Pentru cei care s-au îndrăgostit de poeziile sale şi de reflectările din Cartea neliniştirii, dar care nu cunoşteau încă toate faţetele enigmaticului cameleon lusitan, vestea traducerii în limba română, de către Dinu Flămând, a prozelor poliţiste scrise de Fernando Pessoa a venit cu forţa unui breaking news. A scris Fernando Pessoa (şi) povestiri cu detectivi, anchete şi crime pline de mister într-o atmosferă în care mustesc suspansul şi personajele dubioase? Ei bine, talentul de a crea enigme nu l-a ocolit, dar l-a fructificat într-un stil propriu, apreciat mai mult de cei dornici de a găsi într-o anchetă mai degrabă o dezbatere asupra modului de a investiga o crimă, de la sortarea unor argumente, alegerea unui raţionament care să filtreze şi apoi să valideze probele până la discuţiile despre legătura dintre perceperea unei realităţi şi misterul ce îi conferă unei crime aura stranietăţii care sfidează legile coerenţei raţioanale, deşi punctul culminant al anchetei şi descoperirea vinovatului te uimesc tocmai prin găsirea unui punct logic şi cât se poate de lumesc în hăţişul unor fapte aparent inexplicabile. Fără a fi inaccesibil (mai mult, Pessoa te impresionează prin talentul de a concentra în mai puţin de cincizeci de pagini faptele pe care alţii le-ar întinde pe sute de pagini), volumul Quaresma, descifrator îţi pune totuşi două condiţii: răbdarea de a parcurge mai întâi pasajele destinate explicaţiilor privind metodele de investigare şi modul de alegere a unei anumite piste înainte de a te arunca direct în mijlocul anchetei suculente, şi apetenţa pentru logică în detrimentul căutării unor fapte senzaţionale prezentate într-o manieră spectaculoasă.
Petrecute în Lisabona începutului de secol XX, când străzile pline de case rafinate se puteau continua cu maidane şi scurtături periculoase, anchetele derulate de Quaresma nu conţin personaje cu iz exotic şi biografii care să te intrige. Modul în care sunt desfăşurate anchetele şi relaţiile dintre personaje seamănă mai degrabă cu un film de epocă minimalist, în care detectivul nu este de fapt un detectiv în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult un personaj misterios până la inadecvare, fascinat de însăşi activitatea de a descifra. Pe Quaresma nu-l interesează finalitatea morală a rezolvării unui caz, şi nici background-ul psihologic. Nu este un profiler (deşi cochetează serios cu ideea în povestirea Scrisoarea magică, în care se înhamă la o analiză psihologică avant la lettre pentru epoca lui), ci un detectiv de modă veche, pentru care o anchetă nu este motivată de o datorie civică exprimată bombastic în lozinci despre Adevărul apărat de oamenii legii, cum vezi în filmele americane. Quaresma tratează fiecare caz cu voluptatea lentă a celui gata să transforme căutarea făptaşului într-un festin al raţionamentului pur, iar absenţa unei intrigi bogate şi pline de ramificaţii este din plin compensată de acel element comun celor nouă proze incluse în acest volum: incapacitatea anchetatorilor de a-şi explica producerea crimei/dispariţiei/furtului de scrisori şi obiecte de artă când locul infracţiunii era securizat şi impenetrabil. Acest detaliu, ce ţine de inexplicabil şi pe care nişte locuitori ai Scoţiei l-ar pune în contul plin de acte reprobabile înfăptuite de nişte fantome, devine acel ceva prin care Pessoa te ţine captiv până la capătul anchetei fără alte artificii ce ţin de sfera senzaţionalului şi mai puţin de plăcerea de a reflecta asupra diverselor piste strict ancorate în zona raţionamentului, a gândirii.
Dacă te aşteptai la nişte povestiri pline de acţiune, s-ar putea să ţi se pară trasă de păr această manie a lui Quaresma de a-şi expune argumentele de parcă ar ţine o lecţie de logică sau o disertaţie ce împrumută farmecul maieuticii socratice, dar odată lămurit modul în care alege o anumită pistă în detrimentul alteia după ce a reuşit să analizeze cazul şi să trieze toate posibilităţile şi ipotezele ce le-au dat bătăi de cap altor anchetatori, vine partea plină de dinamism, în care misterul şi inexplicabilul sunt lăsate să-şi facă de cap înainte de a fi îmblânzite şi reduse la stadiul de raţionament concis. Pessoa, prin vocea protagonistului ce seamănă cu un alter ego al său, îşi asumă rolul unui îmblânzitor, care transformă fiinţele impetuoase, ce se află în spatele unor crime şi actele lor alimentate de pasiuni, lăcomii şi dorinţe de răzbunare, în felinele submisive ce ascultă calme expunerea unui argument ce a dus chiar la demascarea lor.
Un punct forte al volumului este selecţia celor nouă proze şi mai ales modul în care acestea se succed, amintindu-ţi de priceperea unui curator. Mai întâi îţi faci încălzirea mentală şi îţi pui neuronii să facă puţin fitness prin cele două povestiri de la începutul volumului – Cazul Vargas şi Pergamentul furat– în care te obişnuieşti cu modul de lucru al protagonistului, apoi te laşi răpit şi aruncat direct în miezul enigmaticelor infracţiuni, ai caror făptaşi par să se fi evaporat pentru a trece dincolo de pereţii unor camere bine păzite, să fi avut puteri herculiene (Moartea lui Don Juan), curajul unui gangster (Furtul din Conacul Viilor) sau mintea diabolică a celui ce a înscenat o sinucidere (Cazul camerei încuiate), şi ale căror victime au dispărut în drumul dintre uşa imobilului şi unul dintre etaje (Dispariţia doctorului Reis Gomes).
Cei obişnuiţi cu imaginea unor anchetatori care folosesc ultimele tehnologii pentru depistarea vinovaţilor, care îşi riscă uneori viaţa în căutarea probelor vitale pentru soluţionarea cazului, descoperă în imaginea lui Quaresma un protagonist atipic. Nu merge pe teren, nu filează persoanele suspecte, nu începe scormonirea prin dosarele cu informaţii ce ţin de viaţa intimă şi de tulburările psihologice ale posibililor vinovaţi (dar are o intuiţie ieşită din comun, folosită pentru a depista simptomele unor tulburări), şi nici nu vrea să includă faptele într-un context social-politic pentru a trage concluzie moraliste asupra epocii sale. În viziunea lui Quaresma, găsirea vinovatului nu înseamnă o reparaţie morală şi nici restabilirea echilibrului dintre Bine şi Rău. Pentru acesta, rezolvarea unor cazuri insolite şi complicate mai mult din cauza modului inexplicabil de a pătrunde în spaţiul infracţiunii (de cele mai multe ori aflat sub strictă supraveghere) are lejeritatea detaşată a unui joc şi abstracta stilizare a unei probleme de logică, dar în care lupta ipotezelor ia o formă ludică. Nu se arată niciodată contrariat, nu dă (imediat) în vileag criminalul (Complici sau Tribunalul, Scrisoarea magică), fără a fi el însuşi un amoral, ci doar un detaşat, care, asemenea celor dependenţi de jocurile de cuvinte, se distrează punându-şi mintea la contribuţie. Doar că jocul preferat de el constă în a testa limitele propriei inteligenţe prin rezolvarea unui cazuri înşelătoare, ce sfidează logica, pe care alţii le-ar fi pus pe seama unor fenomene oculte.
Departe de a fi un detectiv charismatic şi aventurier, pregătit să înfrunte primejdiile pentru a intra în mediile sociale care l-ar obliga să iasă din zona familiarului, Quaresma rămâne un discret, care preferă să rezolve crima din fotoliu, apoi să-şi expuna argumentele sub forma unui dialog la graniţa dintre logică, eseul filosofic şi estetică. De fapt, ai fi tentat să crezi că ai de-a face nu neapărat cu nişte rezolvări ale cazurilor, ci mai degrabă cu nişte reflecţii asupra modului în care sunt rezolvate cazurile, de cele mai multe ori considerate o fisură ce-i permite insolitului să se infiltreze în familiar, creând iluzia unei rupturi de natură logică, vinovatul semănând cu artiştii capabili de a manipula detaliile unei compoziţii pentru a regiza o iluzie optică (nu şi pentru Quaresma, pregătit să proclame triumful logicii în orice situaţie şi până-n pânzele albe). Indiferent din ce unghi le-ai privi, cele nouă proze te determină să treci dincolo de toate detaliile şi expunerile abundente ale unor ipoteze pentru a putea admira prelegerea despre estetica investigaţiei logice admirate de un descifrator care priveşte spectacolul vieţii cu detaşarea lusitanului senin ce admiră un apus printre străzile vechi deasupra cărora se înalţă turnul unei catedrale renascentiste. Doar că-n situaţia lui Quaresma, acel saudade potolit doar cu suspinele unui fado se tranformă într-o contemplare a modului în care logica poate expune de fapt toată forfota unei umanităţi neliniştite, plină de patimi, dar este o logică din ţara nostalgiei luminoase precum apusul de pe un ţărm portughez cu oraşe vechi, aşadar departe de a fi una rece şi străină firii umane, pe care emoţiile o aruncă într-o dezordine impetuoasă. La final, îţi rămân în minte vorbele ce aproape nu mai fac posibilă diferenţierea între Pessoa şi personajul său:
Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieţii, fără să mă amestec în ea. […] Faţă de viaţă manifest doar interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe.
Editura Humanitas Fiction, 2016
feature image: portretul lui Fernando Pessoa, realizat de Jose de Almada Negreiros; wikiart.org
