Facebook
Acasă Articole Pagină 159

Articole

Ultimele

O holograma pentru rege – Solutii absurde pentru teama de ratare

Adriana Gionea
-
0
O holograma pentru rege – Solutii absurde pentru teama de ratare

O hologramă pentru rege a fost primit cu entuziasmul şi curiozitatea manifestate faţă de acele romane considerate un diagnostic psihologic ficţionalizat al societăţii americane din zilele noastre.

Romanul lui Dave Eggers (ecranizat în 2016, cu Tom Hanks în rolul principal) pune în lumina unei parabole de dimensiuni globale, cu tentă absurdă, povestea unui agent de vânzări pe nume Alan Clay, trimis de firma sa pentru a încheia o afacere de milioane în Arabia Saudită. În această ţară, un rege considerat inovator (dar şi nesăbuit de visător în ochii unor supuşi) doreşte să ridice un oraş al viitorului acolo unde marea întâlneşte deşertul şi aerul dogoreşte insuportabil. Meseria personajului central şi lunga lui aşteptare pentru a negocia cu monarhul saudit (care întârzie să apară) pentru a-i prezenta un sistem revoluţionar de comunicare la distanţă, ce implică folosirea hologramelor, şi dorinta lui de a reînnoda relaţiile familiale i-au făcut pe cititori să se aştepte la un amestec între Moartea unui comis-voiajor şi Asteptându-l pe Godot.

Ce-i drept, romanul se aproprie mai mult de piesa lui Arthur Miller prin lipsa de speranţă a personajului central, inutil mascată, doar că spaţiul domestic înconjurat de clădiri înalte specifice tot unei metropole a viitorului, aşa cum era văzută în America unde se petrecea drama unei familii de la sfârşitul anilor ’40, este înlocuit de camera unui hotel de lux şi de cortul amplasat lângă şantierul din mijlocul căruia ar trebui să răsară oraşul regelui Abdullah, care să încununeze viziunea unui monarh progresist. Între aceste două decoruri, Alan, protagonistul, traversează stări febrile şi halucinante (unele favorizate de o anumită băutură dăruită de o femeie ce vrea să-l seducă), întâlneşte personaje ciudate, devine invitatul unei petreceri ce ar fi putut completa periplul delirant al personajului din romanul Cosmopolis, al lui Don DeLillo, şi încearcă să compună o scrisoare profundă pentru fiica lui, în care să îi explice sentimentele sale faţă de ea, faţă de viaţa lui, faţă de fosta lui soţie, o militantă inflexibilă, dar mai ales faţă de propria lui neîncredere în capacitatea de a reuşi în afaceri pentru a-i plăti studiile. Deşi mediul se schimbă, la fel şi mijloacele de comunicare dintre personaje, America lui Arthur Miller şi cea a personajului din acest roman păstrează două elemente în comun: schimbările petrecute într-un ritm accelerat ce nu ţine cont de nevoile cetăţeanului anonim şi teama paralizantă de ratare, considerată o invalidare a masculinităţii percepute din perspectiva reuşitei sociale.

Deşi anunţa o desfăşurare monotonă a unei aşteptări într-o pustietate cotropită de arşiţă, ce ar fi putut afecta luciditatea personajelor, romanul este departe de a fi unul plictisitor pentru acei cititori pasionaţi de subiecte precum alienarea omului modern în societatea de consum, legătura dintre geopolitică, viaţa cetăţeanului simplu şi modificările economice din Vest, raportul dezechilibrat dintre Orientul aflat în plin avânt şi Occidentul suprasolicitat. Alan aşteaptă în deşert pentru încheia afacerea vieţii lui, dar ajunge să reflecteze de fapt asupra pustiirii societăţii americane prin falimentul fiecărui cetăţean în parte, după ce multe companii îşi mută producţia în ţările asiatice sau aleg ofertele unor parteneri ce promit să obţină ce-i mai bun din muncitorii zonelor slab dezvoltate, la cel mai mic preţ. Scena în care postura de martor al unei încăierări între muncitorii din Extremul Orient, veniţi să ridice noul oraş al regelui saudit, devine o satiră adresată lacomiei din lumea civilizată.

Totuşi, periplul său nu se transformă într-o lungă reflecţie într-un decor static si neprimitor. Dimpotrivă, ai impresia că te afli într-o continuă mişcare alături de el, într-o călătorie în care deşertul plat alternează cu nişte imagini trepidante, în care delirul şi realul se vor suprapune. Întâlnirea cu localnicul prietenos angajat pe post de şofer, care îi devine şi ghid, apariţia unei daneze nonconformiste şi a unei doctoriţe saudite şarmante, într-un monent în care se simţea cuprins de o disperare epuizantă, vecină cu teama de moarte, transformă acest roman într-o succesiune de scene în care analiza lumii occidentale prezentate în lumina deşertului saudit, prietenia şi nevoia de afecţiune se amestecă în scene şi dialoguri simple, dar pline de mesaje sofisticate având nişte concluzii apăsătoare, dezolante.

Aşteaptă-te să găseşti în cartea lui Dave Eggers un existenţialism deviat spre un realism halucinant, în care analiza lucidă alternează cu dorinţele himerice, dezolarea este luminată orbitor de soarele deşertului, iar fricile par anesteziate la un moment dat prin curiozitatea revigorantă stârnită de un oraş al viitorului ce promite un nou început. Când personajul central îţi lasă de înţeles că este pierdut, riscând să cedeze psihic, autorul îi oferă nişte contacte umane salvatoare, dar care nu slăbesc atmosfera solicitantă emoţional specifică unui thriller. Unul dintre personajele salvatoare îl ia într-o călătorie simbolică spre un sat tradiţional saudit, dintr-o zonă muntoasă, unde tatăl său îşi ridicase o fortăreaţă. În acest sat ce pare uitat de lume, vânătoarea de lupi la care participă Alan şi întâlnirea cu modelul unei solidarităţi masculine arhaice securizante vor accelera incursiunea într-o realitate bizară sau ritmul amintirilor legate de propria copilărie şi de oamenii pe care i-a pierdut, dar mai ales îl va face să se reîntoarcă la nevoia de a controla el însuşi lucrurile din viaţa lui, de a-şi lăsa o amprentă peste ani.

După zeci de ani de făcut calcule imaginare de înavuţire, planuri de afeceri dărâmate de realitatea unei pieţe în care obsesia pentru eficientizare a dus la decizii inumane greu de anticipat, Alan simte nevoia să atingă lucuri, să le simtă precum omul simplu, iar scena în care îi roagă pe nişte localnici să-i permită să construiască alături de ei o casă tradiţională devine metafora unei încercări de a scăpa din propria lume alienantă, în care omul este redus la un agent anonim, care vinde idei grandioase, dar multe dintre ele, iluzorii. Pe măsură ce înaintezi în mintea lui, îţi dai seama cum Alan percepe societatea şi propria lui existente. El pluteşte între autentic şi artificial. Aceste două extreme sunt omniprezente în scenele din carte. Le vezi în imaginile în care descrie şantierul răsărit în deşert, apele oceanului de o culoare ireală, dirijate spre interiorul noii metropole construite de rege sau oraşul construit prin modificarea unui munte de către tatăl prietenului saudit.

Intervenţia umană asupra naturii are două conotaţii în această carte: sporirea confortului şi înlocuirea firescului cu simulacrul menit să livreze o realitate inventată, care să izoleze fiinţa umană în securizarea indusă de controlarea lumii exterioare. Dar modul în care asistă de pe margine la această intervenţie a detaliilor artificiale, deşi exprimă un pesimism apocaliptic la scară globală, devine partea unei viziuni poetice personale, readucând intimitatea afectivă în mijlocul unor situaţii alienante. Invitat de o doctoriţă saudită la o incursiune subacvatică, Alan descoperă o poezie ascunsă într-o lume clădită pe sume exorbitante. Intervenţia umană asupra naturii ce permite legătura dintre vila doctoriţei emancipate şi ocean îl încurajează pe Alan să reactiveze amintiri şi să regăsească speranţa inocentului într-o lume unde totul are un preţ.

Dave Eggers are talentul de a folosi într-un amestec delirant datele unei realităţi precise, despre care citeşti în marile publicaţii dedicate analizelor despre globalizare, încât poţi considera acest roman un tablou suprarealist obţinut doar prin expunerea societăţii de consum aşa cum este, fără distorsionarea detaliilor prezentate din anumite unghiuri. Lui Eggers îi sunt suficiente un şantier în deşert, câteva gânduri anxioase în solitudinea unei camere de hotel şi o noapte într-un peisaj stâncos pentru a creea o atmosferă ce îţi poate induce aceleaşi stări specifice unei imagini ieşite din comun. Însăşi ideea facilitării unei comunicări printr-o hologramă devine un simbol al înstrăinării, al anularii unei realităţi palpabile, reflectate de analiza compulsivă pe care o face Alan asupra unei societăţi americane ce a preferat speculaţiile financiare, predicţiile grandilocvente şi eficienţa prin externalizarea activităţilor ce implicau realul, contactul uman, palpabilul.

O holograma pentru regeEditura Humanitas Fiction, 2016

 

American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

Adriana Gionea
-
0
American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

Cuceritor şi exuberant, chiar şi atunci când prezintă o realitate ternă, deloc seducătoare. Aceasta este prima impresie care îţi vine în minte după ce vezi filmul regizoarei distinse cu Premiul Juriului în cadrul ediţiei din 2016 a Festivalului de la Cannes. Dacă eşti un cinefil cu ştate vechi şi captivat de romanele scriitorilor ce şi-au găsit inspiraţia străbătand lumea-n lung şi-n lat, vei fi tentat să ţi-l imaginezi, în locul regizoarei Andrea Arnold, pe Nae Caranfil schimbând scenariul pentru Filantropica după ce aruncă o privire satirică asupra minciunilor persuasive ce asigură succesul în vânzări, dar este în acelaşi timp sentimental-boemă, contaminată de spiritul lui Salinger şi al generaţiei Beat.

American Honey este un film despre care se va vorbi multă vreme de acum în colo. Va fi pomenit ori de câte ori se vor face referiri la reversul visului american privit prin ochii unor adolescenţi marginali, dar care vin direct din inima unei lumi autentice, ducând după ei acea vibraţie a damnării pe beaturile unui hedonism ieftin, în faţa căreia străinii care visează la tărâmul făgăduinţei rămân surzi. Amestecând realismul, satira, entuziasmul exploziv al primei iubiri şi euforia unui trip electrizant, cu sex, distracţii riscante, conflicte feminine şi substanţe interzise, regizoarea împinge dorul de ducă, trasformat în călătorii iniţiatice de generatia lui Kerouac, şi dramatismul fatalist al Americii mercantile văzute de Arthur Miller, într-un vârtej în care eşti luat pe sus de ritmurile ce îi innebunesc pe adolescenţii generaţiei actuale, până uită de ei şi mai ales de problemele unei familii disfucţionale. De fapt, muzica este liantul stărilor şi elementul care transformă o felie de viaţă cenuşie într-un spectacol vizual molipsitor în continuă mişcare, ce pare să se reverse dincolo de ecran.

În acest film, totul pulsează de energie, pe beatul unor hituri antrenante, încât îţi vine să îţi mişti picioarele pe sub scaunele din sala de cinema pentru a te racorda la ritmul personajelor. Îţi dă impresia că eşti la rândul tău un pasager al călătoriei spre nicăieri, că ţopăi alături de Star (protagonista interpretată de Sasha Lane), lăsându-te luat de val pe un soundtrack eclectic, în care vei recunoaşte hituri pop actuale, hip-hop-ul trepidant care le ia minţile puştilor ce se visează nişte duri învingători şi acele cântece din zona indie cu tentă jucauşă. La rândul ei, Sasha Lane, actriţa din rolul principal, îi oferă atâta magnetism luminos rolului de rebelă candidă, la graniţa dintre inocenţă şi viciu, încât interpretarea ei pulverizează toată energia speranţelor adolescentine asupra dramelor dintr-o Americă necosmetizată. Prestaţia ei actoricească de zile mari o transformă într-un simbol al noii generaţii de adolescenţi fugiţi spre nicăieri, cu nişte visuri pe care nu le-au definit foarte clar. Filmul îi permite să devină un reper pentru rolurile feminine care transmit autenticitate şi carisma unui ideal de frumuseţe american, sofisticat nativ, care nu mai necesită şlefuire.

imagine: movieholichub.com
imagine: movieholichub.com

Prin combinaţia dintre un road trip antrenant, cu situaţii trepidante, ritm febril, culori efervescente şi o privire lucidă asupra spiritului american al noii generaţii de adolescenţi decadenţi, American Honey se poate înscrie cu succes în categoria filmelor cult ce le-au adus un omagiu artiştilor care asociau maturizarea cu drumul pavat cu vicii, petreceri nebuneşti, relaţii vulcanice scurte şi acea adrenalină ce sfida tabuurile şi morala. Personajele par create pentru a fi reincarnarea actuală a hoinarilor care, începând cu era beatnicilor sătui de noile idealuri postbelice dominate de consumerism şi clisee despre succes, şi continuând cu visătorii ce se ţineau după autocarul rockerilor preferaţi, au străbatut America de la un capat la altul pentru a se regăsi atunci când au fugit de acasă după ce au crezut că nu mai au nimic de pierdut. Totuşi, Andrea Arnold îţi arată mai degrabă cum setea de peripluri iniţiatice, gata să marcheze un nou început, este orientată, în zilele noastre, spre supravieţuirea ce depinde tocmai de perfecţionarea abilităţii unor adolescenţi de a-şi face loc printre oamenii din societatea mercantilă, de care tinerii vechii generaţii de rebeli fără cauză fugeau scârbiţi.

inagine: www.tvsmash.net
inagine: www.tvsmash.net

American Honey prezintă maturizarea unei adolescente inteligente şi profunde care a avut ghinionul de a se naşte în familia nepotrivită. Este racolată de o echipă de vânzători ambulanţi care inventează poveşti demne de a scoate bani de la cei mai iubiţi de soartă decât ei, încât ai crede că Andrea Arnold a văzut mai întâi Filantropica pentru a-l deghiza apoi pe cerşetor într-un maestru al vrăjelii caritabile door to door. În loc să dea peste necazuri şi mai mari, Star (protagonista) vede partea veselă a situaţiilor trăite cu entuziasmul asociat unei excursii alături de o gaşcă nebună. Râde, poşteşte jointuri şi dansează, participând la euforia colectivă a damnaţilor ce îşi găsesc refugiul în hedonismul marginalului din America periferiilor şi a gulerelor albastre. Dacă nu ai asista la nişte aventuri îmbrăcate în nuanţe vii şi teribilism adolescentin, ai bănui-o pe puştoaica desprinsă din imaginile unor fane reggae, cu tatuaje şi atitudine de copil teribil, că a plecat de acasă pentru a se alătura grupului de petrecăreţi cooptaţi pentru a întreţine atmosfera din turneul unei formaţii. Deşi pare o teleportare în prezent a personajelor lui Kerouac şi a unor cheflii în drum spre Woodstock, filmul permite să se întrevadă o imagine realistă a unei Americi provinciale contemporane, amorţite în cenuşiul lipsei de perspectivă. America lui Star şi a celorlalte personaje este lumea în care părinţii îşi neglijează copiii, iar adolescentele ajung să-şi înlocuiască mama pentru fraţii mai mici.

Sătulă de viaţa plină de lipsuri şi de un tată libidinos, protagonista ajunge la cheremul unei vedete feminine de mâna a treia din lumea vânzărilor, ce pare mai degrabă o stripteuză a cărei glorie e de mult apusă (interpretată expresiv de Riley Keogh). Dar pentru puştii săraci, fără experienţă de viaţă, în ciuda epatării teribiliste care vrea să demonstreze contrariul, şefa este însă regina succesului în vânzări, mereu sigură pe ea. Toţi îi ştiu de frică, dar Star îndrăzneşte să-i seducă sclavul sexual, considerat de ceilalţi un mascul alfa devenit guru al miciunilor care vând.

Alături de acest guru interpretat de Shia LaBeouf şi de şefa vânzătorilor care ajunge să regizeze nişte ritualuri simbolice de umilire a celor incapabili să-i aducă bani, în stilul unui şef psihopat care îşi terfeleşte angajaţii în public, apoi îi încaieră şi îi invită să provoace nimicirea celui slab, Star experimentează primele dileme de natură morală, dar şi primele încercări de a jongla cu pericolele pentru a demonstra că se poate ridica la înălţimea aşteptărilor, că-i poate ţine piept unei rivale considerate mai puternice. Doar că nu are parte de calvarul victimei provenite dintr-o familie dezorganizată, ce nimereşte din lac în puţ. Ea transformă dezolarea într-o petrecere continuă, din care nu lipsesc primii fluturi în stomac agitaţi de erotismul clocotitor, peripeţiile riscante în compania unor bărbaţi dubioşi de care scapă folosindu-se de umor, şi nici prima dragoste, întruchipată de jucăria masculină a şefei.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

Interpretat amuzant şi caricatural de Shia LaBeouf, personajul care îi ia minţile protagonistei, atunci când nu îndeplineşte rolul de aghiotant cu prestaţii de gigolo, trece drept un geniu seducător în faţa trupei de tonţi ameţiţi de prea multă iarbă şi de băutură. Shia LaBeouf facilitează livrarea unui realism satiric, interpretând caricatural un personaj-simbol ce oglindeşte toate calităţile americanului din imaginile clişeistice ale succesului în lumea afacerilor: prefăcătoria, manipularea, vânarea şi exploatarea vulnerabilităţilor, minciuna şi folosirea oricărei interacţiuni umane pentru a-şi verifica talentul în arta dominării prin seducţie.

Purtând hainele unui vânzător de biblii şi folosind gesturile ridicole ale unui novice în domeniul vânzărilor, dar care se crede un zeu în faţa celor consideraţi mai puţin carismatici, personajul interpretat de Shia LaBeouf scoate ce-i mai bun din rolul jucat de Sasha Lane iniţiind un joc de putere între cei doi protagonişti legaţi de o atracţie sexuală puternică. Devenind trainerul lui Star, acest guru al puştilor fugiţi de acasă, care nu mai văzuseră decât în filme oraşele mari şi acele suburbii curate şi elegante, încearcă să o transforme în jucăria lui sexuală, dar va deveni el însuşi victima celei abia intrate în branşă. În loc să se arate uimită de minciunile ridicole folosite pentru a stoarce banii de la familiile clasei de mijloc şi de la aristocraţia ce îşi permite să-şi trimită odraslele la colegiu fără a le obliga să-şi caute surse de venit pentru achitarea taxelor exorbitante, protagonista care va ajunge prin tertipuri feminine să scoată mai multi bani decât el, îl va sabota în faţa victimelor naive din high class, în momente satirice gata să scoată la iveală ipocrizia din societatea americană. Îl va contrazice, îl va ademeni, îi va da replica şi se va dovedi nesupusă. Nu va putea să o dea afară, fiind subjugat de ea, spre disperarea şefei neglijate.

imagine: www.tasteofcinema.com
imagine: www.tasteofcinema.com

Deşi promite un film picaresc şi un love story nonconformist despre nişte adolescenţi zăpăciţi, Andrea Arnold descrie cât se poate de serios o Americă mai puţin cunoscută de cei din afara ei, chiar dacă o face prin glumele nesărate ale unor puşti neserioşi. America personajelor ei este de fapt ţara nemiloasă, în care dacă nu vinzi, nu exişti, dacă nu ieşi din mulţine pentru a domina cu zâmbetul pe buze, eşti un ratat. Filmul, dincolo de imaginea unei caravane cu petrecăreţi ignoranţi, prezintă un darwinism transpus în lumea vânzărilor. Dar acest film nu este despre necazurile unor vânzători. În el poţi decodifica de fapt povestea omului de succes descris printr-o metaforă a carierismului american transpus în lumea unor adolescenţi debusolaţi, ce aleg clipele unui prezent dilatat nu pentru a experimenta voluptatea boemiei, ci din cauza lipsei de speranţă. Surprinderea legăturii dintre succes, minciună, disperare şi grandomanie te face să te întrebi dacă nu cumva regizoarea a vrut să demitizeze într-o cheie parodică figuri emblematice din lumea succesului american câştigat prin mimarea încrederii în sine, manipularea interlocutorului şi farmecul personal, astfel încât personajele filmului să penduleze caricatural între aroganţii penibili din The Wolf of  Wall Street şi învinsul ce ajunge să-şi conştientizeze propria ratare, din Moartea unui comis-voiajor. Doar că Andrea Arnold nu vrea nici grandomanie, şi nici tregedie, deşi America văzută în filmul său are în unele scene grandoarea unui tragism plin de mizeria şi de primitivismul unor rednecks. Personajele ei, interpretate credibil de actori neprofesionişti sunt departe însă de revelaţiile profunde sau de încrederea în sine a unui speculant inteligent. Ei sunt mai degrabă puştii care fac glume proaste şi devin protagoniştii scenelor demne de Punk’d, noii copii ai viitorului, care se lasă de şcoală şi care hălăduiesc prin ghetouri aştepându-se la o viaţă ca-n versurile trupelor de hip-hop.

imagine: www.rogerebert.com
imagine: www.rogerebert.com

Dincolo de talentul în a expune o realitate depresivă prin lentilele unui entuziasm euforic întreţinut de coloana sonoră şi de nuanţele puternice, Andrea Arnold ştie cum să creeze un personaj central de care să te ataşezi. Folosindu-se de solidarizarea spectatorului cu protagonista, îţi induce teama în faţa unor situaţii-limită în care aceasta ar putea fi vulnerabilă. Întreţine astfel suspanul prin scenele în care se desfăşoară vechea rivalitate feminină între şefa ce mizează pe atuuri fizice şi nou-venita cuceritoare, sau prin scenele în care Star acceptă nişte invitatii imprevizibile, însoţind nişte bărbaţi necunoscuţi ce îi promit sume generoase. Totuşi, păstrează originalitatea şi transformă situaţiile riscante în momente hazlii, în care sarcasmul şi inocenţa pigmentată cu dialoguri isteţe îi permit lui Star să facă slalom printre pericolele cărora le imprimă nişte finaluri în care pompează adrenalină şi un lirism satiric.

Filmul American Honey a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

 

Blestemul talharului mustacios – Iti potoleste foamea de povesti. Boieroaicele focoase, intrigile si comicul sunt incluse in reteta

Adriana Gionea
-
0
Blestemul talharului mustacios – Iti potoleste foamea de povesti. Boieroaicele focoase, intrigile si comicul sunt incluse in reteta

Blestemul unui haiduc dornic să-şi vâre mustaţa legendară în oalele cu bunătăţuri tradiţionale îţi ostoieşte foamea de naraţiuni abundente, cu personaje şi întâmplări delicioase, unele mai picante, altele mai dulci sau, dimpotrivă, bune de pus în colţul rezervat acriturilor veninoase. Tot ospăţul cu poveşti transgeneraţionale savuroase din Blestemul tâlharului mustăcios începe să se desfăşoare din momentul în care haiducul a făcut greşeala de a intra în cârdăşie cu lacomul boier Gheorghe Marinescu.

Tâlharul devenit ocrotitorul sărmanilor este uns cu toate alifiile, dar tot cade în plasa boierului cu apucături de hoţ un pic mai rafinat în arta parşiveniei. Haiducul este prădat şi lăsat să moară, dar cuvintele sale îi bântuie pe Marineşti mai bine de un secol, pe măsură ce temerile lor se transformă în vicii, iar viciile într-o naraţiune ce devine un galop de istorisiri condimentate şi fabuloase. Pentru a scăpa de blestem, recurg la tot felul de gesturi ce îi pun în situaţii de un comic pe alocuri halucinant şi care întreţin o istorie de familie care nu ia forma unui roman fluviu. Scopul nu este analiza densă, ci desfătarea cititorului avid de istorii derulate sub forma unui basm satiric relatat de o voce hohotitoare, ce preferă să înlocuiască sobrietatea unui tâlc profund cu stridenţa pestriţă a unei picturi naive caricaturale în culori tari.

Deşi titlul îl face un personaj faimos până hăt departe, în saloanele occidentale unde se aciuau filfizonii de altădată, acest haiduc mustăcios are o apariţie scurtă precum şederea în câmpul vizual a imaginii unui cal gonind pentru a-şi scăpa proprietarul de legiuitorii stăpânirii. Tâlharul îşi bagă mustaţa în salonul rafinat al boierului cât să-i blesteme neamul, încât să-i crape toţi urmaşii cu sânge albastru şi să nu-şi facă efectul dezlegarea înainte de anul 2000. Odată cu blestemul slobozit de haiduc în beciul unde l-a zăvorât bogătaşul dupa ce l-a prădat mişeleşte, se dezlănţuie legenda, caricatura, umorul satiric, intrigile, patimile boieroaicelor deşucheate, arivismul şi pitorescul ce scoate Commedia dell’arte din beciurile conacelor noastre.

Blestemul tâlharului mustăcios este un roman promiţător pentru acei cititori avizi de epicul exuberant, împănat cu personaje expresive, cu date istorice înghiţite de fabulaţie, cu fapte neverosimile spuse încât să pară credibile şi cu trimiteri spre zestrea cu superstiţii autohtone, prezentată într-un festin ludic-picaresc. Stăpânind tehnica unui povestitor care te farmecă prin legende ieşite din comun având un sâmbure de adevăr bine îngropat în realitatea unor anumite epoci, Irina Teodorescu a reuşit să ducă până în librăriile Parisului acest imaginar autohton, cu tot cu admiraţia colectivă mioritică de care se bucură justiţiarul egalitarismului social cu apucături de tâlhar. Romanul tipărit mai întâi în limba franceză şi tradus la noi de Mădălina Vatcu a fost o apariţie spectaculoasă într-un peisaj cosmopolit, în care apetitul pentru exotism, fie el şi asociat spaţiului balcanic, a stârnit interesul cititorilor, dar şi al criticilor pretenţioşi, care i-au acordat şi două premii: Premiul Andre Dubreuil pentru debut şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză.

Derularea poveştilor ce ţin de necazurile fiecărei generaţii de urmaşi, expuse într-o notă de un comic zgomotos, te duce cu gândul la păpuşile ruseşti suprapuse. Nu o ridici bine pe una, că sub ea răsună povestea celeilalte, de parcă nici unul dintre personaje nu poate trăi independent de păcatele strămoşilor, că doar aşa îşi poate face blestemul efectul. Nu vei avea o expunere psihologică a vinovăţiilor transgeneraţionale, ci mai degrabă de o comedie de moravuri, cu tentă picarescă. Deşi îţi dau impresia că se tem, personajele nu cumpănesc prea mult şi nici nu se arată cu băgare de seamă. Preferă să se comporte precum nişte boiernaşi zglobii, care aleg salturile unui acrobat cu experienţă într-ale tentaţiilor ilicite, exact când blestemul îşi face efectul şi moartea îi înşfacă în scene de un sarcasm demn de picturile de la Săpânţa. Trec prin marile evenimente istorice arătându-şi latura comică, tendinţele ariviste care-i transformă în caricaturi hidoase, lăcomia şi snobismul ridicol. Până şi încercările de a privi existenţa căindu-se pentru fapta strămoşului care i-a câştigat încrederea haiducului pentru a-l prăda ajung să fie veritabile scene desprinse dintr-un burlesc neaoş, în care prejudecăţile de pe vremea boierilor legate de închipuirile malefice şi nestatornicia feminină se împacă perfect cu amestecul dintre vicii, ispită, habotnicie, superstiţie şi tabuuri (există nişte pasaje amuzante în care amorul între femei, ilicit la vremea aceea, duce la o parodiere a scenelor din operele lui Sade şi a vervei satirice din istorisirile scrise de Boccaccio).

Blestemul ajunge să rostogolească saga Marineştilor pentru a te face şi pe tine să iei parte la ritmul ameţitor al poveştii. Ritmul desfăşurării poveştilor şi a scenelor caricaturale este atât de rapid, încât nu vei avea timp să admiri decorurile ce promit etalarea unei eleganţe apuse, pe care o caută mulţi cititori ori de câte ori le cade în mână un roman de epocă. Dacă vrei să păşeşti în mijlocul unor interioare somptuoase, cu bijuterii abundente şi detalii decorative pe care le mai poţi găsi doar în prăvăliile anticarilor, vei fi dezamăgit. Lipsa lor devine însă un avantaj deoarece nu întrerupe ritmul galopant al poveştii. Până la ultima pagină, ai impresia că fraza aleargă într-o polifonie care ajunge să revigoreze oralitatea basmelor populare, prin care ţi se dă impresia că nu citeşti despre scandaloasele şi comicele peripeţii ale boiernaşilor, ci le asculţi.

Primul născut este în prim-plan. De el se ţine scai blestemul. Personajele feminine reuşesc să mai negocieze cu soarta şi să amâne îndeplinirea blestemului fatal. Aşadar ele trăiesc mai mult, dar şi când sunt bărbaţii lor în viaţă, tot ele fac şi desfac alianţele şi multe dintre matrapazlâcurile clanului Marinescu. Iar autoarea le mai dă un răgaz, suficient cât să îşi desfăşoare manipulările şi libertinajul într-o nesăbuinţă dublată de machiavelismul timpuriu, emanciparea senzuală şi calculele diabolice.

Când şi-a creat personajele feminine astfel încât să pară nişte devoratoare parşive de averi şi existenţe masculine deja blagoslovite cu moştenirea grea a blestemului, Irina Teodorescu a scotocit lada de zestre plină cu mituri false date mai departe, menite să înteţească prejudecăţile şi să pervertească metamorfozele percepţiei legate de femeia păcătoasă în inconştientul colectiv autohton. Te întrebi dacă nu cumva trimiterea la planul atemporal şi la imaginea arhaică a justiţiarului cu apucături haiduceşti ascunde mai degrabă un pretext pentru a coborâ nu în beciul în care şi-a dat duhul bunul tâlhar, ci în pivniţa cu temeri ancestrale. Găseşti în această pivniţă teama de influenţa femeii nurlii şi drăcoase, teama de puterea celui născut cu privilegii moştenite din tată-n fiu, teama de cel străin de neam asupra căruia se proiectează toate intenţiile rapace neasumate de oamenii locului, teama de invidia transformată în farmece negre, dar mai ales teama de un pericol nenumit, dat din generaţie în generaţie şi devenit sursa unui fatalism ce ţine departe binefacerile raţiunii.

Blestemul talharului mustaciosEditura Polirom, 2016

Mal de pierres (From the Land of the Moon)– Ce nu face un barbat rabdator pentru o femeie

Adriana Gionea
-
1
Mal de pierres (From the Land of the Moon)– Ce nu face un barbat rabdator pentru o femeie

N-ar trebui să ratezi Mal de pierres dacă ţi s-a făcut dor de o poveste de iubire cu farmec vintage, filmată printre câmpurile de levănţică şi într-un decor interbelic, având o eroină excentrică pentru epoca ei, ale cărei motive să fie greu de tradus în explicaţii clare. Acestor ingrediente li se adaugă nişte scene de o senzualitate enigmatică, profund conectată la mecanismele psihologice greu de interpretat, şi un final total imprevizibil şi lipsit de clişee.

Deşi pleacă de la povestea clasică a fetei rebele dintr-o comunitate tradiţionalistă, în care mamele nu-şi scăpau fiicele din ochi de teama unor idile interzise, iar purtările vulcanice şi întrebările incomode ale adolescentelor ce manifestau o curiozitate preoce primeau ca răspuns o căsătorie aranjată, filmul evită melodrama facilă sau patetismul. Nu vei auzi suspinele unei eroine care îşi dă ochii peste cap şi nu vei vedea o derulare pătimasă, plină de gelozii şi de culpabilizări apăsătoare. Confruntările distructive dintre protagonistă, amantul sofisticat şi soţul deloc tentant, găsit de părinţii grijulii se topesc în dialoguri melancolice despre feminitate şi irosire, şi în momente solitare de cufundare în visare. Accentul cade pe stările protagoniştilor, pe scenele în care privirea sau imaginea tăcută a trupului în mijlocul naturii acaparează cadrul. Eliminând răspunsurile clarificatoare de la finalul analizei psihologice, Nicole Garcia transformă carnalul în reverie şi se foloseşte de gesturile considerate iraţioanale pentru a te face să ghiceşti ce ar fi trebuit clarificat pe canapeaua unui psihanalist.

Prin ecranizarea unui roman de succes aparţinând Milenei Agus (Mal di pietre, Ed. Humanitas), Nicole Garcia a reuşit să gasească un echilibru între atmosfera conservatoare reflectata prin decorul de epocă, seducător pentru admiratorii eleganţei interbelice, şi viziunea modernă asupra psihologiei femine expuse în cărţile sau în filmul de artă care permit o revizitare a trecutului. Decorurile nu exprimă însă acel efort de a demonstra înţelegerea unei epoci prin detalii abundente. Nu distrag atenţia de la nişte scene în care se încetineşte ritmul poveştii, lăsând universul femin să acapareze lumea exterioară până la anularea realităţii ce nu susţine aspiraţiile unei lumi subiective. Şi tocmai explorarea acestei lumi subiective deconectate de la realitate, a cărei expunere poate fi acuzată că împotmoleşte şi diluează acţiunea într-o desfăşurare monotonă, permite o răsturnare de situaţie rar întâlnită în poveştile despre un triunghi amoros dintr-un mediu conservator.

imagine: www.sentieriselvaggi.it
imagine: www.sentieriselvaggi.it

Prin această ecranizare, Nicole Garcia i-a oferit lui Marion Cotillard un rol memorabil în galeria personajelor feminine greu de înţeles, acaparate puternic de emoţiile imposibil de împărtăşit într-o lume închistată. Intepretarea lui Marion Cotillard îi permite spectatorului să perceapă farmecul unui astfel de film, în care senzualitatea feminină amână voyeurismul indecent în favoarea unei priviri care nu sfredeleşte, nu dezveleşte, ci asistă la nişte exteriorizări care mai degrabă adâncesc misterul privind motivele din spatele unui comportament asociat isteriei sau răzvrătirii ce se decuplează la un moment dat de la cauză.

S-ar putea spune despre Gabrielle, protagonista interpretată fascinant prin acel amestec între curiozitate sexuală, evadare în imaginar, îndărătnicie, revoltă, reacţii vulcanice şi reverii melancolice apăsătoare, că se afla cu mult înaintea societăţii din care făcea parte. Gabrielle nu numai că era pregătită să îşi exprime cu o francheţe tumultuoasă dorinţele, ci era gata oricând să părăsească adăpostul confortabil al ipocriziei şi să-i mărturisească partenerului ales de părinţi că vrea să fugă pentru a fi alături de amant. Dar nimic nu este limpede la acest personaj, asupra căruia va pluti pe tot parcursul filmului o ambiguitate condimentată din când în când cu gesturi scandaloase de sfidare, ademeniri adolescentine şi flirturi cu final amuzant. De fapt, aproape întreaga acţiune a fost lăsată de-o parte în favoarea unui studiu de personaj minuţios. Dar acest personaj este lipsit de afectarea prezentă într-un film de epocă plin de clişee, încât ţi se pare că toate reacţiile considerate excentrice sunt asumate cu naturaleţea inocentei ce jonglează cu gesturile nesăbuitei. Focusându-se asupra mimicii unei protagoniste a cărei dorinţă de a fi liberă fără a oferi libertăţii o definiţie personală fermă având rol de manifest, regizoarea îţi prezintă o Marion Cotillard pregătită să-i dea viaţă unui personaj feminin greu de înţeles, dar ispititor prin acea oscilaţie între naivitate şi îndrăzneală erotică, între apatie şi reacţii necontrolate, între asumarea dublată de încrederea în sine şi nesiguranţă.

imagine: www.allocine.fr
imagine: www.allocine.fr

Dacă nu ar fi existat interesul manifestat de Nicole Garcia pentru lentoarea desfăşurării unor scene erotice prinse între imaginar şi real, între carnal şi reverie, sau pentru explorarea afectivă a universului erotic feminin transpus în ritmul unei confesiuni discrete şi a unor gesturi simbolice asociate romantismului de altădată (dar evitând scenele siropoase), Mal de pierres ar fi fost încă un film previzibil despre tragedia femeii care nu poate fi ceea ce şi-a dorit, lângă bărbatul preferat de ea. Dar nici soţul ales de părinţi pentru a-i potoli manifestările amoroase indiscrete adolescentei îndrăgostite de profesorul respectabil, pe care vrea să-l ademenească neruşinat, de faţă cu toţi, la o sărbătoare câmpenească, şi nici amantul nu oferă acele reacţii la care te-ai fi aşteptat de la două tipologii masculine opuse.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

Interpretat de actorul Alex Brendemuhl, credibil din perspectiva scenariului, dar ireal pentru spectatorul care s-ar fi aşteptat ca bărbatul cu educaţie rudimentară să-i tragă o chelfăneală femeii care îi mărturiseşte iubirea pentru un altul, personajul soţului provenit din lumea conservatoare iese din zona celor obtuzi. În ipostaza celui venit din pătura de jos a societatii, cu mâini bătătorite şi haine sărăcăcioase, nimerit în faţa unei cochete visătoare, acesta este departe de a fi un neanderthalian prostovan ce s-a trezit în faţa unor lucruri fine. Pricepe multe, chiar dacă îţi lasă impresia, până la final, că poate fi victima perfectă în rolul omului simplu care preferă să stea alături de o femeie rafinată, riscând să fie umilit în orice moment de refuzul acesteia de a-i fi credincioasă. Scăpat din infernul războiului civil spaniol, catalanul Jose ajunge să lucreze pentru familia Gabriellei. Când mama acesteia descoperă nişte manifestări fireşti pentru vârsta adolescenţei şi pentru o fată pasionată de citit, dornică de a cunoaşte lumea filtrată prin frenezia senzuală, dar periculoase pentru familia ce ţine la reputaţia ei în comunitate, îi propune muncitorului catalan, mai sărac decât ar fi trebuit să fie un soţ de nasul micilor burghezi, să se însoare cu Gabrielle. Aceasta risca să rămână fără pretendenţi, fiind considerată deja ciudata satului şi bună de închis într-un ospiciu, deoarece manifestările opoziţioniste şi dorintele erotice devenite vizibile puteau fi puse pe seama nebuniei.

imagine: www.festival-cannes.com
imagine: www.festival-cannes.com

Pentru a evita internarea într-un ospiciu, Gabrielle nu se mai împotriveşte, dar îl previne pe viitorul soţ, un muncitor taciturn şi străin de sentimentalism, că nu-l va putea iubi niciodată. Dar pe el nu-l sperie refuzul de a i se supune, şi nici nu-l îndeamnă să o pedepsească, sa îşi exprime virilitatea prin constrângerea sexuală, prin acţiuni dominatoare, brutale. Dă dovadă (până la extrem) de o răbdare suprarealistă pentru acele vremuri, în care femeile precum Gabrielle era înfierate şi arătate cu degetul. Îi construieşte o casă pe malul mării, apoi îi prilejuieşte întâlnirea cu Andre Sauvage, bărbatul visat de ea, rafinat, pasionat de lectură, cu degete fine şi aer de aristocrat damnat, interpretat de Louis Garrel prin acel amestec de melancolie, ispită şi disperare pe care ai fi regăsit-o mai degrabă în portretul decadent al unui nobil eşuat în patimile maladive rememorate într-un salon de opiu (Andre îşi administreaza nişte doze de opiu, dar într-un alt mediu).

imagine: www.allocine.fr
imagine: www.allocine.fr

Amantlâcul nu se transformă în scene toride, însă musteşte de acel erotism desfăşurat printr-o fluiditate suavă, precedat de ademeniri lente, ce includ schimbul de cărţi, de priviri şi de mărturisiri autobiografice. Lipsesc dulcegăriile din romanele demodate în care dorinţa se desfăşoară molcom şi asaltul senzualităţii stridente, deşi protagonista îţi dă de înţeles încă de la început că nu îşi va înăbuşi nici o trăire lubrică. Dar este vorba despre un lubric filtrat de acea estetică discretă şi elegantă a ritualului de ademenire din epoci apuse, la care se mai adaugă voluptatea unei poveşti de iubire centrate mai mult pe stările bulversante ale personajului feminin şi pe amintiri. De fapt, acest film anunţă, încă de la primele minute, că totul se desfăşoară în ritmul unei nostalgii trepidante şi a unei cronologii inversate, ce permite rememorarea unei poveşti neîmplinite, pline de secrete, pasiuni greu de stins, emoţii din trecut, readuse la suprafaţă de sunetele unui pian sau de plăcuţa cu numele unei străzi. O vezi pe Gabrielle spunându-i soţului ei să oprească maşina când vede pe fatada unei case vechi numele unei străzi ce stârneşte reacţiile unui fost dependent, care nu îşi mai poate înfrâna tentaţia odată readus în faţa obiectului râvnit cândva. Acesta se conformează, asemenea celui declarat învins înainte de începutul bătaliei, şi îi permite să coboare pentru a merge pe urmele trecutului. Gabrielle intră într-un apartament vechi, unde speră să-l găsească pe Andre. Apoi începe derularea trecutului, într-un ritm descriptiv, apreciat de spectatorul răbdător, care a mai citit romane de epocă, devenind astfel familiarizat cu modul ambiguu prin care se exteriorizau trăirile în alte secole.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

În ciuda unui început ce anunţă un triunghi amoros din vremurile în care adulterul se pedepsea zgomotos, prin reacţii disproporţionate ce vizau ostracizarea femeii, Mal de pierres nu se centrează pe duelul orgoliilor, pe conflicte şi gesturi masculine primitive. Aproape lipseşte acea manifestare patimaşă a iubirii într-o lume a datoriei conjugale debarasate de pasiune. În schimb, asişti la o desfăşurare captivantă a interiorităţii feminine, expuse în gesturi simbolice având conotaţii erotice inaccesibile unei observatii intruzive, care să elucideze motivele din spatele unor gesturi şi reactii aparent absurde, puse pe seama unei instabilităţi afective. Totul se desfăşoară în ritmul încetinit de momente nostalgice, în care personajele par să îşi vorbească mai mult prin tăceri, iar intenţiile inflamabile ale protagonistei se împotmolesc în numeroasele scene în care se uită descumpanită în gol. Nicola Garcia a creat mai degrabă un film care sa exprime farmecul erotismului nostalgic, permiţându-i lui Marion Cotillard să expună convingător supliciul unei femei neînţelese, care ispiteşte prin acel amestec între nesupunerea ce sfidează eticheta discreţiei în comunitatea ei şi un rafinament al trăirilor sofisticate ce îţi permit să priveşti un spectatcol imprevizibil al feminităţii misterioase.

Filmul Mal de pierres a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

Glorie tarzie – Pentru cautatorii de manuscrise pastrate in secret

Adriana Gionea
-
0
Glorie tarzie – Pentru cautatorii de manuscrise pastrate in secret

Când ajungi să citeşti despre nişte personaje cu visuri de artişti, din Viena sfârşitului de secol XIX, îţi dai seama că anumite discuţii, conflicte şi drame se tot repetă. Au trecut peste o sută de ani de când a fost scrisă nuvela Glorie târzie, dar prezentul este populat de aceleaşi probleme. Şi acum, şi atunci, artiştii se simţeau neînţeleşi, debutanţii dezamăgiţi de mărginirea conaţionalilor, nebăgaţi în seamă de majoritatea ignirantă şi trecuţi cu vederea de gazetari. Există acelaşi conflict între progresişti şi conservatori, între calitatea rămasă în underground şi mainstream-ul vandabil în favoarea căruia se renunţă la ideile superioare. Oamenii aveau aceeaşi atracţie pentru cafenelele şi cârciumile faimoase, unde se legau relaţii şi alianţe artistice şi unde fiecare grup de poeţi deţinea teritoriul lui. Totuşi, ai avea tendinţa să spui că s-a mai schimbat ceva. Parcă totul se desfăşura cu mai mult fast în acea Vienă de altădată, iar oamenii îşi mai făceau timp după job să mai şi dezbată (unii mai diletanţi decât colegii de masă, alţii mai înflăcăraţi sau mai vanitoşi) teme precum evoluţia artei, criza de talente din lumea poeziei sau despre cum să recunoşti o scriere frumoasă atunci când este vorba despre un debutant.

Titlul nuvelei scrise de Arthur Schnitzler are două semnificaţii, care ajung să lege existenţa personajului central – un poet redescoperit la zeci de ani de la publicarea unor versuri trecute cu vederea de public şi de critici – de parcursul acestei opere publicate postum. Asemenea volumului de poezii scrise de protagonist la tinereţe, Glorie târzie a zăcut multă vreme (mai bine de un secol chiar) printre documentele screte ale autorului, păstrate azi la Cambridge. Aşadar, va fi o revelaţie pentru admiratorii unor scriitori tributari Vienei Belle Epoque, deveniţi nişte vizionari de la începuturile modernităţii influenţate de psihanaliză, din rândul cărora au făcut parte Arthur Schnitzler şi colegul său de generaţie, Stefan Zweig. Pentru cei dornici de a şti cum se trăia în alte vremuri, scenele de cafenea, discuţiile despre artă şi neîmplinirea elitelor în societatea mediocrităţii sau ritualurile mondene din cercul boemilor erudiţi au o valoare documentară, presărată cu acel farmec desuet al Vienei imperiale.

Glorie târzie este o curiozitate pentru cei deja familiarizaţi cu atmosfera insolită din romanele şi nuvelele scrise de acest autor vienez, celebru datorită observaţiei care sondează adâncurile psihicului uman, încât a devenit o sursă de inspiraţie pentru un cineast precum Stanley Kubrick. Le arată cum scria unul dintre autorii lor preferaţi la începutul carierei, atunci când satira nu coborâse atât de mult în adâncurile inconştientului uman, de unde să scoată la suprafaţă contradicţiile şi absurdul reacţiilor.

Pentru cei care abia acum îl descoperă pe Arthur Schnitzler, această nuvelă poate fi o plimbare prin Viena de altădată, în care atmosfera boemă era agitată de ciocnirile unor idei privind lupta dintre avangardişti şi tradiţionalişti, dintre artiştii uitaţi înainte de a cunoaşte succesul, consideraţi anonimii fără şansa de a fi publicaţi vreodată, şi cei ajunşi faimoşi datorită unor compromisuri stilistice. În mijlocul acestei confruntări purtate prin cafenele vieneze nimereşte şi protagonistul Saxberger. Vizitat de un tânăr cu aspiraţii artistice, Saxberger este atras în activitatea unui cenaclu. Pentru tânărul aspirant care îi bate la uşă, poeziile sale neînţelese cu mai bine de patru decenii în urmă sunt dovada unui talent imposibil de negat. Deşi pusese condeiul în cui pentru a intra în câmpul muncii utile societăţii, în care poeţii de ieri devin funcţionarii ordonaţi de mâine, dacă nu au inspiraţie pentru o carieră gazetărească, Saxberger revine la visurile din tinereţe şi la dorinţa de recunoaştere socială în postura de artist încununat cu laurii oferiţi de critici.

Ademenit de tinerii care pregătesc o serată literară pentru a-şi promova cenaclul şi pentru a stârni curiozitatea presei, Saxberger călătoreşte în trecut şi începe să reflecteze asupra vieţii irosite în biroul de funcţionar. Gustă iar voluptatea elanului tineresc şi ia parte la discuţiile înflăcărate ce permit schimbul de idei, încât are impresia că a reîntinerit, că s-a întors în anii debutului literar ignorat de semenii lipsiţi de sensibilitate. Este admirat de o actriţă atrăgătoare, dar ajunsă la vârsta la care, în acele vremuri nedrepte, o urmaşă ispititoare a Evei începea să fie considerată stafidită. Nu va urma iluzia unei veri indiene ce prevesteşte o idilă revigorantă, ci doar pendularea între cercurile artiştilor tineri şi neînţeleşi, care îşi stabiliseră teritoriul în anumite cârciumi şi cafenele, şi berăriile frecventate de prietenii care îl iau peste picior şi încep ei înşişi să recite versurile considerate de protagonist capriciile unor cabotini din lumea burgheziei mici, pentru care poezia este un hobby descoperit la vârsta pensionării.

Dacă ar fi ales perspectiva eroului său dornic de a avea parte de glorie, fie ea şi una târzie, autorul ar fi transformat nuvela într-o metaforă a creatorului veşnic rătăcit între infernul vremurilor dominate de superficialitate şi împăcarea cu sine printr-o ultimă încercare artistică datorită căreia a simţit promisiunea regenerării. Dar Arthur Schniztler a devenit faimos prin refuzul de a solidariza cu personajele sale greu încercate. În loc să li se alăture, face tot posibilul pentru a intra în postura unui observator nemilos al vanităţii lor transformate într-un spectacol în care tristeţea este împiedicată să capete măreţia tragediei, rămânând în zona ridicolului.

În majoritatea nuvelelor sale, Arthur Schnitzler devine un păpuşar necruţător. Transformă elementele cu potenţial umoristic în detalii ce prevestesc o farsă tragică jucată de protagonist lui însuşi, râzând amar de convingerile sale. Şi în această nuvelă caricaturizează aspiraţiile personajului nimerit printre superficialii cu pretenţii de literaţi progresişti, dar cu limbaj de lemn. Însă ceva ţi se va părea diferit la atitudinea sa faţă de protagonistul din Glorie târzie. Înlocuieşte lovitura de gratie cu satira inofensivă acoperită de o brumă de nostalgie. Până şi amestecul dintre comic şi tragic dus într-o zonă psihanalitică se domoleşte, ignorând chemările pulsionale care sabotează intenţiile bune ale personajelor sale. În loc să vezi o perpelire a protagonistului în focul propriilor patimi analizate prin bisturiul unui scriitor pasionat de psihanaliză, vei asista la desfăşurarea unor scene zgomotoase de cafenea, la derularea unor dialoguri în care idealurile iau o turnură amuzantă şi la un periplu melancolic, de pe malul Dunării spre mahalalele unei Viene în plin avânt industrial. Acest periplu este ultima încercare de regăsire a locului care l-a inspirat pe funcţionarul-poet îmbătrânit sub propriile renunţări, care mai speră să devină, măcar în ultimul ceas, un idol al tinerei generaţii, pentru a reveni el însuşi la menirea literară.

Pe lângă ocazia de a străbate o galerie de imagini ce surprind în scene vii toată pulsaţia unei Viene în schimbare, mulţi ar putea vedea, în această nuvelă despre întâlnirea unui poet ratat cu tinerii aflaţi la debut, o frântură din biografia lui Schnitzler, care pare să se privească dintr-un unghi ironic, introducându-se în scenă sub masca unui aspirant visător şi naiv. Alegând să scrie la începutul carierei literare despre un poet ce îşi presimte propriul apus, Schnitzler a descris de fapt veşnică sursă a nefericirii: abandonarea visurilor în favoarea unui confort al existenţei mediocre. După citirea aceastei opere timpurii, descoperite după mai bine de un veac, poţi spune că Arthur Schniztler a început prin a scrie nuvele despre neîmplinire la fel de matur precum un autor experimentat.

Glorie tarzieEditura Humanitas, 2016

The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinati de arta fotografica, de thrillerul avangardist si de jocurile vizuale cu tenta experimentala

Adriana Gionea
-
0
The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinati de arta fotografica, de thrillerul avangardist si de jocurile vizuale cu tenta experimentala

Anunţând o poveste cu potenţialul unei parabole nonconformiste despre culisele dezumanizante şi devoratoare din industria modei, regizorul filmelor Drive şi Only God Forgives aduce de fapt o mostră de cinematografie progresivă de nişă (aşa cum se făcea odată) în sălile dedicate publicului larg. Abordarea clasicei teme a supravieţuirii în lumea celebrităţii negociate exclusiv prin corpul supus canoanelor fashion, The Neon Demon reinstaurează de fapt dictatura vizualului experimental, care ajunge să devoreze narativul. Rezultatul: un amestec năucitor, exploziv şi captivant de simboluri, genuri şi embleme estetice, supuse unei ambiguităţi care le oferă adrenalină şi plăcere iubitorilor de thrillere psihologice duse în zona unui horror stilizat.

Puţine filme lansate în ultimii ani în marile cinematografele de masă reuşesc să îţi incite curiozitatea încă de la primele secunde printr-o imagine statică, să te aspire într-un vortex vizual ameţitor până la halucinant, să îţi dea fiori şi să îţi ofere posibilitatea abandonului total în experimentul fotografic de amorul artei, aşa cum o face The Neon Demon. Urmărind să-i redea vizualului pur gloria de la începuturile experimentelor cinematografice, Nicolas Winding Refn a respectat promisiunea din titlu. Filmul său are o senzualitate ademenitoare la graniţa dintre angelic, sinistru şi pervers, iar nuanţele orbitor de electrizante, dezlănţuite în efecte efecte demne de un horror suprarealist sofisticat, transformă ecranul într-o membrană ce trepidează într-un ritm hipnagogic.

imagine: www.dreadcentral.com
imagine: www.dreadcentral.com

Promiţând un thriller cu personaje feminine desprinse din revistele de modă, în care obsesia pentru frumuseţea fetişizată ce duce la anularea individualităţii capătă o tentă patologică până la crimă, regizorul a dat curs unei tentative originale de a îmbina suspansul cu pictorialul ce flirtează cu stilul artei avangardiste. Prima imagine anticipează toată această evolutie vizuală cotropitoare, fascinantă precum o transă îmbibată de trăiri demne de atmosfera în care pericolul respira prin fiecare detaliu. Cu o dexteritate versatilă şi o imaginaţie diabolică, regizorul unor filme precum Drive şi Only God Forgives transformă universul esteticii fashion într-o succesiune de scene halucinante care forţează limitele retinei. În loc să devină discordante, perturbantă şi artificială, explozia de lumini întunecă şi mai mult atmosfera pentru a o face demnă de un thriller minuţios dozat în acel joc de lumini ce pulsează psihedelic într-un ritm ascendent care atinge climaxul pe măsură ce vibraţiile coloanei sonore se înteţesc asurzitor, invadând sala de cinematograf.

The Neon Demon este un film în care interesul spectatorului pentru vizual trebuie să primeze, deoarece imaginile diluează continuitatea narativă până la confuzie şi te absorb până te fac să uiţi că ai venit să vezi un thriller. Nicolas Winding Refn a luat atât de mult în serios rolul imaginii pure în scenele care ar fi trebuit să agreseze ochiul şi să dinamiteze canoanele pictorialelor fashion, încât nu are limite când jonglează fără pic de remuşcare cu simbolurile şi tabuurile morale de dragul rezultatului pur estetic, până la cinismul de a transforma lividul şi macabrul într-o delectare cromatică antrenantă pentru retină. În acest film, până şi moartea este acoperită de un glamour extravagant, căpătând strălucirea demnă de un pictorial rafinat cu trimiteri la şabloanele anilor ’70-’80. Totuşi, contopirea dintre elementele unui fashion show şi ale unei instalaţii avangardiste nu trimit estetica unui thriller în zona derizoriului, a satirei eşuate în ridicol şi kitsch. Luminile neoanelor ies din zona vulgarităţii stridente, prin crearea unui thriller sofisticat şi elegant, iar elementele unui thriller depăşesc limitele realismului prin atmosfera deopotrivă terifiantă şi magică precum o baie de culori pulverizate într-o încăpere întunecată exact când latura tenebroasă a personajelor iese la suprafaţă.

imagine: www.towleroad.com
imagine: www.towleroad.com

Regizorul stăpâneşte atent dozarea amănuntelor eclectice, astfel încât să folosească inteligent trimiterile la cultura fashion şi să recicleze peliculele horror cu accente pop-comerciale special pentru a crea un film mai degrabă suprarealist până la ermetic, rămânând însă la fel de ispititor pentru publicul larg.  The Neon Demon poate fi considerat o sincronizare bine planificată între comercial şi acea stilizare a detaliilor specifice culturii de masă pentru a se încadra în filmul de artă. Clişeele pictorialului glossy au fost deviate în zona unui thriller noir cu tentă absurdă şi o interpretare feminină seducătoare oferită de ingenua Elle Fanning, care traversează într-o fracţiune de secundă, printr-o usurinţă versatilă uimitoare, graniţa dintre inocenţă şi erotismul asumat, trimiţând estetica dualităţii înger-demon, fecioară-vampă într-o zonă a jocului psihologic aberant. Mimica protagonistei din momentul în care halucinantul atinge apogeul te duce cu gândul la feminitatea stranie dintr-un videoclip al artistei Bjork.

imagine: www.independent.co.uk
imagine: www.independent.co.uk

Filmul regizat de Nicolas Winding Refn are  suficiente detalii vizuale menite să îl plaseze în categoria peliculelor experimentale datorită unor scene ce se fofilează de la coerenţa logică dintr-un scenariu convenţional, astfel încât să le gâdile orgoliul cinefililor progresişti pentru a-i face să se laude că l-au văzut printre primii, dar şi o poveste ispititoare pentru publicul de masă, referitoare la efectele distructive ale obsesiei pentru idealul de frumuseţe vândut în serie de industria modei şi care poate da adicţii şi egouri sparte în rivalităţi fatale. Despre o astfel de rivalitate este vorba şi în film, printre altele, doar că lupta aprigă pentru celebritate se mută în planul coşmărescului suprarealist, cu tentă absurdă, pe măsură ce jocul delirant al luminilor îţi dă impresia că toate personajele feminine pregătite pentru o şedinţă foto împrumută gesturile unor păpuşi de o frumuseţe ireală, dar având intenţiile sinistre din filmele horror. Atacurile nu sunt directe. Conflictele se desfăşoară sub forma unei coregrafii nelumeşti, ce mută paşii de pe catwalk într-un decor în care strălucirea neoanelor exprimă perfect intenţiile întunecate. Însăşi obsesia personajelor pentru frumuseţe depăşeşte acea explicaţie legată de nevoia de confirmare, specifică unui film psihologic. Dincolo de grotescul glossy, dezumanizarea din industria modei iese din tiparele filmelor despre dramele manechinelor, intrând în zona în care tenebrosul şi iraţionalul o iau razna pe măsură ce te scufunzi şi mai mult în plăcerea oferită de vizualul extravagant cu accente onirice.

imagine: www.pophorror.com
imagine: www.pophorror.com

Înainte de lansare, ţi se promitea veşnica poveste a fetei drăguţe şi pure, acea frumuseţe americană provincială nimerită în depravatul Los Angeles, pentru a lua forma un manechin celebru. Ţi-o şi imaginai într-un cuib de aspirante intrigante, gata să facă orice pentru a fi eligibile în haremul din culisele industriei, pe Jesse, ingenua adolescentă interpretată convingator de Elle Fanning prin acea duioşie ce îmbină stranietatea cu naturaleţea şi forţa mascată de aparenta vulnerabilitate, ce aminteşte de rolul jucat în filmul dedicat lui Joe Albany. Doar că dramele şi traumele din lumea modei nu puteau fi coborâte la nivelul unui simplu cat-fight stilizat prin jocul neoanelor, ce trimite într-o zonă a suprarealului acea cadenţă senzuală a paşilor dintr-o defilare.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Narativul previzibil se topeşte când rivalitatea ia forma unei parade hipnotice transformate într-un spectacol în care sexualitatea întâlneşte cinismul şi grotescul satiric. Un film creat de regizorul care a dat nişte producţii de referinţă în zona thrillerului insolit ce permite şi evoluţia unui personaj enigmatic şi bizar nu putea rămâne în registrul pop al clişeelor facile, chiar dacă a pornit de la teme recognoscibile. Aşadar nu te aştepta la o satiră clasică despre coruperea inocenţilor în industria dezumanizantă a frumseţii. Cadrele demne de un pictorial excentric adus în zona elaborată a unei instalaţii de artă contemporană o iau razna într-o invazie a iraţionalului, aplatizând previzibilul din povestea personajului central.

imagine: The Neon Demon/filmedefestival.ro
imagine: The Neon Demon/filmedefestival.ro

Tema filmului este comună, însă desfăşurarea dramei iese din comun şi este imposibil de anticipat, pe măsură ce detaliile realului se atrofiază, ducând suspansul cu tentă horror într-o zonă a întâlnirii dintre oniric şi poezia stridentă a decadenţei, a pervertirii iminente. Totuşi, deşi eşti ademenit de prestaţia actorilor Desmond Harrington, Jena Malone, Bella Heathcote şi Abbey Lee, ce promit o vânătoare de indicii gata să te ducă pe urmele unui posibil criminal ce vrea să îi facă de petrecanie zânei virginale pentru a-i fura frumuseţea (în rolul unui make-up artist, Jena Malone prevesteşte apropierea maleficului ce pândeşte în umbră, iar Abbey Lee face aluzie la erostimul vampiric), regizorul trimite clişeele în afara jocului psihologic dintre personaje şi te readuce în universul vizual ireal ce înghite realismul tern şi hidos, promis de apariţia personajului dezgustător interpretat de Keanu Reeves. Singurele elemente ce amintesc de partea putredă şi perversă a societăţii sunt imaginea hostelului în care se cazează protagonista şi scurtele replici ale unui Keanu Reeves intrat credibil în rolul proprietarului libidinos. Dar până şi acea realitate slinoasă de la periferia marilor oraşe capătă un aspect stilizat, şlefuit cu elemente simbolice în care sunt amestecate, într-o lentoare senzuală, pericolul, tenebrosul în culori stridente şi hedonismul ce promit un suspans abisal şi antrenant, pe placul celor impresionaţi de Only God Forgives. Cei care au apreciat cromatica vibrantă, iluziile optice din interioarele în care desenele asiatice ale tapetului păreau să se mişte şi turnura bizară cu tentă metaforică din Only God Forgives vor avea o surpriză deoarece regizorul duce insolitul şi mai departe, cum nu a mai făcut-o în ultimele sale filme cu succes comercial. Adânceşte ambiguitatea până la ermetism prin contopirea vizualului cu soundtrack-ul ce invită la imersiunea totală în imaginile de o stridenţă psihedelic-delirantă, anulând nevoia de a căuta explicatii. Astfel, măreşte doza de insolit până la decuplarea poveştii de la orice interpretare lucidă, cu sens, apoi dilată acel delir vizual voluptuos, ce îţi induce o transă gata să te cuprindă printr-o fluiditate languroasă.

imagine: www.vanityfair.com
imagine: www.vanityfair.com

Nicolas Winding Refn cucereşte prin acest film tocmai datorită perseverenţei în direcţia experimentului vizual stupefiant, dus până la capăt. Reuseşte să arate, printr-o exagerare aberantă, lumea artificială în care emoţiile şi individualitatea umană sunt aplatizate de dragul impresiei senzoriale oferite de un pictorial ireprosabil. În filmul său, expresia fashionistelor to die for, care indică pofta de consum, de a poseda un accesoriu la modă, ajunge să capete un sens visceral, dar fără a brusca estetic spectatorul. Regizorul nu se abate de la obsesia pentru vizual de dragul unei poveşti coerente, în care toate elementele converg spre găsirea criminalului. Totul trebuie să ia forma unei defilări, chiar şi în momentele în care tragismul frizează grotescul în stilul filmelor de mâna a doua (dar fără ca Nicolas Winding Refn să se abată de la stilizarea impecabilă). Camuflează irealul atât de bine în virarea spre sinistru, încât, la un moment dat, nu vei mai şti unde începe defilarea dintr-un fasion show şi unde se termină realitatea. Confuzia legată de trecerea de la planul realităţii la cel subiectiv, deformat de nişte fantezii terifiante, se traduce prin cuvintele protagonistei ajunse victima grandomaniei şi a încrederii exacerbate în propria frumuseţe, devenind ea însăşi o metaforă a depersonalizării surprinse în cheia aberantă a unui film experimental.

Filmul The Neon Demon a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

 

Rester vertical (Staying Vertical)– Un film cu tati si lupi. Controversat pentru moralisti, alegoric pentru ceilalti

Adriana Gionea
-
0
Rester vertical (Staying Vertical)– Un film cu tati si lupi. Controversat pentru moralisti, alegoric pentru ceilalti

Prezentarea-teaser a filmului Rester vertical îţi promite o dramă socială în care un bărbat aflat în criză de inspiraţie face totul pentru a-şi creşte singur copilul, după ce femeia de care s-a îndrăgostit l-a părăsit fără vreo explicaţie. Ai spune că titlul se referă la încercările acestuia de a face faţă provocărilor pentru a-şi proteja fiul abia născut, într-o expunere duioasă şi realistă a condiţiei de tată-artist. Dar Alain Guiraudie are alte planuri cu aşteptările tale şi ţi le demontează într-un periplu halucinant, început dintr-un punct cât se poate de palpabil pe harta realităţii pentru a găsi apoi breşele ce îi permit anarhismului amoral să şocheze, să calce în picioare aproape toate regulile normalităţii convenţionale, acceptate de votul majorităţii.

Pentru cineastul apreciat datorită filmului L’inconnu du lac, glisarea din real în imaginar a protagonistului său este un amestec între căutarea sinelui, alegoria creaţiei, sexualitatea excentrică (scandaloasă pentru homofobi), cadre picturale în care stranietatea respiră în mijlocul unei naturi elegiace şi a unei reverii vegetale. Aceasta este prima impresie pe care o poţi exprima la finalul noului său film, Rester vertical, inclus în competiţia pentru Palme d’Or în 2016. Foarte multe dintre impresiile pe care le vei avea despre film vor fi greu de redat şi de integrat într-un rezumat. Rester vertical este fie respins cu vehemenţă şi critici acide, fie privit din perspectiva unei fabule cu momente de reverie halucinantă. Poate fi şocant, bulversant, impudic până la grotesc pentru unii, dar în acelaşi timp mitic, liric şi plin de metafore capabile de a salva unele scene explicite care frizează primitivismul instinctual, pentru cei dornici să vadă o meditaţie existenţialistă unde alţii au găsit doar plăcerea de a răni retina spectatorului.

imagine: www.allocine.fr
imagine: www.allocine.fr

Rester vertical pare să le fie dedicat în primul rând celor antrenaţi pentru a vadea arta cinematigrafică debarasată de reguli morale rigide şi pentru care un cineast este dator să exploreze până la insuportabil abisurile inconştientului, apoi să transforme descoperirile tenebroase într-un lirism oniric. Regizorul Alain Guiraudie ar fi putut spune despre personajul său, la rândul lui un cineast aflat în căutarea inspiraţiei, că viseaza istoria omenirii, de la naştere (în sensul biologic, prezentat explicit într-o scenă demna de un film al lui Lars von Trier) la căutarea perechii indiferent de sexul persoanei iubite şi la întâlnirea cu moartea, mijlocită de un totem. Rester vertical este asemenea unei incursiuni onirice între campestrul idilic şi urbanul alienant, sub forma unei succesiuni de scene în care bizarul este ascuns în detalii banale. După ce a început prin nişte scene monotone, regizorul scoate la suprafaţă bizarul care pluteşte în liniştea unui peisaj, deformează apucăturile imprevizibile ale unor personaje secundare sau mimica şi gesturile actorului Damien Bonnard capabil să interpreteze memorabil un personaj ciudat. De fapt, acest film este construit în aşa fel încât să te facă să te îndoieşti de vizibilitatea graniţei dintre real şi suprareal, doar că trecerea spre lumea suprarealistă se face doar prin acel amănunt exploziv care permite identificarea insolitului cu potenţial metaforic existenţialist în manifestarile patologice, ce s-ar putea regăsi într-un sanatoriu dacă filmul ar fi avut o tentă social-realistă legată de spaţiile claustrofobe pentru psihic. Din fericire nu o are, de aceea îţi va fi greu să îi descifrezi mesajul oferindu-i doar un singur sens.

imagine: cineuropa.org
imagine: cineuropa.org

În filmul considerat de mulţi critici proiecţia-şoc din actuala ediţie a Festivalului de Film de la Cannes, comparându-l pe Alain Guiraudie cu Pasolini (deşi cadrele picturale amintesc mai mult de imersiunea în vegetalul straniu demn de existenţialismul nordic din care s-a inspirat Lars von Trier în Anticristul), alunecarea spre o realitate bizară începe de la obsesia totemică a protagonistului pentru lupi. Se duce pe urmele lor, în ţinutul aparent plat şi monoton, unde lupii sfâşie, devenind o ameninţare constantă pentru locuitori. Aici o întâlneşte pe Marie (India Hair), de care se simte atras instantaneu, dar şi pe ciudatul său tată (Raphael Thiery), o arătare între ciobanul sălbăticit şi căpcăunul taciturn căruia nu prea îi plac străinii. În casa iubitei sale, care îl previne cu privire la greutăţile ce îl aşteaptă în ţinutul dominat de teroarea istaurată de lupi, Leo, protagonistul, acceptă o perioadă rolul tatălui responsabil, ignorând termenul-limită pentru predarea scenariului de film la care lucrează. Se împrieteneşte cu băieţii lui Marie, din când în când mai păzeşte oile alături de tata socru şi se dedă plăcerilor nocturne de care are parte orice bărbat din mediul rural ce poate aprecia calităţile unei femei voluptuoase cu piele lăptoasă, aşa cum vezi în pictura lui Vermeer. Şi conectarea la ritmul ancestral al tihnei sexuale cu trimiteri bucolice se continuă natural cu naşterea fiului său, într-o scenă explicită, dar care desăvârşeşte lirismul carnal arhaic regăsit în ţinutul sălbatic bântuit de lupi. La câteva zile după naştere, iubita lui tot nu se poate acomoda cu noul sau statut de mamă şi decide să lase în urmă ţinutul păstorilor, mutându-se într-un oraş din apropiere. Leo se vede astfel nevoit să accepte rolul tatălui singur.

imagine: www.avoir-alire.com
imagine: www.avoir-alire.com

Din momentul în care iubita să îl părăseşte, viaţa protagonistului începe să semene cu alunecarea într-un periplu fantastic, în care vizualul oniric este invadat de nişte amănunte coşmăreşti. Aceste amănunte se insinuează imperceptibil şi într-un flux monoton în realitatea personajelor, la început fiind prevestite doar de turnura insolită a unor detalii (aparent nesemnificative) şi de câteva scene în care Leo se întâlneşte cu personaje excentrice. Dintre acestea fac parte o femeie care se consideră tămăduitoare şi care îl ademeneşte într-un peisaj mistic, pentru a-l obliga să-şi termine scenariul, un bătrân care ascultă Pink Floyd toată ziua şi care adăposteşte în casa lui un hoţ tânăr, ce pare varianta homosexuală a lui Adonis deghizat în adolescent, şi nişte marginali care vor să-l jefuiască, dar care devin protagoniştii unei scene halucinante în care terifiantul este evitat în ultima secundă pentru a lăsa doar un mesaj metaforic despre calvarul omului pe care societatea îl împinge în uitarea din subterane, într-o nişă a celor ce devin invizibili, dar care îţi pot oricând sări în faţă. Modul în care aceste personaje interacţionează unele cu altele îl determină pe Leo să uite de tabuuri şi să încerce nişte experienţe în care trimiterile mitice la salvarea prin creaţie, bine camuflate în real, iconografía pastorală, simbolurile regenerării, peisajele stranii şi experienţele ce îi pun la îndoială scopurile, identitatea şi preferintele sexuale fie te scârbesc şi te fac să te întrebi care este rostul lor în arhitectura scenariului, fie te fac să admiri talentul regizorului de a jongla neruşinat cu tot ce înseamnă insolit şi tabu în societate.

imagine: www.allocine.fr
imagine: www.allocine.fr

Dincolo de acele detalii pe care anumiţi spectatori le pot considera şocante până la graniţa dintre artă şi pornograficul scabros, Rester vertical rămâne un exemplu de film în care detaliile concrete sunt invadate de lumea ireală a mitului învelit în absurd şi în care sensurile sunt anulate iar povestea coerentă din planul real este diluată aproape imperceptibil. Alain Guiraudie a creat o metaforă a coabitării fanteziei cu planul realităţii. Regizorul nu marchează vizual această lume a fanteziei. Nu distorsionează imaginile realului, ci doar trimite într-o zonă a manifestărilor stranii acele ritualuri cotidiene ale omului contemporan. Fantezia acaparează lumea interioară, în care detaliile firescului deconectate lent de la veridic îşi fac de cap în combinaţii delirante cu amănuntele unei lumi exterioare devenite din ce în ce mai apăsătoare pentru personaj, sufocându-l prin aplatizarea inspiraţiei creatoare.

În acest film, considerat de unii aberant şi eliptic, Alain Guiraudie scoate halucinantul din realitatea plată, redând fără efecte vizuale ostentative o lume subiectivă care devine un ascunziş al mitului, al întâlnirii cu stranietatea şi cu alteritatea. Fiecare detaliu specific unei poezii cinematografice prinse între solar şi haosul pulsional ascunde acea deviere imprevizibilă cu potenţial anxiogen, care îţi dă fiori, aşa cum vezi în câteva detalii vegetale dintr-un film regizat de Lars von Trier. Focusându-se pe un anumit amănunt dintr-un peisaj idilic sau pe un gest nelalocul lui, al vreunui personaj secundar, Alain Guiraudie redă acel ceva inexplicabil, care permite o imersiune într-o altă realitate, exprimată doar vizual şi prin emoţii abisale stârnite mai degrabă de un tablou privit, nu şi analizat, înţeles prin accesarea unui cod individual, specific unei realităţii subiective.

Filmul Rester vertical a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

 

 

The Handmaiden – Doua asiatice de-o data, coplesitoare si periculoase chiar si pentru unul de-al lor

Adriana Gionea
-
0
The Handmaiden – Doua asiatice de-o data, coplesitoare si periculoase chiar si pentru unul de-al lor

The Handmaiden este un film de o senzualitate incandescentă, francă şi explicită, gata să testeze limitele dintre artă şi pornografie, într-un decor fantasmagoric extravagant, care îmbină arta japoneză şi abundenţa decorativă din epoca victoriană. Totuşi, perspectiva unui cineast precum Park Chan-wook evită vulgaritatea printr-un amestec ingenios între umor, estetica niponă, comportamente insolite, ludic şi fragilitatea care se zbate între dorinţele devastatoare şi reîntoarcerea la puritate, între inocenţă şi decadenţa cu prelungiri ce duc spre abisurile psihicului, expuse în metafore lubrice inspirate din literatura asiatică, dar şi din cea europeană. Unii ar spune că s-au întâlnit migala japoneză în explorarea universului feminin, stampele explicite din era de glorie a curtezanelor din Yoshiwara, scenele deocheate specifice romanelor erotice din China epocii Ming şi fanteziile sumbre ale Marchizului de Sade nimerit în cabinetul de curiozităţi al unui aristocrat japonez.

Povestea pe scurt: o tânără naivă din Coreea anilor ’30 este captivă în conacul unchiului cu simpatii japoneze, dar şi victoriene, şi cu apucături de cărturar excentric (în sensul malefic şi caricatural). Când pune ochii pe ea un invitat al unchiului său, moştenitoarea fără o vastă experienţă de viata riscă să devină victima perfectă a unui escroc, fost paznic al unui bordel, care îşi însuşise purtările rafinate ale clienţilor mai de soi ce frecventau stabilimentul, învăţase arta falsificării unor picturi valoroase pentru a-i intra pe sub piele bătrânului ei unchi îmbogăţit din vânzarea unor falsuri. Acest plebeu escroc este gata să se dea urmaşul unor nobili japonezi, punând lipsa banilor pe seama viciilor sale, care l-au ruinat. O ia drept complice pe fiica unei hoaţe celebre, pe care o învaţă cum să treacă drept slujnicuţa credincioasă a moştenitoarei ce ar da orice pentru a scăpa din temniţa diavolului bătrân cu minte bolnavă, ce o ţine captivă pentru a beneficia de averea ei atâta vreme cât rămâne fată bătrână. Dar nici slujnicuţa nu se dovedeşte a fi ceea ce pare, mai ales după ce descoperă că preferă în anumite momente compania femeilor, şi nici captiva bogată, care, asemenea domnişoarelor de familie bună ar fi trebuit să fie o credulă din cauza ignoranţei legate de intenţiile şi nevoile bărbaţilor nu este vulnerabila pe care o credea şarlatanul carismatic, uns cu toate alifiile. Raportul de forţe se schimbă, iar capcanele riscă să-l pună în pericol chiar şi pe cel versat. Atracţia febrilă, pervenitismul, suspiciunile şi trădarea se întrepătrund într-o hârjoană psihologică amuzantă, dar şi terifiantă, în care abundă picanteriile exotismului excentric. Rezultatul: un film antrenant şi din perspectiva narativă, şi din cea vizuală, despre care poţi spune că numai în mintea unui asiatic se putea crea.

imagine: themoviebeat.com
imagine: themoviebeat.com

The Handmaiden, filmul regizorului coreean Park Chan-wook are toate elementele pe care occidentalii pasionaţi de cinematografia şi literatura din ţări precum Japonia, China sau Coreea sperau să le vadă coabitând: amestecul dintre sexualitate şi lirism, dintre tenebros şi grotesc, dintre discreţia gesturilor, voyeurismul macabru şi vizualul explicit, dintre inocenţă şi decadenţă, dintre plăcere şi cruzime, dintre delicateţe şi perversitatea sofisticată precum o stampă migălos executată. Cu alte cuvinte, toate aceste contradicţii şi elemente nu îi mai uimesc pe cei familiarizaţi cu povestirile şi romanele lui Tanizaki sau cu stampele shunga, dar pe cei neiniţiaţi în estetica erotismului sino-japonez (puternic prezent în acest film) îi fac să afirme că asiaticii sunt un picuţ ciudaţi, dar într-un mod al naibii de complicat, având pretenţia să le percepi fanteziile sexuale deviante într-un mod poetic.

Poţi spune despre The Handmaiden că este un film ce are de toate pentru toţi. Îi satisface şi pe cei dornici să vadă o poveste plină de intrigi spectaculoase şi răsturnări imprevizibile, dublate de erotismul ludic pus în scenă de acele personaje feminine pe cât de ispititoare, pe atât de inaccesibile datorită privirii misterioase. Le oferă şi celor ce preferă un film de artă nişte scene ce vizează un performance ritualizat bizar, cu tentă avangardistă, inspirat din operele scrise de Sade şi pastişate în povestirile orientale citite de protagonistă în faţa unor oaspeţi pentru a-i convinge să cumpere volumele rare ale unchiului ei. Şi mai bucură ochiul şi prin acele decoruri picturale pline de imagini cu obiecte după care li se scurg ochii celor pasionaţi de arta japoneză, fie că este vorba despre cutiuţele de lac pictat, păpuşi delicate, chimonouri elaborate, cu imprimeuri la care visează orice femeie occidentală visătoare, paravane cu pagode, flori şi cocori pe fundal de mătase aurită sau porţelanuri.

imagine: www.nziff.co.nz
imagine: www.nziff.co.nz

Ştiind ce aşteaptă un public occidental de la un film asiatic din zona Coreea-Japonia, din punct de vedere al voluptăţii vizuale, regizorul mizează pe lentoarea mişcărilor ademenitoare ale personajelor femine, pe o tehnică a filmării care, datorită unor lentile speciale, permite o cât mai mare expunere a decorurilor luxuriante într-un cadru şi mai ales pe acea îmbinare dintre sexualitate şi abisal, puternic prezentă, până la explicitul demn de scenele shunga (pentru cunoscători), pe care, spectatorii ce nu au auzit de romanele populare cu tentă erotică din spaţiul sino-japonez din secolele trecute sau de stampele vândute ca pâinea caldă în anii de glorie ai cartierului Yoshiwara, îl pot asocia filmelor cu tentă pornografică. Totuşi, filmul The Handmaiden este mai degrabă legat de tradiţia erotismului japonez decât de reprezentarea pornografică a feminitatii nipone pentru publicul european.

imagine: us.24h.com.vn
imagine: us.24h.com.vn

Considerat a fi cel mai comercial film al lui Park Chan-wook,  The Handmaiden este o creaţie aparte în palmaresul regizorului care a fost premiat în ediţiile anterioare ale Festivalului de la Cannes datorită filmelor: Oldboy (Marele Premiu al Juriului în 2004) Thirst (Premiului Juriului în 2009). Spectatorii care îi cred capabili pe mare cineaşti de asumarea unor libertăţi nelimitate în depăşirea propriului stil, cochetând şi cu detaliile comerciale, vor avea impresia că Park Chan-wook se foloseşte de elementele asociate pornografiei cu tentă orientală pentru a le indica doar lor că s-a hotărât să le joace o farsă celor căzuţi în plasa propriilor fantezii fierbinţi hrănite de un voyeurism al ignoranţei în ceea ce priveşte arta coreeană sau japoneză. Ar putea fi o farsă deghizată într-un film comercial, dar care poate ascunde o reflecţie satirică despre graniţa dintre artă şi vandabil când este prezentat Orientul în lumea occidentală, doar că în locul unui eseu a fost aleasă versiunea unor imagini îndrăzneţe. Decorul unei pivniţe unde se găsea un acvariu în care se încolăceau tentaculele unor caracatiţe (sunt frecvente acele trimiteri spre stampa de un erotism suprarealist ce transformă braţele unei caracatiţe supradimensionate într-un simbol falic invaziv), dialogul dintre bătrânul colecţionar excentric şi tânărul ce dorea să-i păcălească nepoata, dar şi scenele de lesbianism devin oglinda folosită de regizorul coreean pentru a-l pune pe specatorul occidental superficial faţă în faţă cu propriile lui fantezii nemărturisite legate de Orientul Îndepărtat privit exclusiv din perspectiva sexuală facilă şi mai puţin din unghiul avangardist folosit în sondarea inconştientului prin operele unor mari artişti. La un alt nivel, elementele estetice ale filmului pot fi citite sub forma unui cod prin care se interpretează, într-o cheie ludic-parodică, modul în care occidentalul percepe clişeele asociate atât artei nipone sau melodramelor coreene în decoruri medievale, cât şi unei poveşti captivante din propria cultură, plină de intrigi, trădări şi acea solidaritate feminină dusă la graniţa experimentelor sexuale, ce oferă un element comercial pentru publicul masculin.

imagine: www.smh.com.au
imagine: www.smh.com.au

Răutăcioşii ar spune că a fost lăsată subtilitatea de izbelişte în favoarea unui lirism erotic incandescent, în scene mult prea toride pentru un film de artă, deşi explicitul amestecat cu elemnetele unui thriller dark nu se ridica la nivelul stupefiant care dă fiori (şi de groază) al filmelor ce l-au făcut celebru pe alt cineast asiatic răsfaţat la marile festivaluri – Nagisa Oshima. Park Chan-wook a vrut să se apropie atât de mult de publicul său european încât s-a apucat să transpună în lumea Coreei aflate sub dominaţie japoneză acţiunea romanului Fingersmith (tradus la editura Polirom cu titlul Din vârful degetelor), care i-a adus autoarei Sarah Waters nominalizări la cele mai importante premii literare, apoi a fost ecranizat sub forma unui serial produs de BBC şi nominalizat la Premiile BAFTA în 2006. Iar importul acţiunii şi temei nu a părut deloc forţat sau artificial, deoarece a ţinut cont de acele diferenţe culturale dintre spaţiul în care se petrece acţiunea cărţii şi cel al filmului.

Pe lângă o intrigă tentantă şi nişte personaje diabolice, ispititoare mai ales când sunt de sex feminin, romanul scris de Sarah Waters mai furnizează un element esenţial, bine subliniat de însăşi protagonista în paginile cărţii. Este vorba despre acel element comun ambelor culturi: apetitul compulsiv pentru ceremonialuri de o teatralitate aparent absurdă şi complicată inutil (în ochii celor din zilele noastre), care, atât în cazul aristocraţilor europeni, cât şi al celor japonezi permite o mascare a intenţiilor sumbre şi o desfăşurare discretă a manifestărilor indezirabile născute din revolte şi trăiri patinase, înăbuşite de dragul etichetei. Această înclinaţie comună spre ceremonialuri elaborate au transformat într-un basm suprarealist atmosfera închisă a unui conac devenit un spaţiu care favorizează izolarea în propriile fantezii sadice şi groteşti. Când aceste fantezii înfricoşătoare şi emoţii pătimaşe intră în lumea unor personaje tributare unei tradiţii japoneze, prizonieratul într-un mediu conservator ascunde nişte manifestări clandestine în care ies la suprafaţă manii, fetişuri inimaginabile şi o pendulare irezistibilă şi debusolantă între forţă şi fragilitate, între stăpânirea de sine şi pulsiunile explozive, între naivitate şi extravaganţa erotică. Tot ce pare un amestec între gotic, dickensian şi victorian în romanul britanic devine autentic japonez când este transpus din perspectiva contopirii poeticului cu abisalul fanteziilor feminine, al Erosului cu Thanatosul, iar cele două protagoniste întăresc prejudecăţile bărbaţilor care se tem de femei şi de ce le poate mintea.

imagine: www.yugopolis.ru
imagine: www.yugopolis.ru

The Handmaiden este departe de a fi o copiere a decorurilor victoriene din filmele de epocă, aduse în inima unei ţări aflate sub ocupaţie japoneză, dar şi deschisă spre Vest, la care un regizor adaugă nişte scene fierbinţi. Atât decorurile, cât şi mintea personajelor permit o desfăşurare plină de originalitate, demnă de o reprezentaţie oniric-halucinantă a erotismului şi a vizualului nipon asociat acestuia. Dincolo de a fi doar un film accesibil, în sensul în care accesibilul vandabil este considerat o excentricitate în palmaresul unui regizor specializat în filmele de artă premiate la festivalurile europene, The Handmaiden poate fi o parabolă despre forţa devastatoare a dorinţei, dar o parabolă dublată de un ludic gata să parodieze subtil producţiile pornografice. Totodată, filmul poate fi interpretat ca fiind o alegorie, livrată în scene incadescente, despre libertatea feminină, dar fără urme vizibile de mesaje feministe (deşi feministele vor fi de acord cu solidaritatea protagonistelor din acest film, chiar şi într-un simulacru parodic al pornografiei cu personaje având ochii migdalaţi, pentru a-i ademeni în sala de cinema şi pe cei incluşi în categoria public larg, mai puţin elevat, care vrea crime, suspans şi sex).

Filmul The Handmaiden a fost proiectat cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

Elle – Un altfel de film despre femeia traumatizata

Adriana Gionea
-
1
Elle – Un altfel de film despre femeia traumatizata

Regizorul filmului Basic Instinct o alege în rolul seducătoarei cu trăsături de psihopată irezistibilă pe Isabelle Huppert, genul de actriţă al cărei sex-appeal şi talent sunt ca vinul, adică devin din ce în ce mai bune odată cu trecerea anilor. În Elle, noul film regizat de Paul Verhoeven (inspirat de romanul Oh, al lui Philippe Dijan), scenele stupefiante, flirtul incandescent şi pericolul ivit din mintea feminină se bazează nu pe mimica tentantă, şi nici pe gesturile ce invită la o partidă de sex torid. Nu este nevoie de scene hot în Elle pentru a ţi se părea kinky, deşi este, dar într-un sens ceva mai sofisticat.

Pentru a schimba traiectoria unui thriller cu substrat erotic (şi patologic) este de ajuns doar chipul de gheaţă al unei femei din categoria reprezentată de protagonista Michele Leblanc. Prin acest rol electrizant, exploziv şi rafinat în acelaşi timp, Isabelle Huppert demonstrează că este actriţa perfectă pentru a intra în pielea unei femei capabile de o stăpânire de sine ireală, nefirească până la artificial dacă nu ar fi fost o interpretare actoricească de zile mari care să transforme acest nefiresc în produsul cât se poate de normal al unui personaj inteligent şi charismatic. Dar până să ajungă la acel joc lubric tenebros în care femeia deţine toate atuurile, regizorul îşi trece personajul feminin prin supliciul unei traume intruzive.

imagine: variety.com
imagine: variety.com

Acest personaj interpretat fascinant de Isabelle Huppert prin acea îmbinare de forţă interioară, umor negru exteriorizat doar prin mimică şi gesturi, feminitate ispititoare, dar în acelaşi timp inabordabilă, cum ne-a obişnuit în ultimele filme- Louder Than Bombs şi Things to Come (L’avenir)- face din relaţia dintre o femeie violată şi agresorul ei un film departe de a fi traumatizant pentru spectator. Deşi nu lipseşte compasiunea din acest film, regizorul arată mai degrabă o perspectivă nonconformistă asupra vindecării. Pe cât de nebunească este la început, pe atât de viabilă devine pe măsură ce se desfăşoară situaţiile şi dialogurile ce dau naştere unui amestec insolit de comic stors din experienţe cumplite, sarcasm îndreptat spre sine în locul plângerii de milă şi o victima ce transformă stresul posttraumatic într-un tur de forţă printr-o reprezentaţie în care care ea pare cea puternică odată intrată în jocul victimă-agresor.

Ce se anunţă a fi o expunere dură a efectelor posttraumatice şi a unui asalt sexual deviază spre un scenariu orginal. Nu ai o descriere vizuală greu de îndurat a violului. De fapt, nici nu este expus, ci mai degrabă ţi se dă de înţeles că se petrece prin sunetele animalice ale agresorului în timp ce primele secunde ale filmului îţi prezintă un ecran gol, încât ai impresia că sunt nişte probleme legate de calitatea proiecţiei. În loc să vezi chipul femeii învinse, la finalul actului brutal priveşti o pisică gata să îşi exprime printr-un mieunat dezaprobarea. Abia apoi o vezi pe protagonistă cum priveşte în gol, apoi se ridică de jos după ce bărbatul mascat părăseşte casa. Nu plânge, nu ţipă, ci apelează la nişte gesturi mecanice, de parcă ţi-ar spune că nu ar vrea să-i lase impresia unui spectator nevăzut că ea, femeia de fier stilată, este vulnerabilă, în ipostaza celei având ţinuta şi casa vraişte după invazia unui infractor.

imagine: www.annedudley.co.uk
imagine: www.annedudley.co.uk

În loc să-şi plângă de milă, să sune la poliţie, să facă gesturile celei scârbite sau paralizate de teamă, ea începe să ordoneze teatral lucrurile împrăştiate în timpul încercării de a i se opune fizic agresorului, de zici că nu ar vrea să deranjeze decorul burghez adaptat la preocupările unei femei de carieră. Iar protagonista este o astfel de femeie cu funcţie înaltă într-o firmă cu angajaţi de sex opus, ce vrea să le arate bărbaţilor nimeriţi în viaţa ei că nimic nu o poate doborâ. Că poate lua cina cu prietenii cărora să le povestească sec, la un pahar de şampanie scumpă, despre cele întâmplate. Că se poate impune a doua zi după viol în sala de şedinţe, unde îi recomandă puştiului rebel să facă în aşa fel încât să pară mai fierbinţi detaliile vizuale cu tenta pornografică ale jocului video şi unde are de înfruntat opoziţia subordonaţilor misogini care o urăsc deoarece vrea perfecţiune. Va face faţă cu demnitate glumelor scabroase, cu tentă sexuală, răspândite sub forma unor mailuri defaimătoare în toată firma. Ba mai mult, din când în când mai este capabilă, după viol, să se bucure de o partidă rapidă de sex la birou, oferită de soţul celei mai bune prietene, sau să-l excite cu piciorul pe sub masă, în timpul cinei, pe bărbatul vecinei.

Protagonista nu este deloc victima la care te aşteptai, căreia să îi oferi umărul tău, intrând în rolul salvatorului. Dimpotrivă, cel care trebuie salvat este însuşi agresorul, căruia îi dă de urmă, dar nu pentru o revanşă previzibilă, ci pentru un joc de-a şoarecele şi pisica în varianta în care Sindromul Stockholm capătă forma unor fetişuri hilare şi acel suspas demn de un thriller cu accente absurde. Dacă nu respectă reţeta unui film clasic despre lupta femeii pentru a-şi recăpata demnitatea, în ceea ce priveste ingredientele unui thriller, regizorul a ţinut cont de aşteptări. Pompează ambiguitate şi indicii înşelătoare, mesaje de la un anonim care te înfurie şi te fac să îi bănuieşti rând pe rând pe toţi barbaţii din jurul protagonistei, de la cel mai tern, care o admiră în secret, la cel care îţi dă impresia că ar avea toate motivele să-i răvăşeasca psihicul şefei dominatoare. Bonus pentru cei care vor să prelungească voluptatea căutării: este introdus în scenă, prin aluziile unor necunoscuţi hărţuitori de la distanţă, tatăl lui Michele, un criminal în serie care a cerut eliberarea şi a cărui faimă a devenit o moştenire copleşitoare pentru ea, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva există o legătură între agresor şi un justiţiar ce vrea să le răzbune pe victimele acestuia.

Ce este de apreciat la efortul regizorului Paul Verhoeven de a face primul său film franţuzesc este adaptarea unor elemente specifice unui thriller, dar mai ales ale unei drame cu evoluţie absurdă, la temele actuale, tratate în filmele şi în cărţile frantuzeşti care abordează deviaţiile şi abisurile omului contemporan. Scenariul filmului prezintă atât de frantuzeşte obsesiile, perversiunea, dorinţele nemărturisite, fetişurile şi nepuţintele autodistructive ale clasei de mijloc din ţările civilizate, încât umorul absurd ce intervine în momente nepotrivite, aducând însă nişte interpretări şi observaţii cât se poate de credibile, ajunge să fie dovada unei adaptări culturale reuşite pentru o primă încercare a unui regizor olandez de a face un film cu personaje din ţara lui Voltaire. În paralel cu desfăşurarea febrilă a unei vânători începute de victima care decide să îşi facă dreptate pe cont propriu, vei asista la încercările regizorului de a surprinde şi problemele întunecate ale clasei de mijloc, în care decadenţa, manipularea şi ipocrizia iau formele unor patologii groteşti, exprimate mai mult prin trimiteri verbale şi ritualurile unui simulacru al normalităţii, precum cina cu tentă burgheză, decât prin expuneri vizuale abrazive. Această satiră desfăşurată în paralel cu povestea principală te face, la un moment dat, să uiţi de adevăratul subiect pe când ies la suprafaţă nişte pulsiuni insalubre din subteranele cartierelor elegante.

imagine: www.nziff.co.nz
imagine: www.nziff.co.nz

Pe măsură ce se restrânge cercul suspecţilor, se lărgeşte interesul pentru demascarea colectivă şi tu ajungi să te întrebi dacă nu cumva trauma este doar un pretext pentru a ţi se oferi un tur cu accente comic-groteşti prin societatea occidentală. În momentul în care Paul Verhoeven începe să denunţe acea umanitate deformată prin mecanisme absurde ce permit fuga de realitate, îţi vin în minte dramele unor personaje desprinse din romanele sau din piesele de teatru contemporane franţuzeşti (cum ar fi cele scrise de Yasmina Reza). Regăseşti aceleaşi tipologii din literatura franceză contemporană în scenele ce surprind crizele de cuplu sau conflictul dintre părinte şi copil, desfăşurate în paralel cu povestea centrală, sau în teama de confruntare cu sine a tuturor personajelor din film. În mijlocul acestor tipologii, personajul feminin pare din altă lume. Înzestrat cu luciditatea care îi permite să jongleze cu absurdul fără a-şi pierde minţile, dar tentat şi de puterea obscură a psihopatului, acest personaj păcălit de atracţia faţă de propriul agresor ajunge la un adevăr ce aruncă în aer vieţile tuturor.

Elle nu este un film referitor la vindecarea despre care tot citeşti în manualele de psihoterapie. Şi nici urmările traumei nu par unele normale. Ai fi tentat să vezi în acest aspect o negare, o detaşare de eul rănit, o scindare, urmate de toată acea suită de macanisme de apărare tipice, însă deviate într-o direcţie atipică. După cum se aşteptau admiratorii ei, Isabelle Huppert nu poate interpreta o femeie care îşi exteriorizează vulnerabilitatea până la regizarea autodistrugerii. Ei îi vine ca o mănuşă rolul celei care acţionează altfel decât este indicat în cazul oamenilor normali. Şi regizorul se bazează tocmai pe acest talent al ei de a duce trauma cumplită într-o zonă a reacţiilor insolite, pe care le stăpâneşte mai mult prin gesturi, tăceri de psihopată care dezarmează cu privirea ce emană o sexualitate glacială şi prin replici sfredelitoare. Va ademeni, va trece de la reacţiile explozive la calmul ce prevesteşte lovitura de graţie, pe care o tot amână pentru a intensifica suspansul şi a pune şi mai mult accentul pe interpretarea impecabilă care iese din şabloanele unui astfel de rol feminin.

Datorită compatbilităţii dintre abordarea neconvenţională şi intepretarea lui Isabelle Huppert filmul reuseste în cele din urmă să ofere acel mesaj pozitiv legat de capacitatea unei femei de a-şi continua viaţa prin integrarea unei traume, dar apelând la o coregrafie afectivă aparent aberantă, pusă în scenă de victimă şi călău. Între complicitate şi confruntare, această relaţie de atracţie între victimă şi călău ajunge să fie, de fapt, o explorare a jocurilor absurde regizate uneori de natura umană în situaţii de criză. Elle nu este un film moral, dar are o morală: nimic din ce ţine de lumea afectivă nu se întâmplă cum este imaginat de cei prevăzători.

Filmul Elle a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

Spioana – Mata Hari, achitata si de Paulo Coelho

Adriana Gionea
-
0
Spioana – Mata Hari, achitata si de Paulo Coelho

Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu trupul său. Un decupaj dintr-un articol eligios ce îi ţine de urât lui Mata Hari în carcera unde aşteaptă graţierea sau paşii bărbaţilor care o vor duce în faţa plutonului de execuţie. Aceste ultime clipe ale vieţii ei au devenit în imaginaţia lui Paulo Coelho un şir de gânduri salvate printr-o scrisoare devenită jurnal şi adresată avocatului care şi-a asumat apărarea ei.

Ştiu doar că inima mea este astăzi un oraş-fantomă, locuit de pasiuni, entuziasm, singurătate, ruşine, orgoliu, trădare, tristeţe

Din aceste gânduri, care ascund foamea de amintiri, durerea, nostalgia, speranţa si teama de singurătatea asociată ofilirii într-un con de umbra a unei dive controversate şi a unei legende picante şi strălucitoare, se coagulează romanul Spioana. Noul roman scris de Coelho are structura unei mărturtii cu flashback-uri demne de o poveste hindusă despre legătura dintre durere, metamorfoze interioare, vanitate, păcat, frumuseţe şi degradare, într-un ciclu repetitiv al suferinţei ce poate duce la afundarea în noroi sau, dimpotrivă, la izbăvire. Din lumea exotică a Indiilor olandeze, Mata Hari văzută de Paulo Coelho a împrumutat, odată cu dansul, şi vocaţia unui Shiva feminin, care dansează şi atunci când prevesteşte distrugerea, doar că noua Europă devastată de război nu i-a mai dat dreptul femeii ce le-a luat minţile celor puternici prin dansul ei să mai prevestească, asemenea zeului hindus, şi regenerarea printr-un nou ciclu vital ce-i urmează distrugerii.

Sunt multe unghiuri de abordare care tentează când spui povestea lui Mata Hari, tipologia femeii venite din altă lume, ce unea zeiţa cu desfrânata, nefiind în ochii privitorilor nici una, nici alta, în ciuda acuzaţiilor de prostituţie. Victimă, ţap ispăşitor, paria, spioană fără scrupule, trădătoare sau pur şi simplu o piesă necesară în grădina curiozităţilor interzise, şi-a păstrat enigmele pentru a pulveriza iluzii erotice şi plăceri efemere peste un Paris Belle Epoque. A nimerit într-un Paris ofertant cum n-a mai fost niciodată de atunci în ceea ce priveşte curtezanele sofisticate, acele grandes horizontales cu bijuterii luxuriante şi garderoba extravagantă, dornice să fie artiste invitate să stea la dreapta amanţilor celebri pe scena politică, adulate, invidiate, detestate, imitate în secret de femeile decente, acuzate în public prin articole de presa defăimătoare, apoi uitate imediat ce apărea o altă stea pe cerul cabaretelor faimoase. Unii au văzut în povestea lui Mata Hari nedreptatea, alţii, avantajele mincinoasei seducătoare, al cărei mit îi permite achitarea postumă de orice acuzaţii. Regizori de teatru şi film i-au dezvăluit marele talent de a se metamorfoza, de a-şi crea propria poveste, de a se reinventa amânând includerea în categoria ruşinoasă a vânzătoarelor de plăceri, manipulând un public ignorant în ceea ce priveşte obiceiurile unui Orient abia descoperit de occidentali prin artefactele furate din marile situri arheologice.

Paulo Coelho, în schimb, citeşte dosarul cu acuzaţii, află amanunte legate de proces, ia ce este mai bun din biografiile romanţate, demne de un film hollywoodian, dar nu este atras de butaforii. Ţine seama şi de indignările feministelor, şi de fanteziile masculine, fără a-i vulgariza povestea şi fără a-i da o nota de patetism. Punându-se în pielea eroinei, alege până la urmă varianta poveştii centrate pe cinci elemente: trup, tragedie, legendă, traumă timpurie şi ura unor anchetatori ce ascund teama faţă de femeia care îşi asumă nişte libertăţi fără precedent. Sunt libertăţile pe care morala iudeo-creştină le condamnă şi le pune pe seama unor trădătoare care au vrut să ducă la pieire sfinţi, regi deveniţi sacri sau profeţi (în carte apare o trimitere obsesivă spre Salomeea, piesa lui Oscar Wilde). Aceste cinci elemente vor alcătui o poveste care, în ciuda aşteptărilor, nu creează nişte scene demne de o pictură cu temă orientală sau de un arabesc narativ, ci, dimpotrivă, încearcă să-l invite pe cititor la o reflecţie despre modul în care demnitatea unei femei înfrânte de nişte experiente sexuale traumatice în adolescenţă (este mentionat violul petrecut în biroul directorului de la pensionul în care îşi petrecuse Mata Hari adolescenţa) şi apoi devenite prizoniera unui soţ pervers, misogin şi agresiv, poate duce la nevoia uitării de sine prin dans.

Ignorând spectaculosul, Coelho transformă scena în care protagonista vede pentru prima oară nişte dansatori indonezieni într-un simbol al renaşterii din propria cenuşă, prin adoptarea numelui de Mata Hari. Dansurile sacre din Java au făcut-o să conştientizeze rănile ce i-au devorat feminitatea şi decide să evadeze, prin îmbinarea ispăşirii introspective cu dansul eliberator. Asemenea unui ignorant din legendele asiatice are o revelaţie. Nu în sihăstria dintr-o livadă de smochini, ci privind corpurile dansatorilor unduindu-se. Nu alege asceza pentru a se salva din ciclul experienţelor dureroase, conform legendelor despre misticii orientali. Preferă dansul ce o ajută să se reîntoarcă în Europa unor amintiri cumplite, sub o identitate falsă, în care se simte cum nu se poate mai sinceră cu ea însăşi. Fără nici un ban în buzunar, ajunge dintr-o pensiune mizeră (unde îşi încep o carieră secretă dansatoarele mai puţin norocoase) pe marile scene ale Parisului, care atrag un public format din bărbaţii influenţi aflaţi în căutarea unui trofeu feminin excentric, expus asemenea unei curiozităţi în vitrina vanităţii. Poate marea ei vină a fost nu spionajul, ci specularea unei ignoranţe hrănite de fanteziile picturale ale unui Orient falsificat în tablourile romanticilor. Un Orient al decorurilor de atelier, bogat în senzatii stridente ce atâţă simţurile, dar foarte puţin dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime.

Inamicii vocali i-au pus faima de artistă (nemeritată, spuneau ei) pe seama acestui public ignorant, descris atât de bine în dialogul dintre Mata Hari şi nevasta primului ei amant, nimeni altul decât industriaşul Etienne Guimet, un mare colecţionar de antichităţi orientale, expuse azi la muzeul parizian care îi poarta numele. Pentru el, Mata Hari a fost un exponat viu, demn de a fi prezentat chiar în templul artefactelor sale, într-un spectacol hipnotic şi îndrăzneţ pentru publicul masculin ce se pretindea a fi discret, dar care tânjea după farmecele exibate nonşalant la Folies Bergere. Iar Mata Hari a intuit ce se dorea de la o femeie despre care se credea că se născuse chiar în Java: să aprindă imaginaţia, folosindu-se de ignoranţa privitorilor pentru a crea un pitoresc al imaginarului sexual. Dar a reuşit ce nu li se permitea dansatoarelor de cabaret şi primelor stripteuse din Paris: transformarea goliciunii într-un nud mistificat odată cu expunerea corpului într-un ritual exotic. Dintre toţi bărbaţii pe care i-a cunoscut, doar Gabriel Astruc, impresarul care şi-a riscat averea şi reputaţia pentru a-i permite lui Stravinski să-şi pună în scenă capodopera nonconformistă Riturile primăverii, a înţeles mesajul ascuns în dansurile sale comparate de răuvoitori cu scenele de striptease.

Ceea ce faci tu este să reînvii un mit sumerian, cel al zeiţei Inanna care ajunge în lumea interzisă. Ea e nevoită să treacă prin şapte porţi; la fiecare dintre ele este un paznic şi, pentru a-şi plăti trecerea, trebuie să îşi scoată câte o piesă de îmbrăcăminte.

Imaginându-şi-o pe acea Mata Hari care îşi derulează viaţa, Paulo Coelho le-a demontat aşteptările celor ce şi-au imaginat o defilare cu fast a descrierilor incandescente specifice unor scene de alcov, cu secrete şi dialoguri fără pudoare, sau a mişcărilor şerpuitoare ce angrenau toate sunetele bijuteriilor abundente care înlocuiau hainele în spectacolele oferite. Marile cabarete ale epocii ei, amantlâcurile care ameninţau reputaţia oamenilor influenţi ce au negat apoi existenţa ei în biografia lor sau interioarele opulente ale vilelor construite de iubiţii lui Mata Hari pentru a-şi consuma idila departe de ochii lumii sunt amintite ca printr-o ceaţă străpunsă de luminile Parisului. Luxul, ostentaţia voluptuoasă, hainele scumpe sau risipa de zorzoane cu pietre scumpe asociate unui hedonism Belle Epoque nu îţi mai iau ochii într-o evocare ispititoare a unei descătuşări, ci alunecă într-o atmosferă melancolică.

Spioana este departe de a fi un roman vizual. Povestea lui Mata Hari este spusă la persoana I cu acea nostalgie dublată de o sinceritate cutremurătoare atunci când sunt evocate scene din viaţa trăită înaintea fugii la Paris, unde s-a reinventat sub identitatea dansatoarei orientale. Mata Hari din acest roman-confesiune are o voce menită să te oblige să-i simţi tristeţea, autentic expusă, prin vocea unei femei ce îşi acceptă vocaţia de sacrificată, de tragediană care îşi transformă spasmele afective în mişcări interpretate ca semne ale persuasiunii senzuale. Mesajele cuvintelor ei sunt simple, de un sentimantalism discret pentru un roman considerat în avans drept unul vandabil, dar credibile pentru vremea femeilor blamate, care doreau să obţină îndurarea prin fraze imitand un lirism desuet. Această Mata Hari nu cere îndurare. Este prea absorbită de propriile amintiri. În schimb, detaliile privind acuzaţiile, probele anemice şi procesul ei sunt prezentate astfel încât să-ţi stârnească revolta dacă vrei să accepţi modul în care Paulo Coelho interpretează motivele condamnării ei la moarte. Coelho vede în comdamnarea ei la moarte doar ura ancestrală faţă de femeia care îşi asumă libertatea de a însira câţi amanţi vrea, dar despre care se va şti întotdeauna că nu-i va aparţine niciunuia.

Te întrebi dacă nu cumva Mata Hari a fost condamnată deoarece acuzatorii vedeau în spatele ei o întreaga defilare de femei care, de-a lungul istoriei, i-au dezarmat cu mâinile goale, doar prin abilitatea de a ispiti şi de a-şi transforma existenţa într-un mit erotic. Asemenea unei dansatoare din Indochina, care se mişcă unduitor într-o cameră cu oglizi ce îi multiplică prezenţa în iluzii optice, Mata Hari privită de Paulo Coelho i-a făcut pe toţi să vadă, în locul adolescentei vulnerabile şi a soţiei brutalizate, o suită de personaje feminine, reale sau mitice, regine sau concubine de împăraţi nemiloşi, ce au sedus pentru a-şi determina partenerii să comită fapte crude, stârnind panică din cauza haosului produs în viaţa sentimentală a bărbaţilor influenţi ce le-au devenit amanţi.

Mata Hari a rămas încă o secundă în picioare. N-a murit aşa cum vedem în filme că sunt împuşcaţi oamenii. N-a căzut nici în faţă, nici pe spate, nu şi-a ridicat braţele, nici nu şi le-a desfăcut. A părut că leşină căzând din picioare, păstrându-şi capul sus tot timpul, cu ochii deschişi; unul dintre soldaţi a leşinat.

Spioana - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

1...158159160...306Pagina 159 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026