Ştim câtă hoinăreală înseamnă meseria scriitorului. Stăm, ne uităm pe geam şi un nor asemenea unei cămile trece prin faţa noastră şi, înainte să ne dăm seama, imaginaţia noastră ne-a şi dus până în nisipurile din Africa, iar eroul nostru (nimeni altul decât noi înşine deghizaţi) se bate în iatagane cu un tâlhar maur. Încă un nor trece prin faţa noastră, seamănă cu o corabie, şi cât ai clipi suntem aruncaţi pe ţărm, pe o insulă pustie, şi ne cuprinde disperarea. Pe Susan Barton, femeia pe care J.M.Coetzee i-o dăruieşte izolatului Cruso (varianta numelui din romanul Foe), nu insula unde ajunge după ce scapă cu viaţă de pe o corabie distrusă de o revoltă devine locul disperării, ci porturile unei lumi care se considera civilizată în comparaţie cu băştinaşii din colonii. În pustietatea înconjurata de ape, deloc turcoaz, aşa cum sunt cele din paradisul plin de palmieri ce răsar din nisipuri de un alb ireal, naufragiata Susan Barton găseste răgazul necesar pentru a-şi povesti viaţa în faţa unui Cruso taciturn şi ţâfnos, şi a sclavului Vineri, cu limba tăiată de vânătorii de sclavi mauri. Iar viaţa lui Susan este fecundă pentru o carte de aventuri. Plecată în Bahia pentru a-şi găsi fiica despre care i s-a spus că ar fi fost răpită de un corabier, devine martora unei lumi exotice, pline de bogăţii, de curiozităţi, de rase amestecate, dar şi de cruzime, apoi fuge în ultimul moment de pe nava care ar fi trebuit să-i asigure reintrarea în lumea “civilizată” prin Lisabona.
Dezgustată, dar şi atrasă de ursuzul Cruso, şi intrigată de misterul ce înconjoară tăcerea lui Vineri, după ce i-a cunoscut povestea devenită o prezenţă terifiantă în mintea ei din cauza mutilării suferite de acesta, Susan devine, în romanul scris de Coetzee, uterul capabil de a zămisli reflecţii despre legătura dintre supravieţuire, memorie, ficţiune, despre viaţă şi moarte, despre percepţia exoticului şi dificultatea occidentalului de a tolera, timp de secole, diferenţele culturale puse pe seama barbariei celor colonizaţi, despre adevăr şi minciuna vandabilă într-o literatură aruncată în mijlocul bursei unde se tranzacţionează scornelile captivante, despre nevoia de apropiere în prezenţa bunului sălbatic, despre adaptarea ca formă de îmblânzire a străinului şi despre singuratate.
Plin de pasaje sublime (în adevăratul sens al cuvântului) despre natura umană, dar şi de cruzimea revelată de muţenia sclavului african, Foe este un roman înşelător, cu mesaje insolite ascunse în spatele cuvintelor precum umbrele ce pândesc în abundenţa vegetală dintr-un tărâm necunoscut la care visau europenii în epoca marilor navigatori ce au deschis rutele spre Indii şi Africa. Până şi titlul este un miraj. La o prima citire, ai fi tentat să te rezumi la înţelesul negativ substantivului foe (vrăjmaş, adversar), ca apoi să îţi dai seama că, de fapt, ai de-a face cu adevăratul nume al lui Daniel Defoe înainte de a-şi cumpăra titlul nobiliar pentru a-şi masca originile plebee, acesta fiind un simplu fiu de negustor, aşadar inferior în ochii celor pentru care omul simplu rămânea un om simplu în ciuda priceperii de a le delecta imaginarul cu poveşti seducătoare despre aventurieri şi marginali ce-şi depăşesc, unii dintre ei, condiţia. După ce te-ai lămurit de unde vine Foe, te paşte o alta ispită a interpretării facile, care îţi spune că, de fapt, acest roman este o rescriere sau o continuare, în registrul unei parabole moderne, a romanului Robinson Crusoe, iar femeia care naufragiază pe insula lui Cruso, are o scurtă relaţie senzuală cu acesta înainte ca el să moară în timp ce se reîntorcea pe continentul natal, te face să-i dai crezare aceastei interpretări deoarece se duce ea însăşi la domnul Foe pentru a-l ruga să transforme într-un roman impresiile şi relatările ei despre zilele petrecute pe insula pustie alături de Cruso.
Dacă nici firul continuităţii postmoderne a unei opere clasice nu este de ajuns, atunci ai putea merge pe cel al unei reflecţii despre ascensiunea greoaie în lumea literaturii – protagonista Susan Barton fiind o deghizare metaforică a scriitorului debutant căruia reprezentanţii departamentului de marketing îi recomandă să adauge nişte detalii senzaţionaliste, aşa cum face şi Foe, care îi cere lui Susan să insereze nişte detalii picante despre şederea în Bahia sau despre canibalii de pe insula cândva locuită de Cruso (deşi ea nu văzuse vreo urmă de canibal). Mai mergi puţin către adâncul romanului ale cărui straturi simbolice, deşi aparent limpezi, sunt dense şi fecunde în interpretări precum o pădure tropicală, şi ajungi de fapt la modul în care fiinţa umană îşi reprezintă propria realitate când dă nas în nas cu exoticul, tradus prin sălbatic, miserios, înfricoşător, excentric, apoi încearcă să interpreteze folosindu-se de şabloanele culturale familiare lumea acestui străin.
Farmecul romanului este dat de veridicitatea oricărei interpretări alese de tine, iar, dacă îţi plac acele rescrieri ale romanelor consacrate şi care îţi oferă un spectacol al modificărilor perceptive asupra unei poveşti fluide precum imaginile din testul petelor de cerneală, atunci vei include Foe pe lista operelor fascinante, cu mesaje finale mereu în schimbare. La ispitirea cititorului a contribuit şi talentul lui Coetzee de a orna carnalitatea unei istorii cu priceperea unui negustor de poveşti din tărâmurile îndepărtate şi cu acel rafinament erudit ce permite îmbibarea festinului narativ de pasaje existenţialiste despre sensul vieţii redescoperit prin literatură. În acest roman ţi se dezvăluie un Coetzee a cărui scriitură, atât de frumos (şi migălos) tălmăcită de Irina Horea, capătă umbre candide şi lucirile unei duioşii enigmatice precum chipurile fiinţelor exotice dintr-un tablou de Henri Rousseau, în care perspectiva unei picturi naive permite desfăşurarea unei întunecimi tainice, puse pe seama începuturilor umane despre care se credea că au fost conservate în inima pădurilor din ţinuturile îndepartate, de unde venea şi Vineri, pe care Susan Barton, cu perseverenţa naivă a locuitoarei dintr-un regat ce posedă colonii şi inventivitatea unui pedagog excentric încearcă să-l înveţe noi forme de exprimare pentru a-i afla povestea din perioada în care a fost capturat de vânătorii de sclavi. Coetzee reuşeşte să reinterpreteze în cheie postmodernă un clasic ducându-se chiar în inima unei epoci apuse, pe care o explorează cu mijloacele unui povestitor din secolele trecute. Găseşti în Foe desfăşurarea unui imaginar flamboaiant al europenilor care vedeau pentru prima oară băştinaşi, pe care îi priveau ca pe nişte vietăţi exotice, având nişte trăsături străine calităţilor umane, dorind apoi să le îmblânzească de parcă ar fi animăluţele unui cabinet de curiozităţi pe care să le exibe în salonul extravaganţelor dintr-o vastă reşedinţă aristocrată, de parcă ar fi fost nişte obiecte decorative mişcătoare, spre a fi analizate, pipăite, apoi îmbrăcate în straiele civilizaţiei. Nu este ignorat nici apetitul epocii lui Defoe pentru acele poveşti, mai mult sau mai puţin reale, despre naufragii pe insule populate de canibali şi cărora le dau târcoale monştri marini.
După ce-ţi lasă apetitul pentru poveşti să îşi facă de cap în prima jumătate a romanului, Coetzee se ocupă şi de gusturile rafinate, care aşteaptă pasajele adânci, pline de reflecţii copleşitoare, sublime, şi de compasiune pentru fiinţa umană. Şi le vei găsi. Mai mult, te vei scufunda în ele ca-n mijlocul unor ape pe cât de stranii, pe atât de liniştitoare. Nefiind înstrăinate de restul poveştii petrecute în era lui Defoe şi a expansiunii coloniale, reflecţiile alimentează de fapt scenele de interior desprinse de timp, unde au loc dialogurile purtate de Susan Barton şi Foe, pe care aceasta îl roagă să-i scrie povestea pentru a câştiga suficienţi bani necesari supravieţuirii după reîntoarcerea pe continent, deşi adevăratul scop al scrierii unui roman este revelat treptat, într-un joc al transparenţei şi al ambiguităţii hrănite de contradicţiile psihologice, de căutarea unui sens al existenţei, al cuvântului scris, al experienţelor şi mai ales al criteriilor folosite pentru a delimita imaginarul şi autoamăgirea de realitate. După ce îl va întâlni pe Foe, viaţa lui Susan Barton va deveni o călătorie iniţiatică, din furnicarul gălăgios londonez până la Bristol, unde ar vrea să-l îmbarce pe Vineri pe un vapor care să-l ducă înapoi în Africa natală pentru a-i reda libertatea. Prin încercările lui Susan de a înţelege modul în care Vineri percepe lumea, de a verifica dacă este capabil să dezvolte un limbaj intern, Coetzee poate provoca dialoguri despre diferenţele perceptive asupra Binelui în funcţie de filtrele culturale, invitându-te să te reîntorci la titlul romanului pentru a găsi şi alte sensuri ascunse de scriitor în alagerea numelui Foe (sub care zace semnificaţia substantivului vrăjmaş) atunci când ai în faţă (şi) o poveste despre un străin provenit din lumea aşa-zişilor sălbatici (în ochii europenilor).
Această călătorie, plină de prezenţe fantomatice, iluzii, amintiri confuze menite să testeze limitele veridicităţii şi ale unei receptări lucide, are ingredientele unei naraţiuni îmbietoare şi jocul modern al perspectivelor multiplicate. În locuinţa lui Foe, Susan Barton îşi povesteşte dramele şi se povesteşte, se regăseşte şi apoi se pierde în propria memorie, iar Foe devine asemenea unui confident cu planuri ascunse, care jonglează cu mintea femeii rătăcite pe insule pustii şi tărâmuri necunoscute, făcând-o uneori să se îndoiască de autenticitatea experienţelor trăite, de fidelitatea reconstituirii lor odată rechemate la suprafaţă din adancurile memoriei. Oare chiar avea o fiică? Oare ce a văzut în Bahia putea fi real? A existat cu adevărat insula pustie a lui Cruso? De ce presăra Vineri petale peste valurile oceanului ca prins într-un ritual sacru? Să fie povestea lui Vineri atât de crudă pe cât şi-o imagina Susan, presărată cu vânători de sclavi şi copii răpiţi de lângă ai lor, din mijlocul pădurilor de palmieri? Cât de întinsă era de fapt Africa lui Vineri? Încurcată în păienjenişul întrebărilor ivite în preajma lui Foe, Susan pendulează între planul real, palpabil, şi cel interior, în care subiectivitatea hrănită de imaginarul ce ascundea pierderi şi temeri permite o deşirare a veridicităţii, încât ajuni să te întrebi dacă nu cumva toată viaţa protagonistei nu a fost de fapt o prizonieră a ficţiunii, o sclavă a unui imaginar răvăşitor ce s-a vrut de fapt un tămăduitor.
În dialogurile dintre Susan şi Foe găseşti poate unele dintre cele mai frumoase interpretări despre forţa, dar şi volatilitatea cuvintelor în relaţia cu Altul, cu propria conştiinţă, cu memoria colectivă, cu autodezvăluirea sedusă de ispita reinventării identitare prin transformarea propriei existenţe într-o poveste ce se revoltă împotriva naratorului precum nişte călători împotriva căpitanului de pe corabie. În mijlocul acestei meditaţii asupra menirii unui scriitor în relaţia cu necunoscutul, în medierea dintre lumea lui şi cea îndepărtată şi în alimentarea cu poveşti a vieţilor anoste care îi ies în cale, pluteşte relaţia dintre Susan şi tăcutul Vineri, care preferă să se comunice prin transa dansului chiar şi atunci când îmbracă pe ascuns veşmintele lui Foe. Este o relaţie însufleţită de compasiune, duioşie, curiozitate, dar şi de temeri, încât te întrebi dacă nu cumva pielea străinului de la tropice devenise pânza peste care occidentalii au pictat timp de secole bântuite de teroare, propriile fantezii întunecate, populate de fiinţe imaginare terifiante, care, prin canibalism, îi făceau să dispară, prin rituri păgâne, să uite de sine, prin abundenţă, să râvnească la tot ce le interzicea bigotismul propovăduit în catedralele copleşitoare, punând în cârca străinului toată povara unui imaginar interzis de civilizaţie, dar gata oricând să se dezlanţuie în mişcări exuberante pentru a sfida bunăcuviinţa care taie limba universului abisal colectiv prin condamnarea stranietăţii.
Editura Humanitas Fiction, 2016
