o noapte de pomină în care a sărbătorit o victorie sportivă şi păstrează discreţia în loc să etaleze amănunte picante din relaţia cu fata şefului, ca pe un trofeu.

Dincolo de povestea în care fata ascultătoare din lumea bună are o aventură nepermisă cu masculul alpha din afara mediului ei social, se îmbată alături de angajaţii tatălui după un meci, goneşte cu viteză pe motocicletă alături de alaiul ce sărbătoreşte zgomotos victoria după ce i-a făcut, în faţa tuturor, galerie iubitului însurat, spre dezaprobarea ligii formate din muncitoarele bârfitoare ce o detestă asemenea unei rivale, interzicându-le soţilor să-l mai primească în casa lor pe colegul ce şi-a părăsit nevasta din lumea lor, descoperi dramele unei economii franceze în declin, reprezentate de presinea concurenţei şi a deciziei tatălui de a-şi vinde făbricuţa, cu tot cu viitorul predictibil al angajaţilor ce se tem de restructurări în timp ce sunt forţaţi să încalce nişte reguli privind protecţia muncii pentru a duce până la capăt planul de producţie. În loc să transforme suprapunerea poveştii de iubire dintre cei doi protagonişti veniţi din lumi diferite peste drama socială pentru a crea nişte scene pline de manifestări intense ale conflictelor interioare, sfâşieri alimentate de sfaturile contradictorii venite din cele două tabere, de intimidări şi tachinări din partea soţiei părăsite, încurajate de galeria nevestelor bârfitoare ale celorlalţi angajaţi, stârnite de scurgerile de informaţii facilitate de secretara ce nu o are la inimă pe fata şefului, oricât de amabilă şi modestă ar părea ea, doar pentru că este fata şefului, regizorul preferă scenele unei intimităţi candide, cu plimbări pe motocicletă, înfruptări senzuale cu lejeritatea adolescentină a clipei prezente fără vinovaţii, despărţiri de nevasta fără scene de mahala sau zbierete grobiene şi reglări de conturi cu patronul exprimate doar prin mesajele strâns legate de viitorul echipei de rugby formate din angajaţi, cu fiica şefului în rolul celui mai bun complice.

În timpul sesiunii Q&A, regizorul Olivier Lousteau a precizat că La fille du patron este un film despre finalul unui ciclu. Personajul masculin se desparte de soţie şi caută un început nou, existenţa fabricii o ia spre un alt drum, echipa formată de angajaţi trebuie să accepte şi ea anumite schimbări şi probleme ieşite la suprafaţă. Pe fondul întâlnirii a două medii sociale diferite şi al crizei ce ameninţă economia regiunii, La fille de patron înlocuieşte povestea tumultuoasă cu una în care protagoniştii sunt aduşi cu picioarele pe pământ, dar fără separări bruşte în numele opririi unei relaţii toxice rezultate din incompatibilitatea scoasă la iveală după ce primele întâlniri pasionale se transformă în rutină, ci printr-o maturizare comună. El îşi dă seama că ar putea ieşi dintr-o căsnicie sufocantă din cauza lipsei de comunicare afectivă şi a unor dialoguri în care partenera îi dă de înţeles că numai copilul îi mai ţine împreună, arătându-se nefericită şi distantă, iar fata tatei prinde curajul autonomiei şi îşi impune punctul de vedere în faţa părintelui, asumându-şi relaţia ce i-ar putea afecta reputaţia.

Filmul lui Olivier Lousteau pune lumea clasei sărace în lumina duioasă a solidarităţii, în spatele idilei aflându-se de fapt nevoia de apropiere, firescul căutat în căldura din relaţiile interumane, ce se zbat pentru a rezista în faţa unor veşti nefaste pentru siguranţa personajelor. La fille de patron este un film despre oamenii care încearcă să se bucure de viaţă, aruncându-se cu capul înainte în relaţii, în promisiunea unei regenerări emoţionale, aşa cum fac jucătorii de rugby când vor să obţină cât mai multe puncte. Nu e de mirare că modul în care şi-a construit personajele aminteşte mai mult de acea dinamică specifică unor echipe adverse, înlocuind analiza psihologică abundentă cu scindarea între două echipe – a şefului fabricii şi a celor exploataţi, a femeilor căsătorite şi ale celor precum fata şefului, considerate nişte fătuci neruşinate, sofisticate şi răsfăţate. Fata patronului tulbură solidaritatea din echipa masculină, dar alimentează, în acelaşi timp, coeziunea grupului de susţinătoare formată din nevestele angajaţilor şi din colegele acestora, care se manifestau cu fervoarea primitivă a vietăţilor ce se simt ameninţate când apare un exeplar nou, ce stârneşte curiozitatea datorită unor trăsături şi comportamente diferite, ce îl pot face atrăgător în ochii masculilor. Rezultatul? Un amestec între umor, apăsarea unor decizii cu impact major şi foamea de afecţiune manifestată în relatia de cuplu, în relaţia dintre colegi, în relaţia cu propria nevoie de libertate, de căutare a fericirii.

Filmul La fille du patron a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.


LYTE video

feature image: www.allocine.fr

Ma Ma – Revenirea cinematografica a lui Penelope Cruz intr-o altfel de victorie impotriva mortii

Adriana Gionea
-
0
Ma Ma – Revenirea cinematografica a lui Penelope Cruz intr-o altfel de victorie impotriva mortii

Julio Medem, regizorul devenit celebru datorită filmului Lucia y el sexo, a readus-o pe actriţa Penelope Cruz în rolul unei femei pentru care pofta de viaţă molipsitoare şi teama de moartea pe care o priveşte în faţă cu înverşunarea mamei ce-şi pune copiii la adăpost şi candoarea nebunească a ultimei urme de fericire lăsate într-o zi de plajă nu mai cunosc graniţe, ci se amestecă într-un film care te ţine alert de la început până la final prin întorsăturile de situaţie, printr-o pendulare între frenezia renaşterii şi rapacitatea veştilor negre. Cu fiecare scenă, Penelope Cruz ştie cum să anime un scenariu prin care  Julio Medem a vrut sa schimbe coordonatele unui film despre lupta femeilor cu o boală ce loveşte sfredelitor direct în plexul identităţii feminine – cancerul de sân. Ma Ma, filmul în care vei regăsi o Penelope Cruz dornică să-ţi urce empatia la cote maxime şi compasiunea la limita răvăşirii prin trăirea alături de personaj, aşa cum a făcut-o în ecranizarea cărţii Nu te mişca!, transformă această interpretare într-un tur de forţă tocmai prin naturaleţea desfăşurării unui joc actoricesc prin care se redă atât de bine firescul încât nu vezi urmă de efort necesar punerii în pielea unui personaj feminin ce ajunge să piardă siguranţa locului de muncă, siguranţa rămânerii în viaţă, siguranţa copiilor, şi care învinge într-un mod în care seninătatea şi umorul înlocuiesc miraculosul prin forţa unei fragilităţi asumate.

În cinematografie, filmele despre lupta feminităţii cu boala ce mutilează corpul într-un ritm înfricoşător, ce nu mai lasă loc amânărilor, oscilau fie între victoria asupra bolii, fie asupra unei acceptări în urma conştientizării unei iminenţe menite să dilate prezentul în faţa unui viitor acaparant prin ultimele clipe de fericire permise de implinirea dorinţelor simple într-o manieră ce aminteşte de crezul psihologilor existenţialişti. A găsi nişte nuanţe intermediare între aceşti doi poli care sunt viaţa şi moartea riscă să fie considerat un demers naiv, nerealist şi enervant pentru spectatorul ce preferă să se fie antrenat pentru a vedea partea crudă a realităţii şi nedreptatea de care au parte fiinţele umane în lupta cu boala incurabilă. Şi, totuşi, regizorul sfidează până la un punct veridicitatea medicală şi îi oferă personajului sau, Magda, o amânare, care să-i permită găsirea unui partener devotat copilului ei după divorţ şi pierderea locului de muncă, breşa din clepsidra acaparată de un timp al bolii, care să-i permită o ultimă vacanţă pe malul mării, în ciuda traumei provocate de extirparea unui sân, şi o ultimă sfidare în lupta contra timpului prin încercarea de a duce o sarcină până la capăt înainte de certitidinea dispariţiei corporale.

Ma Ma este o dramă în care detaliile îţi sunt livrate cu picătura, într-o alternanţă, sfidătoare precum o sabie a lui Damocles, a momentelor de revenire la bucuria de trăi şi a veştilor zdrobitoare, care te ţin captiv într-o empatie apropiată de simbioza emoţională cu protagonista, şi care, paradoxal, nu te dărâmă împreună cu ea, ci te fac să te gândeşti la frumuseţea vieţii urmărind eforturile ei de a aduce pe lume un copil înainte de a muri, prin care să celebreze renaşterea scurtă dar intensă cât o existenţă comprimată în câteva luni, după ce l-a întâlnit pe al doilea soţ (interpretat de Luis Tosar) chiar în ziua cumplitului diagnostic. Oricât de îndepărtat de realitatea crâncenă ar părea unghiul de abordare al regizorului Julio Medem, recuperează veridicitatea afectivă prin imaginile-mateforă ce oglindesc toate gândurile Magdei despre feminitate, maternitate şi boală, pline de intermitenţe vizual-onirice prin care liniaritatea acţiunii devine fluidă precum un vis cu tentă psihanalitic-suprarealistă. Însoţite de poveştile dramatice ale medicului şi ale celui de-al doilea soţ, ce se împletesc precum un puzzle în imaginarul protagonistei pentru a prinde consistenţa unei lumi paralele în care proiecţiile fantasmagorice ajung să capate sensuri feminine pline de candoare, aceste introspecţii vizuale metaforice, devenite o călătorie în psihicul Magdei, salvează până la urmă scenariul de apăsărea dezolării şi de superficialitatea cu iz optimist a unei abordări nerealiste, acuzate de compromis în faţa comercialului.

Ma Ma este o reflectare asupra ciclului unei existenţe feminine, cu toate acele simboluri arhetipale care sunt asociate feminităţii: candoarea, fragilitatea devenită o sursă de putere interioară, seducţia, care în cazul protagonistei vine din umorul şi replicile spontane savuroase, şi maternitatea. Însuşi titlul, care evocă atât sensul necruţător al cuvântul  folosit în diagnosticarea cancerului mamar, cât şi imaginea maternităţii, reflectă înspăimântător de bine incredibila vecinătate a vitalităţii şi a morţii în acest film care aproape ca nu permite vizionarea lui prin ochii unui critic de film, ci doar oglindirea emoţională a personajelor ce impresionează prin celebrarea vieţii chiar şi în cele mai grele momente. Personajul central, Magda, poate fi considerat o întruchipare contemporană a modelului de feminitate vechi de când lumea. Este plină de candoare, este conţinătoare precum un receptacul securizant pentru cei traumatizaţi şi debusolaţi, în timp ce se luptă cu propria boală. Îl reconectează la aparatele reanimării prin redescopeirea pasiunii pentru muzică pe medicul ei (Asier Etxeandia) înzestrat cu talent vocal, aflat la rândul său în plină criză conjugală şi existenţială, prin replicile ei amuzante, în care fragilitatea şi compasiunea întâlnesc umorul negru. Îl readuce la viaţă prin luminozitatea solidarităţii umane pe cel ce avea să-i devină al doilea soţ, nimeni altul decât selecţionerul echipei de juniori de la Real Madrid, care şi-a pierdut soţia şi fiica în ziua în care a venit să asiste la meciul fiului ei, şi încearcă să-şi prelungească viaţa reîntorcându-se la propriul trup ce-i dă un ultimatum, şi pe care începe să-l accepte din nou datorită unei sarcini. Întreaga lume a bărbaţilor din jur este animată de prezenţa ei, ordonată de priorităţile ei materne, încât devine mediatorul între aceştia, dar modul prin care începe să relaţioneze cu ei este unul subtil, marcat de simboluri vizuale atribuite feminităţii: marea, în care face pluta ajutată de medicul care îi monitorizează sarcina, copila cu trăsături angelice din ţinutul iernii, ce îl aşteaptă pe ginecologul ei într-un orfelinat din Siberia pentru a fi adoptata de acesta, dar care devine un portret imaginar al fetiţei din pântecul Magdei, sau visele scufundate într-un alb vaporos, în care problemele corpului devin nişte reprezentări suprarealiste ale unor transformări ameninţătoare. De fapt, relaţiile dintre personaje sunt mediate de imagini cu tentă simbolică, în jurul unei reprezentări metaforice a feminităţii, dar fără a deveni opace şi fără a se îndepărtă de realismul crud al dramei.

Schimbările ireversibile provocate de boală sunt redate fără menajamente prin modul în care Penelope Cruz s-a apropiat de lumea personajului său, pe care l-a transformat într-unul universal, ce dă glas milioanelor de femei ce au preferat să treacă prin traume în tăcere, iar intensitatea unor trăiri feminine în relaţia cu boală greu de tradus în cuvinte sunt reprezentate vizual prin imaginile simbolice ale unei fetiţe ce străbate un tărâm îngheţat, în scene ce nu par să aibă o mare legătură cu povestea Magdei, dar care exprimă nevoia de ocrotire maternă atunci când protagonista observă, în cabinetul medicului, fotografia unei copile din Siberia ce urma să fie adoptată, ea imaginând-o aşteptând într-o singurătate friguroasă care începe să capete imaginea unei întinderi de un alb liniştitor, precum o trecere stranie într-o lume ireală, în care trecerea timpului ar putea fi încetinită.

Filmul Ma Ma a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.


LYTE video

foto: www.novela.pl

A Dragon Arrives! – Un thriller halucinant dintr-un Iran mai putin cunoscut

Adriana Gionea
-
0
A Dragon Arrives! – Un thriller halucinant dintr-un Iran mai putin cunoscut

Exuberant şi alert precum un Chevrolet vintage în nuanţa unui portocaliu electric gonind prin deşertul stâncos, melancolic precum un poem persan mistic reinterpretat de un beatnic rătăcit prin Teheran şi efervescent precum un film de acţiune a cărui logică se evaporă când un simulacru al realismului magic îşi bagă coada, filmul regizat de Mani Haghighi este un amestec năucitor care sfidează cu lejeritate şi magnetism vizual atent premeditat graniţa dintre genuri.

A Dragon Arrives!, intrat în competiţia pentru Ursul de Argint la Berlinale, are efectul unui puzzle halucinant în culori tari pentru mintea spectatorului care asociază Iranul cu siluetele ascunse în spatele unor văluri de un negru sufocant, mai ales când încep să defileze pe ecran personaje, obiecte vestimentare şi detalii mitice alăturate ca-ntr-un colaj în care sunt aduse laolaltă elemente ce aparţin unor lumi şi epoci diferite, incompatibile cu imaginea unui Iran despre care auzi la ştirile despre ameninţări nucleare. Dacă îţi plac filmele având o intrigă detectivistă în care unele detalii misterioase ies din sfera explicaţiei raţionale (dar fără a brusca realul într-un mod penibil), realismul halucinant şi atmosfera insolită din romanele lui Don DeLillo, lirismul suprarealist din proza avangardistului persan Hedayat, cultura iraniană dezvaluită prin referinte amintind de poezia clasică persană şi de ritualurile vechi, amestecul dintre mit, suspans, peisaje deşertice demne de basmele stranii, obiceiuri bizare şi breşe în previzibilitatea narativă, şi nu eziţi în faţa unui afiş anunţând un film realizat de un regizor mai puţin cunoscut în spaţiul est-european, atunci s-ar putea să consideri interesant filmul A Dragon Arrives! Te va face suficient de curios pentru a explora noul val al cinematografiei iraniene destul de promiţătoare când jonglează cu teme controversate la graniţa dintre estetica unui thriller occidental şi metaforele vechii Persii.

A Dragon Arrives - masina

imagini: The Match Factory

Regizorul Mani Haghighi, care din când în când mai bagă capul în propriul film prin intervenţii documentare, realizează un melanj ameţitor de genuri, planuri narative, influenţe culturale, personaje ce trăiesc experienţe bizare, de un misticism aproape psihedelic, şi istorii fragmentate de o memorie polifonică prin care descoperi un Iran mai puţin cunoscut, al anilor ’60, în care moda occidentală era preluată de hippioţii cosmopoliţi din Teheran puşi la punct atât cu noile tehnologii, cât şi cu semnele complicate ale persanei medievale, iar oamenii din poliţia secretă a Şahului erau cu ochii pe tinerii opoziţiei având idealuri de stânga, vânau anarhişti şi fundamentalisti ce visau la un stat religios.

A Dragon Arrives - copilulimagini: The Match Factory

Dacă nu ai cunoaşte puţin din istoria Iranului de după anii ’50, ai crede că ai în faţă o imitaţie ludic-halucinantă a thrillerelor poliţiste americane (ce au vrut să recicleze emblemele vizuale ale anilor ’60), a modei hippie din California mutată în Teheran, la care se adaugă supranaturalul exotic al unor legende despre morţii neliniştiţi care bântuie, epave descoperite în mijlocul unui deşert şi acel suspans vandabil al poveştilor cu fantome. Din fericire, pentru cei care au mai citit despre literatura modernă iraniană şi despre Iranul din perioada Şahului, reperele vizuale şi spaţio-temporale ajung să capete sens când începe să se deruleze partea narativă, ce are la bază un interogatoriu în timpul căruia este devoalată (doar parţial) povestea falsei sinucideri a unui prizonier politic exilat într-o vale din apropierea Golfului Persic. Ajuns în locuinţa prizonierului, improvizată în epava unei corăbii din perioada în care navigatorii englezi şi cei portughezi îşi disputau supremaţia asupra comerţului cu mătase din Persia, detectivul Babak Hafizi (interpretat de Amir Jadidi, un debutant înzestrat cu alura unui detectiv carismatic din filmele anilor ’50-‘60) pune la îndoială veridicitatea semnelor ce indicau sinuciderea şi decide să mai petreacă o noapte în locul unde a fost găsit cadavrul pentru a citi toate însemnările acestuia, rămase pe pereţii epavei, însemnări ce par a fi pasaje dintr-o operă literară numita Paradisul. Detectivul Hafizi ignoră sfatul paznicului de a părăsi zona deoarece, atunci când va primi cadavrul prizonierului, pământul îşi va căsca gura şi el ar putea fi înghiţit. Ce pare a fi o superstiţie naivă pentru omul secolului XX, va pune la îndoiala percepţia asupra firescului după ce pământul se cutremură, dar semnele seismului sunt detectate doar în apropirea mormântului săpat lângă epavă, nicidecum pe o rază de kilometri, aşa cum ar fi fost normal conform legilor fizicii.

A Dragon Arrives - candelabrulimagini: The Match Factory

Intrigat de acest fenomen teluric inexplicabil, Hafizi începe să investigheze, pe cont propriu şi în secret, zona misterioasă. În ajutor îi vin boemul inginer de sunet Keyvan Haddad (Ehsan Goudarzi) şi un seismolog excentric pe nume Behnam Shokouhi (Homayoung Ghanizadeh). În timp ce Haddad înregistrează sunetele tăcerii şi ale pământului pentru a depista sursa fenomenului inexplicabil, Behnam caută nişte dovezi ştiinţifice ale seismului pe care doar detectivul Hafizi l-a simţit. În peisajul apocaliptic al indiciilor dezlânate apare şi o femeie în haine tradiţionale, în mijlocul unei ceremonii în care transa muzicii se termină cu nişte detalii stranii legate de o cămilă ce trebuie eliberată, de un nou-născut ale cărui origini erau dovezile unei idile între prizonierul găsit spânzurat şi dispariţia misterioasă a fetei unui localnic posesiv. Acestor indicii li se alătură câteva simboluri ce transformă istoria, poveştile navigatorilor ce dădeau târcoale Golfului Persic, legendele, teroarea paranoidă instaurată de securiştii Şahului, într-un film în care detaliile unui thriller politic se dilată suprarealist, iar suspansul te ţine captiv până la final, în ciuda unor amănunte ce par a fi nişte inserţii artificiale rupte din poveşti senzaţionaliste cu fantoame. Toate aceste elemente ce se rostogolesc inopinat în poveste şi vestimentatia boemă înflorată, asortată cu perciunii şi pletele unuia dintre personaje, te fac să te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu expunerea vizuală a unui trip facilitat de nişte ierburi locale psihotrope. Dar bănuiala unui delir îţi va fi infirmată de intervenţia regizorului ce susţine veridicitatea insolitului halucinant.

A Dragon Arrives - balonulimagini: The Match Factory

Bănuind parcă tedinţa unor spectatori de a considera detaliile fantasmagorice drept nişte scorneli nereuşite, ce ar părea ridicole precum o butaforie kitsch în ochii celor având o toleranţă scăzută în faţa unui scenariu ce fragmenteaza până la risipire firul logic al naraţiunii pentru a obţine impresiile insolite, cineastul Mani Haghighi îşi regizează propria apariţie în film, pentru a crea o fereastră demnă de un documentar prin care să prezinte datele reale ce sprijină veridicitatea poveştii din film, încât ai impresia că vezi de fapt o alternanţă între ficţiune, aberant şi documentar în stilul unui mockumentary. Intervenţia lui Mani Haghighi poate fi o poartă spre cinematografia modernă şi spre traumele unei istorii zbuciumate ce a cutremurat Iranul aflat între autoritatea unui Şah ce menţinea o iluzie a vieţii occidentale cu preţul terorii, al interogatoriilor terifiante şi al cultului personalităţii, si opresiunea fundamentaliştilor. Regizorul aminteşte de ceea ce era considerat noul val al cinematografiei iraniene postbelice, reprezentate şi de bunciul său, Ebrahim Golestan, introducând nişte secvenţe din filmul reprezentativ – The Brick and the Mirror, apoi revenind lin la povestea celor trei personaje din misterioasa vale, sugerând apartenenţa boemului inginer de sunet la echipa lui Golestan şi stabilind o legătură între fotografiile găsite într-o cutie secretă a bunicului său şi declaraţiile unui membru al poliţiei Şahului despre arestarea şi interogarea a trei bărbaţi, nimeni alţii decât protagoniştii din film.

Indiferent de impresia pe care ţi-o lasă viziunea cinematigrafică a regizorului, A Dragon Arrives! este un film care nu te plictiseşte şi care te poate face curios în legătura cu filmele iraniene (contemporane sau clasice) de autor. Apreciezi abilitatea lui Mani Haghighi de a construi o punte vizuală deloc de ignorat din punct de vedere cromatic (Chevroletul de un portocaliu electrizant în mijlocul deşertului monocrom contribuie la volatilizarea graniţei temporale şi cinematografice dintre influenţele orientale şi vestice), între estetica occidentală a filmelor de acţiune, pe care ai impresia că le parodiază într-o cheie suprarealistă deloc incisivă, şi cultura ţării natale, pe care te invita subtil să o descoperi fără prejudecaţi animate de fundamentalişti şi terorişti, prin trimiterile artistice la istoria literaturii şi a cinematografiei, sub pretextul unei ferestre documentare prin care apare în propriul film.

A Dragon Arrives! se vrea un film de artă care poate satisface gusturile mai multor categorii de spectatori. Intriga poliţistă încărcată de suspansul halucinant, personaje bizare şi dispariţii inexplicabile în spaţii cotropite de tăcere, de unde răsar legende cu epave şi cimitire bântuite, îl fac suficient de accesibil pentru a intra in sălile cinematografelor de masă, iar jocul cu genurile, coerenţa temporală fragmentată, veridicitatea istorică devenită volatilă într-o geografie a insolitului dilatat până la delirul vecin cu transa indusă de coloana sonoră ce îmbină influneţele persane tradiţionale şi cele occidentale (fără a cadea în amatorismul unui puzzle kitsch) şi tratarea controverselor politice în registrul unei metafore demne de un roman invadat de realismul magic sunt suficiente pentru a intra şi pe sub pielea cinefilului aventurier ce preferă experimentul vizual şi jonglarea cu perspectivele în detrimentul şabloanelor predictibile şi usor de interpretat.

A Dragon Arrives! a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.

Foe – Meseria scriitorului este hoinareala

Adriana Gionea
-
0
Foe – Meseria scriitorului este hoinareala

Ştim câtă hoinăreală înseamnă meseria scriitorului. Stăm, ne uităm pe geam şi un nor asemenea unei cămile trece prin faţa noastră şi, înainte să ne dăm seama, imaginaţia noastră ne-a şi dus până în nisipurile din Africa, iar eroul nostru (nimeni altul decât noi înşine deghizaţi) se bate în iatagane cu un tâlhar maur. Încă un nor trece prin faţa noastră, seamănă cu o corabie, şi cât ai clipi suntem aruncaţi pe ţărm, pe o insulă pustie, şi ne cuprinde disperarea. Pe Susan Barton, femeia pe care J.M.Coetzee i-o dăruieşte izolatului Cruso (varianta numelui din romanul Foe), nu insula unde ajunge după ce scapă cu viaţă de pe o corabie distrusă de o revoltă devine locul disperării, ci porturile unei lumi care se considera civilizată în comparaţie cu băştinaşii din colonii. În pustietatea înconjurata de ape, deloc turcoaz, aşa cum sunt cele din paradisul plin de palmieri ce răsar din nisipuri de un alb ireal, naufragiata Susan Barton găseste răgazul necesar pentru a-şi povesti viaţa în faţa unui Cruso taciturn şi ţâfnos, şi a sclavului Vineri, cu limba tăiată de vânătorii de sclavi mauri. Iar viaţa lui Susan este fecundă pentru o carte de aventuri. Plecată în Bahia pentru a-şi găsi fiica despre care i s-a spus că ar fi fost răpită de un corabier, devine martora unei lumi exotice, pline de bogăţii, de curiozităţi, de rase amestecate, dar şi de cruzime, apoi fuge în ultimul moment de pe nava care ar fi trebuit să-i asigure reintrarea în lumea “civilizată” prin Lisabona.

Dezgustată, dar şi atrasă de ursuzul Cruso, şi intrigată de misterul ce înconjoară tăcerea lui Vineri, după ce i-a cunoscut povestea devenită o prezenţă terifiantă în mintea ei din cauza mutilării suferite de acesta, Susan devine, în romanul scris de Coetzee, uterul capabil de a zămisli reflecţii despre legătura dintre supravieţuire, memorie, ficţiune, despre viaţă şi moarte, despre percepţia exoticului şi dificultatea occidentalului de a tolera, timp de secole, diferenţele culturale puse pe seama barbariei celor colonizaţi, despre adevăr şi minciuna vandabilă într-o literatură aruncată în mijlocul bursei unde se tranzacţionează scornelile captivante, despre nevoia de apropiere în prezenţa bunului sălbatic, despre adaptarea ca formă de îmblânzire a străinului şi despre singuratate.

Plin de pasaje sublime (în adevăratul sens al cuvântului) despre natura umană, dar şi de cruzimea revelată de muţenia sclavului african, Foe este un roman înşelător, cu mesaje insolite ascunse în spatele cuvintelor precum umbrele ce pândesc în abundenţa vegetală dintr-un tărâm necunoscut la care visau europenii în epoca marilor navigatori ce au deschis rutele spre Indii şi Africa. Până şi titlul este un miraj. La o prima citire, ai fi tentat să te rezumi la înţelesul negativ substantivului foe (vrăjmaş, adversar), ca apoi să îţi dai seama că, de fapt, ai de-a face cu adevăratul nume al lui Daniel Defoe înainte de a-şi cumpăra titlul nobiliar pentru a-şi masca originile plebee, acesta fiind un simplu fiu de negustor, aşadar inferior în ochii celor pentru care omul simplu rămânea un om simplu în ciuda priceperii de a le delecta imaginarul cu poveşti seducătoare despre aventurieri şi marginali ce-şi depăşesc, unii dintre ei, condiţia. După ce te-ai lămurit de unde vine Foe, te paşte o alta ispită a interpretării facile, care îţi spune că, de fapt, acest roman este o rescriere sau o continuare, în registrul unei parabole moderne, a romanului Robinson Crusoe, iar femeia care naufragiază pe insula lui Cruso, are o scurtă relaţie senzuală cu acesta înainte ca el să moară în timp ce se reîntorcea pe continentul natal, te face să-i dai crezare aceastei interpretări deoarece se duce ea însăşi la domnul Foe pentru a-l ruga să transforme într-un roman impresiile şi relatările ei despre zilele petrecute pe insula pustie alături de Cruso.

Dacă nici firul continuităţii postmoderne a unei opere clasice nu este de ajuns, atunci ai putea merge pe cel al unei reflecţii despre ascensiunea greoaie în lumea literaturii – protagonista Susan Barton fiind o deghizare metaforică a scriitorului debutant căruia reprezentanţii departamentului de marketing îi recomandă să adauge nişte detalii senzaţionaliste, aşa cum face şi Foe, care îi cere lui Susan să insereze nişte detalii picante despre şederea în Bahia sau despre canibalii de pe insula cândva locuită de Cruso (deşi ea nu văzuse vreo urmă de canibal). Mai mergi puţin către adâncul romanului ale cărui straturi simbolice, deşi aparent limpezi, sunt dense şi fecunde în interpretări precum o pădure tropicală, şi ajungi de fapt la modul în care fiinţa umană îşi reprezintă propria realitate când dă nas în nas cu exoticul, tradus prin sălbatic, miserios, înfricoşător, excentric, apoi încearcă să interpreteze folosindu-se de şabloanele culturale familiare lumea acestui străin.

Farmecul romanului este dat de veridicitatea oricărei interpretări alese de tine, iar, dacă îţi plac acele rescrieri ale romanelor consacrate şi care îţi oferă un spectacol al modificărilor perceptive asupra unei poveşti fluide precum imaginile din testul petelor de cerneală, atunci vei include Foe pe lista operelor fascinante, cu mesaje finale mereu în schimbare. La ispitirea cititorului a contribuit şi talentul lui Coetzee de a orna carnalitatea unei istorii cu priceperea unui negustor de poveşti din tărâmurile îndepărtate şi cu acel rafinament erudit ce permite îmbibarea festinului narativ de pasaje existenţialiste despre sensul vieţii redescoperit prin literatură. În acest roman ţi se dezvăluie un Coetzee a cărui scriitură, atât de frumos (şi migălos) tălmăcită de Irina Horea, capătă umbre candide şi lucirile unei duioşii enigmatice precum chipurile fiinţelor exotice dintr-un tablou de Henri Rousseau, în care perspectiva unei picturi naive permite desfăşurarea unei întunecimi tainice, puse pe seama începuturilor umane despre care se credea că au fost conservate în inima pădurilor din ţinuturile îndepartate, de unde venea şi Vineri, pe care Susan Barton, cu perseverenţa naivă a locuitoarei dintr-un regat ce posedă colonii şi inventivitatea unui pedagog excentric încearcă să-l înveţe noi forme de exprimare pentru a-i afla povestea din perioada în care a fost capturat de vânătorii de sclavi. Coetzee reuşeşte să reinterpreteze în cheie postmodernă un clasic ducându-se chiar în inima unei epoci apuse, pe care o explorează cu mijloacele unui povestitor din secolele trecute. Găseşti în Foe desfăşurarea unui imaginar flamboaiant al europenilor care vedeau pentru prima oară băştinaşi, pe care îi priveau ca pe nişte vietăţi exotice, având nişte trăsături străine calităţilor umane, dorind apoi să le îmblânzească de parcă ar fi animăluţele unui cabinet de curiozităţi pe care să le exibe în salonul extravaganţelor dintr-o vastă reşedinţă aristocrată, de parcă ar fi fost nişte obiecte decorative mişcătoare, spre a fi analizate, pipăite, apoi îmbrăcate în straiele civilizaţiei. Nu este ignorat nici apetitul epocii lui Defoe pentru acele poveşti, mai mult sau mai puţin reale, despre naufragii pe insule populate de canibali şi cărora le dau târcoale monştri marini.

După ce-ţi lasă apetitul pentru poveşti să îşi facă de cap în prima jumătate a romanului, Coetzee se ocupă şi de gusturile rafinate, care aşteaptă pasajele adânci, pline de reflecţii copleşitoare, sublime, şi de compasiune pentru fiinţa umană. Şi le vei găsi. Mai mult, te vei scufunda în ele ca-n mijlocul unor ape pe cât de stranii, pe atât de liniştitoare. Nefiind înstrăinate de restul poveştii petrecute în era lui Defoe şi a expansiunii coloniale, reflecţiile alimentează de fapt scenele de interior desprinse de timp, unde au loc dialogurile purtate de Susan Barton şi Foe, pe care aceasta îl roagă să-i scrie povestea pentru a câştiga suficienţi bani necesari supravieţuirii după reîntoarcerea pe continent, deşi adevăratul scop al scrierii unui roman este revelat treptat, într-un joc al transparenţei şi al ambiguităţii hrănite de contradicţiile psihologice, de căutarea unui sens al existenţei, al cuvântului scris, al experienţelor şi mai ales al criteriilor folosite pentru a delimita imaginarul şi autoamăgirea de realitate. După ce îl va întâlni pe Foe, viaţa lui Susan Barton va deveni o călătorie iniţiatică, din furnicarul gălăgios londonez până la Bristol, unde ar vrea să-l îmbarce pe Vineri pe un vapor care să-l ducă înapoi în Africa natală pentru a-i reda libertatea. Prin încercările lui Susan de a înţelege modul în care Vineri percepe lumea, de a verifica dacă este capabil să dezvolte un limbaj intern, Coetzee poate provoca dialoguri despre diferenţele perceptive asupra Binelui în funcţie de filtrele culturale, invitându-te să te reîntorci la titlul romanului pentru a găsi şi alte sensuri ascunse de scriitor în alagerea numelui Foe (sub care zace semnificaţia substantivului vrăjmaş) atunci când ai în faţă (şi) o poveste despre un străin provenit din lumea aşa-zişilor sălbatici (în ochii europenilor).

Această călătorie, plină de prezenţe fantomatice, iluzii, amintiri confuze menite să testeze limitele veridicităţii şi ale unei receptări lucide, are ingredientele unei naraţiuni îmbietoare şi jocul modern al perspectivelor multiplicate. În locuinţa lui Foe, Susan Barton îşi povesteşte dramele şi se povesteşte, se regăseşte şi apoi se pierde în propria memorie, iar Foe devine asemenea unui confident cu planuri ascunse, care jonglează cu mintea femeii rătăcite pe insule pustii şi tărâmuri necunoscute, făcând-o uneori să se îndoiască de autenticitatea experienţelor trăite, de fidelitatea reconstituirii lor odată rechemate la suprafaţă din adancurile memoriei. Oare chiar avea o fiică? Oare ce a văzut în Bahia putea fi real? A existat cu adevărat insula pustie a lui Cruso? De ce presăra Vineri petale peste valurile oceanului ca prins într-un ritual sacru? Să fie povestea lui Vineri atât de crudă pe cât şi-o imagina Susan, presărată cu vânători de sclavi şi copii răpiţi de lângă ai lor, din mijlocul pădurilor de palmieri? Cât de întinsă era de fapt Africa lui Vineri? Încurcată în păienjenişul întrebărilor ivite în preajma lui Foe, Susan pendulează între planul real, palpabil, şi cel interior, în care subiectivitatea hrănită de imaginarul ce ascundea pierderi şi temeri permite o deşirare a veridicităţii, încât ajuni să te întrebi dacă nu cumva toată viaţa protagonistei nu a fost de fapt o prizonieră a ficţiunii, o sclavă a unui imaginar răvăşitor ce s-a vrut de fapt un tămăduitor.

În dialogurile dintre Susan şi Foe găseşti poate unele dintre cele mai frumoase interpretări despre forţa, dar şi volatilitatea cuvintelor în relaţia cu Altul, cu propria conştiinţă, cu memoria colectivă, cu autodezvăluirea sedusă de ispita reinventării identitare prin transformarea propriei existenţe într-o poveste ce se revoltă împotriva naratorului precum nişte călători împotriva căpitanului de pe corabie. În mijlocul acestei meditaţii asupra menirii unui scriitor în relaţia cu necunoscutul, în medierea dintre lumea lui şi cea îndepărtată şi în alimentarea cu poveşti a vieţilor anoste care îi ies în cale, pluteşte relaţia dintre Susan şi tăcutul Vineri, care preferă să se comunice prin transa dansului chiar şi atunci când îmbracă pe ascuns veşmintele lui Foe. Este o relaţie însufleţită de compasiune, duioşie, curiozitate, dar şi de temeri, încât te întrebi dacă nu cumva pielea străinului de la tropice devenise pânza peste care occidentalii au pictat timp de secole bântuite de teroare, propriile fantezii întunecate, populate de fiinţe imaginare terifiante, care, prin canibalism, îi făceau să dispară, prin rituri păgâne, să uite de sine, prin abundenţă, să râvnească la tot ce le interzicea bigotismul propovăduit în catedralele copleşitoare, punând în cârca străinului toată povara unui imaginar interzis de civilizaţie, dar gata oricând să se dezlanţuie în mişcări exuberante pentru a sfida bunăcuviinţa care taie limba universului abisal colectiv prin condamnarea stranietăţii.

Foe - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

Sirena si alte povestiri – Calatorie in inima Siciliei

Adriana Gionea
-
0
Sirena si alte povestiri – Calatorie in inima Siciliei

Nu există memorii, scrise chiar şi de personaje insignifiante, care să nu conţină valori sociale şi pitoreşti de prim ordin. Faptul de a ţine un jurnal sau de a scrie la o anumită vârstă propriile memorii ar trebui să fie o datorie “impusă de Stat”, materialul adunat după trei sau patru generaţii ar avea astfel o valoare inestimabilă, multe probleme psihologice şi istorice, de care umanitatea este preocupată, ar putea fi rezolvate. Sunt cuvintele prin care autorul romanului Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, membru al aristocraţiei meridionale aflate la apus, îşi începe derularea amintirilor şi a primelor impresii vizuale rămase din copilăria revizitată de parcă ar fi un paradis pierdut al încăperilor cu tapet de mătase, jocuri de lumini prelinse printre storuri în zilele cu arşiţă şi tablouri campestre din Sicilia livezilor de măslini, a piaţetelor gălăgioase, a trupelor de artişti ambulanţi, dar şi a grădinilor înmiresmate şi a râpelor sterpe. Publicate după moartea sa, într-un volum care includea şi trei proze scurte inedite, descoperite în manunescrisele sale – Sirena, Bucuria şi legea, Pisoiaşii orbi– aceste amintiri păstrează nu numai memoria intimă a unui mare scriitor ce a putut capta istoria zbuciumată din perioada însufleţită de modelul unui Garibaldi, a reunificarii Italiei, ci şi spiritul, psihologia şi imaginarul unei lumi sălbatice, nesupuse, unde nostalgia strălucitoare, lirismul, ambţia venală, impulsivitatea machistă, lăcomia pantagruelic- ostentativă, melancolia din amiezile toride, pofta de viaţă, legendele şi mizeria crâncenă se îngrămădeau pentru a imortaliza o Italie meridională adesea hulită de piemontezii ce au considerat-o multă vreme pântecul din care scăpau demonii barbariei.

Primele amintiri sunt mereu inundate de lumina care poate reflecta şi exprima intensitatea emoţiilor înainte de apariţia cuvintelor sofisticate, capabile de a reda întreaga coloratură a vieţii lăuntrice. Iar pentru Lampedusa, lumina primelor amintiri avea o localizare precisă. Era în acel tărâm al mării cu miresme aparte, dacă îi dăm crezare protagonistului din Sirena, deopotrivă locuit de zei şi de măgari, unde instinctele luau forme diverse, dar obiceiurile proaste nu se schimbau, în care miroseau atât mizeria, cât şi rozmarinul de pe munţii Nebrodi, mierea din Mellili, arborii de fistic şi livezile de lămâi şi portocali ce-şi trimiteau boarea până la Palermo. Aţi ghicit acea Sicilie rustică, picturală şi arhaică, dinaintea filmelor despre mafioţi şi gangesteri mărunţi, o Sicilie care l-a transformat pe Lampedusa într-un cameleon literar, devenit în Pisoiaşii orbi martorul lucid al ultimelor extravaganţe îngăduite risipitoarei aristocraţii meridionale ajunse la sapă de lemn şi ameninţate de rapacitatea plebeilor cu instinct de cămătari şi mentalitate de latifundiari, dispreţuiţi când se aflau în ipostaza de plăvani, şi capabil, în Sirena, de un lirism vizual ce i-ar face invidioşi până si pe romanticii având ştate vechi în descrierea contopirii dintre natură, miturile acvatice, reveriile pline de siluetele nimfelor de marmură şi iubirea nepământeană ce salvează primele incursiuni erotice de la vulgaritate. După ce te-ai lăsat purtat prin galeria imaginilor bucolice, inundate de inocenţa copilului visător ce preferă compania volumelor din biblioteca palatului preferat, descrise printr-o derulare senzorială a memoriei în care s-au păstrat peisajele Siciliei pline de contraste, vei avea parte de o incursiune abruptă în psihologia regiunii, prin cele trei proze scurte în care vei descoperi un aristocrat versatil atunci când se apucă de scris, capabil fiind să descrie veridic şi problemele spionoase din tabăra opusă, pe care le suprinde cu acuitatea unui psihanalist, dramatismul unui regizor neorealist, concizia şi duioşia unei nuvele cehoviene (în povestirea Bucuria şi legea) şi apăsarea unei drame sociale atât de sfredelitor captate în povestirile scrise de Pirandello.

Poţi simţi întreaga umanitate siciliană trepidând sau capitulând precum o jivină obosită, moleşită de soare şi de lipsuri, în povestirile scrise de Lampedusa, ce pare să fi netezit calea urmată de Pavese. Este o umanitate care îţi este revelată în straturi de vicii, miresme şi nuanţe, precum un festin local încărcat de sosuri grele, condimente şi arome stridente, sau în fastul decrepit al unor nobili faliţi, ce seamănă cu palatele din care strălucirea a fost alungată de multă vreme, dar se încăpăţânează să-şi mai lase amintirile în faţada impozantă, în statuile de marmură, în argintaria încă neamanetată, în rutina cinelor din grădina şi în jocurile decorative ale unui tapet de mătase decolorată. Ajungi să înţelegi mentalitatea arhaică din spatele rapacităţii şi a setei de putere şi influenza, adesea reprezentate simplist în multe filme despre mafioţi, atunci când parcurgi povestirea Pisoiaşii orbi, având consistenţa unui microroman ce ar fi putut fi transformat într-un roman-fluviu despre ciocnirea nobililor sărăciţi cu noii stăpâni ai locului ridicaţi din rapacitatea cumparării obsesive a moşiilor lăsate în paragină de oamenii de vază, sau într-o sagă despre înălţarea unei familii de latifundiari sicilieni ce râvneau la statutul aristocraţilor, propulsaţi in lumea bună de un pragmatism plebeu, considerat grosolan şi primitiv. Întâlnirea dintre aristocraţia decăzută şi noii stăpâni ai locului, fără de blazon, nu are nevoie de sute de pagini. Dialogurile amuzante dintr-o singură scenă îi sunt suficiente lui Lampedusa pentru a surprinde mecanismele construirii unor mituri locale, prin caricaturile distorsionate ale dispreţului şi nişte scorneli abundente precum un arabesc de bârfe.

Pe cât de necruţător este cu persoajele siciliene din Pisoiaşii orbi, pe atât de îngăduitor este cu protagoniştii din Sirena, doi bărbaţi din generaţii diferite, pe care vârsta şi epoca îi despart precum plăcile unei lumi interioare scindate între Erosul pulsiunilor de rând şi cel transformat în pasiunea pentru artă şi cultura antichităţii greceşti. Pe fundalul ascensiunii fasciste din anii ’30, un reputat elenist îşi rememorează tinereţea primilor zori ai erotismului printr-o poveste de iubire la graniţa dintre oniricul halucinant, bine hrănit de închipuirile însinguratului izolat în mijlocul unor mituri traduse şi reinterpretate cu fervoarea unui lingvist cu obsesii de arheolog, şi realitatea filtrată prin introspecţiile unui mizantrop erudit ce poate răspândi nişte reflecţii de o luminozitate nebănuită asupra naturii umane. Prin Sirena, Lampedusa pare să fi dorit purificarea imaginară a unei lumi ameninţate de sărăcie, brutalitate şi feudalism, amintindu-ţi că patria lui, Sicilia a fost cândva un loc al frumuseţii mitologice, luminoase precum fotografiile cu statui antice de marmură, ce tapetau pereţii din apartamentul modest al protagonistului. Sirena este reîntoarcerea la acea lume a poveştilor citite în palatul Santa Marguerita, bijuteria familiei Lampedusa, ale cărui ornamente, mătăsuri şi mobile formau jocuri de lumină pentru a transforma încăperile ascunse de arsiţa amiezii într-un sipet al zânelor.

Prozele şi amintirile fragmentate din acest volum sunt o incursiune reconfortantă, invadată de lumina meridională prăvălită peste ţărmuri şi valuri, o călătorie în Sicilia de altădată şi o radiografie colectivă sentimentală, perturbată uneori de nişte peisaje dezolante. Este o declaraţie de iubire pentru o regiune ademenitoare, dar şi aspră, care, prin fluxul memoriei afective, poate deveni cea mai frumoasă dintre lumile posibile tocmai datorită contrastelor umane greu de iubit în acelaşi timp, dar imposibil de ignorat într-un jurământ de fidelitate.

Sirena si alte povestiri - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Cum să-ți crești banii mai repede decât dacă i-ai ține la bancă

Post Modern
-
0
Cum să-ți crești banii mai repede decât dacă i-ai ține la bancă

În general când vine vorba de a pune un ban deoparte, ne gândim fie la a depune bani în bancă, fie la a pune banii “la saltea”. Vedem de obicei în filme, cum alții își investesc banii la bursă, de exemplu, sau au planuri de economisire și investiții pentru “retirement”. În România, trebuie să recunoaștem că mulți dintre noi nici s-au gândit la planuri de investiții pentru momentul în care vor ieși la pensie, în ciuda faptului că știm cu toții că sistemul de pensii este total dezechilibrat și sunt șanse mari ca la momentul retragerii din câmpul muncii lucrurile să stea chiar mai rău decât în acest moment.

Să investești pe bursă pare foarte complicat, e nevoie de cunoștințe specifice, să ai un plan de investiții pentru pensie pare o idee de unde nu știi de unde s-o apuci. Dar nu e atât de complicat precum pare. Finzoom ne oferă câteva idei de investiții pentru a obține o creștere mai mare la depozite de  0,45% – 1,75% cât primim de la bănci. De fapt la modul real, câștigăm chiar mai puțin decât această dobândă, chiar ajungând să pierdem bani din depozite, pentru că:

  1. Impozitul de 16%: Veniturile din dobanzi se impoziteaza de catre statul roman cu 16% – iar din 2016/2017, conform noului Cod Fiscal, se plateste si 5,5% contributia la asigurari de sanatate (CASS)
  2. Comisioanele: Constituirea unui depozit presupune deschiderea unui cont curent bancar, purtator la randul lui de comisioane: de deschidere si de administrare (lunar sau anual). Acestea pot ajunge impreuna si la 90 lei pe an.
    In plus, majoritatea bancilor mari din Romania practica un comision de retragere numerar (la ghiseu) de 0,4% – 0,5% din suma retrasa, chiar si in ziua scadentei depozitului.


Care sunt alternativele la depozitele bancare:

Conturile de economii

Acestea ofera flexibilitate – poti depune si scoate bani oricand, fara sa fii penalizat. Conturile de economii pot avea si dobanzi de 3% si comisioane zero (de exemplu conturi de economii pentru copii).

Titlurile de stat

Sunt emise si garantate de stat, sunt alternativa cel mai putin riscanta la depozitele bancare.
Avantaje:

  • Este un venit neimpozabil , nu se retine 16% impozit, ca in cazul castigului din depozite sau conturi de economii
  • Nu se pierde dobanda acumulata pana in momentul vanzarii titlului, inainte de termen – ceea ce nu se intampla in cazul depozitelor bancare (se pierde dobanda acumulata, daca se retrag bani din depozit inainte de termen)
  • Dobanda fixa de 2,15%, pentru 2 ani, in conditiile in care dobanzile bancare sunt in continua scadere

Dezavantaj: Valoare titlului de stat poate scadea prin tranzactionare la bursa chiar sub valoarea nominala (in acel moment titlul valoreaza mai putini bani decat ai dat pe el). Daca nu ai achizitionat titluri de stat in iunie 2015 (cand a avut loc prima emisiune de titluri de stat pentru populatie, dupa o pauza de 10 ani), le poti achizitiona acum doar de pe Bursa.


Fondurile de Pensii

Fie ca sunt cu contributii obligatorii (Pilonul II) sau facultative (Pilonul III), fondurile de pensii au avut anul trecut randamente de 7-8% (chiar 13% in 2013). Aceste randamente nu pot fi insa garantate.
Fondul de Garantare a Drepturilor din Sistemul de Pensii Private are rolul de a compensa eventualele pierderi ale beneficiarilor de pensii private.
Este insa o investitie pe termen lung, vei beneficia de roadele ei abia la batranete.

Fondurile de investitii

Acestea au randamente mai mari decat depozitele bancare, si de 6-10% pe an la lei. Fondurile de obligatiuni sunt si cele mai putin riscante, in timp ce la fondurile care investesc in actiuni poti avea profituri mai bune, dar pot inregistra si pierderi.
Atentie: sumele nu sunt garantate (ca in cazul depozitelor, sau conturilor de economii, care sunt garantate de Fondul de garantare a depozitelor bancare, sau titlurilor de stat, care sunt garantate de stat).

Investitii pe bursa

“N-am timp sa joc pe bursa, nici cunostintele necesare” spunea o cunostinta cand venea vorba de Bursa.
Castigurile din Bursa sunt de 10-15% anual, insa este nevoie de un broker autorizat (un intermediar) sau sa devii tu insuti trader accesand o platforma de tranzactionare online.
Iti trebuie sa aloci timp pentru a invata si a intelege piata, pentru a cumpara si vinde la momentul oportun.

Investitii in imobiliare: Sunt investitii pe termen lung, iar pentru anumite proprietati veniturile din chirii pot fi cu adevarat consistente, care pot aduce randamente de 6-7%. De exemplu, daca investesti intr-o gasoniera de 40.000 Euro si o inchiriezi cu 230 euro/luna, castigi aproape 7% pe an din chirii.

Așadar să urmăm sfatul indirect al lui Warren Buffet – I made my first investment at age eleven, I was wasting my life until then (Am făcut prima mea investiție când aveam 11 ani, până atunci mi-am irosit viața), cel mai cunoscut și de succes investitor din lume, și să începem să facem primii pași ca investitori.

Janis: Little Girl Blue – Fragila Janis Joplin pe care o iubesti

Adriana Gionea
-
0
Janis: Little Girl Blue – Fragila Janis Joplin pe care o iubesti

Împreună cu Amy J. Berg am (re)găsit-o pe acea Janis pe care o ştiam: gata să râdă cu toată fiinţa când îşi vede admiratorii în extaz care se abandonează dansului, apoi să simtă întreaga durere umană şi să o pulverizeze prin blues. Plină de viaţă şi de multă tristeţe, jinduind după iubire şi libertate. O eternă copilă poznaşă, dar având sufletul celui ce a simţit într-un sfert de existenţă cât alţii într-o viaţă. O voce pe care fie o adori, fie o consideri abrazivă, dar nu-i rămâi indiferent când o asociezi cu senzualitatea născută exact dintr-o nonşalanţă ce o plasează la graniţa dintre două etape decisive pentru formarea ei. La această graniţă se intersectează adolescenta ce-şi îneacă revelaţiile precoce (greu de purtat) în teribilismul provocărilor demne de o Calamity Jane, ce se ia la harţă într-un bar din sudul rasist, şi femeia a cărei maturizare însemna descoperirea muzicii şi a stilului artistic personal prin care îşi oblojea rănile unei inadaptări ivite exact în anii în care acceptarea şi confirmarea venite din exterior ar fi fost vitale pentru stima de sine. Urmărindu-i dezlănţuirea nu poţi decât să îi invidiezi pe bătrânii care în tinereţe şi-au făcut de cap în timp ce părinţii lor credeau că lumea o luase razna când Hendrix îşi făcea praf chitara pe scenă, iar Morrison era un şaman ce aprindea fantezii.

Janis, Little Girl Blue - chitarafoto: film/Janis Joplin site

Cei pentru care anii ’60 au însemnat tinereţea în care muzica rebelilor fisura Cortina de Fier prin forţa vinilurilor sau puştii de azi, ce visează la Woodstock-ul necunoscut ca la un paradis ce nu a mai avut răbdare ca ei să vină pe lume, au aşteptat cu sufletul la gură lansarea documentarului Janis: Little Girl Blue. Şi au avut şi de ce! Amy J. Berg nu a fost ovaţionată degeaba. A reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să o aducă în prezent pe acea Janis Joplin pe care o iubeşti dacă eşti fan sau o vei iubi, în cazul în care nu ai auzit până acum dar îţi plac blues-ul, folk-ul anilor ’60 sau vocile feminine puternice ale jazz-ului de abanos. Te va fascina dacă preferi cântăreţele dornice de a-şi pune sufletul în corzile vocale precum Amy Winehouse, adulmeci cu nesaţ legendele şi poveştile beatnicilor din generaţia lui Kerouac, sau şi te inspiră dezlănţuirea lui Jim Morrison sau a lui Jimi Hendrix.

Documentarul lui Amy J. Berg te face pur şi simplu să-ţi mişti picioarele (dacă nu poţi dansa cu tot corpul în sala de cinema, aşa cum şi-ar fi dorit zeiţa hippie) în ritmul instrumentelor ce acompaniau vocea electrizantă şi tânguitoare a lui Janis. Readuce în minte toate versurile preferate, într-un colaj sensibil, cu intensitatea unei avalanşe de trăiri, dar, mai presus de toate, aminteşte de acea Janis care a putut cuceri generaţie după generaţie prin talentul de a-şi pune sufletul în versuri, de a intra în aceeaşi transă cu spectatorii fermecaţi, de a muşca din viaţă cu toată forţa celei dornice şi capabile de a simţi fiecare tresărire interioară, pe care o expune prin irezistibilul ei amestec între umor, melancolie, durere, ghiduşia copilei ce încearcă să-ţi arate câte o şotie care să-ţi alunge amarul unei relaţii destrămate. Acel amar pe care îl exorcizează în versurile ei despre femeia care tot aşteaptă după ce a fost amăgita precum catârul ademenit de morcovul promis dacă îşi continuă drumul (o imagine-metaforă evocată într-un interviu despre iubire şi amăgire). Dar copila din Janis ştia deja că pentru ea nu există leac odată ce se instala tristeţea după ce părăsea scena şi ecoul fanilor se îndepărta. Pe scenă făcea dragoste prin muzica ei, dar în camerele de hotel, adulata regină a blues-ului şi a Woodstock-ului se trezea mereu singură.

Janis, Little Girl Blue - pe scenafoto: www.indiewire.com

Să faci un documentar despre Janis Joplin poate fi un demers copleşitor, mai ales când o asociezi cu personalitatea efervescentă a unei artiste devenite simbolul unei decade. Janis era o lume în sine. O apariţie ce îşi conştientizase unicitatea de timpuriu, sub care se ascundea o teamă feroce de respingere. Acea teamă a împins-o brusc într-un montagne rousse al trecerii de la energia molipsitoare de pe scenă, prin care îl putea face să danseze până şi pe cel mai sobru om de pe planetă, la clipele în care se prăbuşea în intimitatea securizantă, dar iluzorie, creată de amestecul dintre heroină şi discuţiile în care îşi deschidea un suflet plin de răni, acelaşi suflet ce pare să fi migrat de la începutul timpurilor în toţi outsiderii vizionari, ce şi-au depăşit epoca prin ideile despre libertate, digerate abia în decadele următoare. Dar Amy J. Berg nu pare intimidată de sălbăticia copilei răvăşite când s-a trezit neînţeleasă, aşa cum a fost Janis de sub masca zâmbetului de adolescentă poznaşă ce dă buzna pe scenă pentru a se simţi în sfârşit iubită şi acceptată după ce a ieşit din toate tiparele, inclusiv din cele propuse de grupul folkiştilor rebeli din San Francisco.

Regizoarea pune cap la cap scrisorile artistei, fotografiile, versurile, stările dezvăluite în ceea ce poate semăna cu varianta emoţională a unei operaţii pe cord deschis, precum şi imaginile din arhiva familiei Joplin, cu naturaleţea celei capabile să asculte mai întâi ce are de spus artistul din spatele imaginii iconice. În final i-a iesit un documentar ce poate fi luat drept confesiune, un periplu duios, în care imaginile explozive de la Woodstock sunt deposedate de tonul exagerat al unui reportaj spectaculos despre orgiile psihedelice şi degringolada pusă pe seama descătuşării sexuale din acea epocă. De asemenea, intensitatea mărturiilor oferite de apropiaţi şi detaliile morbide referitoare la actul final, marcat de supradoză, au fost domolite la timp, încât să poţi înţelege, prin empatie, lumea interioară a lui Janis fără a deveni tu însuţi un martor intruziv al supliciului autodistructiv ce-i răpeşte demnitatea unui artist atunci când ştirile despre moartea lui par să-i fi oprit timpul biografic doar la momentele în care se lăsa prada exceselor.

Janis, Little Girl Blue - adolescentasursa: Janis Joplin site

Modul în care Amy J. Berg alege să redea biografia lui Janis Joplin reflectă mărturisirile dezarmante din versurile ei, intensitatea unui performance având forţa unei autodezvăluiri în anii nebuni ai rebelilor cu o cauză grea cât o cruce, înţeleasă doar de cei din Sudul segregaţionist şi încă destul de conservator, în care s-a născut şi Janis. Peste toate suprapune acel talent de a îmbina pasiunea pentru documentare cu dorinţa de a înţelege trăirile unei artiste ce s-a lăsat mistuită de propriile-i versuri, fără a transforma documentarul într-o abordare sfredelitoare şi dezolantă, precum trecerea de la agonie la extaz, de la glorie la decădere, aşa cum par multe relatări cinice despre aşa-zisul Club 27, al celor ce mor tineri după ce le-au trăit pe toate mult prea devreme. Vei aprecia mai ales discreţia prin care alege să expună biografia ei astfel încât să nu te priveze de voluptatea versurilor, a imaginilor din timpul concertelor şi a interviurilor în care se dezvăluia în postura unei Janis aşa cum nimeni nu o bănuia când îi privea pozele cu mimici trăsnite şi haine de nomadă boemă. Abordarea se ridică la nivelul unui precedent creat de faimosul jurnalist al revistei The Rolling Stones, David Dalton, al cărui reportaj transformat într-o carte (Piece Of My Heart) a fost un etalon al jurnalistului care îl face pe artist să se dezvelească fără a-l expune dincolo de propriile limite ale confortului.

Janis, Little Girl Blue - copilfoto: Janis Joplin site

În acest documentar o vezi pe Janis şi în ipostaza vulnerabilă de adolescentă ce nu-şi găsea locul în Sudul în care drepturile civile pentru afro-americani erau tabuuri. Care, în ciuda unei voci pregnante, era dată afară de la cor din cauza refuzului de a se încadra în ritmul celorlalţi, şi care, înainte de a fi una dintre cele mai iubite artiste, a fost ţinta hărţuirii numite şi bullying, culminate cu votarea ei drept cea mai urâtă din liceu, într-un clasament al umilinţelor adolescentine dintr-un mediu deloc primitor cu oamenii curajoşi şi deschisi la minte. Pentru adolecenta având o personalitate ce ieşea din tipare, respingerea a fost urmată de o evadare în marile oraşe, unde putea cânta un amestec între folk şi blues-ul old school al Odettei (una dintre cântăreţele ei preferate), în schimbul a câtorva sticle de bere, asemenea multor artişti înaintea faimei.

Ambiţia, ce i-a şlefuit o voce de a cărei forţă a fost mereu conştientă cu acea candoare a visătoarei, nicidecum cu infatuarea starletei, a fost alimentata mereu de rănile ce au făcut-o să-şi dorească iubirea celor din jur în detrimentul statutului social. Când se referea la momentele dureroase şi umilitoare din orăşelul natal, Janis o făcea din spatele unor ochelari cu lentile fistichii, adoptând o seriozitate autoironică, zeflemitoare, întreruptă de un râs de zgâtie duioasă. Mai mereu, din spatele rebeliunii confundate cu inadecvarea, se iţeau un suflet bătrân şi o luciditate asupra propriilor trăiri şi asupra epocii sale, pe care nici substanţele nu i-o puteau diminua.

Fără a urma demersul unui terapeut, autoarea documentarului alege într-un mod empatic imaginile şi mărturiile despre copilăria lui Janis. Prezintă cu genul acela de tact plin de compasiune momentele în care ea aducea în discuţie relaţiile amoroase distruse, apoi culisele gloriei mereu pândite de ameninţarea singurătăţii ce dădea târcoale exact când Janis părea să revină din iadul heroinei cu forţa unor versuri noi şi a speranţei de a-şi fi găsit o alinare emoţională. Regizoarea ştie cum să lege nişte detalii autobiografice zguduitoare, fără a-ţi alunga plăcerea de a revedea iar şi iar imaginile din concertele ei. Vei asculta însă diferit versurile. Te vei gândi la modul în care opiniile toxice ale unor limitaţi gălăgioşi ar fi putut încuraja apropierea lui Janis de heroină, după cum o replică a lui John Lennon legată de moartea provocată de supradoză lasă de înţeles că societatea poate deveni apăsătoare pentru cei capabili de a simţi prea mult.

Janis, Little Girl Blue - colorfoto: www.contactmusic.com

În ciuda unei existenţe frânte mult prea repede şi a unei vieţi interioare adânci, pline de vitalitate, dar şi de cicatrici, documentarul este plin de lumină. Janis Joplin te contaminează cu pofta ei de viaţă de care se agăţa pe scenă, în ciuda singurătăţii ce îi invada lumea după concerte, încât ai impresia că o însoţeşti în turneu, că ţie îţi zâmbeşte cu toată faţa când se uită la cameră, iar vestea morţii nu e decât o interpretare a unui regizor molipsit de microbul distopiilor. Te va contamina energia unui road trip beatnic prin Califorinia hippioţilor şi vei aprecia genul de focusare pe dramatismul unei biografii tragice lipsit de indiscreţie şi de tentaţia de a pune sub lupă calvarul adicţiei, devenit deja un clişeu în documentarele despre starurile din lumea rock’n’roll-ului. Filmul este de fapt o celebrare a vieţii, cu zâmbete şi fragilităţi asumate printre pozele în care Janis scoate limba sfidătoare şi interviurile în care îşi face loc melancolia copilei maturizate devreme, care ştia că trebuie să plece la drum chiar dacă aflase înainte că nu va găsi ce a căutat…în afara versurilor prin care să se poată face iubită şi când vorbeşte despre tristeţe şi neîmplinire. La final nu auzi lamentări moraliste, ci doar cântecul de lebădă prin care Janis Joplin se agăţase de viaţă până în ultima clipă şi care a devenit destăinuirea celor ce tânjesc după ceea ce au pierdut, mai ales când aud versul preferat al piesei Me & Bobby McGee – Freedom is just another word for nothing left to lose…


LYTE video

feature image: www.hollywoodreporter.com

Nuovomondo (Golden Door) – Mincinoasa Lume Noua

Adriana Gionea
-
0
Nuovomondo (Golden Door) – Mincinoasa Lume Noua

Pe vremea când oamenii nu-şi puteau da check in pe Facebook pentru a vedea rudele îngrijorate dacă au trecut cu bine Atlanticul, iar săracii erau atât de săraci încât nici nu aflaseră de existenţa atlaselor şi a enciclopediilor cu poze frumoase, nişte fotografii cu morcovi mari cât o colibă, măsline cât bolovanii, copaci din care începeau să cadă monedele precum fructele date-n pârg sau ţinuturile unde curgeau răuri de lapte în care se îmbăia femeia iubită nu erau considerate opera unui suprarealist, ci o imagine a realităţi. Pentru nişte sicilieni amărâţi şi uitaţi de lume la începutul secolului trecut, aceste fotografii însemnau promisiunea unei vieţi îmbelşugate, în care hărnicia lor să fie cu adevărat răsplătită. Şi unde altundeva puteau găsi Tărâmul Făgăduinţei promis acelor sărmani cărora le mai rămâneau iluziile dacă nu în America, denumită Lumea Nouă ? Imaginarul lor, ce amesteca naivitatea infantilă, deformarea prin entuziasm a realităţii celui ce nu mai avea nimic de pierdut şi gândirea magică a omului hrănit din prima zi cu superstiţiile bătrâneşti, transformă această Lume Nouă într-un tărâm exotic, în care doar copiii vrăjiţi de basme puteau crede. Azi, cei care se simt umiliţi de interogatoriul prin care sunt nevoiţi să treacă pentru obţinerea vizei de America nici nu-şi pot închipui cât de norocoşi pot fi pe lângă strămoşii care, pentru a intra în paradisul tuturor posibilităţilor, erau nevoiţi să treacă prin purgatoriul din Insula Ellis, vegheat de impasibila Statuie a Libertăţii ce nu se prea sinchisea de injsuta loterie a trierii imigranţilor care, în acest film, seamănă cu împărţirea unor detinuţi în mai multe categorii.

Nuovomondo - maslineleimagine: dicarlofilmblog.wordpress.com

Regizat de Emanuelle Crialese, filmul Nuovomondo (Golden Door), multipremiat la Festivalul de Film de la Veneţia în 2006, pleacă de la nişte drame reale, adunate într-un tablou în care disperarea este realistă, dar modul în care sunt percepute şi rezolvate problemele virează spre un suprarealism liric în care halucinantul este închis în bagajul sufletesc adus de imigranţii cărora li se refuză demnitatea. Totuşi, în ciuda scenelor cu pasagerii amărâţi înghesuiţi la clasa a III-a, care ajung să cadă unii peste alţii când începe furtuna, şi a degradantei trieri de pe insula Ellis, ce amitea de anticamera unui lagăr, viziunea poetică a lui Emmanuele Criesse îţi va răsturna expectanţele, în sensul bun. Dacă te aşteptai la o perspectivă neorealistă asupra mizeriei, candoarea şi imaginarul personajelor ce rezistă în faţa abrutizării la care sunt condamnaţi adesea cei umiliţi fac din tabloul dezolării o pictură naivă, o poezie delicată din pasiunea pentru o frumoasă rusoaică interpretată de o Charlotte Gainsbourg de nerecunoscut când nu apare în filmele lui Lars Von Trier, şi din interogatoriul pentru acceptarea în Lumea Nouă o piesă de teatru în care absurdul şi discursul umanist despre nevoia de sensibilitate vrea să se facă auzit într-un dialog al surzilor născut atunci când se întâlnesc două mentalităţi şi două civilizaţii având priorităţi şi valori diferite.

Nuovomondo - poza de grupimagine:www.corriere.it

Austeritatea călătoriei şi brutalitatea vieţii mizere nu sunt reflectate de acea carnalitate densă a unui film neorealist apăsător, şi nici de povestea romantică înfiripată între Salvatore Mancuso (Vincenzo Armato), sicilianul care vrea să-şi scape familia din mizerie, şi enigmatica străină Lucy (Charlotte Gainsbourg), care vorbea o engleză impecabilă, şi despre care celelalte pasagere ce se uitau curios la ţinutele ei rafinate, incompatibile cu sărăcia de la clasa a III-a, spuneau că ar fi fost de fapt nevasta unui aristocrat din Rusia ţaristă, pe care îl părăsise pentru un american, deşi ea făcea tot posibilul pentru a refuza nişte cereri în căsătorie insistente menite să-i asigure intrarea în America (numai femeile căsătorite erau primite). Întâlnirea dintre cocheta Lucy şi amărâtul sicilian inadecvat, ce putea fi luat drept un ţăran cam taciturn şi greu de cap, nu cunoaşte evoluţia spectaculoasă a idilei dintr-un film din categoria celor despre Titanic (deşi înghesuială de la clasa a III-a şi haosul din timpul unei furtuni amintesc de minutele ce prevesteau naufragiul unui pachebot). Ezitările personajajului masculin dezarmat de francheţea misterioasei seducătoare care-l cere de soţ uitând de cutumele machiste pentru a-i spune apoi că vrea doar un paşaport conjugal fals, de intrare în Lumea Nouă, iau forma unei apropieri emoţionale ce salvează până la urmă firescul din relaţiile umane în momentele dificile, dar pe care spectatorul ce îşi imaginează sudul nemilos, abrutizant şi pulsional din acea Italie descrisă în povestirile scrise de Pavese, s-ar putea să le considere nefiresc de candide, mai ales când stâlpul familiei renunţă la masca de patriarh aprig pentru cea de îndrăgostit răbdător cu femeia după care i s-au aprins călcâiele.

Nuovomondo, lăudat pentru forţa imaginilor de epocă şi pentru interpretarea actorilor capabili de a recrea versomil autenticitatea socială şi psihologică a unei perioade, este o alternanţă înşelătoare între disperare şi speranţă, între dezolare şi umorul plin de compasiune, între duritatea imaginilor ce reprezintă ruralul din sudul Italiei, desprins parcă dintr-un tablou de Le Nain, dar având sensibilitatea lui Murillo, ce-l salvează de căderea într-o variantă monstruoasă a naturalismului specific lui Zola, şi poezia vizuală suprarealistă ce descrie modul în care personajele ce nu vorbesc prea mult îşi reprezintă de fapt lumea din afara locului de baştină, pe care îl părăsesc pentru prima oară. Între superstiţiile unei bătrâne ce încă mai crede în riturile primitive care scot spiritele rele din femei şi imaginile onirice în care imigranţii plutesc într-un ocean de lapte, din care încep să răsară pălării Belle Epoque, taţi, fii, dar şi iubiţi care se caută din priviri, regizorul manipulează reperele spaţio-temporale şi prejudecăţile într-o estetică vizuală experimentală, în care inserează elementele unei coloane sonore compuse (şi) din hituri cântate de contemporani şi dialoguri aburde care, paradoxal, îi permit spectatorului să respire când situaţia personajelor i se pare sufocantă, mai ales că nu se vrea o redare fidelă a realităţii, ci extragerea unui mesaj pătrunzător atemporal despre acceptare, umanitate, speranţă si relaţia cu mediul străin.

Nuvomondo - morcovul

imagine: youtube.com

Tocmai alternanţa dintre imaginile cu tentă realistă şi cele aparţinând unei fantasmagorii onirice prin care putem intra în gândurile personajelor, ce nu par mintoase la început, devine imprevizibilă şi te poate ghida spre două perspective în interpretarea filmului. Una este perspectiva documentară din categoria Prin ce dificultăţi au trecut strămoşii nostri pentru a răzbi, care îţi poate trezi curiozitatea specifică unui istoric interesat de validitatea poveştii din film şi care începe să verifice dacă într-adevăr imigranţii deveneau subiecţii unor teste de inteligenţă deoarece nu se dorea un amestec între cetăţenii americani şi nişte străini cu IQ redus, dacă femeile nu erau primite fără a face dovada existenţei a unui soţ sau măcar a unui logodnic, sau dacă trierea era un proces degradant şi cinic precum cel din film. În schimb, dacă ai vrut să vezi filmul datorita imaginilor cu tentă suprarealistă ce promiteau o mai mare importanţă acordată experimentului cinematografic decât veridicităţii naraţiunii, atunci vei prefera o perspectivă simbolică asupra dramei cu mesaj atemporal şi vei aprecia mai mult scenele din cea de-a doua jumătate a filmului, în care dialogurile dintre evaluatorii ce par lipsiţi de empatie precum nişte dezumanizaţi preocupaţi de calitatea genetică, asemenea unor nazişti, şi ţăranii sicilieni luaţi de proşti, dar care dovedeau o profunzime afectivă provenită tocmai din modul simplu şi natural prin care puteau discerne între cruzime şi umanitate, între artificial şi firescul mers al vieţii. Tatăl ce şi-a îmbarcat familia spre Lumea Nouă face din piesele unui puzzle ce măsura înteligenţa o fermă, arătând cât de priceput şi bun este pentru a munci în acest nou tărâm, unde se vrea util. Prostie şi limitare în ochii celor preocupaţi de triere, seninătate, compasiune şi inocenţa omului simplu în ochii celor ce văd umanitatea din spatele unor aparenţe rudimentare. Gesturile şi replicile sumare ale protagonistilor ce intră perfect în pielea unor oameni ce nu înţeleg limbajul sofisticat şi inuman al celor ce îi iau la puricat (la propriu) devine o alegorie a incapacităţii de a-l percepe pe străin drept uman, fără suspiciuni şi prejudecăţi.

Dacă ignori partea narativă, sumară, şi păstrezi doar scenele de pe Insula Ellis, poţi considera Nuovomondo o reflcţie cinematografică universal valabilă, despre modul în care setăm filtrele percepţiei la întâlnirea cu străinul având obiceiuri şi valori diferite, despre a avea sau nu dreptul de a formula nişte criterii de respingere în funcţie de nivelul temerilor în faţa necunoscutului ce ne bate la uşă, despre legitimitatea de a-i cere să renunţe la anumite valori sau de a-i măsura intelectul în dauna zestrei emoţionale. Când îi este criticată mama, despre care se crede că ar fi înapoiată mintal deoarece nu înţelege rostul controlului corporal ruşinos şi al testelor de evaluare, ale căror cerinte i se par aberante, unul dintre protagonişti iese din tăcerea devenită o formă de autoconservare şi ţine un discurs despre căldura sufletească, despre importanţa familiei şi despre injustiţia de a nu înţelege dorinţa familiei sale de a putea munci într-o ţară unde se poate trăi decent, că doar oamenii buni la suflet şi cuminţi pot fi utili societăţii chiar dacă nu par deţinătorii unei inteligenţe sclipitoare. Oare nu poate deveni util un imigrant care aduce şi suflet în construirea unei naţiuni măreţe, sau viitorul este un trecut darwinist? Este genul de întrebare care va persista după finalul peliculei despre intrarea în Lumea Nouă, şi care îţi aminteşte de oamenii fugiţi de sălbăticia progresului în ţările considerate a fi populate de sălbatici, doar pentru a găsi o inocenţă pierdută, considerată primitivă sau o trăsătură a oligofrenilor în lumile dezvoltate.


LYTE video
1...166167168...306Pagina 167 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026